Consideratii privind gestiunea

stocurilor
- partea I -

Seminar stiintific SIA asist. drd. Ovidiu Dobrican

Iunie 2013
• Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale sau produse
(finite sau într-un stadiu oarecare de fabricaţie) acumulate în
depozitele organizaţiilor, într-un anumit volum şi structură şi pe o
perioadă de timp determinată, în vederea utilizării sau vânzării lor
ulterioare.
• Putem aprecia că evoluţia nivelului stocului la nivelul
organizaţiei, are un aspect dual:
– din punctul de vedere al organizaţiei ca producător - ea este
preocupată de reducerea nivelului stocurilor
– din punctul de vedere al organizaţiei ca beneficiar al activităţii sale -
pentru acoperirea cerinţelor clienţilor, ea trebuie să reducă riscul
rupturilor de stoc.
• Aceste două puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de
ruptură de stoc se reduc cu cât imobilizările sunt mai mari. De
aceea considerăm că este necesară stabilirea unui echilibru,
obiectivul activităţii de gestionare a stocului constând tocmai
în căutarea acestui echilibru.
• Variabilele care influenţează stocurile sunt pot fi:
– controlabile: cantitatea intrată, frecvenţa şi momentul
achiziţiilor, gradul de prelucrare
– variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de
reaprovizionare, cantitatea livrată.

• Problema esenţială constă în asigurarea unei aprovizionări

(ca nivel şi structură) în măsură să satisfacă nivelul şi
structura cererii. Această strategie trebuie să asigure un
nivel de vânzări cât mai bun, cu rotaţie cât mai rapidă şi
completă a capitalului circulant de care dispune organizaţia.
• Punctul de plecare este dat de vânzările de produse,
vânzări care pot avea:
– o componentă certă într-o mare măsură legată de comenzile
ferme şi contractele anticipate încheiate cu clienţii
– o componentă previzională, obţinută din analiza vânzărilor din
perioadele anterioare.
• Stocurile în procesul de vânzare

• Conceptul de plecare în gestiunea cât mai eficientă a

stocurilor de produse şi mărfuri este cel de valoare
adăugată. Valoarea adăugată reprezintă diferenţa între
suma pe care clientul este dispus să o plătească pentru
un produs sau serviciu şi costul suportat de producător
pentru furnizarea produsului sau serviciului respectiv.
• Precizăm aici câteva elemente specifice:
– având în vedere aspectul de producător, de cele mai multe ori
clientul nu vine în contact direct cu el ci prin intermediul
distribuitorilor. Deci un aspect al gestiunii stocurilor îl reprezintă
şi organizarea distribuţiei la care vom face referire ulterior
– există de multe ori situaţia în care produsele finite sau mărfurile
trebuie să respecte caracteristici constructive stricte cum este şi
domeniul pieselor de schimb auto De aceea, diferenţierea
produselor faţă de cele ale concurenţei, ca un element esenţial
în marketing, se realizează cu dificultate. Acest aspect trebuie
compensat printr-o loializare a clienţilor.
• Astfel, clienţii ajung să fie mai loiali faţă de distribuitor
decât faţă de producător, pentru că:
– ei apreciază mai mult disponibilitatea imediată sau în foarte
scurt timp a produsului în depozitul distribuitorului, fiind dispus
să plătească un supliment de preţ pentru acest lucru
– în domeniul pieselor de schimb auto, există la nivel internaţional
câţiva producători mari şi cunoscuţi a căror produse sunt
apropiate din punct de vedere calitativ.
• Distribuţia
– Producătorii şi clienţii finali sunt în general separaţi din punct de vedere al
distanţei. Există disproporţii între cantităţile oferite de producători şi cele
cerute de client, precum şi decalaje între perioadele de realizare ale
produselor şi momentul manifestării nevoilor. Comerţul, interpunându-se între
producţie şi consum, trebuie să asigure echilibrul necesar în cadrul pieţei şi
fluiditatea actelor de vânzare cumpărare.

