Sunteți pe pagina 1din 30

PROLEGÓMENA

DESPRE LOCALNICUL SINOD CEL ÎN


AGCHIRA ADUNAT

Sântul şi Localnicul Sinod cel în


Agchira Arhiepiscopia Galatiei adunat, s-a
făcut după cei ce istorisesc despre
dânsul, în anul de la Hristos 315. Iar Mílie
în tomul al 2-lea al Sinodicalelor zice, că
s-a adunat acesta în anul 314. Iar Părinţii
cei ce împreună s-au adunat la acest
Sinod au fost 18, dintre care Exárhi au
fost Uitéliul Patriarhul Antiohíei Siriei,
Agricólae Mitropolitul Chesáriei
Capadochiei, Marcel Arhiepiscopul al
acesteiaşi Agchíri, şi sfântul sfinţitul
Mucenic Vasilévs, Episcopul Amasíei. Care
au dat aceste 25 de Canoane, pentru cei
ce în timpul tiranului Máxim s-au lepădat
de Hristos, şi au jertfit idolilor, iar în urmă
se întorceau la Biserică. Canoanele
acestea însă, hotărâtor adică se întăresc
de cel al 2-lea al Sinodului al 6-lea
Ecumenic. Iar nehotărâtor de cel întâi al
celui al 4-lea şi de cel întâi al celui al 7-
lea şi prin întărirea aceasta, iau oarecum
putere de Sinod Ecumenic. Pentru acest
Sinod mai înainte a zis Dumnezeiescul al
Neocezareei fiind mai înainte cu 53 de ani
înaintea Sinodului, în Canonul său cel al
8-lea (se însemnează despre acesta şi la
foaia 976 a Dodecávivlei lui Dosítei).

CELE 25 DE CANOANE ALE


SFÂNTULUI LOCALNICULUI SINODULUI
DIN AGCHIRA TÂLCUITE

CANON 1

Presbiterii cei ce au jertfit, apoi


iarăşi s-au luptat, nu din
meşteşugirea cuiva, ci din adevăr,
nici mai înainte formăluindu-se, sau
meşteşugindu-se, sau înduplecând,
ca să se arate că s-au supus
muncilor, pe acestea însă cu părere şi
cu închipuire şi le-au adus asupră-le.
Aceştia s-au socotit de către Sinod
de cinste şi de şedere a se împărtăşi,
iar a proaduce [prosforá] aceştia, sau
a vorovi, sau măcar a sluji ceva din
Preoţeştile slujbe a nu le fi iertat.

TÂLCUIRE
Dintre Creştinii cei ce se lepădau de
Credinţă şi jertfeau la idoli, în timpul
goanelor, alţii muncindu-se, şi nesuferind
iuţeala muncilor, se lepădau de Numele
lui Hristos. Iar alţii, şi mai înainte încă de
a cerca muncile, vindeau buna cinstire de
Dumnezeu. Ca să nu se arate însă că de
voie se lepădau, înduplecau pe muncitori,
ori cu bani, ori cu rugăminte, să-i pună ca
când şi pe ei la munci, nu cu adevărat
însă, ci după arătare. Acestea aşa
cunoscându-se, rânduieşte Canonul
acesta, ca Presbiterii cei ce cu adevărat
muncindu-se, şi cu lucrarea, fără de vreo
meşteşugire şi făţărnicie. Nesuferind însă
muncile, au jertfit mai înainte idolilor, iar
în urmă iarăşi căindu-se au mărturisit
Credinţa, şi au biruit. Aceştia adică să-şi
aibă cinstea cea din afară şi şederea cu
Presbiterii, (adică a se cinsti ca Preoţii, şi
la şederea cu Preoţii), să nu aibă însă
voie, nici a sluji cele sfinte, nici a învăţa,
nici altceva Preoţesc a lucra.

CANON 2

Aşişderea şi Diaconii cei ce au


jertfit, iar apoi iarăşi s-au luptat,
cealaltă cinste adică să o aibă, să
încetez însă ei de sfinţita Liturghie,
şi de a aduce Pâinea, sau Paharul,
sau a Propovădui. Dacă însă oarecare
din Episcopi ştiu pentru aceştia vreo
osteneală, sau smerenie de blândeţe,
şi ar voi mai mult ceva a da sau a
lua, la dânşii să fie stăpânirea.

TÂLCUIRE
Cele ce a rânduit Canonul cel mai de
sus pentru Presbiteri, rânduieşte acestea
şi pentru Diaconi, cu deosebire; că dacă
Episcopii locului cunosc că arată aceştia
osteneală şi pocăinţă pentru lepădare, şi
s-au smerit zdrobindu-se cu inima pentru
păcat, şi că cu blândeţe se poartă către
cei ce-i dojenesc pentru aceasta, şi nu cu
semeţie, stă întru stăpânirea Episcopilor a
le da şi ceva mai mult decât singură
cinstea cea din afară a Diaconilor, pentru
fierbinţeala pocăinţei. Iar de cunosc că ei
dimpotrivă se pocăiesc cu lenevire şi cu
răceală, au iarăşi stăpânire Episcopii a-i
lipsi pe ei şi de cinstea cea din afară a
Diaconilor.

