Fizio-psiho-pedagogia învățării motrice

Titlu referat:
Tehnici ale psihoterapiei comportamentale, condiționări operante

Profesor materie:

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

DOCTORAND:

Psihoterapia comportamentală
0
 Termenul desemnează un ansamblu de metode şi tehnici
psihoterapeutice care se împart în două mari categorii:
- terapia comportamentală propriu-zisă (bazată pe concepţia şi lucrările lui
Wolpe), care foloseşte modelul condiţionării clasice.
- modificările comportamentale (bazate pe concepţia şi lucrările lui Skinner),
concepţie care foloseşte modelul condiţionării operante.
Psihoterapiile comportamentale pot fi definite prin următoarele aspecte:
- comportamentul se defineşte ca fiind un răspuns al individului la stimulii
interni şi externi;
- perturbarea comportamentului reprezintă sau generează dezadaptarea sau
este o consecinţă a
unei învăţări ineficiente;
- psihoterapia comportamentală foloseşte legile învăţăturii într-o situaţie
experimentală, astfel încât comportamentul neadaptat poate fi înlocuit cu unul
eficient adaptat.
Ce elemente caracteristice ale psihoterapiei comportamentale pot fi
considerate:
- centrarea asupra comportamentului inadecvat, considerat spontan;
- scopul terapiei constă în modificarea comportamentului inadaptat;
- scopul terapiei se stabileşte în contractul terapeutic;
- terapia se desfăşoară în prezent, aici şi acum, nu se acordă atenţie
cauzalităţii profunde care a generat simptomul;
- terapia are patru faze:
 delimitarea aspectului comportamental inadecvat;
 delimitarea simptomelor-ţintă şi a scopurilor terapiei;
 alegerea unei tehnici psihoterapeutice;
 evaluarea rezultatelor în raport cu stadiul anterior al terapiei.
-terapia foloseşte teoriile şi legile învăţării şi aplicarea lor experimentală
(schema comportamentului fiind schema Stimul - Reacţie, S-R) schimbarea
comportamentului în procesul terapeutic fiind urmărită, mai ales, sub aspect
relaţional.
Elementul comun al acestor abordări şi tehnici constă în manipularea
unor elemente ale ambianţei pentru a descuraja un anumit tip de
comportament.
Principalele tehnici utilizate în psihoterapiile comportamentale sunt:
- desensibilizarea sistematică (constând în reducerea anxietăţii prin
contracondiţionare în situaţie de relaxare);
- floodingul sau tehnica inversiunii (constă în prezentarea, în imaginaţie sau
realitate, a unor stimuli provocatori de anxietate pentru a declanşa şi apoi a
obţine răspunsul);
- tehnica implozivă (care combină elemente din psihanaliză şi din teoria
învăţării, folosindu-se teme provocatoare de angoasă, cu material oedipian,
1
cerându-i subiectului să se menţină în această scenă până când starea de
anxietate dispare);
- traningul asertiv sau terapia asertivă (vizează modificarea comportamentului
interpersonal inadecvat al subiectului prin încurajarea de a fi el însuşi şi de a-
şi exprima ideile şi emoţiile proprii respectând, în acelaşi timp, ideile şi
emoţiile celorlalţi);
- tehnicile aversive (constând în provocarea de aversiuni, cu stimuli punitivi);
- economia de jetoane (tehnică utilizată la psihoticii cronici, ce se bazează pe
modelarea operantă şi pe întărirea prin stimuli exteriori: terapeutul, împreună
cu pacientul, delimitează comportamentul care trebuie modificat, organizând
apoi o restructurare a mediului care să favorizeze atingerea comportamentelor
ineficiente);
- mai pot fi amintite şi alte tehnici, ca terapia relaţional-emotivă a lui Ellis,
terapia prin intenţie paradoxală, tehnica contingenţelor de întărire
(condiţionare operantă), imitarea de modele (învăţare prin imitare), terapia
prin contrast (condiţionarea operantă), bio-feedback, încurajarea şi
descurajarea.
Ca tehnici ale psihoterapiei comportamentale, utilizate cu succes la
copii, mai sunt şi modelarea şi modificarea comportamentului prin întăriri şi
pedepse.

