NOŢIUNI

1. Humus – substanţă organică formată în procesul de descompunere a materiei organice

în sol şi care contribuie la nutriţia plantelor.
2. Fertilitatea solului – proprietatea solului de a asigura plantele cu substanţe nutritive,
apă şi aer, necesare pentru creşterea şi dezvoltarea lor.
3. Ameliorare – complex de măsuri tehnice, chimice şi biologice care se aplică în scopul
sporirii fertilităţii solului.
4. Drenaj – colectare şi evacuare, cu ajutorul canalelor, a apelor subterane de pe un teren
în scopul scăderii nivelului acestora.
5. Asolament – alternare metodică a culturilor pe un teren pentru a obţine recolte mari.

Reper teoretic
Subiectele:
1. Factorii de formare a solului.
2. Clasificarea solurilor.

I. Factorii de formare a solului.

Solul este o componentă a naturii formată în urma interacţiunii mai multor factori. El are un
rol inestimabil în dezvoltarea lumii organice, precum şi ca resursă naturală pentru om.
Condiţiile bioclimatice ale RM sunt neomogene, ceea ce a condiţionat formarea unui înveliş
de sol complex şi variabil.
Aflată la intersecţia a trei zone biogeografice, RM reprezintă o îmbinare a condiţiilor
naturale ale acestora. Partea centrală a RM în cadrul Podişului Codrilor Reprezintă avanpostul
estic al pădurilor de foioase ale Europei centrale. În partea de nord condiţiile naturale reprezintă
aripa vestică a zonei de silvostepă est-europeană. În stepa xerofită din partea de sud se reflectă
influenţa anumitor condiţii mediteraneene .
Învelişul de sol reflectă specificul condiţiilor naturale ale diferitor regiuni, legităţile
biogeografice ale răspândirii şi componenţei fitocenozelor naturale, zonalitatea naturală.
Solurile au fost cercetate multilateral şi descrise în numeroase lucrări ştiinţifice, generalizate
în monografia în trei volume – „Solurile Moldovei”. Solurile Basarabiei au fost cercetate de către
marele savant rus V. Dokuceaev, fondatorul ştiinţei despre sol. Fondatorul şi organizatorul
cercetărilor pedologice în perioada postbelică a fost renumitul savant, academicianul Nicolae
Dimo.
Solul se formează în decursul a mii de ani la suprafaţa uscatului, în diverse condiţii naturale,
în funcţie de tipul de rocă, relief, climă, ape, vegetaţie, lumea animală. În ultimele secole, acest
proces este influenţat esenţial şi de activitatea omului.
Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, numite şi roci-mamă, în procesul de fragmentare şi
alterare furnizează materia minerală necesară solului: nisip, argilă, praf. Rocile, în acelaşi timp,
sunt şi un suport pentru sol. În cazul în care influenţa rocilor este dominantă, se formează o
categorie de soluri numite litomorfe. Un exemplu de astfel de soluri prezent în Republica
Moldova este rendzina, formată pe calcare.
Relieful. Influenţa acestuia se manifestă prin altitudine, înclinare şi expoziţia versanţilor,
specificul proceselor de modelare. În podişuri, solurile se diferenţiază în funcţie de altitudine:

