CAPITOLUL 4

SPECIFICUL CURRICULUMULUI DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

Curriculumul de limba şi literatura română reprezintă o „componentă fundamentală a

parcursului de învăţare oferit elevilor în contextul şcolarităţii obligatorii” ( A. Ungureanu,
2003, p.15). Specificul curriculumului actual presupune o abordare integrată care vizează, în
primul rând, modalităţile de structurare a competenţelor de comunicare. Prin prisma integrării
curriculare „comunicarea este un domeniu complex care înglobează procesele de receptare a
mesajului oral şi a celui scris (citirea / lectura), precum şi cele de exprimare orală, respectiv
de exprimare scrisă” (M. Norel, 2010, p.15).
Disciplina Comunicare în limba română/Limba și literatura română (ciclul primar)   are
un rol deosebit de important în formarea personalităţii elevilor, în formarea unor deprinderi şi
abilităţi necesare pentru a le asigura accesul postşcolar la învăţarea pe toată durata vieţii şi
integrarea activă într-o societate bazată pe cunoaştere.
Fiind în acelaşi timp o disciplină din curriculumul naţional şi limbă de şcolarizare,
studierea limbii române asigură formarea competenţelor de comunicare necesare, în lumea
contemporană, în orice domeniu de cunoaştere şi în orice tip de activitate profesională: să se
exprime corect, clar şi coerent în limba română, să asculte, să înţeleagă şi să producă mesaje
orale şi scrise, în diverse situaţii de comunicare.
Finalităţile disciplinei se reflectă nemijlocit în competenţele generale şi în setul de valori
şi atitudini enunţate în programele şcolare, din care derivă întreaga structură curriculară
(competenţe specifice, conţinuturi ale învăţării).  
Scopul studierii limbii şi literaturii române în perioada şcolarităţii obligatorii este acela de
a forma un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea,
să comunice şi să interacţioneze cu semenii, să-şi utilizeze în mod eficient şi creativ
capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viaţa cotidiană, să poată
continua în orice fază a existenţei sale procesul de învăţare, să fie sensibil la frumosul din
natură şi la cel creat de om. În acest sens, programele şcolare de limba şi literatura română
sunt realizate pe baza pe modelului comunicativ-funcţional, model ce presupune studiul
integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar, fiind adecvat nu doar specificului acestui
obiect de studiu, ci şi modalităţilor propriu-zise de structurare a competenţei de comunicare a
elevilor. De asemenea, modelul comunicativ-funcţional  este comun pentru disciplinele
cuprinse în aria curriculară Limbă şi comunicare, ceea ce asigură o perspectivă unitară în
abordarea competenţelor.
  Modelul comunicativ-funcţional impune ca finalităţile disciplinei să fie centrate pe
comunicare, proces în care interacţionează patru deprinderi fundamentale: înţelegerea după
auz, lectura, vorbirea, scrierea.
  Orice act de comunicare comportă două tipuri de procese:
a) producerea (emiterea, exprimarea în scris sau oral) a mesajelor;
b) receptarea (ascultarea sau lectura) mesajelor.
Acestea reprezintă aspecte ale învăţării oricărei limbi, ca şi ale cunoaşterii culturale.
  Principiile actualului model curricular sunt:
· urmărirea unui set unitar si coerent de finalităţi ale studiului disciplinei pe parcursul întregii
şcolarităţi;
· adoptarea unui model didactic coerent, în cadrul căruia să apară evidentă deplasarea
accentului de pe
simpla achiziţionare de cunostinţe pe formarea de competenţe si atitudini, cu valenţe
ulterioare de actualizare si de extindere;
· diversificarea strategiilor, a ofertelor si a situaţiilor de învăţare şi adaptarea acestora la
grupul-ţintă;
· echilibrarea ponderii acordate în studiu variantei scrise si celei orale;
· îmbinarea echilibrată a proceselor de receptare si de producere a mesajului;
· adoptarea unei perspective consecvent comunicative, conform căreia accentul este plasat pe
aspectele
concrete ale utilizării limbii;
· structurarea conţinuturilor din domeniul literaturii conform principiului cronologic, al
evoluţiei
fenomenului literar;
· abordarea integrată a domeniilor disciplinei: textul literar studiat sau temele propuse din
domeniul
literaturii devin nuclee care generează discutarea unor probleme de limbă (fonetică,
vocabular, morfologie, sintaxă) sau exersarea / practicarea comunicării (orale si scrise);
· deschidere spre abordările inter- si transdisciplinare.
  Achiziţiile din domeniul limbii sunt importante pentru domeniul comunicării, pentru că
ele oferă elevului cunoaşterea legilor de combinare şi selecţie a elementelor de construcţie a
comunicării. În schimb, ceea ce oferă comunicarea celorlalte două domenii, în viziunea
programelor actuale, este, în primul rând, domeniul care le adună şi le articulează: literatura
este privită şi ca un act de comunicare, bazat pe un pact între autor şi cititor (acceptăm, atunci
când citim literatură că ne situăm în zona posibilului, a imaginarului şi nu în cea a realului, ca
atunci când citim texte ştiinţifice, jurnalistice etc.); limba este văzută nu ca finalitate a
însuşirii unor reguli sistemice, ci tocmai ca aplicare a achiziţiilor din acest domeniu în
receptarea sau în producerea mesajelor.