– Pornind de la aceasta, putem spune că, distribuţiei îi revine rolul de a

regulariza mişcarea bunurilor şi serviciilor între producţie şi consum şi de a
satisface nevoile clienţilor.
Stocuri colaborative
• Ţinând seama că resursele organizaţiei imobilizate în stocuri pot
avea o pondere destul de mare, iar pe de altă parte a dorinţei
organizaţiei de a realiza o cât mai bună acoperire a cererii clienţilor
săi, se pune problema trecerii dincolo de o simplă relaţie de afaceri
stabilită cu furnizorii şi clienţii, anume în realizarea unei colaborări
pentru realizarea inclusiv a unui bune gestionări a stocului.

• Una din modalităţile de business ce s-a dezvoltat în ultima perioadă

care influenţează şi modul de realizare al gestiunii stocurilor este
cea a lanţului de distribuţie.
• Lanţul de distribuţie, din punct de vedere al componentelor sale,
poate avea două variante:
– organizaţia este una din componentele lanţului de distribuţie
– organizaţia însăşi are un lanţ de distribuţie.
Organizaţia este una din componentele lanţului de
distribuţie
Organizaţia însăşi are un lanţ de distribuţie
Modelarea şi simularea stocurilor

Pentru realizarea simulării se parcurg următoarele etape:

– stabilirea problemei de rezolvat şi elaborarea unui model conceptual
– transpunerea modelului conceptual într-un model computerizat numit model
de simulare
– stabilirea numărului şi a modalităţii de realizare a experimentelor de simulare
– analiza rezultatelor, elaborarea de concluzii şi recomandări.
 Modele de stocuri
• Teoria modelării nivelului stocurilor trebuie să răspundă la întrebări
de genul:
– ce cantitate trebuie comandată ?
– la ce intervale de timp trebuie plasată comanda de reaprovizionare,
pentru a se reface stocul necesar satisfacerii cerinţelor productive sau
comerciale, astfel încât costurile totale să fie minime ?

• Deoarece gestiunea detailată a stocurilor presupune alocarea de

timp şi resurse, este important ca ea să fie dirijată acolo unde se
obţine eficienţa cea mai mare. Astfel este necesară realizarea unei
analize de tip Pareto, (analiza ABC), prin care produsele din stoc să
fie încadrate în una din următoarele categorii:
– clasa A - 20% din numărul articolelor reprezintă 80% din valoarea
stocului. Aici sunt componentele stocului care în mod direct sau
indirect produc majoritatea cifrei de afaceri. În această zonă stocul
trebuie urmărit zilnic, anticipate cât mai bine comenzile de
reaprovizionare, SSD oferind aici cel mai important sprijin
 – clasa B - 30% din numărul articolelor reprezintă 15% din
valoarea stocului. Aici controlul se efectuează regulat, dar la
anumite perioade de timp. SSD-ul poate oferi şi aici sprijin în
realizarea de comenzi anticipate, dar în cantităţi mici
– clasa C - 50% din numărul articolelor reprezintă 5% din valoarea
stocului. Controlul se efectuează rar întrucât costurile de stocare
sunt de cele mai multe ori sub valoarea costului cu personalul
angajat să urmărească gestiunea acestui stoc. Aici se urmăreşte
ca produsele să fie pe stoc, folosindu-se pentru acestea doar
atenţionările emise de SSD.

• În gestiunea stocurilor se folosesc două categorii de modele

se stocare:
– modelele deterministe - unde avem certitudine completă privind
cererea, timpul şi costurile de livrare
– modele stohastice - unii sau toţi factorii nu sunt cerţi ci doar pot
fi evaluaţi cu o anumită probabilitate.
• Pentru a stabili ce variantă de model trebuie aplicată se porneşte de
la analiza cererii anterioare evaluată la n momente de timp.
• Presupunem că această cerere a fost: N1, N2,....,Nn. Se calculează
media şi dispersia, abaterea medie pătratică şi coeficientul de
variaţie.
1 n 1 n 
N   Ni    ( Ni  N )2
2
  2 Cv 
n i 1 n i 1 N

• Se poate eventual utiliza şi corecţia Bessel pentru dispersie: .

1 n
 
2

n  1 i 1
(Ni  N )2

– Dacă cererile Ni sunt egale atunci Cv=0.

