Sunteți pe pagina 1din 11

Îngerii că zuţi şi rolul lor în că derea

omului şi în susţinerea ră ului în lume

Key: Răul şi manifestarea sa personală în lume

Etimologie şi numiri:

 Sfâ nta Scritură îl numeşte pe duhul principal al ră ută ţii Satan (în ebr.
potrivnic, înşelă tor), Diavol (gr. clevetitor, acuzator), Beelzebul,
Veliar, Kosmocrator, Lucifer, Abaddon.
 Celelalte duhuri se numesc: duhuri necurate, duhuri ale ră ută ţii,
demonii, îngeri ai Satanei.

1. Descrierea diavolilor în Sfânta Scriptură

 Sf. Scriptură dovedeşte că diavolul şi îngerii sunt fiinţe


personale prezente în creaţie şi în dialog cu Dumnezeu şi cu
oamenii.
 Diavolul l-a ispitit pe Adam în chip pe şarpe, a semă nat ră ul
în lume şi în urmaşii lui Adam (Fc. 3, 1,6).
 În cartea Iov (Iov 1, 6) ni se descrie cum îngerii au venit la
sfat înaintea lui Dumnezeu şi împreună cu ei a venit şi
diavolul, care prin îngă duinţă l-a ispitit pe om.
 Diavolul (I Rg. 16, 14-15) l-a tulburat pe Saul şi l-a ispitit pe
David să -l ucidă pe Urie (I Par. 21, 1).
 Prorocul Zaharia vorbeşte de o judecată a lui Iosua la care
participă înaintea lui Dumnezeu şi îngerii şi diavolul care îl
acuză (Zah 3, 1).
 Solomon spune că din pricina diavolului a intrat ră ul în lume
(Înţ. Sol. 2, 24).
 În Noul Testament diavolul este prezentat ca ispititor foarte
iscusit şi viclean, o fiinţă personală , de sine stă tă toare,
raţională şi liberă .
 Ispitirea lui Hristos în muntele Carantaniei (Mt. 4,
1-11).
 Izgonirea demonilor din cei demonizaţi din ţinutul
Gadarenilor şi dialogul cu ei: “Ce ai Tu cu noi, Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme
ca să ne chinuieşti” (Mt. 8, 29)
 Fariseii vorbesc de Beelzebul că petenia diavolilor:
“Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul,
căpetenia demonilor” Mt. 12, 24-27.
 “Domnul Hristos le-a zis: Am văzut pe Satana căzând
cau un fulger din cer” (Lc. 10, 18)
 “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru
că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta
S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile
diavolului”( I In, 3, 8).
 Întreaga Scriptură descoperă lucră rile, ră utatea şi neputinţa
diavolului în faţa lucră rii dumnezeieşti. Din propria voinţă ei
şi-au preschimbat firea în să laş al ră ută ţii, apoi au construit o
complexă filosofie a fă ră delegii pentru a-şi justifica că derea.
 Întreaga viaţă a creştinului stă sub eliberarea de sub
influenţa puterilor vră jmaşe.
 Din Scriptură nu reiese numă rul lor. Cunoaştem faptul că
sunt mulţi, se deosebesc în putere şi ră utate şi sunt lucrează
în cete şi orâ nduiri: “începătorii, stăpânii şi stăpânitori ai
veacului acestuia” (Ef. 6, 12).