  Apoi, comunicarea este nu doar un domeniu de conţinuturi, în care elevii învaţă cum se
realizează un monolog, un dialog, o dezbatere etc., ci şi un mijloc de învăţare, folosit de toate
disciplinele şcolare (ei aplică, deci, strategiile învăţate în domeniul comunicării nu doar
pentru a discuta un text sau pentru a înţelege anumite probleme de limbă, ci în orice altă
disciplină pe care o studiază în şcoală).
Aşadar, oferta comunicării poate fi analizată pe trei paliere distincte:
a) structurează pe alte principii domeniul disciplinei limba şi literatura română, înglobând
limba şi literatura;
b) se regăseşte şi în alte discipline ca mijloc al învăţării;
c) deschide şcoala spre viaţă, spre realitate, oferindu-le elevilor competenţe şi cunoştinţe pe
care le pot aplica în experienţa lor cotidiană prezentă şi viitoare.
În învăţământul primar, accentul se pune pe capacităţile de scris-citit şi pe tehnici specifice
de lectură şi exprimare.
  Început în clasa pregătitoare, studiul disciplinei Comunicare în limba română „se continuă
până în clasa a II-a şi asigură o dezvoltare progresivă a competenţelor, prin valorificarea
experienţei specifice vârstei elevilor şi prin accentuarea dimensiunilor afectiv-atitudinale şi
acţionale ale formării personalităţii elevilor” (MEN, 2013, p. 2).
Competenţa de comunicare este un concept socio-lingvistic apărut în anii ’60 ca o extensie
a conceptului de competenţă lingvistică, teoretizat de Noam Chomsky în viziunea căruia
reprezinta o facultate lingvistică înnăscută. Competenţa lingvistică „este dată de ansamblul
posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de
a construi şi de a recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe
cele cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumită limbă” (V. Tran, I.
Stănciugelu, 2003, p. 69).
În timp, competenţa lingvistică a evoluat spre ideea de capacitate de producere şi
interpretare a mesajelor, spre tranzacţia sensului în funcţie de context. În prezent, competenţa
de comunicare „reprezintă o categorie de competenţe esenţială într-o lume globală, în absenţa
căreia nu se poate construi nici cunoaştere/ învăţare, nici relaţionare. Este un element cheie
pentru reuşita persoanei în situaţii de viaţă, în familie, în timpul liber etc. şi pentru dezvoltarea
altor competenţe cheie” (A. Ardelean, O. Mândruț, 2012, p. 36), în jurul cărora gravitează
toate conţinuturile de învăţare, toate strategiile didactice proiectate, desfăşurate şi evaluate în
câmpul de studiere a limbii române în învăţământul primar.
Noul curriculum precizează necesitatea centrării obiectivelor pe formarea de capacităţi
proprii folosirii limbii române în contexte concrete de comunicare. Deci, competenţa de
comunicare este identificată cu „ansamblul cunoştinţelor (savoirs) şi capacităţilor de utilizare
a cunoştinţelor (savoir faire) pe care subiectul le utilizează în situaţia de comprehensiune sau
de producere a limbajului/textului” (A. Pamfil, 2003, p. 219).
Competenţa de comunicare este un concept supraordonat competenţelor de receptare şi de
producere de text, deoarece actul de comunicare presupune atât înţelegerea, cât şi crearea de
text, acţiuni ce se pot manifesta diferit: oral şi scris, dar care per ansamblu urmăresc
consolidarea abordării educaţionale centrate pe nevoile elevilor în societatea contemporană.
„Este esenţial ca elevii să comunice autentic cu cei din jur, pentru a înţelege, prin intuiţie, apoi
prin reflecţie, importanţa de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, de a fi atent la nevoile lui, de a
empatiza şi de a nu judeca. Formarea unor deprinderi de ascultător activ este o componentă
importantă a competenţei de comunicare. Astfel, contextele create în spaţiul şcolii trebuie să
fie autentice, adecvate vârstei şi să răspundă dorinţelor grupului de elevi” (MEN, 2014, p. 11).
Învăţarea permanentă presupune ca școlarii să devină subiecţi ai propriei formări.
„Demersul constructivist, adoptat în contemporaneitate, presupune explorarea de către elevi a
realităţii comunicării în acelaşi mod în care au făcut-o, în trecut, aceia care au scris
gramaticile, nu cu scopul de a scrie ei înşişi alte tratate, ci de a comunica eficient,
responsabil.” (MEN, 2014, p. 13).
Scopul studierii limbii și literaturii române în școală este acela de a forma tineri cu o
cultură literară de bază și comunicațională, capabili să înțeleagă lumea din jurul lor, cu toate
schimbările care se produc, să comunice și să interacționeze cu semenii, exprimându-și
natural și stilizat gânduri și sentimente, să fie sensibili la frumosul din natură și artă, să-și
utilizeze în mod creativ capacitățile, să fie capabili de autoinstruire. Într-o asemenea viziune,
curriculumul renunță la împărțirea disciplinei limba și literatură română în citire, lectură și
comunicare, propunând un model mai elastic, anume comunicativ-funcțional. Esențial,
aceasta presupune dezvoltarea capacităților de receptare și exprimare orală, de receptare a
mesajului scris (citire, lectură) și de exprimare scrisă (creație personală).