CANON 3

Cei ce au fugit şi s-au prins, sau


de-ai loruşi s-au dat, sau într-alt chip
averile li s-au luat, sau munci
suferind, sau în temniţă aruncându-
se, şi strigând că sunt Creştin, sau şi
sfâşiindu-se, sau ceva în mână cu silă
punându-li-se, de către cei silnici,
sau oarecare mâncare pentru nevoie
primind, însă mărturisind neîncetat
că sunt Creştini, şi tânguirea
întâmplării pururea arătând cu toată
sfiala şi chipul, şi cu smerenia vieţii.
Aceştia, ca unii ce sunt afară de
păcătuire, de împărtăşire să nu se
oprească. Iar deşi s-au oprit de către
vreunul, pentru mai multa
scumpătate, sau pentru neştiinţa
oarecărora, se cuvine îndată a se
primi. Şi aceasta asemenea fie şi la
cei din Clericat, şi la ceilalţi mireni.
S-au mai cercetat însă şi aceia, de se
poate şi mirenii întru aceastaşi
nevoie căzând, a se înainta în
rânduială. Deci s-au socotit că şi
aceştia, ca unii ce nimic au păcătuit,
dacă şi petrecerea lor cea mai
dinainte s-ar afla dreaptă să se
Prohirisească.

TÂLCUIRE
Fiindcă după Teologul Grigorie, Legea
muceniei este, ca nici de bună voie, şi de
sineşi să alerge cineva la mucenii, mai
înainte îngrijindu-se pentru neputinţa şi
slăbiciunea sufletului, ce însuşi poate a
arăta, şi pentru pieirea şi munca ce au a
lua cei ce-l vor munci. Nici iarăşi, când se
va întâmpla a se prinde spre mucenie, să
nu fugă împuţinându-şi Credinţa. Pentru
aceasta şi Creştinii cei de atunci,
cunoscându-şi slăbiciunea firii lor, fugeau
de gonaci şi se ascundeau. După
Evanghelicescul Cuvânt: «Când vă vor
goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în
cealaltă» [Matei 10, 23]. Deci pentru unii
ca aceştia rânduind Canonul acesta, zice:
Că dacă fugind s-au prins, ori s-au dat de
către rudele lor elini fiind, sau de li s-au
luat averile, sau munci de au suferit, şi în
temniţă de s-au băgat, sau hainele de li s-
au rupt şi s-au golit, sau de le-au pus cu
sila în mâini tiranii tămâie, sau altă jertfă,
sau în gură mâncare jertfită idolilor, şi
toate acestea pătimindu-le strigau, că
sunt Creştini fără cât de puţin a tăgădui.
Unii ca aceştia, dacă vor plânge pentru
întâmplarea aceasta ce au pătimit, şi vor
arăta plângere şi cu smerenia cea din
afară, şi cu întristarea, şi a hainelor, şi a
feţei, şi a vieţii, să nu fie opriţi de
Dumnezeiasca Împărtăşire. Că unii ca
aceştia se socotesc nevinovaţi. Iar de
cumva oarecare a oprit pe unii ca aceştia
de Dumnezeiasca Împărtăşire, sau pentru
mai multa scumpătate, ori pentru
nelămurirea lor, îndată să fie primiţi, ori
Clerici de ar fi, ori mireni unii ca aceştia.
Încă şi mireni de ar fi unul dintre aceştia,
poate a se face şi Preot, dacă viaţa lui cea
de mai înainte ar fi neprihănită, şi
vrednică de Preoţie; vezi şi Canonul 62
Apostolesc.

CANON 4

Pentru cei ce de silă au jertfit, şi


pe lângă aceştia, şi pentru cei ce au
cinat la idoli. Câţi traşi fiind acolo, au
ieşit mai cu luminat chip, şi au
întrebuinţat îmbrăcăminte mai de
mult preţ, şi s-au împărtăşit din cina
cea gătită cu nebăgare de seamă, au
socotit (Sinodul) un an a fi
ascultători; şi trei ani a cădea; de
singură rugăciunea a se împărtăşi în
timp de 2 ani, şi atunci va veni la cea
desăvârşită.

TÂLCUIRE
Rânduieşte Canonul acesta, că cei ce
au fost siliţi şi au jertfit idolilor, sau de au
şi mâncat din cele jertfite idolilor, mai
întâi se cuvine a fi cercetaţi cu ce
socoteală o au făcut aceasta, şi după
socoteala lor aşa să-şi primească şi
canonisirea, căci dacă târâţi spre a jertfi,
sau să mănânce cele jertfite idolilor, de
au mers cu faţa veselă, şi de s-au
împodobit cu haine, şi de le-au mâncat cu
nebăgare de seamă, adică fără bătaie de
cuget, şi fără mâhnire. Aceştia un an să
stea la locul ascultătorilor, trei ani la locul
celor ce cad, doi ani la locul celor ce stau,
şi după toţi aceştia să se împărtăşească
cu Dumnezeieştile Taine.

CANON 5

Iar câţi au mers cu haină jalnică,


şi şezând au mâncat, în toată vremea
aceea lăcrimând, de au împlinit
timpul de trei ani al căderii, fără
proaducere [prosforá] să se
primească. Iar de n-au mâncat, doi
ani căzând, întru al treilea an să se
împărtăşească, fără proaducere, ca
deplinătatea întru al patrulea an să o
ia. Episcopii însă să aibă stăpânire
cercetând chipul întoarcerii, a se
milostivi [filantropisí], sau mai mult
timp a adăuga. Iar mai întâi de toate
cercetează-se şi viaţa cea mai
dinainte, şi cea mai din urmă. şi aşa
milostivirea [filantropia] să se
măsoare.

