În memoria veșnică a bunicului meu, Nicolae, a bunicii Lucreția

și a fratelui meu, Bujor

Lord Buddha

Pădurea spânzuraților
De Liviu Rebreanu

Publicat în 1922, romanul ”Pădurea spânzuraților” realizează trecerea între romanul

doric, demiurgic, de perspectivă auctorială, ilustrat strălucit de romanul ”Ion” (1920) la
romanul ionic, de factură psihologică. Impresia de ”psihologic” este mult atenuată de
relatarea cronologică a faptelor și acțiunilor, de perspectiva cronologică a redării fluxului de
gânduri, trăiri sufletești și sentimente din sufletul eroului central, Apostol Bologa. Dar
autorul, în încercarea sa de a reda cursul firesc al vieții organice, nu face decât să respecte
adevărul și în această privință și să fie atât de psihologic pe cât i-o îngăduia perspectiva
realistă și natura realității pe care și-a propus s-o înfățișeze cu obiectivitate în romanele sale.
Pare că autorul, răvășit sufletește de moartea fratelui său, Emil Rebreanu, în primul
război mondial, când a încercat să treacă linia frontului războiului la frații români, și de
vederea înfricoșătoare, enigmatică, încărcată de simboluri, a unei păduri de cehi spânzurați,
în anul 1918, a dorit, a încercat să pătrundă în sufletul fratelui său, să redea frământarea și
zbuciumul său interior, de la începutul războiului, în care Bologa se vede prins fără scăpare,
și pe care-l acceptă la început cu conștiința netulburată a datoriei de cetățean austro-ungar
și a lucrurilor care trebuie să se întâmple, până la trezirea autentică a conștiinței de român și
a apartenenței la națiunea română și culminând cu moartea sa tragică, după ce este prins în
timp ce încerca să treacă frontul armatei austro-ungare, în cadrul căreia se afla ca
combatant, cu gradul militar de locotenent, în tabăra opusă, cea a românilor.
 Psihologicul se insinuează treptat, încă de la început, din scena tulburătoare a
execuției sublocotenentului ceh Svoboda, la care asistă, ca membru al Curții Marțiale, alături
de căpitanul Otto Klapka, de un caporal, de un țăran, care sapă groapa, și de doi soldați.
Realul este transfigurat în imagine artistică, și rodul acestui proces de transfigurare este
romanul ”Pădurea spânzuraților”. Mai presus de toate, ”Pădurea spânzuraților” este
romanul unui singur personaj, cum nici măcar ”Ion” nu fusese. Apostol Bologa participă la
toate scenele din roman, prezența lui absoarbe întreg fluxul narativ al romanului. Pasajul
morții lui Svoboda, cu care se deschide romanul ”este evident bologizat, mediat de starea
sufletească a locotenentului, putem spune că însuși peisajul este ”bologizat”, observa pe
bună dreptate Nicolae Manolescu:
”Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită, spânzurătoarea
nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia
neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și
ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa, scuipându-și
des în palme și hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului
groparii zvârleau lut galben, lipicios...
Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur, cercetător și cu dispreț.
Priveliștea îl supăra, deși căuta să nu-și dea pe față nemulțumirea. În dreapta era cimitirul
militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele așezate ca la paradă, cu crucile albe,
proaspete, uniforme. În stânga, la câțiva pași, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu
cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca și cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi
intrat acolo și nici n-ar mai vrea să intre nimeni... Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie,
se ascundea sub o pânză de fum și de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase și
răsfirate, vârfuri de pomi desfrunziți, câteva coperișe țuguiate de paie și turnul bisericii,
spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării și linia ferată ce închidea
zarea ca un dig fără început și fără sfârșit. Șoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul
mohorât, venea din apus, trecea prin sat și se ducea tocmai pe front...”
Lumina, ochii, lumina și expresia ochilor au o însemnătate uriașă în romanul
”Pădurea spânzuraților”, este simbolul, nucleul care leagă toate părțile constitutive ale
romanului și scenele în care apare lumina cu valoare de simbol transfigurează lumea
interioară a personajului principal, exprimă zbuciumul său interior și convertirea, deopotrivă
hristică și patriotică, a acestuia:
”Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte, și privirea i se lipise pe fața
condamnatului. Își auzea bătăile inimii, ca niște ciocane, și casca îi strângea țeasta ca și
când i-ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu sila. O mirare neînțeleasă îi clocotea în
creieri, căci în vreme ce pretorul înșira crimele și hârtia îi tremura între degete, obrajii
sublocotenentului de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o
strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă... Pe Bologa, la
început, privirea aceasta îl înfricoșă și îl întărâtă. Mai pe urmă însă simți limpede că flacăra
dn ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă să întoarne
capul și să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor
disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de o dragoste uriașă. În cele din urmă, Bologa se
aștepta ca gura condamnatului să se deschidă și să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire,
întocmai ca cei dintâi credincioși care, în în clipa morții silnice, vedeau pe Hristos...”
Din acest moment, întreg fluxul narativ al romanului se centrează pe zbuciumul
interior al personajului, prins între sentimentul de datorie și glasul conștiinței sale, care își
face tot mai mult loc în cugetul personajului și care determină evoluția sa ulterioară, până la
identificarea deplină cu condamnatul care este spânzurat în scena care deschide romanul:
”Apostol Bologa, nerecunoscând glasul și vrând să vază cine a strigat, ridică fruntea
și dădu cu ochii, de-abia la vreo zece pași, de un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat în
vârf. Ștreangul se legăna puțin, și legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el
odinioară, cu mâinile, rezistența funiei. În lucirea albă a lemnului se deslușea ceva straniu,
încât Apostol lăsă repede capul în jos.
Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întâmplător
lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și șteargă umezeala pe dunga
pantalonului. În timpul aceasta însă își plimba liniștit privirea peste mulțimea de fețe ciudate
și necunoscute, parcă nici n-ar fi fost omenești, care se ascundeau sub căști lătărețe, în
lumina făcliilor fumuroase. Mirosul de rășină arsă îi gâdila nările, și fumul îl supăra,
fiindcă-i întuneca vederea. Plecă puțin capul și, aproape de picioare, văzu pământul deschis
ca o rană urâtă, gălbuie. Groapa nu părea adâncă, și lutul era azvârlit numai în dreapta,
alcătuind o movilă, pe care stătea pretorul, înălțându-se deasupra tuturor, ca și cum el ar fi
trebuit să... În stânga, pe marginea groapei, un coșciug de brad, gol, descoperit... Capacul,
cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria, cu slove
strâmbe: Apostol Bologa... Numele i se părea străin și se întrebă aproape supărat: ”Oare
cine să fie Apostol Bologa?”