1
până la cota de 200-250 m sunt prezente cernoziomurile, pe segmentul de 250-350 m – solurile
cenuşii, iar pe culmile de peste 300-350 m – solurile brune. Înclinaţia versanţilor influenţează
scurgerea apelor de suprafaţă: cu cât versanţii sunt mai înclinaţi, cu atât devine mai intensă
eroziunea solului.
Clima influenţează formarea solului prin variaţiile de temperatură şi de umiditate , de care
depinde procesul de fragmentare şi alterare a rocilor, de dezvoltare a plantelor şi animalelor, de
descompunere a materiei organice etc. Caracterul zonal al condiţiilor climatice determină
repartiţia zonală a solurilor.
Apa, ca factor de formare a solului, participă la transformarea şi transportarea substanţelor
minerale şi organice (săruri, materie organică, particule de rocă), în sectoarele unde apele freatice
se găsesc aproape de suprafaţă. În acelaşi timp, insuficienţa sau excesul de apă din sol determină
anumite însuşiri ale acestuia. Compoziţia chimică a apei de asemenea influenţează solul. De
exemplu, apele subterane mineralizate determină formarea solului salinizat sau solonceac.
Plantele oferă masă organică din care rezultă humusul. Cu cât cantitatea de masă organică
este mai mare, cu atât solul este mai fertil.
Animalele, în special cele subterane, folosesc solul ca mediu de viaţă, iar microorganismele
descompun materia organică şi o transformă în humus. De asemenea, animalele adaptate la
activitatea subterane contribuie la afânarea şi transformarea solului.
Omul, folosind solul în agricultură, contribuie la modificarea unor proprietăţi ale acestuia.
În cazul utilizării neraţionale, omul provoacă degradarea solului (reducerea fertilităţii şi
schimbarea unor proprietăţi ale solului), iar practicând metode adecvate de lucru, poate păstra şi
spori fertilitatea solului.
În procesul de formarea a solului participă concomitent toţi factorii prezenţi pe teritoriul
respectiv, creând condiţii pentru constituirea unor tipuri specifice de sol.

II. Clasificarea solurilor Republicii Moldova.

În conformitate cu clasificarea în vigoare pe teritoriul RM se evidenţiază 5 clase de sol, care

se divizează în 13 tipuri şi 36 de subtipuri.
I. CLASA SOLURILOR AUTOMORFE – include 3 tipuri, care reprezintă zonele
naturale fizico-geografice, biogeografice şi pedologice respective. Aceste soluri se formează sub
influenţa condiţiilor bioclimatice zonale.
1. Solurile brune – ocupă cele mai înalte coline ale Podişului Codrilor şi s-au format în
condiţiile pădurilor de făgete şi gorunete în intervalul de altitudinilor de 300-429 m. Ele se
deosebesc prin culoarea brună, iar spre adâncime – gălbuie. La suprafaţă, sub litieră, se află un
orizont brun-cenuşiu, humificat. Conţinutul de humus constituie 4-5% şi scade brusc spre
adâncime. Acizii organici proveniţi din descompunerea litierei acestor fitoasociaţii în majoritate
se neutralizează în cationii bivalenţi, ceea ce stopează descompunerea mineralelor primare şi
procesul de podzolire. Structura solului este slab pronunţată, reacţia solului – slab – acidă.
Solurile brune sunt parţial valorificate şi folosite în agricultură – preponderent pentru culturile de
câmp, pentru cele pomicole (prun, măr, nuc, păr) şi pentru viţa - de-vie. Solurile brune sunt
reprezentate de două subtipuri:
 tipice
 luvice

