Modele utilizate pentru

analiza riscului de faliment

1.         Aspecte teoretice privind riscul de faliment

În orice moment al activității sale, un agent economic este supus riscului de faliment.
Acesta poate avea consecințe negative, cu implicații complexe asupra întregii activități a
agentului economic, cât și asupra altor entități care vin în contact cu agentul respectiv.
Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a face față unei
tranzacții financiar – bancare, respectiv incapacitatea sa de a rambursa la timp sumele
împrumutate în condițiile stabilite de comun acord cu terții, în baza unui contract de creditare. El
poate fi rezultatul apariției unor dificultăți care inițial, la efectuarea analizei și în etapa evaluării
și aprobării creditului, nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derulării contractului, și-
au făcut apariția.
După cum se poate observa, instituțiile financiar – bancare sunt cele mai interesate de
stabilirea riscului de faliment pentru agenții economici cărora le acordă credite. Determinarea
riscului de faliment este necesară atât pentru acordarea unor credite, cât și pe parcursul derulării
contractului de creditare. Pentru a evita pierderile potențiale, băncile analizează o serie de
elemente generale ce se referă la solicitantul creditului, obiectivele urmărite prin solicitarea
împrumutului (cererea de creditare), termenul de rambursare, dobânzile și comisioanele bancare
practicate, precum și garanțiile oferite și modalitățile de recuperare a creditului.
Procesul de diagnosticare a riscului de faliment constă în evaluarea solvabilității
agentului economic. Aceasta este definită ca fiind capacitatea unei firme de a face față
obligațiilor scadente ce rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operațiuni
curente a caror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări cu caracter
obligatoriu.
Analiza riscului de faliment se poate realiza prin analiza fluxurilor din tabloul de
finanțare. De asemenea, o astfel de analiza poate fi efectuată în funcție de două concepții de
elaborare a bilanțului: patrimonială și funcțională.