2. Începutul răului în creaţie

 La Ezechiel 28,12–19 se vorbeşte de un împărat al Tirului numit


„heruvimul cel ocrotitor“. Acesta avea însuşiri deosebite: „aripile
întinse“, locuia în imediata apropiere a lui Dumnezeu, pe „muntele
Său cel sfânt“, umbla în mijlocul „pietrelor scânteietoare“, era un
casnic al lui Dumnezeu.
 Nimeni nu ar putea crede că acest înger privilegiat, ar fi putut fi
nemulţumit de starea în care se afla.
 Supremaţia şi slava acestui heruvim s-au prăbuşit dintr-o dată
pentru că: “s-a găsit în tine nelegiuire“, iar această constatare nu
putea să o facă decât Dumnezeu.
 Deodată cu această constatare a lui Dumnezeu îngerul cel mai înalt
în rang este îndepărtat şi aruncat în locuinţa morţilor.
 Astfel începe existenţa satanei, a răului, a păcatului şi a morţii
spirtuale. Astfel a început despărţirea duhurilor şi prăpastia dintre
lumină şi întuneric, Dumnezeu şi diavol, care rămâne pentru
veşnicie.
 Cum s-a înfăptuit în acest înger atât de privilegiat o astfel de
nelegiuire ?
 El L-a ignorat pe Dumnezeu şi s-a umplut de propria lui importanţă.
A devenit mândru de propria lui frumuseţe (Ezechiel 28,16.17).
 Despre acelaşi deznodămât vorbeşte şi Isaia (14,12–15): „Cum ai căzut
din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor ! Cum ai fost doborât la
pământ tu biruitorul neamurilor ! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în
cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui
Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul
miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.Dar
ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului !
 De aici înţelegem cum şi de ce a căzut acest arhanghel devenind
satana, adică potrivnicul lui Dumnezeu. El voia să fie egal cu
Dumnezeu.
 În lupta sa, însă, diavolul nu este singur pentru că a atras de partea
lui la revoltă împotriva lui Dumnezeu, mulţi îngeri.
 În Matei 25, 41, citim despre „focul veşnic, care a fost pregătit
diavolului şi îngerilor săi” şi la Apocalipsa 12,9, citim despre Satan şi
îngerii săi, demonii.
 Autocontemplaţia şi închipuirea ontologică de sine sunt cauzele şi
începutul răului în creaţie. Răul provine din împotrivirea şi
despărţirea liberă a unei părţi dintre îngeri de Dumnezeu.
 Lucifer cel mai strălucitor dintre îngeri a considerat în urma creaţiei
sale, că lumina cu care era înconjurat îi este proprie. A dorit să se
asemene cu Dumnezeu şi a sfârşit în întuneric.
 Sf. Vasile cel Mare: “Diavolul are răutatea prin alegere, dar firea sa nu
este opusă binelui”.
 Folosirea greşită a libertăţii este singura explicaţie care nu leagă răul
de esenţa realităţii create, şi nu stabileşte răul ca fiind un principiu
izvorât din Dumnezeu sau co-etern cu El.
 Răul nu are existenţă proprie şi nu este pricinuit de Dumnezeu prin
creaţie, el nu are ipostas şi este o lipsă binelui - Sf. Vasile cel Mare.
 Răul nu este nici nefăcut, dar nici creat, ci este un accident asumat
de fiinţele libere create de Dumnezeu cu autodeteminare şi cu
capacitatea de a contesta autoritatea şi iubirea dumnezeiească.
 Din taina libertăţii s-a ivit în creaţie răul şi va exista cât timp va
exista creaţia raţională capabilă să nege dumnezeirea lui Dumnezeu.
 Existenţa răului în lume vine din negarea existenţei absolute a lui
Dumnezeu şi din respingerea comuniunii libere cu Dumnezeu. Răul
în creaţie a fost amplificat însă de om.
 În cazul omului răul capătă o asemenea “consistenţă” încât am putea
spune că nu se poate explica numai din libertatea noastră, ci provine
şi din deprinderi şi din influenţe diavoleşti. Oricum ar fi, răul în
lume a ajuns să fie mai puternic decât puterea omului...El nu mai
poate singur să-şi exprime adeziunea liberă faţă de bine şi rău. Omul
nu poate depăşi răul decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
 Răul poate fi învins de om în Hristos, şi poate fi întârziat prin
resturile de bine care există în fiinţa umană chiar şi depărtată de
Dumnezeu.