2
 1.1. Solurile brune tipice – sunt dominante în Podişul Codrilor, ocupă cele mai înalte şi mai
umede coline – arealele pădurilor de gorun cu fag în intervalul altitudinilor de 380-429 m.
1.2. Solurile brune luvice – sunt răspândite la niveluri altitudinale mai joase decât cele
precedente (280-350 m) şi s-au format sub pădurile de făgete-gorunete. Profilul acestor soluri
are caractere luvice – pete şi scurgeri de SiO2, fără caractere evidente de iluviere, adică de
acumulare a argilei.
Valorificarea s-a efectuat pe contul solurilor brune luvice. În stratul arabil conţinutul de
humus constituie doar 1-1,5%, structura este distrusă, reacţia solului – slab-acidă.
2. Solurile cenuşii – ocupă suprafeţe predominante (220-350 m) ale Podişului Moldovei de
Nord, Podişului Nistrului şi ale periferiei Podişului Codrilor; fragmentar se întâlnesc pe
sectoarele mai înalte ale altor podişuri. S-au format în condiţiile silvostepei, sub pădurile de
foioase – gorun, strejar, carpen şi alte specii. Au un profil diferenţiat: orizontul A în partea
superioară este cenuşiu, conţine până la 10% de humus, are structură grăunţoasă, partea de jos
este albicioasă, cu caracter eluvial. Orizontul B este iluvial, brun-roşcat, dur, cu structură
poliedrică, conţine multă argilă. Tipul cenuşiu de sol este reprezentat de 4 subtipuri:
 albice
 tipice
 molice
 vertice
Divizarea în subtipuri este condiţionată de gradul de diferenţiere a profilului, care depinde
de coraportul condiţiilor pedogenetice. În aspect zonal, de regulă, solurile cenuşii albice
reprezintă condiţiile mai reci şi umede (partea de nord), iar cele molice contactează cu
cernoziomurile (partea de sud). Subtipul vertic prezintă trecerea spre solul litomorf – vertisol
ocric.
2.1. Solurile cenuşii albice (cenuşiu-deschis) – se întâlnesc fragmentar şi, de regulă, pe
roci luto-nisipoase, suportate de argile la adâncimea de 150-200 cm. S-au format sub păduri, în
majoritate stejărişuri cu amestec de alte specii de foioase – carpen, tei etc.
2.2. Solurile cenuşii tipice – reprezintă subtipul caracteristic al tipului – cu un suborizont
eluvial, brun-cenuşiu, nuciform şi un orizont B iluvial bine pronunţat – brun, prismatic, dur.
2.3. Solurile cenuşii molice (cenuţii-închise) – se caracterizează prin orizontul A bine
humificat, cu structură grăunţoasă mare, cu caracter eluvial slab pronunţat. S-au format în
condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos dezvoltat.
2.4. Solurile cenuşii vertice – se formează sub pădurile de cvarcete – carpinete, pe roco
argiloase grele. În formarea profilului se evidenţiază influenţa componenţei rocii materne.
Orizontul B iluvial se caracterizează totodată prin unele particularităţi verice (nuanţe verzui, feţe
de alunecare, argilă fină). Solul prezintă o treaptă spre vertisol – clasa solurilor litomorfe.
Solurile cenuşii au fost valorificate în mare măsură şi incluse în fondul agricol. După
defrişarea pădurilor şi prelucrare solurilor cenuşii în scurt timp pierd cea mai mare parte de
substanţă organică, acumulată în orizontul superior (A). În stratul arabil, conţinutul de humus
constituie doar 1,5-2%, structura naturală este distrusă, reacţia solului – slab-acidă.
Defrişarea pădurilor şi valorificarea solurilor cenuşi s-a produs pe contul subtipurilor tipice
şi molice. Ele se folosesc pentru culturile de câmp şi cele pomicole, iar la periferiile Podişului
Codrilor – şi pentru soiurile europene de viţă-de-vie. Desfundarea solurilor cenuşii duce la
amestecul orizonturilor , la scoaterea la suprafaţă a orizontului iluvial, ceea ce defavorizează