2.         Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului patrimonial

            Analiza financiar – patrimonială este, în esență, o analiză statică în care sunt prioritare
valoarea și solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat, pentru o lungă
perioadă de timp, singura modalitate de evaluare a riscului.
             În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt formate din două mari grupe de
elemente și anume:
 masa relativ permanentă (cu o durată mai mare de un an), formată din activul
imobilizat și capitalul permanent;
 grupare mobilă (cu o durată mai mică de un an) alcatuită din activul circulant și
obligațiile pe termen scurt.
Conform teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă sunt respectate egalități
financiare:
Activ imobilizat = Capital permanent;
Activ circulant = Datorii de exploatare.
Inegalitatea: Capital permanent > Active imobilizate, impune folosirea fondului de
rulment, indicator important in aprecierea situatiei financiare a societatii, reprezentand partea din
resursele financiare permanente care asigura finantarea activelor circulante care se innoiesc
permanent.
Principalele instrumente operationale la care recurge analiza financiara pentru
investigarea riscului de faliment sunt reprezentate de:
·       fondul de rulment;
·       ratele de solvabilitate.
Analiza solvabilitatii agentului economic cu ajutorul fondului de rulment
Fondul de rulment reprezinta o marja de siguranta a intreprinderii, impusa de diferentele
existente intre sumele de incasat si cele de platit, precum si de decalajul ce poate sa apara intre
termenul de transformare a activelor in bani si durata medie in care datoriile devin exigibile.
Fondul de rulemt poate fi determinat in doua moduri diferite, dupa cum urmeaza:
pornind de la elementele cuprinse in partea superioara a bilantului
Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate
Fond de rulment = Capital propriu + Datorii financiare pe termen lung – Active
imobilizate
 pornind de la elementele de la baza bilantului
Fond de rulment = Active circulante – Obligatii pe termen scurt
Existenta unui fond de rulment pozitiv demonstreaza faptul ca la nivelul agentului
economic exista o stare de echilibru financiar pe termen lung. Este de mentionat faptul ca
valoarea pozitiva a fondului de rulment nu trebuie sa fie supradimensionata pe seama
capitalurilor imprumutate pe termen lung deoarece acestea atrag costuri superioare surselor de
finantare externe pe termen scurt.
 O valoare negativa a fondului de rulment reflecta imposibilitatea agentului economic
analizat de a asigura un excedent de resurse financiare pe termen lung, excedent care sa permita
acoperirea necesitatilor de finantare pe termen scurt.
Aprecierea corespunzatoare a semnificatiei fondului de rulment pentru echilibrul
financiar al unui agent economic necesita luarea in considerare a duratei medii a activelor si
pasivelor, care in practica nu sunt egale decat ca exceptie. Astfel, daca activele circulante se
rotesc (devin lichide) mai repede decat obligatiile, inseamna ca agentul economic are capacitatea
de a-si asigura echilibrul financiar. In schimb, daca activele circulante se rotesc mai lent decat
obligatiile pe termen scurt (deci timpul de transformare a activelor in lichiditati depaseste timpul
de achitare a obligatiilor), mentinerea echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si
de valoare ridicata.
Pentru o mai buna caracterizare a starii de echilibru pe termen lung a unui agent
economic se utilizeaza ca indicator de analiza fondul de rulment propriu, acesta reprezentand un
indicator ce permite evaluarea posibilitatilor efective ale firmei de a-si asigura o stare de
echilibru exclusiv pe baza fondurilor proprii.
Fond de rulment propriu = Capital propriu – Active imobilizate
Existenta unui fond de rulment propriu pozitiv demonstreaza faptul ca agentul economic
analizat se afla intr-o stare de echilibru financiar pe termen lung realizat pe baza capitalurilor
proprii. O valoare negativa a acestui indicator constituie un motiv real de ingrijorare pentru
conducerea entitatii economice numai in cazurile in care ea se perpetueaza pe o perioada mai
lunga de timp.
Analiza riscului de faliment efectuata cu ajutorul fondului de rulment poate fi completata
prin determinarea a alti doi indicatori si anume:
 necesarul de fond de rulment;
 trezoreria neta.
Necesarul de fond de rulment poate fi calculat ca diferenta intre activele pe termen
scurt si pasivele pe termen scurt.
Necesar de fond de rulement = Active pe termen scurt – Pasive pe termen scurt
Necesar de fond de rulement = Stocuri + Creante + Active de regularizare – Datorii
curente – Pasive de regularizare
            Necesarul de fond de rulment reflecta valoarea activelor pe termen scurt, de natura
stocurilor si creantelor, ce nu sunt finantate din surse atrase pe termen scurt.
             Corelatia dintre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment este prezentata cu
ajutorul trezoreriei nete, indicator ce reflecta situatia financiara a agentului economic, atat pe
termen lung, cat si pe termen scurt.
            Trezoreria neta = Fond de rulement – Necesar de fond de rulement
            O valoare pozitiva a trezoreriei nete reflecta o stare de echilibru financiar la nivelul
entitatii economice. O astfel de valoare a trezoreriei nete este o urmare directa a unui excedent
financiar aparut in cursul exercitiului analizat si implicit a unei activitati rentabile a firmei.
O valoare negativa a trezoreriei nete reflecta un deficit monetar la sfarsitul exercitiului financiar,
deficit aparut in urma unei activitati necorespunzatoare a agentului economic si care a fost
acoperit prin atragerea de surse de finantare externe pe termen scurt.
Analiza riscului de faliment cu ajutorul ratelor de solvabilitate
Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la obligatiile exigibile
in vederea evaluarii riscului de faliment.
Ratele de solvabilitate sunt semnificative in cazul unei comparatii efectuate intre
intreprinderi din acelasi sector sau intre ratele realizate de catre aceeasi intreprindere la diferite
momente de timp. Aceste rate sunt legate de un alt concept reprezentativ pentru analiza riscurilor
firmei, respectiv conceptul de lichiditate.
Lichiditatea este definita de gradul in care un activ poate fi transformat rapid si fara
cheltuieli suplimentare in mijloace de plata imediate – cash, conturi la vedere.
Din punct de vedere practic, ratele de solvabilitate cu o larga utilizare sunt:
a)     Rata solvabilitatii generale (RSG)
Acest indicator compara ansamblul lichiditatilor potentiale asociate activelor circulante
cu ansamblul obligatiilor scadente sub un an. Rata solvabilitatii generale se calculeaza conform
urmatoarei relatii:

Rata solvabilitatii generale permite evaluarea gradului de acoperire a obligatiilor pe

termen scurt de catre activul circulant existent la nivelul agentului economic. O rata unitara
reflecta o corespondenta deplina intre activele circulante si sursele corespunzatoare. O valoare
supraunitara a acestei rate indica existenta unor active de o valoare mai mare decat cea a
obligatiilor pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din capitalul permanent pentru
finantarea ciclului de exploatare.
Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa – zisa „rata a fondului de rulment”,
calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat.
            Aceasta rata este supraunitara atunci cand la acoperirea activelor circulante a concurat, pe
langa obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent.
Rata solvabilitatii generale nu permite o apreciere definitiva asupra solvabilitatii pe
termen scurt. Semnificatia sa are o marja de aproximare sporita datorita numarului mare de
variabile ale solvabilitatii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de
rotatie a activelor si a stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii etc.
b)     Rata solvabilitatii partiale (rata rapida) (RSP)
In cadrul acestui indicator stocurile sunt excluse din valoarea activelor circulante, acestea
constituind elementul cu cel mai ridicat grad de incertitudine din punct de vedere al valorii si
lichiditatii sale.

Rata solvabilitatii partiale exprima capacitatea agentului economic de a-si onora

obligatiile pe termen scurt din creante si disponibilitati. Acest indicator, a carui valoare este de
regula subunitara, trebuie analizat si interpretat cu prudenta, prin luarea in calcul a unor aspecte
de detaliu privind structura creantelor (numarul de clienti, ponderea lor in totalul creantelor). In
teoria economica se considera ca o valoare a ratei solvabilitatii partiale cuprinsa intre 0,8 si 1
constituie o situatie optima in ceea ce priveste solvabilitatea agentului economic analizat.
c)     Rata solvabilitatii imediate (RSI)
Rata solvabilitatii imediate este un indicator ce pune in corespondenta elementele cele
mai lichide ale activului patrimonial cu obligatiile pe termen scurt asumate de catre agentul
economic analizat.

In lucrarile de specilitate se considera ca o valoare a ratei solvabilitatii imediate

superioare nivelului de 0,3 reflecta o situatie favorabila agentului economic supus analizei.
Analiza si interpretarea ratei solvabilitatii imediate implica si evaluarea altor informatii
privind conditiile de desfasurare a activitatii agentului economic. Astfel, desi din punct de vedere
teoretic, o valoare ridicata a ratei lichiditatii imediate indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate
ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu o folosire mai putin performanta a
resurselor de care dispune agentul economic.
d)     Rata autonomiei financiare (RAF)

Din punctul de vedere al institutiilor ce acorda credite, valoarea acestui indicator trebuie
sa fie una subunitara.
e)     Rata de acoperire a datoriilor totale (solvabilitatea patrimoniala) (RAP)

f)      Rata de acoperire a datoriilor pe termen mediu si lung (RAPML)

Aprecierea solvabilitatii unui agent economic presupune, conform unor specialisti in

domeniu, si compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Astfel, exista institutii
financiar – bancare ce impun ca nivelul activului net contabil sa se situeze la ¾ din valoarea
totala a pasivului.
Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea considerata a fi relativ putin
semnificativa datorita aprecierii generale a lichiditatii, rspectiv solvabilitatii, fara luarea in calcul
a gradului (duratei) de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