Modificarea comportamentului prin întăriri şi pedepse

Baza teoretică a aceste terapii o constituie mecanismul condiţionării

operante, studiat de reprezentanţi de seamă ai şcolii comportamentaliste
(Thorndike, Talman, Guthrie). Ei au constatat că un anumit comportament,
dacă este în mod consecvent urmat de o recompensă, are mai mare şansă de a
se produce din nou. Acest fenomen este cunoscut ca „lege a efectului", care
afirmă că acele comportamente care sunt urmate de consecinţe pozitive vor
avea tendinţa să se repete, iar cele urmate de consecinţe negative, se vor
manifesta cu o frecvenţă din ce in ce mai mică.
Skinner a extins acest principiu, demonstrând că întărirea nu este
importantă numai prin efectul său recompensativ sau aversiv, ci şi prin efectul
pozitiv pe care îl are asupra comportamentului individului.
Astfel, în condiţionarea operantă, dacă un comportament este urmat de
un anume eveniment-efect, comportamentul respectiv se manifestă cu o
frecvenţă mai mare. În această situaţie, spunem că respectivul comportament
este întărit.
În întărirea pozitivă comportamentul respectiv (de exemplu
punctualitatea), se manifestă cu frecvenţă mai mare pentru că este urmat de
consecinţe pozitive (de ex. lauda, recompensa).

2
 În întărirea negativă, frecvenţa unui comportament (pozitiv) creşte
pentru că el este urmat de omiterea unui eveniment aversiv anticipat (ex.:
observaţiile, scuzele sau reproşurile cuiva).
În situaţiile prezentate, termenul de întărire se referă întotdeauna la
cazurile în care comportamentul (pozitiv) creşte în frecvenţă.
Alte două tipuri de consecinţe sunt asociate cu descreşterea
comportamentului, astfel:
- pedeapsa descrie situaţia în care comportamentul descreşte în
frecvenţă, pentru că este urmat de un eveniment aversiv;
- nerecompensarea frustrantă descrie situaţia în care comportamentul
descreşte în frecvenţă, pentru că este urmat de omiterea unei recompense
aşteptate (de ex.: nu a fost lăudat, premiat).
Cercetările ulterioare, ale lui O. H. Mowrer, au scos în evidenţă că rolul
pedepselor şi recompenselor are şi mai mare efect dacă sunt aplicate la
momentul potrivit. Astfel, comportamentul cel mai apropiat în timp de
recompensă este învăţat mai bine, iar o pedeapsă imediată mică poate duce la
abandonarea unui anumit gen de comportament, chiar dacă pe un termen lung
ar conduce la o recompensă considerabilă.
Respectând aceste principii în abordarea tulburărilor de comportament
la copil, se pot obţine rezultate importante.
Copilul „X", de 6 ani, a fost dus la clinica de neuropsihiatrie infantilă
pentru că detesta şcoala, comportamentul său în clasă având un caracter
agresiv care deranja lecţiile şi făcea ca el să fie respins de colegii săi.
Observând cu atenţie comportamentul părinţilor în timpul interviului
clinic, terapeutul a constatat că ambii părinţi erau foarte permisivi şi aprobau
tot ce făcea sau spunea copilul.
Programul de psihoterapie a cuprins următoarele etape:
a. părinţii au fost ajutaţi să discrimineze între comportamentele reale şi
cele cu caracter demonstrativ ale copilului;
b. părinţii au fost învăţaţi să ignore copilul neacordându-i interes şi
atenţie atunci când punea în funcţiune comportamente demonstrative. Ei
trebuiau să manifeste aprobare doar pentru comportamentele dezirabile.
c. învăţătoarea a fost, la rândul ei instruită să ignore pe copil, când
acesta se comporta necorespunzător, şi să-i acorde atenţie numai când se
comporta bine.
Comportamentele nedorite, cu caracter demonstrativ ale copilului, s-au
accentuat în clasă în primele zile, ele reducându-se apoi din ce în ce mai mult,
nefiind întărite de părinţi şi învăţătoare. Odată cu diminuarea acestor
comportamente, copilul a început să fie tot mai mult acceptat de colegi, ceea
ce a constituit o nouă întărire a modelelor de comportament dorite şi a
modificat atitudinea sa negativă faţă de şcoală.
Principiile mai sus prezentate fundamentează, în egală măsură, tehnicile
psiho-terapeutice, tehnicile specializate de intervenţie, cât şi demersuri.
3
Bibliografie

4
1. Holdevici, L, Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de
psihoterapie, Ed.Orizonturi, 2001
2. lonescu, G.: Psihoterapie. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1990
3. Holdevici, L: Elemente de psihoterapie, Ed. ALL, Bucureşti, 1996.