3
proprietăţile fizico-chimice ale solurilor. În stratul superficial se reduce permeabilitatea, solul se
tasează, se formează crusta.
3. Cernoziomurile ocupă cea mai mare parte din suprafaţa solurilor Republicii Moldova –
peste 70%. Acest tip de sol se deosebeşte prin caracterul acumulativ, bine humificat (până la
adâncimea de 100 cm, conţinutul de humus depăşeşte 1%), structurat şi afânat. cernoziomurile se
asociază cu vegetaţia stepelor, însă se întâlnesc şi se formează şi sub păduri, preponderent
cvarcete cu înveliş ierbos. Profilul cernoziomurilor, atât orizontul A, cât şi B, este humificat şi
structurat. Cernoziomul este reprezentat de 5 subtipuri:
 argiloiluvial
 levigat
 tipic
 carbonatic
 vertic
Divizarea cernoziomurilor în subtipuri este condiţionată de deferiţi factori. În cadrul zonei
cernoziomice se deosebeşte partea de nord, mai rece şi mai umedă, cu un regim de umiditate
numit percolativ. Apa precipitaţiilor, datorită forţelor gravitaţionale, pătrunde până la mare
adâncime, străbate tot profilul solului şi spală substanţele solubile, inclusiv carbonaţii.
În partea de sud a zonei regimul hidric este nepercolativ, temperaturile sunt mai ridicate.
Profilul cernoziomului este „spălat” de săruri solubile, dar nu şi de carbonaţi, care sunt prezenţi
în tot profilul, începând cu orizontul superficial. Partea de mijloc a zonei se caracterizează prin
regim de umiditate periodic percolativ. Partea de sus a profilului este lipsită de carbonaţi, însă
orizontul B este carbonatic, cernoziomul este tipic.
La contactul cernoziomului cu solurile cenuşii, sub pădurile de stejar, se formează un subtip
de tranziţie: argiloiluvial. Pe argilele terţiare cernoziomul se deosebeşte prin caractere vertice
(orizontul B) şi prezintă un subtip de tranziţie spre solul litomorf – vertisol molic.
3.1. Cernoziomurile argiloiluviale - s-au format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş
ierbos bine dezvoltat, care contactează cu pajiştile şi stepele mezofite. Orizontul superficial este
de tip evident humificat, fără caractere de eluviere şi doar slab pudrat cu SiO 2. Orizontul B în
partea inferioară are caracter iluvial, un conţinut mai ridicat de argilă fină, structură poliedrică,
tasat.
3.2. Cernoziomurile levigate – se formează în condiţiile pajiştilor şi stepelor mezofite ale
zonei de silvostepă, dar se întâlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş încheiat de ierburi. Profilul
(A+B) este bine humificat, structurat, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi. De regulă,
prezenţa carbonaţilor începe mai jos de limita inferioară a orizontului B.
3.3. Cernoziomurile tipice – reprezintă tipul modal al tipului. Se formează în condiţiile de
stepă, uneori cu pâlcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat, structurat şi afânat.
Orizontul B – de tranziţie, este mai slab humificat, cu structura grăunţoasă mare şi diferite forme
de carbonaţi. Subtipul se divizează în două genuri:
 moderat humifere
 slab humifere (obişnuite)
Primele se formează sub stepe mezofite şi stepe xerofite cu pâlcuri de stejar pufos, ultimele
– sub stepe xerofite cu comunităţi de negară şi păiuş. Ele sunt mai slab humificate, carbonaţii
apar în partea inferioară a orizontului A. Structura este pronunţată, grăunţoasă, mică, relativ slab
hidrostabilă.

4
 3.4. Cernoziomurile carbonatice – se formează în condiţiile stepelor xerofite. Sunt mai slab
humificate ca cele precedente, cu structura mai puţin stabilă. Conţin carbonaţi de la suprafaţă.
Contactează teritorial cu cernoziomurile tipice slab humifere.
3.5. Cernoziomurile vertice – se formează în condiţii de stepă pe roci argilose, având un
conţinut ridicat de argilă fină. Orizontul A este cenuşiu, structurat, însă tasat, dur. Orizontul B
fiind şi el humificat, are caractere vertice – nuanţe verzui de alunecare, structură bulgăroasă
mare. După nivelul şi conţinutul de carbonaţilor, cernoziomurile vertice pot fi carbonatice, tipice
sau levigate.
Cernoziomurile constituie tipul principal de sol al fondului agricol: predomină în
asolamente, plantaţiile vitipomicole, terenurile de pajişti.