 În privinţa îngerilor răi răul nu poate fi întârziat, pentru că a devenit
“o a doua lor natură”.
 Răul deşi nu reprezintă esenţa realităţii este o existenţă ce vine din
libertatea folosită contra firii a unor fiinţe mai puternice decât omul.
 Răul este personal şi suferit de persoane. Personal - pentru că este
săvârşit de persoane, şi suferit de persoane pentru că se îndreaptă
spre fiinţele de condiţie similară. Cel care săvârşeşte răul suferă mai
mult decât cel care îl suferă. Cel care suferă răul are în Hristos taina
şi chezăşia mântuirii prin purtarea Crucii. Răul a fost biruit ca
persoană în Hristos. Prin acceptarea unui rău pentru Hristos, se
zădărniceşte puterea nimicitoare a răului şi se face în Hristos pricină
de putere înmulţită. Cu cât suferi în Hristos mai mult pe nedrept, cu
atât eşti mai puternic.
 Originea răului stă în decizia liberă de a se rupe şi de a contesta
existenţa de sine a lui Dumnezeu.
 Există o diferenţă de nuanţă între neant şi rău - neantul este non-
existenţa, al doilea este răul ca existenţa deficitară, coruptă,
parazitată de nefiinţă.
 Înainte de a exista lumea nu se putea vorbi de rău, ci de nefiinţă, nu
ca principiu şi categorie existenţială, ci ca neant pur.
 Răul va exista veşnic pentru că existenţa pe cate o parazitează este
veşnică. Fiind creată din nefiinţă prin participare la Fiinţă, existenţa
creată este sortită veşniciei.
 Aşadar răul apare prin voinţa îngerului care şi-a modelat prin
libertate propria stare nefericită în stare compusă din existenţă şi
neant ca nefiinţă, decăzând din simplitatea existenţei pure create de
Dumnezeu.
 Diavolul nu a fost supus unui principiu rău absolut, existent înainte
de el, fiind ispitit să cadă aşa cum a fost omul, ci fiind putere
netrupească înţelegătoare a căzut de sine în existenţă nefericită.
Pentru că nu au avut trupuri care să-i constrângă la aceasta, alegerea
lor fiind un act pur de voinţă starea lor este ireversibilă.
 Ei fiind minţi pure nu se pot întoarce din actele lor de voinţă, care îi
modelează într-o singură direcţie sau spre contemplarea Luminii
dumnezeieşti sau spre încercarea de cuprindere a nefiinţei.
 Îngerul căzut a crezut ca îşi poate face nefiinţa proprie astfel încât
să se asemene ca principiu ontologic cu Dumnezeu.
 Ar fi vrut să fie un alt dumnezeu prin ceea ce de fapt nu există
-neantul. Este condamnat astfel să existe ca fiinţă creată pentru
veşnicie pe de o parte, iar pe de altă parte să fiinţeze nesfârşit din
perspectiva iluzorie a nefiinţei pe care doreşte să o stăpânească. Cum
nefiinţa nu există, iar el există veşnic, atunci acesta va fiinţa veşnic
căutând viaţa din neant.
 Cădera îngerilor răi este ireversibilă, întrucât răul comis de aceștia a
fost un rău conștient, premeditat, aprobat de voința lor pervertită. Și
acesta deoarece gândirea îngerilor este intuitivă, iar nu discursivă ca
gândirea oamenilor. Îngerii au pururea în fața lor urmările posibile
ale proprilor lor fapte; binele și răul sunt cât se poate de clare în
mintea lor.
 Urmările căderii îngerilor sunt grave şi definitive: întunecarea
minții, pervertirea minții, întărirea în rău, și mai presus de toate
moartea spirituală.
 Răul odată instaurat şi-a făcut un scop din a înmulţi răul şi a
distruge creația lui Dumnezeu.
 Începutul propriu-zis al răului în creație are loc prin căderea lui
Adam. Diavolul ”în chip viclean a vârât răutatea în sufletul omului,
reușind pe această cale să stingă și să slăbească puterea binefacerii
dumnezeiești a harului, în locul lui sălășluindu-se contrariul. Iar
contrariul vieții este moartea” Sf. Grigore de Nyssa.
 Răul nu exista de la început, nu este o substanță necreată, sau nu își
avea sediul în materie. Prin Adam a intrat răul în lume în toată
cuprinderea ei, pentru că Adam era încununarea creaţiei şi spirituale
şi materiale.
 Astfel răul prin intermediul materiei exprimat în patimi, produce o
slăbire a caracterului de persoană şi o accentuare a caracterului de
natură.