Perspectiva abordării comunicativ-funcţională, prevăzută de noul curriculum presupune
fixarea activităţilor de învăţare. Conţinuturile învăţării se regăsesc, prin textele narative, în
manualele şcolare. Textele narative incluse în aceste manuale pot fi diferite, în funcţie de
manualul alternativ în care se regăsesc. Profesorii pentru învăţământul primar pot înlocui
textele din manual dacă textul narativ nou ales asigură într-o mai mare măsură realizarea
obiectivelor .
În clasele CP-IV disciplina Comunicare în limba română/Limba și literatura română 
ocupă o pondere cu totul deosebită în Planul- cadru de învaţământ, ceea ce înseamnă că, în
linii generale funcţiile şi obiectivele ciclului primar se confundă chiar cu cele ale limbii
române ca obiect de învăţământ.Ca disciplină de studiu în şcoala primară, şi nu numai, ocupă
locul central în ansamblul general de pregătire a elevilor, fiind principalul mijloc de
comunicare şi informare. Prin toate compartimentele ei, această disciplină  îşi aduce
contribuţia la dezvoltarea gândirii şi la modelarea sentimentelor, asigurând şcolarului suportul
evoluţiei intelectuale, precum şi posibilitatea integrării în viaţa socială.
Prin intermediul acestei discipline se asigură la clasele mici învăţarea unora dintre
instrumentele de bază ale activităţii intelectuale: cititul, scrisul, exprimarea corectă, care au
implicaţii în întreaga evolutie viitoare a şcolarilor.

În studierea operelor literare, elevii iau cunoşţinţă despre creaţiile literare ale scriitorilor
noştri clasici si actuali:M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, M. Sadoveanu.

Clasicii condeiului românesc reuşesc ca prin farmecul operelor lor să îndemne micul cititor
la lectură, să-i îmbogăţească vocabularul, să-i dezvolte imaginaţia, aceştia pornind pe urmele
lui Nică in pitorescul Humuleşti, cunoscând poezia lui Eminescu, pornind pe urmele lui
Alecsandri prin feericul Mirceşti sau urmând drumul Lizucăi prin Dumbrava Minunată. Unul
dintre principalele aspecte ale exprimării elevilor este vocabularul. Încă de la vârsta preşcolară
copilul stapâneşte sistemul limbii române pe care o vorbeşte, însă achiziţionarea de noi
cuvinte şi folosirea lor corectă rămâne un deziderat permanent de-a lungul întregii vieţi.
 ROLUL LECTURII LA CLASELE PRIMARE

Aşa cum soarele încălzeşte pământul şi dă viaţă tuturor vieţuitoarelor, aşa cum apa şi
aerul hrănesc clipă de clipă tot ce creşte pe pământ – aşa lumina cărţii dă viaţă oamenilor.
Fără această viaţă – cea interioară, omenirea n-ar putea exista. De aceea este necesară
reînnoirea gândurilor despre carte, a importanţei ei în toate domeniile, dragostea pentru a
păstra cartea, biblioteca personală, bibliotecile publice şi şcolare.
Pentru fiecare dascăl, sădirea respectului şi dragostei pentru cuvântul tipărit înseamnă
truda sa temeinică. Cel ce renunţă la alte plăceri pentru a procura o carte, cel ce mângâie filele
cu dragoste şi apără cu străşnicie o carte, cel ce aleargă să găsească o carte, cel ce respectă pe
făuritorii de cărţi, acela se cultivă neîncetat pe el însuşi.
Prin calitatea pe care o avem, prin orele închinate cărţii, bibliotecii, dar şi prin întreaga
activitate desfăşurată în clasă şi în afara ei, am folosit și vom folosi cele mai variate metode şi
procedee: aducem pliante, albume, ilustrate cu biblioteci, realizăm expoziţii de carte, vizităm
librării şi biblioteci, cumpărăm unele cărţi ca amintire.Toate acestea ne ajută să creăm
pasiunea pentru cultivarea şi apărarea cărţii, pentru lectură.
O carte nu este un obiect oarecare, ci este o fiinţă vie alături de noi. Dacă înţelegi că ea
este viaţă, atunci o vei apăra, o vei îngriji, nu o vei rupe, nu o vei mâzgăli. Comportarea cu
cartea dezvăluie trăsăturile celui ce o are în grijă. Pornind de la această idee, putem ajunge la
cele mai diferite pasiuni ale copiilor prin carte.
Ştim că micii şcolari sunt vrăjiţi de carte, fiind purtaţi din aceasta pe tărâmul minunat
al cunoaşterii. Învăţătorul este dator să îndrume paşii acestor mlădiţe, spre un drum nou, plin
de neprevăzut. El este cel care, prin intermediul cărţii, face cunoscute copiilor muzicalitatea şi
farmecul deosebit al limbii române.
Lectura literară are ca scop să dezvolte gustul elevilor pentru citit, să le satisfacă interesul de a
cunoaşte viaţa, oamenii şi faptele lor. Lectura contribuie într-o mare masură la îmbogăţirea
cunoştinţelor elevilor, la formarea unui vocabular bogat şi colorat, la educarea sentimentelor
estetice.