II. CLASA SOLURILOR LITOMORFE este reprezentată de:

 rendzine
 vertisoluri
Formarea lor se datoreşte influenţei predominante a proprietăţilor rocilor materne –
calcarelor, marnelor şi argilelor grele. Componenţa şi particularităţile acestor roci modifică
direcţia şi regimurile pedogenetice zonale, automorfe.
1. Rendzinele – se formează pe calcare, marne şi argile marnoase, sub influenţa asociaţiilor
ierboase atât de stepă, cât şi de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în stratul alterat
de la suprafaţa rocilor calcaroase sau pe argile marnoase. Profilul solurilor rendzinice este de
tipul AC, de regulă fără orizontul de tranziţie B. Orizontul superficial este intens humificat,
structurat, uneori scheletic, suportat de roci. Rendzinele se divizează în trei subtipuri:
 levigate
 tipice
 marnoase (pseudorendzine)
1.1 Rendzinele levigate – se formează pe depozitele calcaroase în zona silvostepei sub
păduri de foioase amestecate (cu predominarea stejarului) sau vegetaţie ierboasă. Stratul
superficial, care prezintă solul ca atare, este intens humificat, levigat cu o structură grăunţoasă
bine pronunţată.
1.2. Rendzinele tipice – se formează pe rocile calcaroase în condiţii de stepă. Ele sunt mai
bogate în humus ca cele precedente, mai puţin profunde, bine structurate, carbonatice, deseori
scheletice.
1.3. Rendzinele marnoase – au fost stabilite recent sub păduri de fag în partea de nord-vest
a Podişului Codrilor. Ele s-au format pe argile marnoase, carbonatice. Deoarece rocile nu sunt
scheletice, solurile pot fi numite pseudorendzine. Ele se caracterizează cu un orizont A
humificat, care trece brusc în rocă – argila carbonatică.
Rendzinele sunt răspândite fragmentar pe stâncile calcaroase, pe malurile abrupte ale
Nistrului, Ciuhurului, Răutului şi ale altor râuri. În agricultură se folosesc foarte rar,
preponderent ca păşuni.
2. Vertisolurile – se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub vegetaţie ierboasă pe
roci argiloase grele, cu conţinut mare de argilă fină. Procesele pedogenetice sunt condiţionate de
proprietăţile specifice ale acestor roci care, în stare umedă gonflează, iar în stare uscată crapă.
Solificarea se produce doar în stratul superficial. Solul humificat pătrunde în adâncime împreună
cu apa, prin crăpături. Astfel solul prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşiu-închisă, uneori

5
cu nuanţe verzui, cu structură bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. Profilul slab se diferenţiază
în orizonturi. Vertisolurile se divizează în subtipuri:
 molic
 ocric
2.1. Vertisolurile molice – se formează în condiţii de stepă, orizontul A avînd humificare
relativ omogenă şi elemente d structură mică. Spre deosebire de cernoziomurile vertice,
vertisolurile molice sunt lipsite de structură grăunţoasă, sunt mai compacte şi mai slab
humificate.
2.2. Vertislolurile ocrice – se formează în anturajul pădurilor, în poieni sub vegetaţie
ierboasă. Se deosebesc prin humificare slabă, culoare cenușie-gălbuie, neomogenă, structură
bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. Orizontul B este compact, cenuşiu-verzui, dur.
Vertisolurile, în majoritate, au fost valorificate şi se folosesc în agricultură împreună cu
cernoziomurile vertice.

III. CLASA SOLURILOR HIDROMORFE include solurile:

 cernoziomoide
 mocirlele
 turboase
1. Solurile cernoziomoide – se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, pe terenurile
unde periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală (influenţa apei freatice). Profilul
acestor soluri se caracterizează prin orizontul A bine humificat şi structurat. Orizontul B are
caracter hidric condiţionat de pânza capilară sau de nivelul ridicat al apelor freatice . Se
divizează în două subtipuri:
 levigate
 tipice
1.1. Solurile cernoziomoide levigate sunt permanent sau periodic umede în partea de jos a
profilului (nivelul apei freatice 100-200 cm) şi „spălate” de carbonaţi.
1.2. Solurile cernoziomoide tipice conţin carbonaţi în orizontul B. Foarte rar se întâlnesc
soluri cernoziomoide, care conţin carbonaţi de la suprafaţă.
Solurile cernoziomoide au fost în majoritate valorificate şi se folosesc în agricultură, fiind
incluse în diferite asolamente (de câmp, legumicole).
2. Mocirlele se formează în arealele cu exces local de umiditate. Nivelul apei freatice se află
în profil, ajungând până la suprafaţă. Solurile sunt mlăştinoase, procesele pedogenetice au
caracter anaerob. Mocirlele pot fi:
 tipice
 gleice
 turbice
2.1. Mocirlele tipice – au nivelul apei la oarecare adâncime (50-100 cm), partea superioară a
profilului fiind umedă, se găseşte periodic în condiţii aerobe.
2.2. Mocirlele gleice – se află permanent în condiţii anaerobe, orizontul B având caractere
gleice – oxidare-reducere.
2.3. Morcilele turbice – se deosebesc prin prezenţa în profil (de regulă, în orizontul B) a
straturilor turbificate din materialul organic semidescompus.