TÂLCUIRE
Asemeni şi Canonul acesta zice, că,
câţi din cei siliţi spre a jertfi, au mers cu
haine de plângere şi au mâncat din jertfe
lăcrimând în toată vremea mâncării.
Aceştia după trei ani ai căderii, să stea
împreună cu cei Credncioşi, fără însă a se
împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine. Iar de
nu au mâncat nicidecum din cele jertfite
idolilor, doi ani să fie căzând (adică
înaintea Uşilor Bisericii), şi întru al treilea
să stea împreună cu cei Credincioşi, fără
însă a se împărtăşi, şi după al patrulea an
să se împărtăşească. Acestea adică sunt
canonisirile cele din partea Sinodului.
Arhiereii însă au stăpânire a lua aminte
chipul pocăinţei lor, şi de este adevărat şi
cu căldură, pot să împuţineze vremea
canonisirii; iar dacă dimpotrivă va fi cu
lenevire şi cu nebăgare de seamă, pot să
o adaoge. Însă datori sunt Arhiereii a
cerceta şi viaţa acestora cea mai înainte
de mâncarea celor spurcate, şi cea după
aceea, şi aşa să împuţineze, sau să
prelungească canonisirea lor. Vezi şi pe
cel 11 şi 12 al Sinodului 1 şi cel al 4-lea al
acestuia.

CANON 6

Despre cei ce s-au învins numai


de ameninţare muncii şi a luării
averilor, sau de a strămutării, şi au
jertfit, şi până în vremea aceasta nu
s-au pocăit, nici s-au întors. Acum
însă în vremea Sinodului apropiindu-
se şi venind întru gândirea
întoarcerii. A socotit Sinodul ca până
la ziua cea mare să se primească
spre ascultare, şi după ziua cea mare
trei ani să cadă, şi după alţi doi ani,
să se împărtăşească fără proaducere
[Prosforá]. Şi aşa să vină la
deplinătate, încât toată exaetía
[şesime de ani] să o plinească. Iar
dacă oarecare mai înainte de Sinodul
acesta s-au primit la pocăinţă, să se
socotească lor din anul acela
începutul exaetíei [şesimea anilor].
Dacă însă s-ar întâmpla primejdie şi
aşteptare de moarte din boală, sau
din altă oarecare pricínă, aceştia cu
hotărâre să se primească.

TÂLCUIRE
Iar câţi Creştini s-au biruit de singure
îngrozirile cel le făceau tiranii să-i
muncească, şi că le vor lua averile, şi-i
vor izgoni, şi au jertfit idolilor, şi după
aceea nu s-au pocăit până acum, şi abia
în vremea acestui Sinod au venit întru
gândire de pocăinţă şi de întoarcere. Pe
aceşti zic, rânduieşte prin acest Canon
Sinodul, a se Canonisi şi a fi în locul
ascultătorilor din săptămâna a patra după
Paşti (când se adunase Sinodul) până la
viitoare zi ce mare şi strălucită a Paştilor,
adică un an fără de o lună, apoi trei ani să
cadă, şi doi să stea cu cei Credncioşi; şi
după plinirea acestor şase ani să se
împărtăşească. Iar câţi mai înainte de
Sinodul acesta, dintre unii ca aceştia au
fost primiţi la pocăinţă, să li se numere
acei şase ani de la vremea când s-au
primit. Dacă însă li s-ar întâmpla primejdii
de moarte din boală, sau din altă pricínă,
atunci de nevoie să se împărtăşească. Cu
hotărâre însă, adică, cu această
rânduială, că de nu vor muri, să nu se
împărtăşească iarăşi, până se vor împlini
acei şase ani, precum însăşi aceasta o
rânduieşte şi Canonul 13 al Sinodului 1.
Citeşte şi cel 62 Apostolesc; şi pe 11 al
celui 1. Vezi şi desenul [Ihnografía] (sau
planul) Bisericii la sfârşitul cărţii.

CANON 7

Despre cei ce împreună au


ospătat la serbare păgânească, şi în
loc hotărât păgânilor, ducând însăşi
bucatele lor, şi mâncând. A socotit
Sinodul ca în doi ani căzând, să se
primească. Iar de trebuie, pe fiecare
cu proaducere [Prosforá] (să se
primească), a cerca este lucru al
Episcopilor, şi a cerceta şi pe cealaltă
a fiecăruia.

TÂLCUIRE
Acest Canon rânduieşte, ca Creştinii
câţi cu bucatele lor s-au dus la serbarea
păgânească, unde păgânii îşi fac
prăznuirile lor, şi au mâncat împreună cu
dânşii, doi ani căzând, să se primească.
Iar Episcopul cercetând viaţa lor cea mai
dinainte şi cea de pe urmă, va judeca, sau
să se primească aceştia numai întru
rugăciunea cea cu Credincioşii, sau
împreună cu aceştia să se împărtăşească
şi cu Dumnezeieştile Taine. Vezi şi
Canonul 12 al Sinodului 1 şi Desenul
[Planul] Bisericii la sfârşitul Cărţii, şi pe
cel al 4-lea al acestuia.