3.         Evaluarea riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiza a riscului de faliment prezentate anterior permit exclusiv evaluarea
performantelor anterioare ale agentului economic, informatiile referitoare la evolutia ulterioara a
acestuia fiind relativ reduse. De aceea s-a facut simtita nevoia de a se obtine date precise
referitoare la evolutia viitoare a riscului de faliment al agentului economic analizat.
Aceasta nevoie s-a concretizat in elaborarea unei metode de predictie a riscului de
faliment numita metoda scorurilor, care a cunoscut o importanta dezvoltare datorita utilizarii
unor metode statistice de analiza a situatiei financiare, pornind de la un ansamblu de rate.
Cea mai obisnuita tehnica statistica utilizata in studiile referitoare la faliment este analiza
discriminanta. Este o metoda statistica de a gasi anumite variabile previzionale carora li se
acorda anumite ponderi astfel incat suma lor sa dea un indicator global care este scorul Z (the Z
score).
Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea
riscului de faliment al unei intreprinderi.
 Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare intreprindere
scorul Z, care este o functie liniara a unui ansamblu de rate. Distributia diferitelor scoruri permite
distingerea intreprinderilor ”sanatoase” de cele aflate in dificultate.
Scorul Z atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul functiei:
Z = a1 · x1 + a2 · x2 = K = an · xn
unde:
xi – reprezinta ratele implicate in analiza;
ai – coeficientul de ponderare a fiecarei rate.
Un exemplu simplu va clarifica calculul scorului Z. Bazandu-ne pe date financiare pe
care le avem, sa presupunem ca exista o diferenta in randamentul pe active (ROA) si indicatorul
datoriei pentru companii care dau faliment intr-un an si pentru celelalte companii. Luam in
considerare 10 firme care dau faliment, notate cu (x), si 10 care nu dau faliment, notate cu (.), si
indicatorii ROA si ai datoriei respectivi.
Observam ca firmele care dau faliment au un ROA mic si tind sa se grupeze in partea
inferioara a graficului. Din contra, cele care nu dau faliment au caracteristici opuse: indicatori ai
datoriei mici si ROA mari.
Determinarea functiei discriminant

Functia discriminant estimata este linia dreapta care imparte cel mai corect companiile
care dau faliment pe o parte si pe cele care nu dau faliment pe partea cealalta.
De fapt metoda scoringului a evoluat in doua sensuri, unul consta in folosirea functieiZ,
iar al doilea se bazeaza pe atribuirea de punctaje indicatorilor ce caracterizeaza activitatea firmei
care se doreste a fi analizata. Aceasta a doua abordare este similara modelului de evaluare a
riscului de firma prezentat in capitolul anterior.
 În cadrul metodelor bancare de analiza, functia Z este considerata ca o parte a unei
evaluari generale, analiza fiind completata cu aprecierea critica si a urmatoarelor elemente:
 activitatea de conducere;
 administrarea financiara;
 rapoartele expertilor contabili;
 relatiile cu creditorii;
 declaratiile presei;
 conditiile in care se desfasoara activitatea;
 gradul de satisfacere a angajatilor.
În teoria economica, au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor,
dintre care se remarca modelul ALTMAN, modelul CONAN – HOLDER, modelul HOLDER,
LOEB si PARTIER, modelul  BANCII FRANTEI, etc.
a)     Modelul ALTMAN
Profesorul american E.I.Altman a elaborat in anul 1968 una dintre primele functii de scor
utilizate in analiza riscului de faliment.
El a folosit informatiile obtinute din studierea unui larg esantion de companii, dintre care
unele au dat faliment, iar altele au supravietuit. A constatat ca analiza bazata pe mai multe
variabile, facuta cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente, cu doi ani
inainte de producerea acestora.
Functia folosita de Altman are urmatoarea forma:
Z =1,2* x1 +1,4* x2 +3,3* x3 +0,6* x4 +0,999* x5
Ratele utilizate in formula anterioara sunt urmatoarele:

Capitalizarea bursiera  reprezinta o marime absoluta data de produsul dintre ultimul

curs bursier din exercitiul incheiat si numarul de actiuni.
Activele circulante nete reprezinta diferenta dintre activele circulante si pasivele
circulante.
 Din continutul indicatorilor rezulta ca nivelurile lor sunt cu atat mai bune cu cat
inregistreaza o valoare absoluta mai mare. De aceea scorul Z este interpretat astfel:
 Z < 1,8 – starea de faliment este iminenta;
 Z > 3 – situatia financiara este buna; bancherul poate avea incredere in intreprinderea
respectiva, aceasta fiind solvabila;
 1,8 < Z < 3 – situatia financiara este dificila, cu performante vizibil diminuate si
apropiate de pragul starii de faliment;
Ulterior, Altman a dezvoltat modelul prin elaborarea unei functii Z pentru firmele private
si pentru firme din domeniile nemanufacturiere.
Pentru a clasifica intreprinderile detinute in proprietate privata, Altman a revizuit modelul
scor initial si a inlocuit in raportul X4 numitorul (valoarea de piata a capitalului propriu) cu
valoarea contabila . Aceasta modificare a schimbat semnificativ coeficientii de ponderare pentru
toate celelalte rate:
Z = 0,717* x1 + 0,847* x2 +3,107* x3 +0,42* x4 + 0,998* x5
In functie de valorile lui lui Z putem intalni urmatoarele situatii:
 sub 1,3 firmele sunt in situatia de faliment;
 zona de ignoranta (de incertitudine) este 1,3-2,9;
 peste 2,9 firmele sunt in situatie de non-faliment.
Urmatoarea modificare adusa functiei Z a fost eliminarea ratei X5 (Cifra de afaceri/total
active). Altman a considerat ca aceasta rata este senzitiva la tipul industriei, deci modelul este
aplicabil in toate ramurile. Noua functie scor are forma:
Z = 6,56*x1 +3,26*x2 +6,72*x3 +1,05*x4
In acest caz, in functie de valorile lui  Z putem intalni urmatoarele situatii:
 pentru valori sub 1,1 firmele sunt in stare de faliment;
 pentru valori intre 1,1 – 2,6 firmele sunt in zona de ignoranta;
 pentru valori peste 2,6 firmele sunt in situatie de non-faliment.
Modelul a fost aplicat pe un esantion de firme din afara SUA, in particular pe firmele de
pe pietele emergente din Mexic care au emis bonduri exprimate in USD.
b)    Modelul CONAN – HOLDER
Modelul Conan – Holder dezvoltat de cei doi autori se incadreaza in metodele testate
statistic.
Se aplica intreprinderilor industriale cu un numar intre 10 si 500 de salariati. El se
bazeaza pe un esantion de 95 de intreprinderi mici si mijlocii, dintre care jumatate au dat
faliment. Intreprinderile analizate au fost grupate statistic si s-a determinat o functie scor
aplicabila pentru intreprinderile industriale, intreprinderile de constructii, intreprinderile de
comert en gros si cele de transport.
Modelul are la baza urmatoarea functie:
Z = 0,24 * x1 + 0,22 * x2 + 0,16 * x3 − 0,87 * x4 − 0,1* x5
Valorile lui x1, x2, x3, x4, x5 se determina prin relatiile:

In cazul acestui model, riscul de faliment depinde tot de nivelul lui Z, astfel:

Valentele informationale ale metodei scorurilor nu trebuie supraestimate, deoarece

analiza discriminanta reduce informatia de baza prin selectarea celor mai semnificative rate, pe
care le considera contante in timp, iar intreprinderea este un sistem economico-social ce
actioneaza intr-un mediu complex, cu mult mai multe variabile care influenteaza sanatatea sau
slabiciunea acesteia.
De aceea se recomanda folosirea metodei scorurilor in paralel cu metodele clasice de
diagnosticare – analiza echilibrului financiar, analiza rentabilitatii, analiza fluxurilor financiare,
etc. si in final, evaluarea riscului global al intreprinderii.