Lectura e un instrument care dezvoltă posibilitatea de comunicare între oameni,
făcându-se ecoul capacităţilor de gândire şi limbaj. Ea contribuie într-o mare măsură la
lărgirea orizontului de cunoaştere al elevilor, la formarea unui vocabular activ și bogat, la o
exprimare aleasă, corectă, literară, la educarea sentimentelor estetice.
Importanţa lecturii este evidentă şi mereu actuală .Lectura este un instrument care
dezvoltă posibilitatea de comunicare între oameni .Lectura elevilor este un act intelectual
esenţial,care trebuie îndrumat şi supravegheat atât de şcoală căt şi de familie.
Lectura cărţilor constituie o activitate fundamentală pentru întreţinerea condiţiei
intelectuale,îmbogăţirea cunostinţelor şi a limbajului.
Literatura pentru copii, ca şi literatura în general, este o formă de cunoaştere a realităţii
prin intermediul imaginilor artistice, aceasta foloseşte imaginea artistică, atât ca mijloc de
cunoaştere a realităţii, cât şi ca mijloc de influenţare a cunoştinţei şi comportării cititorilor.
Trăsătura distinctivă a artei ca formă de cunoaştere a realităţii în imagini artistice, ne arată
generalul prin particular şi individualul cu ajutorul tipizării, influenţând nu numai procesele
intelectuale, dar şi sentimentele şi voinţa.
În stabilirea lecturii elevilor trebuie să se ţină seama de accesibilitatea cărţii, în funcţie
de
particularităţile de vârstă. Lectura în afara clasei cuprinde două categorii de opere literare:
Opere ale unor mari scriitori, care, deşi n-au fost destinate în special copiilor, pot fi citite de
către copii, datorită conţinutului de idei prezentat la un nivel accesibil, atractiv, cum sunt
unele poezii ale lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, în care se descrie
natura şi frumuseţile ei, unele legende istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu, în care se
înfăţişeaza vitejia poporului, unele din schiţele lui Ion Luca Caragiale, “Amintiri din
copilărie” ale lui Ion Creangă etc.
Opere scrise special pentru copii, ca, de exemplu: “Ursul păcălit de vulpe”, “Povestea
porcului”, “Capra cu trei iezi”, “Punguţa cu doi bani”, “Fata babei şi fata moşneagului”;
povestirile: “Inul şi cămeşa”, “Acul şi barosul”, de Ion Creangă; basmul “Prâslea cel voinic şi
merele de aur”, de Petre Ispirescu; basmele mitologice ale lui Alexandru Odobescu, basmul
“Doi fraţi cu stea în frunte”; de Ioan Slavici, “Bunicul”, “Bunica”; Mihail Sadoveanu:
“Dumbrava minunată”, “Făt-Frumos Măzărean”, “Ianoş Năzdrăvan”; “Sfredeluş” de
Demostene Botez, sunt numai câteva opere din fondul de aur al literaturii noastre pentru copii.
Gândirea copiilor de vârstă şcolară mică, între 6 şi 10 ani, se dezvoltă de la concret la
abstract, ei percep mai uşor obiectele şi acţiunile, iar imaginaţia este mult mai reproductivă,
cu o tendinţă de a se transforma în imaginaţie creatoare.Emoţiile şi sentimentele copiilor de
această vârstă se manifestă spontan şi viu, copii trăiesc intens bucuriile şi suferinţele
personajelor pozitive, trecând uşor de la un sentiment la altul. Copiii manifestă un interes
deosebit pentru lumea înconjurătoare, pentru viaţa altor copii, pentru viaţa oraşelor şi a
satelor, pentru natura înconjurătoare şi viaţa animalelor, păsărilor etc.
În clasa a II-a, elevii urmează să fie învăţati să se orienteze în structura cărţii (titlu,
autor,
capitol), să citească unele fragmente selectate şi să răspundă la întrebările învăţătorului.
În clasa a III-a, elevii trebuie să se obişnuiască să noteze în caiete, titlul cărţilor citite,
numele autorilor şi ce le-a plăcut mai mult. Ei trebuie să fie deprinşi să cunoască structura
revistelor, să ştie să redea conţinutul unui articol citit, să cunoască şi să-i intereseze viaţa
oamenilor, faptele lor de eroism.
Elevii clasei a IV-a sunt deprinşi să expună pe scurt conţinutul cărţilor citite şi să-şi
exprime atitudinea faţă de eroi şi evenimentele descrise în ele, de asemenea, vor fi îndrumaţi
să generalizeze conţinutul mai multor texte care au aceeaşi temă.
Lectura elevilor în afara clasei, cuprinde diverse opere deosebit de atrăgătoare pentru
copii: schiţe, povestiri cu caracter ştiinţifico-fantastic etc; dar un loc important îl ocupă citirea
basmelor şi a poveştilor, care au rămas de-a lungul timpului, lectura cea mai plăcută pentru
copii.Poveştile pot fi socotite drept adevarate bijuterii educative, având o compoziţie simplă,
acţiune concentrată şi o profundă învăţătură morală.