CANON 8

Iar cei ce a doua oară şi a treia


oară de silă au jertfit, în patru ani să
cadă, iar doi ani, să se împărtăşească
fără proaducere [prosforá], şi întru al
şaptelea desăvârşit să se primească.

TÂLCUIRE
După ce Părinţii aceştia, au zis,
pentru cei ce odată au jertfit, acum zic
pentru cei ce de două ori şi de trei ori au
jertfit1, că cei ce de silă o au făcut
aceasta, patru ani să fie căzând. Doi
stând împreună cu Credincioşii
împărtăşindu-se numai de Rugăciuni, şi
nu adică, ca catehumenii scoţându-se din
Biserică. Iar întru al şaptelea an să se
împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine.
Vezi şi Desenul [Planul] Bisericii şi
Canonul al 4-lea al acestuia.

CANON 9

Iar câţi nu numai s-au depărtat


(de la Credinţă), ci şi împotrivă s-au
1
Însemnează din Canonul acesta, că unul şi acelaşi păcat odată făcându-se,
mai puţină canonisire are, iar de două sau de trei ori, sau şi de mai multe ori
făcându-se, mai îndelungată are şi canonisirea.
ridicat, şi fraţi au silit, şi s-au făcut
pricinuitori de a silnici. Aceştia trei
ani, să primească pe locul ascultării.
Iar în cealaltă exaetíe [şesanie sau
şase ani] pe locul căderii. Şi alt an,
împărtăşească-se fără proaducere.
Ca zecimea anilor plinindu-o, să se
împărtăşească de deplinătate. Însă
pe cât în timpul acesta, pe atât şi
cealaltă a lor viaţă să se ia aminte.

TÂLCUIRE
Iar câţi atât s-au temut de munci,
încât, nu numai ei, s-au lepădat de
Credinţa lui Hristos, ci şi asupra altor
Credincioşi s-au ridicat, şi ori însuşi ei i-au
silit să jertfească, şi să se lepede, sau
pricinuitori s-au făcut, poate arătându-i,
către gonaci, pe unde erau ascunşi.
Hotărăşte Canonul ca trei ani să asculte
Scripturile, şase să cadă, unul să stea cu
cei Credincioşi, apoi sfârşindu-se zece ani,
să se împărtăşească cu Dumnezeieştile
Taine. Însă întru aceşti zece ani se cade a
se cerceta de Arhiereul sau de
Duhovnicul, şi cealaltă viaţă a lor, şi de
vieţuiesc rău şi cu lenevire, să li se
adauge anii canonisirii.

CANON 10
Câţi se fac Diaconi, în această
stare rămân, de au mărturisit şi au
zis că trebuie a se însura, neputând a
rămâne aşa. Aceştia apoi însurându-
se, să fie în slujba lor, pentru că s-au
dat lor voie de către Episcopul. Însă
aceasta, dacă oarecare tăcând, şi
primind în hirotonie ar rămânea aşa.
După aceasta s-ar fi însurat, să
înceteze de Diaconie.

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte că, câţi
voiesc a se hirotonisi Diaconi, de au
mărturisit vederat ca înainte martorilor,
că după hirotonie vor să se însoare, ne
putând a feciori. Aceştia, dacă în urmă ar
lua femei nu se caterisesc, ci îşi au slujba
lor; fiindcă se înţelege, că s-au iertat de
Arhiereul ce i-a Hirotonisit, a o face
aceasta. Iar câţi Diaconi iarăşi, când vor
voi a se hirotonisi vor tăcea şi nu vor
spune că vor a se însura, aceştia
însurându-se după Hirotonie, să se
oprească de Diaconie. Pentru că tăcerea
lor, arată că s-au învoit şi au primit a
rămâne feciorind în Diaconie. Vezi şi
Canonul 6 al Sinodului 6.

CANON 11
Fetele cele ce s-au logodit, şi în
urmă s-au răpit de către alţii, au
socotit Sinodul a se da înapoi celor
ce mai întâi s-au logodit cu ele,
măcar de ar fi pătimit şi silă de la
aceea.

TÂLCUIRE
Acest Canon hotărăşte, că fetele câte
au fost logodite mai înainte cu bărbaţi,
apoi s-au răpit de către alţii, să se dea
înapoi logodnicilor lor celor mai dinainte,
măcar de s-au şi stricat de către răpitori.
Nu cu sila însă, ci de le voiesc şi le cer
logodnicii cei mai dinainte.

CANON 12

Cei ce au jertfit mai înainte de


Botez, şi în urmă s-au botezat, s-au
socotit a se înainta la rânduială ca
unii ce sunt spălaţi.

TÂLCUIRE
În vremea veche, mulţi primeau
Creştinismul, şi credeau în Hristos,
întârziau însă de a lua sfântul Botez.
Pentru această pricínă şi Teologul
Grigorie, şi marele Vasilie, au scris
cuvintele cele îndemnătoare spre Botez.
Deci pentru aceasta zice Canonul, că de
s-au prins aceştia ca Creştini de către
gonaci, şi au jertfit, dacă după jertfire s-
au Botezat, pot a se înainte şi la treapta
de Clerici şi de Preoţie. Căci credem că
sfântul Botez i-a curăţit de toate păcatele
cele mai dinainte, orice fel ar fi fost, sau
de iertare vrednice, sau de moarte. Vezi şi
pe al 2-lea Apostolesc.