– Dacă nu sunt egale dar Cv < 0.2, adică avem o împrăştiere redusă a
valorilor, metodele ce trebuie aplicate sunt cele deterministe, întrucât
cererea este suficient de apropiată de medie.
– Dacă Cv > 0.2, împrăştierea valorilor cererii este destul de mare, media
nu mai este o bună caracteristică a cererii şi atunci metodele aplicate
în gestiunea stocurilor sunt de tip stohastic.
• Modele deterministe de stocare
• Model de stocare cu aprovizionare instantanee, fără lipsă de stoc (Wilson)
– aprovizionare instantanee, comanda se livrează toată o dată, nu se admite
lipsă de stoc
– cl - costul de lansare al unei comenzi, reprezentat de costurile administrative
legate de cumpărare, sau de pregătirea, reglarea liniilor de producţie dacă este
vorba de vânzare; nu depinde de mărimea lotului care se aprovizionează sau
se fabrică
– cs - costul de stocare al unităţii de produs pe unitatea de timp, se consideră
constant şi cunoscut şi include cheltuielile curente (chirie, căldură, iluminare,
personal, depreciere, etc.) şi cheltuiala cu capitalul imobilizat în stocuri (se
evalueză pornind de la dobânzi); se mai poate calcula şi astfel: cs=h * ca unde h
- costul de stocare al unei u.m./u.t
– [0, θ] - intervalul de timp pe care se face observarea, de obicei un an
– N - numărul de cereri în intervalul de timp [0, θ]
– ca - costul de achiziţie al unităţii de produs, nu depinde de cantitatea
cumpărată (nu se acordă discounturi) şi deci costul total de achiziţie N* ca nu
poate fi optimizat.

• Modelul cere să se determine intervalul de timp T* între două aprovizionări,

numărul de comenzi şi cantitatea Q* comandată de fiecare dată, care minimizează
costul de aprovizionare după cum se observă şi în figura. În minimizarea acestui
cost, nu se ţine seama de ca, întrucât el nu poate fi minimizat.
• Funcţia costului total pe intervalul [0, θ] este:
cl  N c s  
f (Q)    Q, Q  0
Q 2
– unde prima parte reprezintă costul total de lansare al comenzilor pe intervalul [0, θ] iar
al doilea membru reprezintă costul total al stocării pe intervalul [0, θ].

• Făcând df (Q)  0, se obţine formula lui Wilson:

dQ 2cl N
Q* 
cs
– iar de aici minimul cheltuielilor f(Q*), intervalul optim dintre comenzi T* şi
numărul de comenzi.
2cl 
• f (Q )  f min  2, Ncl cs

T *,  numărul de comenzi
Nc s T*
• Model de stocare cu aprovizionare instantanee, cu timp de livrare, fără
lipsă de stoc.
– Se schimbă prima ipoteză, considerându-se că, pentru a nu se ajunge la lipsa
de stoc, comanda se face cu τ zile înainte, cunoscut şi constant, când în stoc
mai există cantitatea q.
– Formulele de calcul pentru Q*, cheltuieli f(Q*), intervalul optim dintre comenzi
T* şi numărul de comenzi rămân aceleaşi. În plus apar două situaţii:
– τ < T* - cantitatea q ce mai există în stoc la lansarea comenzii este:
Q*
q  *
T
– τ > T* - în acest caz timpul efectiv este ,  e    nT
*
unde n este cel mai mare
întreg care nu depăşeşte pe τ / T*.
Q*
– Cantitatea în stoc va fi atunci q e *
*