2. Puterea şi slăbiciunea răului, sau a duhurilor care susţin


răul

 Răul nu este numai o exprimare arbitrară a libertăţii fiinţelor create,


ci este în urma căderii îngerilor o existenţă personală.
 Slăbiciunea răului vine din aceea că el nu va putea fi natură de sine
niciodată. El va parazita în veşnicie firea cea bună a existenţelor
create fără să o cuprindă în întregime niciodată. Firea celor create
este de origine divină şi nu cunoaşte sfârşit.
 Răul va fi în veşnicie non-existenţa care parazitează existenţa.
 Puterea răului vine din faptul că diavolul în comparaţie cu omul este
duh, iar slăbiciunea din aceea că că nu vieţuiesc conform cu natura
lor şi că diavolii co-există pentru din nevoia de a se chinui unii pe
alţii şi a lupta împotriva celor buni.
 Diavolii au slăbită existenţa lor, firea fiind diminuată spre non-
existenţă. Ei nu îşi mai folosesc resursele fireşti pentru a zidi şi a
sluji, ci pentru a se afirma pe sine în izolare.
 Diavolul se identifică cu răutatea şi face răul cu toată voinţa, ceea ce
îi oferă o mare putere în actele sale, dar nu poate pătrunde şi lucra
fără acordul liber al omului.
 Diavolul poate lucra asupra omului numai prin îngăduinţa lui
Dumnezeu (Iov 1, 12) şi poate fi învins prin puterea lui Hristos, care
l-a biruit definitiv prin moartea Sa nedreaptă pe Cruce.
 Apostolul Pavel ne descoperă faptul că Anticrist va fi biruit veşnic
prin suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale(II Tes.
2, 7-9). Cu toate acestea puterea diavolui în comparaţie cu a omului
este foarte mare.
 Chiar şi în aceste condiţii diavolul nu poate să-l ispitească pe om mai
presus de puterile sale (I Cor. 10, 13).