CANON 13

Horepiscopilor să nu le fie iertat,


a hirotonisi Presbiteri sau Diaconi.
Dar încă nici Presbiteri ai Cetăţii,
fără a li se da voie de către Episcopul
cu scrisori întru altă Parohie.

TÂLCUIRE
Nu este slobod Horepiscopilor fără de
înscris slobozenie de la Episcopii locului a
face hirotonii, nu numai întru alt loc, ci
nici în locul lor, fără slobozenia
Arhiereului locului. Afară numai
Ipodiaconi, Anagnóşti şi Catehisitóri, după
Canonul al 10-lea al Sinodului din
Antiohía.

CANON 14

Presbiterii, sau Diaconii cei ce


sunt în Cler, şi se depărtează de
cărnuri, s-a socotit ca să se atingă ei
(de ele), şi aşa, de vor voi,
înfrânează-se pe sineşi, iar de nu vor
voi, nici a mânca verdeţurile cele ce
se pun împreună cu cărnurile, şi de
nu s-ar supune Canonului, să
înceteze de la rânduiala lor.
[Apostoleşti: 51, 53]

TÂLCUIRE
Fiindcă se poate a se îngreţălui
oarecare de carne întru adevăr, şi a zice
întru arătare că se feresc de ea pentru
înfrânare. Pentru aceasta spre a se ridica
prepusul, porunceşte Canonul, ca
Presbiterii, sau Diaconii ce nu mănâncă
carne pentru înfrânare, să guste puţin din
ea. Iar câţi atât de tare se feresc de
carne, încât nici de verdeţurile cele fierte
cu carnea mănâncă, unii ca aceia să
înceteze de lucrarea Preoţească. Căci cu
aceasta dau prepus, că se îngreţăluiesc
de carne, care lucru este eres al
Maniheilor şi al altor eretici. Citeşte şi pe
51 şi 53 Apostoleşti.

CANON 15

Pentru lucrurile cele ce se cuvin


Domnitoarei Biserici, câte, le-au
vândut Presbiterii, nefiind Episcopi,
să se întoarcă la Domnitoarea
Biserică. Însă în judecata Episcopului
stă, de se cuvine a lua înapoi preţul
(cei ce l-au cumpărat), sau şi de nu,
pentru că de multe ori venitul celor
vândute dau însuşi lor mai mult
decât preţul.

TÂLCUIRE
Dacă Presbiterii, şi ceilalţi Clerici (de
la treapta cea mai mare, şi până la cea
mai josită) pentru oarecare trebuinţă, au
vândut oarecare lucruri ale Bisericii
Episcopiei fără ştirea Episcopului, sau
nefiind de faţă, sau murind, Biserica,
adică Episcopia, le ia iarăşi înapoi de la
cei ce le-au cumpărat. Însă în judecate
Episcopului stă a întoarce preţul vânzării,
sau a nu-l întoarce. Căci de multe ori fiind
lucrurile roditoare, pot cumpărătorii a
scoate din venituri, mai mult decât preţul
cumpărării, pentru aceasta nu este drept
a-l lua de două ori. Vezi şi pe 38
Apostolesc. Şi pentru ce însă se zice
Biserica Domnitoare, am zis la
subînsemnarea celui 74 al Sinodului 6.

CANON 16

Despre cei ce au gustat cele


dobitoceşti, sau le şi gustă. Câţi au
păcătuit mai înainte de a se face de
20 de ani, cincisprezece ani să fie
căzând, împărtăşindu-se de rugăciuni
numai. Apoi, întru împărtăşire, să fie
cinci ani, şi atunci să se atingă de
proaducere [Prosforá]. Să se
cerceteze însă viaţa lor, şi cea din
vremea canonisirii, şi aşa să
dobândească iubirea de oameni. Iar
dacă oarecare cu îmbelşugare au fost
întru păcate, să aibă canonisirea cea
lungă. Iar câţi trecând peste vârsta
aceasta, şi femei având, au căzut în
păcatul acesta, douăzeci şi cinci de
ani îngenunchind, să se
învrednicească împărtăşirii celei de
rugăciuni. Apoi, împlinind cinci ani
întru împărtăşirea rugăciunilor
Preoţilor, să se învrednicească de
proaducere [Prosforá]. Iar dacă unii
şi femei având, şi trecând vârsta de
cincizeci de ani au păcătuit, la ieşirea
din viaţă să se învrednicească
împărtăşirii.

