ÎNTEMEIEREA

 BISERICII.  PERSECUȚIILE.  CULTUL  MARTIRILOR  

 
Întemeierea  Bisericii  
 
La   Înălțarea   Mântuitorului   exista   la   Ierusalim   un   grup   de   120   de   frați   care   stăteau  
alături  de  cei  doisprezece  apostoli  (Matia  a  completat  numărul  lor  -­‐  Fapte  1,  15-­‐26)  direcți  ai  
lui   Hristos,   așteptând   împlinirea   făgăduinței   lui   Hristos   de   a   le   trimite   un   alt   Mângâietor  
(Fapte   1,   4-­‐5).     Învierea   lui   Hristos   şi   Cincizecimea   petrecute   la   Ierusalim   stau   la   începutul  
Bisericii  creștine.  Apostolii  erau  adunați  în  casa  lui  Ioan  Marcu,  după  cum  știm  din  Tradiție,  
când   pe   la   ceasul   3   din   zi   un   vuiet   puternic   a   umplut   casa,   s-­‐au   arătat   limbi   ca   de   foc   pe  
fiecare  dintre  ei  și  s-­‐au  umplut  toți  de  Duhul  Sfânt,  începând  să  vorbească  în  alte  limbi  (Fapte  
2,   1-­‐4).   Petru   ține   o   predică,   în   care   arată   că   toate   profețiile   Vechiului   Testament   s-­‐au  
împlinit  în  Hristos,  care  a  înviat  din  morți,  iar  în  urma  ei  3000  de  suflete  s-­‐au  botezat.  Auzind  
cuvântul  lui  Petru  aceștia  „au  fost  pătrunși  la  inimă“  (Fapte  2,  37)  și  au  întrebat  de  să  facă?  
Petru  le-­‐a  răspuns:  „Pocăiți-­‐vă  și  să  se  boteze  fiecare  dintre  voi  în  numele  lui  Iisus  Hristos,  
spre  iertarea  păcatelor  voastre  și  veți  primi  darul  Duhului  Sfânt“  (Fapte  2,  38).  Așa  se  intră  în  
Biserică  de  atunci  și  până  azi.      
Această   umplere   a   oamenilor   de   Duhul   Sfânt   este   evenimentul   fundamental   al  
nașterii  Bisericii.  Prima  comunitate  creștină  se  naşte  din  Duhul   Sfânt  în  ziua  Cincizecimii  şi  îşi  
duce   existenţa   în   umbra   Duhului.   Sfântul   Luca   relatează   că   "Biserica,   în   toată   Iudeea   şi  
Galileea   şi   Samaria,   avea   pace,   zidindu-­‐se   şi   umblând   în   frica   de   Domnul,   şi   sporea   prin  
mângâierea   Duhului   Sfânt"   (F.Ap.   9,   31).   Această   mângâiere   a   Duhului   care   se   revarsă  
neîncetat  zidind  împreună  cu  apostolii  şi  ucenicii  Biserica  lui  Hristos  este  experienţa  trăită  de  
primele   comunităţi   creştine.   Diferenţa   esenţială   dintre   comunitatea   creştină   şi   orice   alt   tip  
de   comunitate   a   fost   şi   trebuie   să   rămână   "calitatea   inspirată   a   propriei   sale   vieţi"1.   Prin  
aceasta   Biserica   diferă   de   orice   asociație   sau   confrerie   umană,   deoarece   își   trage   viața   din  
Iubirea  nemărginită  a  Sfintei  Treimi  revelată  în  Sfânta  Scriptură  și  Sfânta  Tradiție.  Un  mare  
teolog   apusean   spunea   că   „Biserica   este   cel   mai   frumos   gând   de   iubire   al   lui   Dumnezeu“  
pentru  această  lume.    
Comunitatea   descrisă   are   un   ethos   propriu,   născut   din   ethosul   iudaic   radicalizat   şi  
transformat   calitativ   uneori   până   la   limita   puterilor   umane   de   către   Mântuitorul   Hristos   în  
cunoscuta   Predică   de   pe   Munte   prin   celebrele   formulări:   "Aţi   auzit   că   s-­‐a   zis   celor   de  
demult...  Eu  însă  vă  spun  vouă..."  (Mt.  5,  21-­‐22,  27-­‐28,  31-­‐34,  38-­‐39,  43-­‐44).  
Creştinismul   s-­‐a   prezentat   încă   la   începuturile   sale   drept   o   cale,   "calea   mântuirii"   sau  
citându-­‐l  pe  un  duhovnic  român  din  secolul  al  XX-­‐lea,  drept  Cărarea  Împărăţiei.  Cei  care  s-­‐au  
convertit   la   Hristos   dintre   iudei   au   pornit   de   fapt   pe   o   cale   nouă   de   viaţă,   urmându-­‐l   pe  
Hristos.   FA   relatează   ca   Saul   a   plecat   la   Damasc   să-­‐i   aducă   legaţi   la   Ierusalim   pe   cei   care  
mergeau   pe   calea   lui   Hristos   (FA   9,   2).   Priscila   şi   Aquila   i-­‐au   arătat   lui   Apollo   "cu   de-­‐
amănuntul  calea  lui  Dumnezeu"  (FA  18,  26).  Iudeii  din  Efes,  care  nu  au  crezut  mărturiei  lui  