Astăzi s-a născut Mesia!...

O, ce frumos e bradul de Crăciun!...

Luminează sfânt și bun
În seara de Ajun.

Căci astăzi s-a născut Mesia

 Fiul Prea-Înalt
mi-e lumânarea caldă-n mâini
și-n cer stele albastre
ard.

…..

O, Iosif, tată fericit, o blândă, senină

Maria
priviți!... în lume a venit
Prea-Fericit
Mesia!...
9 decembrie 2015-12-09

Lui Victor

- Gata?... Gata! Strigă pretorul, pe movila de pământ, fluturând o foaie de hârtie.

Apostol ascultă numai începutul sentinței, pe urmă se uită la oamenii din preajma lui,
gândindu-se că generalul n-a venit și probabil că doarme... Lângă movila pretorului zări un
doctor cu ceasul în mână: ”Nu-i doctorul Meyer... nu, nu...” La picioarele groapei recunoscu
apoi pe Klapka, cu ochii plânși, îngroziți, care-l obosiră, încât întoarse capul. La doi pași, în
stânga, stătea un țăran, sprijinit în hârleț, cu capul gol, cu părul asudat și lipit de frunte, cu
obrajii umezi de lacrimi. ”Uite groparul... Vidor...” se gândi dânsul cu bucurie și vru să-i
facă un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfârși citirea cu glas ascuțit și strident ca un
scârțâit de ușă cu țâțâni ruginite, și Apostol își luă seama, întrebându-se speriat ce-o să fie
acuma... Peste o clipă auzi, din spate, limpede, o voce șovătoare:
- Trebuie... pe scaun...
Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă genunchii lui și nu-l
observase până acuma. Îi era teamă că iar nu va putea mișca picioarele... ”Trebuie... trebuie
să încerc” îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simți cuprins în brațe. Se îngrozi. Groparul
îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele și mustățile ude.
- La o parte! Răcni pretorul, spăimântat, ridicând brațele.
Apostol se urcă pe scaun și se lovi cu capul de ștreangul ce atârna de sus. Pălăria i se
înfundase pe ochi. O scoase și o aruncă în groapă. În aceeași clipă izbucni un plâns gros,
desperat, nestăpânit. ”Cine plânge?” se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului.
Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întârziate. Crestele munților se desenai pe cer ca
un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul
soarelui. Apostol îșipotrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul
i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau,
nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
- Primește, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apiostol... Apostol...”

22 iunie 16