3. Motivul căderii unei părţi dintre îngeri

 Motivul esenţial pentru căderea diavolului a fost ieşirea din adevăr şi


pierderea legăturii cu Dumnezeu: El, de la început, a fost ucigător de
oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când
grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii” (In 8, 44).
 Concepţia potrivit căreia diavolul nu ar fi avut parte de mila şi
înţelegerea lui Dumnezeu nu este întemeiată. Îngerul de lumină nu
a căzut din ceruri pentru că nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu,
ci pentru că a ieşit din raţiunea sa de a fi şi a schimbat irevocabil
prin voinţă liberă contemplaţia chipului lui Dumnezeu pe care
trebuia să şi-l facă propriu prin asemănare, cu „contemplaţia”
existeneţei sale limitate şi a neantului spre care şi-a orientat
existenţa sa.
 Motivul principal al căderii îngerilor este mândria. Sf. Ap. Pavel
spune despre diavol că trufindu-se pentru darurile lui a căzut în
osândă (I Tim 3, 6).
 Au căzut din gândirea cerească, iar cerul nu i-a mai ţinut: „Se
numesc diavoli nu pentru că aşa au fost creaţi, întrucât Dumnezeu n-
a creat nimic rău, ci pentru că ei au fost creaţi buni, dar au căzut din
gândirea cea cerească” Sf. Atanasie cel Mare
 Unii din îngeri au vrut să fie independenţi de Dumnezeu, au vrut să
dobândească prin esenţă mai mult decât ce sunt prin creaţie:
„Primul purtător de lumină a fost împodobit cu slavă deosebită, şi s-a
îngâmfat râvnind la demnitatea împărătească a marelui
Dumnezeu. ...şi voind să fie dumnezeu îngerul a devenit întuneric...”
Sf. Grigorie Teologul
 Ei au voit să devină dumnezei şi izvor al existenţei în chip autonom.
 Există setea de viaţă şi deplinătate de natură în îngeri şi oameni.
Această sete Dumnezeu a dorit să o adape prin comuniune şi iubire,
însă duhurile rele au voit să-şi satisfacă această sete în afara lui
Dumnezeu. În aceasta constă forţa pozitivă a răului şi slăbiciunea
lui (D. Stăniloae).
 Aşadar, iadul constă în forţa pozitivă sădită în firea făpturilor de a
căuta viaţa, dar din căutarea vieţii în afara lui Dumnezeu.
 Îngerii căzuţi îşi reînoiesc veşnic din ividie şi ură prin această forţă a
firii dorinţa de a fiinţa prin ei înşişi.
 Diavolul nu se poate mântui pentru că nu se poate pocăi, având
voinţa irevesibil coruptă: „Primul vinovat pentru păcat şi tatăl
răutăţii este diavolul...El nu a păcătuit că a primit prin natură
aplecarea spre păcat, ci el a fost făcut bun şi a devenit diavol după
propria sa voinţă”. Sf. Chiril al Ierusalimului
 Astfel, răutatea a devenit fiinţială într-un acces disperat al
diavolului de „omorâre a lui Dumnezeu”.
 Existenţa demonilor este o moarte activă. Prin această moarte se
întinde peste lume, acolo unde diavolul lucrează şi este acceptat,
inconsistenţa şi chinul lor existenţial (D. Stăniloae). Diavolul
împrăştie peste lume singurătatea conştientă.
 Însuşirea principală a diavolului şi a îngerilor săi este împotrivirea
faţă de Dumnezeu şi faptul că se cred dumnezei: ...Diavolul prin
libertatea de sine stăpânitoare s-a întros de la starea naturală la o
stare contra naturii răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu şi fiind
instigator al acestei revolte şi între celelalte făpturi...Sf. Ioan
Damaschin