Trezirea interesului pentru lectură , formarea şi cultivarea gustului pentru citit sunt
unele dintre obiectivele finale ale activităţii desfăşurate de învăţător cu elevii claselor
primare.Cartea trebuie să devină prietenul nedespărţit .În vederea trezirii interesului pentru
citit,învăţătorul prezintă elevilor un fragment din textul care este mai atractiv.Prezentarea
poate fi însoţită de planşe .Când elevul este mai interesat de conţinutul textelor,atunci se
întrerupe prezentarea ,se recomandă citirea individuală a textului şi se stabileşte termenul
până la care se poate realiza acest lucru.De asemenea elevii pot fi puşi să povestească textul
citit,să prezinte întâmplări asemănătoare cu cele din text.De exemplu ,anumite ore de limba
romănă pot fi trasformate în adevărate scene teatrale,pe care să se perinde ,rând pe rând
,personaje care să-şi interpreteze rolul cu o măiestrie de artist.Find curioşi să afle mai multe
despre personajele prezentate în fragmentele din manual,elevii pot împrumuta cărţi de la
biblioteca şcolii.De asemenea se pot organiza concursuri precum :,,Lumea poveştilor ’’ ,
,,Personajul preferat ’’, ,,Din tainele cărţilor’’ .Acestea pot constitui activităţi preferate care
să dezvolte pasiunea pentru citit.Dragostea pentru lectură nu se moşteneşte ,nu se învaţă ,ci se
dezvoltă prin apropierea de lumea minunată şi sensibilă a cuvintelor potrivite. Poveştile şi
povestirile ajută în formarea şi dezvoltarea unui vocabular elevat, modelează caractere şi 
conturează trăsături morale ce pot fi urmate. Acestea fac parte din lecturile preferate ale
elevilor .De asemenea în lectura preferată a elevilor există numeroase texte cu conţinut istoric
(,,Moş Ion Roată şi Unirea ’’ –Ion Creangă).
Un text literar îl atrage şi-l captează pe copil ,cu cât acţiunea lui este mai dozată şi condusă
către punctul culminant şi deznodământ.Copilul urmăreşte cu sufletul la gură conflictul dintre
bine şi rău din basme,în povestiri ,unde aceste două elementecontradictorii sunt mai bine
conturate.El se bucură sincer de succesul binelui,este tot timpul alături de eroul preferat.Ezistă
aşadar o participare activă determinată ,s-ar putea spune de tendinţa înnăscută de a dori
triumful binelui.Deseori timpul nu prezintă interes, deoarece faptele şi caracterele înfăţişate
sunt general valabile, fiind manifestări ale unor atitudini fundamentale ale omului în faţa vieţii
(munca, hărnicia, lenea, lăudăroşenia, minciuna – poveştile lui Creangă ).
Şcoala are obligaţia ca,începând cu cei mai mici cititori,să le cultive gustul ,pasiunea şi
mai ales plăcerea pentru lectură, ca să nu mai alerge cumva copilul doar la internet şi să
rămână cumva ,,mutilat’’ fără pasiunea lecturii ,prin intermediul cărţii. Elevii trebuie astfel
formaţi să ştie să cumpere sau să împrumute o carte îndrăgită. Şi cine îndrăgeşte cartea ,fără
îndoială va găsi cu ce să-şi satisfacă plăcerea de a citi.Elevii din clasele primare mici (clasa
pregătitoare –clasa a II-a ) nu trebuie vitregiţi de plăcerea unei lecturi,ci ei le vor cunoaşte
prin vocea învăţătorului,fie prin lectura sau povestirea sa, CD-uri care conţin înregistrarea
unor creaţii îndrăgite,benzile desenate cu scene din poveşti,povestiri precum şi alte surse.Una
din cele mai simple noţiuni de teorie literară ce pot fi intuite ,chiar din clasa a II-a ,sunt
modurile de expunere,prezente ,în ochii şi în mintea elevilor în fiecare din textele litersre
şi,tocmai de aceea uşor de intuit.
Micii şcolari sunt familiriarizaţi cu tonul narativ,evocator din perioada preşcolară,cu
prilejul basmelor,poveştilor.În şcoală ,când citesc ei însuşi un text literar,învăţătorul le poate
atrage atenţia asupra acestui mod de expunere ,folosit foarte frecvent încă din clasa aII-a
.Elevii pot fi întrebaţi :,,Cine ne-a povestit toate acestea?’’(chiar dacă e vorba de o povestire
citită ).Răspunsul la o asemenea întrebare nu e deloc complicat :,,Autorul care şi-a imaginat
,şi-a închipuit cele relatate sau care a fost martor al evenimentelor relatate .’’
Sunt texte narative în care povestitorul este participant activ la acţiune, iar naraţiunea se
desfăşoară la persoana I, ceea ce îi dă un plus de autenticitate şi spor de afectivitate deoarece
el nu se limitează la a povesti, ci şi retrăieşte cele povestite. Elevii trebuie pregătiţi să aleagă
povestiri la persoana I în texte magistral realizate, asemenea celor din ,,Amintiri din
copilărie’’de Ion Creangă.Elevii vor învăţa treptat, citind fragmente din Amintiri din
copilărie, că Ion Creangă povesteşte cu sentimentul de nostalgie al omului matur, care-şi
retrăieşte afectiv copilăria fericită.