TÂLCUIRE
Câţi din Creştini au căzut, sau cad în
păcat cu dobitoacele necuvântătoare,
porunceşte Canonul acesta a nu se
canonisi toţi deopotrivă. Ci cei ce au
păcătuit uneori, mai înainte de a fi de
douăzeci de ani, şi ne având femei,
aceştia cincisprezece ani să stea în locul
celor ce cad cu genunchii la pământ, şi
cinci să stea în Biserică cu cei Credincioşi,
împreună rugându-se. Şi apoi să se
împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine.
Însă, se cuvine a se cerceta, şi viaţa lor
cea din vremea pocăinţei, şi de se
pocăiesc cu fierbinţeală, să se
canonisească mai cu pogorământ. Iar
dacă cu lenevire, să nu dobândească nici
un pogorământ. Iar dacă aceştia prea de
multe ori, şi cu covârşire au căzut întru
acest dobitocesc păcat, să se
canonisească cu vremea cea mai
îndelungată (adică de 20 de ani). Iar cei
ce după trecerea a 20 de ani, având şi
femei, au căzut întru acest spurcat păcat,
douăzeci de ani să fie îngenunchind, şi
cinci împreună cu Credincioşii rugânduse,
aşa, după treizeci de ani să se
împărtăşească. Iar cei ce după vârsta de
cincizeci de ani, avânduşi femei, a căzut
întru acesta, numai la moartea lor să se
împărtăşească.

CANON 17

Cei ce păcătuiesc cu dobitoace şi


sunt leproşi adică s-au leproşat,
aceştia au poruncit sfântul Sinod, cu
cei ce se îndrăcesc a se ruga.

TÂLCUIRE
Precum Moisi necuraţi numeşte pe cei
leproşi, asemenea şi Canonul acesta pe
cei ce păcătuiesc cu dobitoace leproşi îi
numeşte, adică necuraţi, şi leproşind
adică spurcând şi pe însăşi dobitoacele
acelea. Pe aceştia rânduieşte a se ruga
împreună cu cei ce se bântuiesc (adică cu
cei ce se îndrăcesc) 2.

CANON 18

Dacă oarecare s-au aşezat


Episcopi, şi nu s-au primit de Paróhia
[Parikía] aceea la care s-au numit,
voind a merge într-alte Paróhii, şi a
sili pe cei aşezaţi (acolo), şi a porni
comploturi [tulburări] asupra lor.

2
Însemnează că îndrăciţi, tâlcuim pe cei bântuiţi de dracul, (adică) urmând
şi altora multora socoteala cea despre aceasta, iară mai ales
Dumnezeiescului Dionísie Areopagitului. Că acesta în Capul 3 despre
Bisericeasca Ierarhie în trei rânduieli desparte pe cei ce îi scot din Biserică
în vremea Dumnezeieştii Liturghii. În cei ce se pocăiesc, în cei ce se
lucrează de către duhuri (adică ce se bântuiesc de duhuri necurate) şi în cei
ce se catehisesc. Ci şi Apostoleştile aşezământuri Cartea 8 cap 6 zic:
„Rugaţi-vă cei ce vă lucraţi de duhuri necurate.” Cu deadinsul toţi să ne
rugăm pentru dânşii. Şi pe cei ce-i numesc aici că se lucrează de duhuri
necurate, în următoarele Capete 34 şi 37 (acoloşi) îi numesc că se bântuiesc
de duhurile cele rele. „Va glăsui Diaconul pentru cei ce se catehisesc, şi
pentru cei ce se bântuiesc, şi pentru cei ce se luminează, şi pentru cei ce se
pocăiesc. Iar îndrăciţi pe cei ce se bântuiesc (adică se înbăluiesc de duhuri
rele) şi Armenópolul a tâlcuit în Epitomí a Canoanelor Epigrafí 6 titlul şi
Arghéntul la foaia 259. Dar încă şi Valsamón şi Zonará nu vor a fi îndrăciţi
cei ce se bântuiesc, fiindcă câteodată cei ce se îndrăcesc se iartă a se
împărtăşi cu sfintele Taine după Canonul al 3-lea al lui Timotei. Drept aceea
şi cei ce păcătuiesc cu dobitoace care împreună cu aceştia se roagă, ar trebui
şi aceea a se împărtăşi ca aceştia, care lucru Canonul de mai sus nu-l
voieşte. Răspundem, că deşi cei ce păcătuiesc cu dobitoace împreună se
roagă cu cei ce se îndrăcesc, însă nu este nevoie a se împărtăşi aceştia ca şi
aceia, fiindcă cei ce împreună se roagă şi împreună stau cu cei Credincioşi
nu se împărtăşesc cu sfintele Taine, ca aceia, după Canoane, până se
sfârşeşte vremea stării cea rânduită lor.
Aceştia să se aforisească. Dacă însă
ar voi a se aşeza în Presbiteria, unde
au fost mai înainte Presbiteri, să nu
fie lepădaţi din cinstea aceea. Iar
dacă se vor ridica cu tulburare
asupra Episcopilor celor aşezaţi
acolo, să li se ia şi cinstea
Prebiteriei, şi să fie lepădaţi.

TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că de s-au
Hirotonisit oarecare Arhierei, şi nu s-au
primit de Epárhia lor, şi mergând la altă
Epárhie, silesc pe cei Hirotonisiţi acolo, şi
tulburări pricinuiesc. Aceştia, zice, să se
osebească şi să nu aibă cinstea
Episcopului, ci de vor voi, aibă singură
şederea şi cinstea Presbiterilor. Iar de nu,
ci tot pricinuiesc sminteli şi gâlcevi
asupra Episcopilor celor de loc, să piardă
şi cinstea aceasta a Presbiterilor, şi
desăvârşit să se izgonească de la
Biserică. Citeşte şi pe 35 şi 36 Apostolesc.