6
 Mocirlele constituie fragmente umede, răspândite în cadrul solurilor zonale, de regulă pe
versanţi. Parţial au fost desecate şi valorificate în scopuri agricole.
3. Solurile turboase – se formează în condiţii permanent anaerobe, când rămăşiţele
plantelor hidrofile se descompun prea puţin şi se conservează în sol în formă de turbă. Solurile
turboase pot fi:
 tipice
 gleice
Solurile turboase tipice – au un profil neomogen în care straturile minerale alternează cu
straturi turbice, iar cele gleice, de regulă, sunt gleizate în orizontul B.

IV. CLASA SOLURILOR HALOMORFE include:

 soloneţurile
 solonceacurile
1. Soloneţurile se formează în condiţii de stepă, pe roci argiloase, care conţin săruri solubile
(NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de prezenţa cationilor de natriu
(sodiu), care parţial înlocuieşte în complexul absorbativ calciul. Prezenţa natriului conduce la
formarea humatului de natriu, care, spre deosebire de humatul de calciu, este mai solubil şi mai
cafeniu. Structura devine bulgăroasă sau columnară. Profilul soloneţului constă din orizontul A
cu caracter solodizat – cenuşiu-deschis, lamelar, pudrat cu SiO2 şi B soloneţizat, natric-iluvial,
columnar. Grosimea profilului (A+B) este relativ mică (50-60 cm). Soloneţurile pot fi:
 molice
 hidrice
1.1. Soloneţurile molice (cernoziomice) sunt mai humificate, cu elemente structurale
grăunţoase, moderat profunde.
1.2. Soloneţurile hidrice – în partea inferioară a profilului sunt umede, sub influenţa pânzei
capilare sau a nivelului ridicat al apei freatice (50-150 cm).
2. Solonceacurile – se formează sub influenţa apelor freatice mineralizate. Evaporarea apei
duce la acumularea la suprafaţă şi în profil a sărurilor solubile. După nivelul apelor freatice,
solonceacurile se divizează în:
 molice
 hidrice
2.1. Solonceacurile molice sunt relativ drenate, nivelul apelor freatice fiind mai jos de 100
cm. Orizontul A este saturat cu săruri şi are totodată caracter molic.
2.2. Solonceacurile hidrice – sunt umede, nivelul apelor freatice este aproape de suprafaţă.
Valorificarea eficientă a solurilor halomorfe necesită acţiuni ameliorative.

V. CLASA SOLURILOR DINAMOMORFE include solurile a căror formare este în

dinamică. Ele se formează în depresiuni sub influenţa proceselor deluviale şi aluviale, foarte rar
coluviale sau pe pante, ca urmare a transformării tehnogenetice a învelişului de sol iniţial. În
aceste soluri nu se evidenţiază orizonturi genetice, profilul lor fiind supus în dinamică diferitor
procese naturale sau tehnologice.
1. Solurile deluviale – se formează la baza versanţilor şi pe văi pe contul parcelelor de sol
neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul solurilor deluviale constă din straturi de
material solificat (humificat, structurizat), mai mult sau mai puţin transformat de procesele