Accesibilitatea unui text pe care îl citesc şcolarii mici nu este dată atât de nivelul lui
artistic ridicat , de numărul figurilor de stil, cât de măsura în care problematica acestei creaţii
se înscrie în sfera de interese ale copiilor, precum şi de felul în care elevii sunt conduşi, prin
intermediul lecturii explicative, să-i înţeleagă sensurile.” 
Sunt factori care determină lectura elevilor: particularităţile de vârstă psihice,
preferinţele lor, climatul familial, care pot transforma lectura într-o necesitate. Gustul pentru
citit nu vine de la sine, ci se formează printr-o muncă ce înglobează răbdare, perseverentă,
continuitate, voinţă.
Orizontul cunoştinţelor primite în clasă la orele de literatură română e lărgit de lectura
în afara clasei. Este foarte important ca învăţătorul să cunoască formele de îndrumare a
acesteia. Forma cea mai des folosită în această activitate este povestirea în ajutorul căreia vin
formarea bibliotecii de clasă (realizată cu cărţi aduse de către învăţător, copii etc.) şi a celei
personale. Înfiinţarea bibliotecii clasei aduce, pe rând, rolul de bibliotecar fiecărui elev.
Întocmirea cu elevii de albume pentru fiecare autor cunoscut, cuprinzând date biografice şi
aspecte esenţiale în opera lor, e un prilej de a stârni curiozitatea şi de a sădi în sufletele lor
dragostea pentru carte.
Interesul copiilor pentru literatură este sporit şi de şezătorile literare, jocurile literare,
expoziţii de cărţi, filme, înregistrări audio şi video. Mijloace pasionante ce-i invită pe copii la
lectură sunt şi ghicitorile literare şi jocul cu versuri.
La vârsta preşcolară, atât familia, cât şi grădiniţa depun eforturi pentru a influenţa
universul copilăriei prin basme, poveşti şi poezii. Această muncă dificilă este trecută la nivel
superior în primele clase ale școlii. Lectura propriu-zisă începe după ce copilul reuşeşte singur
să descifreze cu uşurinţă ideile ascunse în spatele semnelor grafice, odată cu descifrarea
enigmei acestor hieroglife, care adesea îi înspăimântă pe copii.
Încă de la venirea copilului în şcoală, trebuie să căutăm să-l facem să iubească
„cartea”. Se vor citi poveşti, poezii, în aşa fel încât, în urma lor, micii şcolari să simtă nevoia
să citească. Ţinând cont de particularităţile fiecărui copil, ne vom ocupa şi de felul cum vom
recomanda lectura pentru vacanţa de vară. Basmele şi povestirile le sunt indicate celor cu ritm
de citire rapid, iar celor cu ritm mai lent, lecturi mai scurte.
Şcoala dirijează după principii ştiinţifice lectura, supraveghează efectuarea ei,dar
deprinderea lecturii se formează nu numai în şcoală, ci şi în familie. Povestirea de către adult
a conţinutului unei cărţi, nu neapărat în întregime, comentarea cu mijloace modeste, fără
pretenţii critice, în mediul familial, reprezintă un foarte bun mijloc de stimulare şi dezvoltare
a gustului copilului pentru lectură.
Prin lectură, elevii sunt conduşi să-şi formeze capacitatea de a surprinde, de a
descoperi conţinuturi şi forme ale realităţii exprimate printr-o multitudine de modalităţi, să-şi
extindă astfel aria cunoaşterii; pătrunzând în diversitatea textelor literare, elevii vor parcurge
căi specifice de expresie, asocierea cu altele, ceea ce le permite trecerea de la cunoaşterea
concretă la cea abstractă, de la intuiţie la reprezentare şi fantezie, ajungând în posesia unor
instrumente utile descoperirii realităţii înconjurătoare. ,,A înţelege literatura-remarca Ioan
Şerdean-înseamnă a avea puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta
experienţă de viaţă, a stabili legături nu numai cu cunoştinţele cunoscute, ci şi cu emoţiile,
simţămintele pe care le-ai trăit”.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii,
cartea a rămas şi va rămâne unul dintre cele mai importante mijloace de autoinstruire ,,cerem
cărţii fericirea pe care nu i-a putut-o procura omului ignorant” (Tudor Arghezi). Lectura cărţii
oferă celui care o parcurge, pe lângă satisfacţiile pe care le aduce orice fapt inedit, prilejuri
unice de reflecţie, de meditaţie. Ea îndeamnă la introspecţie, angajează valori formativ-
educative care îşi pun amprenta pe întreg comportamentul cititorului. Tocmai de aceea se
consideră că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preţ instrumente ale activităţii
intelectuale.
Există însă o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să exploatezi lecturile.
Învăţătorului îi revine sarcina de a-i învăţa pe şcolarii mici atât tehnica cititului, cât şi aceea
de a-i face să conştientizeze necesitatea valorificării celor citite, de a selecta ceea ce citesc,
deoarece ,,nu există cărţi pentru copii şi cărţi pentru adulţi, există doar cărţi bune şi cărţi rele.