CANON 19

Câţi făgăduind fecioria, se


leapădă de făgăduinţă, să plinească
hotărârea canonisirii celor de a doua
nuntă. Încă şi pe fecioarele cele ce
petrec împreună cu oarecare, ca
nişte surori3 le-am oprit.

TÂLCUIRE
Cei ce tâlcuiesc Canonul acesta, adică
Valsamón, şi Vlástar, că cei ce vor făgădui
fecioria către Dumnezeu, adică
Monahicească petrecere mai înainte de
tundere, şi de îmbrăcarea hainelor, pot
legiuit a lua femeie; împlinind Canonul al
celor de a doua nuntă. Zicând ei, că
Călugăria nu se adeverează adică cu
cuvintele, ci cu tunderea, şi cu hainele
cele Călugăreşti, se face, şi întăreşte. Iar
marele Vasilie în Canonul 18 al său,
anume pomenind Canonul acesta, zice, că
unii ca aceştia nu se însoară, ci curvesc,
şi porunceşte a nu se primi la împărtăşire,
până ce se vor despărţi de aceasta după
tâlcuitori legiuită nuntă, iar după marele
Vasilie păcat mai mare fiind decât curvia.
Că zice în Canonul al 6-lea: Curviile
Călugărilor nu se socotesc de nuntă. Iar
Canonul 16 al Sinodului al 4-lea zice cei
ce se afierosesc pe sineşi lui Dumnezeu,
nu pot a se căsători. Iar de vor zice, că
făgăduinţa cuvintelor nu dă atât legătură,
şi greutate celor ce au făgăduit, asculte
pe sfântul Atanasie ce zice la Patima
Domnului: „Câte făgăduim lui Dumnezeu,
nu mai sunt ale noastre, ci ale lui
3
În alte Codice ca nişte fraţi.
Dumnezeu, şi de le vom lua, nu am luat
ale noastre, ci ale lui Dumnezeu, şi ne
facem furi de cele sfinte.” Fiindcă
făgăduinţa nu stă numai în averi, ci şi în
cuvinte, şi în proalegere [proérisis sau
buna voinţă]. Aşa şi Monahiceasca
petrecere, nu stă în tundere şi în haine, ci
şi în cuvinte, şi în făgăduinţa cea către
Dumnezeu. Deci câţi făgăduiesc ceva bun
lui Dumnezeu, sunt datori a-l împlini.
Precum am zice, feciorelnicul pe fecioria,
înfrânatul pe înfrânare, şi cel prin nuntă
însoţit pe întreaga înţelpciune, ca să nu
se pedepsească ca Ananía şi ca Safíra. Şi
nu numai pe ceea ce o au făcut înaintea
oamenilor, ci şi pe ceea ce o au făcut şi
însuşi ei în singurătate. Că zice
Dumnezeiescul Vasilie întru alt loc: „Tu
vorbeşti întru ascuns cu sineţi, cuvintele
tale însă se aud în Cer.” Şi este mai bun
martor Dumnezeu cel din Cer, care
priveşte în inimi, decât oamenii care văd
cele din afară. Deci, pentru ca să învoim
Canonul acesta cu cel al marelui Vasilie,
este mai bine să-l înţelegem aşa: Că aceia
câţi au făgăduit fecioria, adică
Monahiceasca petrecere, şi mai înainte de
a se călugări s-a căsătorit, după ce se vor
despărţi de această nelegiuită nuntă şi
curvie după al 6-lea şi al 18-lea Canon al
marelui Vasilie, atunci să se Canonisească
ca cei de a doua nuntă. Adică, un an după
al 18-lea al marelui Vasilie să nu se
împărtăşească. Opreşte încă Canonul a nu
petrece împreună cu oarecare bărbaţi,
femeile cele ce au făgăduit fecioria,
numindu-se adică pe sineşi surori acelora
cu care împreună locuiesc. Măcar deşi îi
numesc pe ei fraţi. Că adică cu numirea
aceasta, să ridice asuprăşi tot
necuviinciosul prepus.

CANON 20

De au preacurvit muierea cuiva,


sau va preacurvi careva, se cuvine ei
în şapte ani a dobândi deplinirea,
după treptele cele ce deduc
(certare).

TÂLCUIRE
Acest Canon pe muierea preacurvă, şi
pe preacurvarul în şapte ani îi opreşte de
împărtăşirea sfintelor Taine. Însă anii
aceştia să se iconomisească după mai sus
zise rânduieli ale celor ce se pocăiesc.
Adică un an să se tânguiască; doi să
asculte; trei să cadă (în genunchi), şi întru
al şaptelea an să stea împreună cu cei
Credincioşi. Şi aşa să se împărtăşească cu
Dumnezeieştile Taine, de se vor pocăi cu
lacrimi. După Canonul 77 al marelui
Vasilie.
CANON 21

Despre femeile cele ce curves, şi


îşi omoară fătul [rodul în pântece], şi
se silesc a face pierderi. Hotărârea
cea mai dinainte, până la ieşirea din
viaţă le-au oprit, şi aşa se
împreunează. Iar mai cu iubire de
oameni oarece aflând noi, am hotărât
vreme de zece ani, după treptele
hotărâte.