4. Contribuţia demonilor la căderea oamenilor şi războiul lor


continuu împotriva acestora

 Referatul Bibliei ne prezintă influenţa şi lucrarea vicleană a


diavolului la momentul căderii omului. Acesta l-a ispitit pe om şi
continuă să-l ispitească îndemnându-l să se rupă de Dumnezeu.
Ispita cea mare a omului este îndrumarea pe calea amăgitoare a
îndumnezeirii de sine.
 Omul cade şi creația reacționează şi se preschimbă solidar deodată
cu omul. Însă pedeapsa creației la adresa omului a fost transformată
de Dumnezeu în leac împotriva păcatului. Prin natura neprietenoasă
şi hainele de piele, prin nașterea biologică, Dumnezeu rânduieşte
omului participarea la o creație continuă.
 Pentru că omul nu a fost el însuşi cauza căderii, Dumnezeu i-a
rânduit iconomia mânturii. Pentru acest motiv diavolul, din ură şi
invidie, caută să piardă şi nimicească orice om care apare în istoria
mântuirii.
 În Apocalipsă se vorbeşte de o femeie însărcinată care este urmărită
de o fiară pentru a fi ucisă. În final aceasta este izbăvită de
Dumnezeu, iar Satana este înfrânt (Ap. 12, 1-2). Dar până la victoria
finală împotriva duhurilor necurate, lumea întreagă este într-un fel
stăpânită de Satan.
 Până la lupta finală la a doua venire a lui Hristos suntem asaltaţi de
”împărăța întunericului„ şi de lucrările diavolului care este numit
„cosmocrator”- stăpânitor sau prinț al lumii (Mt. 12,26)
 Omul este de la naştere este implicat într-un război nevăzut cu
duhurile întunericului. Demonii duc o luptă continuă pe tărâm
spiritual cu oamenii pentru ai atrage în prăpastia păcatului și a
depărtării de Dumnezeu.
 Îngerii răi sunt, deci, ființe spirituale reale care se opun în mod vădit
urcușului nostru duhovnicesc. Puterea demonilor asupa omului este
limitată, pentru că aceştia nu pot cunoaște gândurile oamenilor. Ei
pot doar să sădească în mintea acestora dispoziții păcătoase care se
activează doar în urma alegerii libere a omului.
 Diavolul doreşte ca în urma acestu război să atragă pe cât mai mulţi
asupra sa, pentru a face o alianţă împotriva lui Dumnezeu şi pentru
ca la judeacata cea de obşte să-L arate pe Dumnezeu slab,
neputincios şi nedrept.
 Războiul diavolului împotriva noastră provine: din pizma diavolului
care nu a suportat ca omul să poată ajunge la treapta îngerilor prin
popăşire (Sf. Vasile cel Mare).
 Diavolul este pricina căderii oamenilor: „Dumnezeu nu i-a făcut răi
după natură nici pe îngeri, nici pe oameni. Pentru că Dumnezeu a
făcut totul, iar diavolul a devenit cauza căderii sale şi a celorlalţi.
Pentru aceasta Sfânta Scriptură îi numeşte pe cei ce rămân în starea
de apostazie, fii ai diavolului” Sf. Irineu de Lyon
 Dumnezeu se foloseşte de răutatea oamenilor pentru a lucra în
sufletele noastre taina mântuirii şi a sfinţeniei.
 Omul este urmărit toată viaţa sa de un demon: „Orice om este însoţit
de un demon, care cu toate mijloacele încearcă să-i pângărească
sufletul lui” Sf. Ioan Casian
 Demonii descumpănesc oamenii prin diferite viclenii sau chiar
preziceri viitoare care se adeveresc: „...Pătrunzând întâmplările
depărtate, demonii uneori prorocesc, iar alteori doar ghicesc, şi de
aceea foarte des mint. Nu trebuie să ne încredem în ei, chiar dacă
deseori vorbesc şi adevărul” Sf. Ioan Damaschin

5. Lucrarea duhurilor rele în lume

 Duhurile rele sunt departe de Dumnezeu şi aproape de


oameni, având o influenţă puternică asupra lor. Ei sunt sesizaţi
atât de oamenii răi, cât şi de cei progresaţi duhovniceşte.
 Demonii sunt pricina tuturor viciilor şi patimilor omeneşti. Ei
îl hulesc pe Dumnezeu şi corup sufletele oamenilor. Patimile
au în spatele lor un demon iniţiator: „...Toate răutăţile au fost
născocite de demoni şi chiar dacă le este permis să-i ispitească
pe oameni, totuşi ei nu pot obliga pe nimeni...” Sf. Ioan
Damaschin
 Dumnezeu deşi permite diavolului să răspândească răutatea în
lume, nu îi permite s-o sporească şi s-o statornicească
definitiv.
 Cea mai puternică lucrare a diavolului este vicierea şi
înfrumuseţarea artificială a realităţii. Aparenţele aşezate pe
suprafaţa lucrurilor şi a persoanelor, în apă, foc, bani, chipuri
de bărbaţi şi femei, au rol ademenitor şi amăgitor.
 Diavolul prin viclenie intră în discuţie cu noi fără ca noi să
sesizăm, şi ne conduce spre împlinirea răului, omul având
conştinţa unui lucru binefăcut.
 Toată această lucrare se produce întâi în imaginaţie. Apoi
lucrarea diavolului este de a introduce aceste imagini cu
chipuri şi culori, în sufletul şi inima omului.
 Diavolul aplică tactica furnico-leului. Se prezintă la început ca
o furnică, şi apoi ca un leu care nu îţi lasă nici o şansă de
supravieţuire.
 Faţa ademenitoare a lucrării diavolului este plăcerea, prin care
pune stăpânire pe suflet.
 Desăvârşirea noastră trece prin lupta cu diavolul şi lucrările
lui.