Toată lumea ar trebui să le citească pe cele bune”(Stephenie Meyer).
Din cărţi, copiii află multe lucruri despre viaţa animalelor şi a plantelor, despre descoperirile
geografice, evenimentele istorice, despre frumuseţile şi bogăţiile naturii. În acelaşi timp,
cărţile vorbesc despre sentimente omeneşti, despre dragoste şi ură, prietenie, cinste, omenie.
Citirea unor cărţi îi face pe şcolari să fie curajoşi şi fermi, iar eroii cărţilor devin exemple de
fapte înalte, de viaţă şi caracter şi lasă urme adânci în conştiinţa elevilor.
Fiecare copil trăieşte cufundat în universul cultural specific societăţii omeneşti. Formarea
deprinderilor intelectuale reprezintă o caracteristică de bază ce trebuie să pornească din
familie, continuă în grădiniţă şi se desăvârşeşte în şcoală şi pe tot parcursul vieţii. De aici
datoria învăţătorului de a îndruma nu numai elevii, ci şi părinţii, în educarea gustului pentru
lectură, pentru educaţie, deoarece aceasta nu vine de la sine, se formează în contextul familiei,
grădiniţei, şi în special al şcolii. El poate fi stimulat şi cultivat încă de la cele mai fragede
vârste, astfel încât cartea să devină un prieten constant al copilului, izvor de înţelegere şi
cunoaştere, o realitate virtuală.
Tehnica instruirii cititului trebuie realizată de la bun început extrem de responsabil pentru a
învăţa cum se lucrează, mai apoi, cu cartea. În domeniul citirii, obiectivul de bază rămâne
consolidarea deprinderilor de citire corectă, fluentă, conştientă şi expresivă. Lucrul cu cartea
este de neînlocuit pe parcursul şcolarizării. Este necesar să-l apropiem pe copil, în mod
conştient, de universul cărţii. El trebuie să simtă bucuria lecturii, fiecare carte fiind ,,o
călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi” (Mihail Sadoveanu).
Lectura cărţilor constituie o activitate fundamentală pentru întreţinerea condiţiei
intelectuale, îmbogăţirea cunoştinţelor şi a limbajului, pentru cunoaşterea indirectă a
diferitelor universuri şi realităţi.
Cartea după care se realizează lectura, reprezintă ,,cel mai complet depozit al
inteligenţei omeneşti, înmagazinând în filele ei cunoştinţe, sensibilitate, fapte pe care le
păstrează intacte un timp nedefinit.” (,,Lecturi literare pentru ciclul primar”, Eugenia
Şimcan, Gheorghe Alexandru, Editura Gh. Alexandru, Craiova, 1993).
Lectura-spunea istoricul Nicolae Iorga- joacă un rol important în viața copiilor, un rol mai
important decât în viața celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne în amintire aproape
toată viața şi le influențează dezvoltarea ulterioară.
Lectura este un instrument care dezvoltă posibilitățile de comunicare între oameni, ajutându-i
să-şi formeze capacități de gândire şi limbaj.
Importanța lecturii este dată de aspectele educative pe care le implică, şi anume:
- aspectul cognitiv- prin lectură elevii îşi îmbogățesc cunoştințele despre lume, despre
realitatea înconjurătoare;
-aspectul educativ- lectura contribuie la educarea copiilor în dimensiunile etice şi estetice;
-aspectul formativ- lectura formează şi consolidează deprinderi de muncă intelectuală,
dezvoltă gândirea, imaginația, capacitatea de exprimare corectă şi expresivă.
Până în prezent, întregul proces de învățământ , de la cel preşcolar la cel post-universitar se
bazează pe cartea manual.
Ca mijloc de educare a omului, cea mai înaltă menire a cărții este cea instructiv-educativă.
Transmiterea sistematică şi completă a cunoştințelor nu se poate face decât prin intermediul
şcolii, al cărților şcolare.
Întrucât lectura este un eveniment al cunoaşterii, studiul cărților de către elevi impune
organizare, îndrumare şi supraveghere.
În condițiile educației permanente, şcoala are misiunea de a-i înarma pe copii cu deprinderi
temeinice de autoinstruire şi autoperfecționare prin intermediul tuturor mijloacelor şi în
primul rând prin mijlocirea cărții. Şcoala trebuie să formeze un lector competent dar şi un
cititor care să-şi formeze gustul propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot
parcursul vieții.
Dar nu numai manualele şcolare au funcție instructivă. Orice carte ne învață câte ceva.
Cartea trebuie să devină prietena copilului de la cea mai fragedă vârstă. Ea îl ajută să parcurgă
căile cunoaşterii, de la concret la abstract, de la intuiţie la reprezentare şi fantezie. Cu ajutorul
ei, copilul intră în posesia numeroaselor instrumente care îi pot satisface dorinţa de a
descoperi realitatea înconjurătoare, ea însăşi fiind o lume. Şcoala joacă un rol important în
apropierea copilului de lumea cărţii şi implicit, de lectură.
Alegerea potrivită a cărţilor duce la formarea interesului pentru lectură. Ele trebuie să fie
potrivite cu vârsta, preocupările şi preferinţele elevului. Uneori mediul familial influenţează
atitudinea faţă de lectură. Dacă elevul a văzut că părinţii, fraţii nu citesc o carte, el de ce să
citească? De aceea obiectivul principal este trezirea interesului elevilor pentru lectură, în
general.