TÂLCUIRE
Muierile cele ce întru ascuns curvesc,
şi zămislind iau buruieni deşi omoară
pruncii în pântece, sau ridică greutăţi
peste putinţa lor, pentru ca să-l piardă
fără de vreme. Acestea de alt Canon mai
din urma acestuia, până la sfârşitul vieţii
lor se opresc a nu se împărtăşi, iar de
acesta, mai cu pogorământ au rânduit
Părinţii Sinodului acestuia, ca după zece
ani să se împărtăşească, care şi Canonul
al 2-lea al marelui Vasilie a rânduit. Iar
anii aceştia să se iconomisească aşa, şi
după Zonará şi Anonimul tâlcuitor: ca doi
ani să se tânguiască, trei să asculte
(Rugăciunile), patru să cadă (la pământ),
unul să stea cu cei Credincioşi, şi aşa să
se împărtăşească. Citeşte şi pe 91 al
Sinodului 6, pe cel 66 Apostolesc. Vezi şi
Desenul [Planul] Bisericii la sfârşitul
Cărţii.

CANONUL 22

Despre uciderile cele de voie, să


cadă însă, iar de deplinătate la
sfârşitul vieţii să se învrednicească.

TÂLCUIRE
Acest Canon hotărăşte despre ucigaşii
cei de voie, ca în toată viaţa să cadă (cu
feţele la pământ în vremea Rugăciunilor
adică), iar numai la sfârşitul vieţii lor să
se împărtăşească.

SIMFONIE
Iar marele Vasilie la Canonul 56
canoniseşte pe aceştia în 20 de ani.
Citeşte şi pe cel 66 Apostolesc.

CANON 23
Despre uciderile cele nu de voie,
hotărârea cea mai dinainte la al
şaptelea [eptaeitíe] an porunceşte a
se împărtăşi de deplinătate, după
hotărâtele trepte. Ar a doua,
cincimea anilor o va plini.

TÂLCUIRE
Pe cei ce de silă au ucis cu deosebire
i-au canonisit cele două Canoane mai
înainte de Sinodul acesta rânduite pentru
dânşii. Că cel mai vechi şapte ani îi
canoniseşte pe aceştia (unul adică întru a
se tângui, iar doi întru a asculta, trei întru
a cădea, întru al şaptelea a sta împreună
cu cei Credincioşi, şi apoi să se
împărtăşească). Iar Canonul cel mai din
urmă (care poate fi acesta al 23-lea) cinci
ani îi canoniseşte. Iar marele Vasilie în
Canonul 57 zece ani îi canoniseşte. Vezi şi
pe 66 Apostolesc şi Desenul Bisericii la
sfârşitul Cărţii.

CANON 24

Cei ce se vrăjesc, şi urmând


obiceiurile păgânilor, sau introduc pe
oarecare din fermecători în casele lor
spre aflarea farmecelor, sau pentru
curăţire, să cadă sub Canonul
cincimii anilor, după treptele
hotărâte: trei ani adică, ai căderii,
doi ani ai rugăciunii, fără Proaducere
[Prosforá].

TÂLCUIRE
Canonul acesta opreşte cinci ani a nu
se împărtăşi, Creştinii aceia, care nu
numai însuşi întrebuinţează vrăji, şi
urmează obiceiurile elinilor şi ale
păgânilor, ci şi aceia încă care merg la
vrăjitori, sau îi aduc prin casele lor, ori
pentru ca să-i curăţească de farmecele ce
alţii le-au făcut, din care poate s-au
bolnăvit, sau vreo pagubă au pătimit, sau
ca să le arate unde sunt ascunse
farmecele cele de acest fel. Iconimisind
aceşti cinci ani cu chipul arătat: adică trei
ani să cadă (cu feţele la pământ), doi să
stea cu cei Credincioşi (al Rugăciuni), şi
apoi să se împărtăşească cu
Dumnezeieştile Taine. Vezi şi cel 61 al
Sinodului 6.

CANON 25

Logodindu-se cineva cu o
fecioară, şi mai înainte stricând pe
sora ei, încât şi îngrecându-o, iar în
urmă s-au cununat cu cea logodită, şi
cea stricată s-a sugrumat. Cei ce au
ştiut de pricína aceasta, s-a poruncit
în zece ani să se primească împreună
cu cei ce stau, după hotărâtele
trepte.

TÂLCUIRE
Dacă cineva s-ar logodi cu oarecare
fecioară, iar mai înainte de a se cununa
cu ea, a stricat pe sora logodnicei sale,
încât o a şi îngrecat, şi apoi s-a cununat
cu logodnica sa, iar cea stricată şi
îngrecată sora ei ştiind aceasta, şi
deznădăjduindu-se, de nesuferita
mâhniciune s-au spânzurat. De ar urma o
întâmplare ca aceasta, porunceşte
Canonul, ca cei ce au ştiut de această
pricínă, şi au tăcut, zece ani să se
canonisească. Iar acei zece ani să se
împartă la locurile celor ce se pocăiesc
după rânduială. Vezi însă, că împreună cu
cei ce au păcătuit, se pedepsesc şi cei ce
ştiu păcatul, şi nu-l arată ca să se
oprească. Căci cât despre dânşii, şi însuşi
au făcut păcatul, că putând a opri să nu
se facă această neiertată nuntă, şi
uciderea celei sugrumate, ei însuşi sunt
care le-au făcut acestea, după
asemănarea zicerii: „Cel ce poate a opri
răul, şi nu-l opreşte, însuşi este care îl
face”.