7
pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profunde, humificate şi bine structurate. În
funcţie de caracterul materialului iniţial, solurile deluviale pot fi:
 molice
 ocrice
1.1 Solurile deluviale molice – se formează în văi şi la baza versanţilor ocupaţi de
cernoziomuri.
1.2. Solurile deluviale ocrice – se formează pe contul solurilor brune şi cenuşii, răspândite
pe teritoriul bazinului hidrografic.
Solurile deluviale posedă un potenţial înalt de productivitate, însă folosirea lor este limitată
de pericolul inundaţiilor şi al viiturilor. Profilul acestor soluri se află în dinamică şi creşte pe
contul depunerilor deluviale recente.
2. Solurile aluviale – sunt cele mai tinere şi se formează în luncile râurilor pe depunerile
aluviale recente. Ele se subdivizează în subtipuri:
 molice
 stratificate
 hidrice
 vertice
 turbice
2.1. Solurile aluviale molice – ocupă sectoarele de luncă mai bine drenate. Ele sunt relativ
mai vârstice. Vegetaţia hidrofilă treptat se înlocuieşte cu cea zonală de stepă sau de pădure. În
partea superioară a profilului solurile sunt humificate şi structurate şi nu se evidenţiază straturile
aluviale.
2.2. Solurile aluviale stratificate – sunt cele mai tinere şi prezintă depozite de aluviuni
contemporane slab solificate.
2.3. Solurile aluviale hidrice – ocupă niveluri joase, aflându-se permanent s-au periodic sub
influenţa apelor freatice.
2.4. Solurile aluviale vertice – se formează pe aluviunile argiloase, grele. Au o culoare
cenuşie-verzuie; în stare umedă sun gonflate, în stare uscată se divizează prin crăpături în blocuri
dure.
2.5 Solurile aluviale turbice – se formează în depresiuni, în condiţii anaerobe, condiţionate
de stagnarea apei. În profil se evidenţiază straturi turbice.
Solurile aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, gleizate. Aceste caractere se evidenţiază la
nivel de gen.
Proprietăţile şi potenţialul productiv al solurilor aluviale sunt foarte diferite. Valorificare şi
folosirea lor necesită intervenţii ameliorative specifice.
Solurile antropice- prezintă amestecuri de orizonturi de sol sau sol cu roca maternă. Se
formează în procesul efectuării tehnologiilor de nivelare şi desfundare a solurilor puţin profunde,
de terasare a pantelor, de replantarea terenurilor etc.
Solurile antropice molice – se formează ca urmare a transformării tehnogenetice pe
terenurile cu învelişul iniţial cernoziomic.
Solurile antropice ocrice – se formează în zonele răspândirii şi pe contul transformării
tehnogenetice a solurilor cenuşii şi brune.

Solul este o bogăţie naturală de nepreţuit, fiind folosit prin cultura plantelor pentru obţinerea
produselor alimentare. Din aceste considerente solul trebuie nu doar exploatat, ci şi protejat.