T
• Model de stocare cu aprovizionare instantanee când se admite lipsă
de stoc
• Se consideră că lipsa de stoc (Q - X) se va onora după
reaprovizionare, în plus, firma suportă cheltuieli de penalizare a lipsei
de stoc cp, pe unitatea de timp şi unitatea de produs
• Funcţia de cost are acum expresia:
c s   X 2 cl  N 1 (Q  X ) 2
f (Q, X )    c p
2 Q2 Q 2 Q
• Prin derivare parţială în raport cu X şi Q, se obţin formulele:
2cl N c s  c p 2cl N cp 2cl c s  c p X * T *
Q*  X*  T*  T1 *  T2  T * T1 *
cs  cp c s  cs  c p Nc s c p Q*
• Modele stohastice de stocare
– În cazul unor situaţii complexe, influenţate şi de factori
care nu sunt controlabili, aceste modele analitice nu mai
sunt utile. Problemele cele mai frecvent întâlnite legate
direct sau indirect de gestiunea stocurilor, în care intervin
mărimi stohastice sunt legate de:
• determinarea politicilor privind stocurile (mărimea comenzii de
aprovizionat, stocul curent la care se lansează o nouă comandă de
aprovizionare, stocul de siguranţă etc.) în cazul în care ritmul de
aprovizionare şi/sau cererea sunt variabile aleatoare
• lansarea unui nou produs pentru care cererea şi/sau preţul sunt
variabile aleatoare.
• analiza proceselor de reparaţii ale utilajelor în vederea programării
producţiei şi/sau investiţiilor în funcţie de distribuţia de
probabilitate a defecţiunilor şi a ritmului de efectuare a
reparaţiilor
• probleme de programare operativă a producţiei în care intervin
mărimi aleatoare referitoare la durata prelucrării pe diferite
maşini, ritmul aprovizionării cu materiale, produse intermediare,
etc.
• Modelarea Monte Carlo
– Metoda Monte Carlo generează, la întâmplare, valorile unei variabile
aleatoare, prin utilizarea:
• unui generator de numere aleatoare uniform distribuite în intervalul [0, 1] şi
• a distribuţiei de probabilitate cumulată asociată variabilei aleatoare respective.
• În cazul distribuţiilor construite pe baza datelor istorice sau prin
măsurarea directă a valorilor variabilei probabiliste, considerând că
aceste date sunt în număr de N, pentru variabila X, se poate obţine
un tabel de forma: Valoarea variabilei x Frecvenţa de apariţie f i i
x1 f1
x2 f2
...... ......
xm fm

• Aplicarea metodei Monte Carlo presupune parcurgerea câtorva

paşi:
– se calculează probabilităţile şi probabilităţile cumulate
fi
p ( xi ) 
i
P ( xi )   p ( xi )
m

f p ( x 0 )  P( x 0 )  0
m
N
f
i 1
i k 0
i 1
i

– se asociază intervale de numere aleatoare corespunzătoare fiecărei

probabilităţi cumulate.
Valoarea variabilei xi Probabilitatea Probabilitatea Intervale de numere
cumulată aleatoare
x1 p(x1) P(x1)= p(x0)+ p(x1) [P(x0), P(x1))
x2 p(x2) P(x2)= P(x1)+ p(x2) [P(x1), P(x2))
...... ......
xm p(xm) P(xm)= P(xm-1)+ p(xm) [P(xm-1), P(xm))
 – se generează un tabel de numere aleatoare uk, uniform
repartizate pe intervalul [0,1], cu ajutorul unui generator
specializat, de exemplu funcţia RAND() din Excel
– se caută în tabelul de mai sus, intervalul [P(xk-1), P(xk))
căruia îi aparţine numărul uk şi se scrie în dreptul acestui
număr valoarea xk simulată
– se repetă ultimii doi paşi până ajungem la volumul dorit de
date simulate.
– Aceste valori pot fi folosite mai departe, fie în alte calcule
(de exemplu pentru realizarea unor scenarii de
aprovizionare), fie pentru calculul caracteristicilor
distribuţiei: media, abaterea standard, coeficientul de
variaţie
• Obs: pentru calculul mediei şi dispersiei se pot folosi şi
formulele ce ţin seama de probabilităţi.
m
x   xi p ( xi )
m
   xi 2 p ( xi )  ( x ) 2
2

i 1
i 1
• Am utilizat noţiunea de periodă întrucât ea depinde de
condiţiile impuse de furnizor, legate de intervalul între două
aprovizionări, cantitatea minimă de aprovizionat, etc.
• După cum se observă la acest produs, coeficientul de
variaţie este peste valoarea de 0.2. De aceea este necesară
aplicarea unei simulări de tip Monte Carlo.
• Se vor avea în vedere două scenarii de aprovizionare:
– aprovizionarea cu o cantitate egală cu valoarea întreagă situată
imediat sub medie
– aprovizionarea cu o cantitate egală cu valoarea întreagă situată
imediat peste medie.
• Se mai iau în considerare:
– calcularea unei pierderi în situaţia în care există un destocaj,
calculată astfel:
– pierdere = valoare adaos * destocaj
– calcularea unui cost de stocare aferent stocului rămas la sfârşitul
unei perioade
– cost stocare = stoc sf perioadei * procent cost stocare.