Alegerea cărţilor potrivite este un prim pas. Al doilea pas şi tot atât de important este
deprinderea lecturii, obţinerea eficienţei ei maxime în urma citirii unei cărţi. Lectura elevilor
este un act intelectual esenţial, care trebuie îndrumat şi supravegheat de şcoală şi familie.
Pentru ca apropierea de carte să devină o deprindere zilnică, iar plăcerea de a citi – o
necesitate dorită şi trăită, e potrivit ca şi familia să se implice activ în apropierea copilului de
miracolul cărţii, încă înainte de învăţarea alfabetului.
Perioada de formare a gustului pentru lectură coincide cu aceea când se pun bazele acestuia,
adică în clasele primare.
Lectura în afara clasei lărgeşte orizontul cunoştințelor şi important este să ştim cum să
îndrumăm micii cititori spre lecturi potrivite pentru ei, dar mai ales cum să valorifice textele
citite astfel încât să-şi amintească uşor ceea ce au citit.
Creşterea interesului pentru achiziţionarea sau multiplicarea de informaţii se realizează
printr-o îndrumare sistematică a lecturii elevilor. O secvenţă foarte importantă în stimularea
interesului pentru lectură şi formarea de cititori pasionaţi este legată de felul în care se
recomandă ce să citească şi cum să citească elevii. Pentru a preveni receptarea lecturii
particulare ca obligativitate, trebuie stârnită curiozitatea elevilor prin diferite modalități:
- prezentarea listei anuale de lecturi suplimentare la începutul semestrului I, motivându-i cu
concursuri și diplome atractive pe cei mai buni cititori;
- prezentarea unor cărţi, în aşa fel încăt să ambiţioneze elevii în lecturarea lor;
- povestirea incompletă a momentelor unor naraţiuni, lăsând elevilor un semn de curiozitate în
finalizarea întâmplărilor;
- caracterizarea unor personaje, îndemnând elevii la căutarea independentă, prin lectura
integrală, a locului acestor personaje în naraţiune, a relaţiilor cu alte personaje;
- organizarea în clasă a unor expoziţii cu desene ale elevilor inspirate din lecturile citite.
Îndrumarea lecturii suplimentare a elevilor presupune, pe lângă recomandări de titluri şi
autori, o evaluare cantitativă şi calitativă corespunzătoare. Aceasta oferă posibilitatea de a
examina cu discernământ ce citesc şi cum citesc elevii, de a lua decizii corecte în îndrumarea
lecturii. Controlul lecturii elevilor trebuie să fie o activitate permanentă a învăţătoarei spre a
preveni comoditatea, efectuarea de lecturi facile, superficialitatea, neglijarea cărţilor. Pentru a
forma buni cititori de cărţi şi pentru a cultiva gustul pentru lectură, colaborarea cu părinţii
elevilor este esențială. Mediul familial poate stimula elevii în lecturarea cărţilor specifice
vârstei lor. Acelaşi rol important îl are biblioteca din cadrul şcolii. Elevii trebuie să fie învăţaţi
cum să împrumute cărţi de la biblioteca şcolii, cum să le păstreze în timpul în care le citesc,
fără să îndoaie foile şi colţurile acestora, fără să desfacă la refuz fasciculele, dându-le peste
cap, fără să facă însemnări pe paginile cărţilor, vor fi îndrumaţi să folosească semnul de carte
şi coperta de protecţie, precizând importanţa acestora. „Formarea unor cititori pasionaţi este
un câştig fundamental pentru copii, fiind acum capabili să descopere, prin efort propriu, un
imens tezaur de informaţie, de experienţe umane, de modele morale, de emoţii şi sentimente.
Opera lui Creangă este accesibilă pentru copii, având în centrul ei chiar copilul şi
copilaria;celelalte personaje, din poveşti sau din povestiri, sunt “eroii din lumea satului cu
defectele si calităţile lor”. Copiii pot fi deprinşi încă de mici cu tehnica textului narativ şi a
adoptării unei atitudini moral- civice faţă de faptele personajelor. Micii şcolari trebuie ajutaţi
să aleagă, să decidă, să îşi exprime liberi ideile, într-un limbaj corect şi coerent din punct de
vedere lexical şi gramatical. Basmele, poveştile, povestirile trebuie prezentate şi valorificate
într-o paleta multiplă de metode şi procedee didactice.
Menirea noastră ca învăţători,este să trezim interesul elevilor pentru citit,să-i îndrumăm
,să-i stimulăm în acest scop ,pentru ca aceştia să facă o pasiune permanentă pentru citit,pentru
cunoaştere,pentru lărgirea orizontului lor cultural ,ceea ce se va răsfrânge pozitiv asupra vieţii
lor de mai târziu.
Lucrul cu cartea este de neînlocuit pe parcursul școlarizării. Este necesar să-l apropiem pe
copil, în mod conștient de universul cărții. El trebuie să simtă bucuria lecturii, fiecare carte
fiind „o călătorie prin suflete, gânduri și frumuseți” (Mihail Sadoveanu)