8
Această bogăţie naturală aparţine în egală măsură tuturor generaţiilor: e de datoria oricăruia să o
lase în stare cât mai satisfăcătoare generaţiilor următoare.
Solurile, fiind formate din diferite comunităţi de plante, se deosebesc prin proprietăţile şi
particularităţile lor, prin posibilităţile de a asigura cerinţele ecologice ale culturilor agricole. Pe
unul şi acelaşi sol se pot cultiva diferite culturi agricole. Însă nu fiecare cultură, nu fiece soi
poate fi cultivat pe orice sol. Există predispoziţie a solurilor pentru anumite culturi. Pretabilitatea
este condiţionată de ansamblul de proprietăţi ale fiecărui sol, care acţionează în comun cu
factorii abiotici locali.
Culturile de câmp cresc bine în soluri cu nivel de umiditate şi conţinut de elemente nutritive
accesibile. Diferite soiuri de viţă – de – vie se adaptează la soluri cu componenţă granulometrică
şi conţinut de carbonaţi. Dezvoltarea normală şi productivitatea culturilor pomicole poate fi
redusă de diferiţi factori limitativi – gradul de salinizare, soloneţizare, hidromorfism etc.
Cernoziomurile dispun de rezerve considerabile de elemente biofile şi de proprietăţi fizico-
chimice favorabile pentru diferite plante agricole. De exemplu, solurile europene de viţă – de –
vie preferă cernoziomurile carbonatice, pe când renumitul soi „Isabela” nu admite prezenţa
carbonaţilor. Pe solurile brune soiurile europene de viţă – de – vie nu pot fi cultivate. Aceste
soluri nu sunt potrivite pentru grâu, recoltele de porumb şi floarea – soarelui fiind foarte mici. Pe
solurile brune luto-nisipoase se cultivă mai ales secara, cartoful, tutunul, leguminoasele, iar
dintre pomii fructiferi – prunul şi mărul.
Stabilirea calităţii solurilor este necesară pentru diferite scopuri. În condiţiile naturale,
calitatea solului nu contează, deoarece fiecare sol s-a autocreat şi corespunde cu cerinţele
anumitor biocenoze. Agricultura, silvicultura, alte domenii de activitate umană care folosesc
solurile impun anumite condiţii sau cerinţe care să satisfacă productivitatea lor, nivelul potenţial
de fertilitate.
Pentru aprecierea calităţii solului se practică diferite metode de bonitare. Pe baza unor
proprietăţi concrete, care influenţează dezvoltarea normală şi productivitatea plantelor, se
calculează nota medie de bonitare (din latină „bonus” - bun). Această notă poate exprima
potenţialul productiv al solului pentru una sau mai multe culturi agricole sau comunităţi silvice.
Notele de bonitare pentru fiecare cultură sau grup de culturi nu întotdeauna coincid. De exemplu,
nota de bonitare pentru culturile de câmp nu coincide cu nota de bonitare pentru viţa – de – vie.
În sistemul de bonitare a solurilor RM pentru culturile de câmp, baza de referinţă se consideră
cernoziomul tipic moderat humifer apreciat cu 100 de puncte. Alte soluri obţin note de bonitare
în legătură directă cu productivitatea lor în comparaţie cu cernoziomul tipic. Pentru viţa – de –
vie, solul de referinţă este cernoziomul carbonatic (100 p). Notele de bonitare exprimă în mod
integral, dar şi condiţional, gradul de fertilitate al fiecărei unităţi taxonomice de sol. Cu ajutorul
unor table speciale, se concretizează nota de bonitare în funcţie de alcătuirea granulometrică,
gradul de eroziune, salinizare etc.

x – suprafeţele sunt incluse în arealele solurilor cenuşii tipice;

xx - suprafeţele sunt incluse în arealele cernoziomurilor vertice;
xxx - suprafeţele sunt incluse în arealele cernoziomurilor;
xxxx – nota de bonitate nu a fost stabilită.

9
 Unităţi majore de soluri, suprafaţa şi nota de bonitare.
Tip Subtip Numărul Suprafaţa Nota de
de areale bonitare
ha %
Brun tipic 287 23.023 0,68 72
luvic
Cenuşiu albic 55 4.446 0,13 58
tipic 2.456 146.274 4,33 68
molic 2.558 170.623 5,05 78
vertic x x x 50
Cernoziom argiloiluvial 2.033 132.535 3,93 88
levigat 8.448 438.239 12,98 94
tipic moderat 4.721 335.894 9,95 100
humifer
slab 9.171 669.856 20,73 82
humifer
carbonatic 13.782 731.302 21,66 71
vertic 554 14.359 0,43 50
Rendzină levigată
tipică 367 15.502 0,46 xxx
marnoasă
Vertisol molic xx xx xx xxx
ocric
Sol levigat 229 5.628 0,17 85
cernoziomoid
tipic
Mocirlă tipică 25
gleică 1.107 2.938 0,09 20
turbică xxx
Sol turbos tipic xxx
gleic
Soloneţ molic 331 3.797 0,11 34
gleic
Solonceac molic 35 503 0,01 34
hidric 10
Sol deluvial molic 4.083 123.124 3,65 85
ocric 192 10.151 0,30 85
Sol aluvial molic 2.636 238.707 6,93 85
stratificat 80
Hidric 462 48.283 1,43 25
Turbic 30 25.726 0,76 -
Vertic 154 36.386 1,08 48
Sol antropic molic xxx xxx xxx xxxx
ocric
Suprafeţe distruse de alunecări de 3.615 133.347 3,94 xxxx
teren
Cernoziomuri soloneţizate şi 788 18.334 0,55 xxxx
salinizate
Total 59.177 3.376.000 100 xxxx

10