1
 James  Vernon  Bartelet,  Church-­‐life  and  Church-­‐order  during  the  first  four  centuries,  Oxford,  1943,  p.  10,  nota  
1.  
Pavel,   nu   credeau   în   Hristos,   iar   astfel   bârfeau   calea   Domnului   (FA   19,   9).   Calea   creştină   a  
începuturilor   are   "rezonanţe   ecleziale,   fiindcă,   îmbrăţişând   "Calea"   se   adoptă   modul   de  
viaţă,  radical  înnoit,  al  comunităţii,  are  loc  inserarea  vieţii  personale  în  Legământul  pe  care  
Dumnezeu  l-­‐a  încheiat  cu  această  comunitate,  ce  fiinţează  prin  comuniunea  în  Duhul  Sfânt"2.    
Biserica  s-­‐a  întemeiat  pe  credinţa  în  învierea  lui  Iisus  Hristos,  pe  care  Domnul  Însuşi  o  
mijloceşte   ucenicilor   Săi   prin   repetate   arătări,   care   au   culminat   cu   şederea   la   masă   şi  
mâncarea  împreună  cu  ei,  urmate  apoi  de  Înălţarea  la  ceruri.  Apostolii  şovăitori  sunt  întăriţi  
în  credinţă  de  Mântuitorul  Hristos,  iar  mai  apoi  de  Duhul  Sfânt  pogorât  asupra  lor.  Apostolii  
au   devenit   martori   ai   învierii   Domnului.   Mărturia   primă   nu   se   naşte   din   credinţă,   ci   din  
evidenţă,   din   manifestarea   directă   a   lui   Hristos   în   faţa   ucenicilor   Săi,   care   vor   propovădui  
apoi  ceea  ce  au  văzut  cu  ochii  lor  şi  au  pipăit  cu  mâinile  lor  despre  Cuvântul  vieţii.  
Credinţa   este   însă   un   dar   al   lui   Dumnezeu   şi   se   naşte   în   urma   auzirii   cuvântului   lui  
Dumnezeu   din   mărturia   oamenilor   şi   mângâierea   Sfântului   Duh.   Faptele   Apostolilor   ne  
prezintă   o   lume   în   care   Dumnezeu   lucrează   prin   îngeri,   oameni   şi   minuni   ale   acestora   la  
aducerea   oamenilor   la   credinţă.   Dumnezeu   îi   cheamă   pe   oameni   prin   propovăduirea  
kerygmatică  apostolică,  iar  aceştie  răspund  liber  chemării  divine.  Sfântul  Luca  i-­‐a  denumit  pe  
primii  creştini  cu  expresiile  "cei  care  cred"  sau  "cei  care  au  crezut"  (FA  2,  44;  4,  32)3.  
Faptele   Apostolilor   (2,   42)   ne   relaează   că   primii   creștini   stăruiau   „în   învățătura  
apostolilor   și   în   comuniune   (koinonia),   în   frângerea   pâinii   și   în   rugăciuni“.   Acestea   sunt   de  
atunci  încoace  elementele  fundamentale  ale  vieții  creștine.    
Comunitatea   creştină   diferea   de   celelalte   asociaţii   sau   colegii   ale   lumii   antice   nu  
numai   prin   faptul   că   era   o   grupare   eterogenă,   ci   şi   datorită   celor   două   "cetăţenii",  
pământească   şi   cerească,   obţinută   în   urma   convertirii   prin   botez,   pe   care   membrii   săi   le  
deţinea,   asigurându-­‐le   drepturi   şi   datorii.   Participarea   la   rugăciunea   comună   și   la   Liturghia  
euharistică   reînnoia   apoi   neîncetat   unitatea   creştinului   cu   Hristos   şi   cu   ceilalţi   fraţi 4 ,  
devenind  sursă  de  putere  pentru  "Liturghia  de  după  Liturghie",  adică  slujirea  adusă  lumii  şi  
oamenilor  de  către  creştin.  Creștinismul  nu  s-­‐a  afirmat  apoi  ca  o  forță  persuasivă  prin  vorbe,  
ci  ca  o  măreție  a  iubirii.    
Mărturia   comunității   apostolice   despre   Iisus   Hristos   cel   Înviat   are   valoarea   unei  
paradigme   valabile   în   orice   biserică   creştină   până   la   sfârşitul   veacurilor,   mijlocindu-­‐ne  
elementele  fundamentale  ale  ethosului  creştin  al  începuturilor.    
 
Sfinții  Apostoli  și  activitatea  misionară  a  acestora  
 

2
 Aurelian   C.   Marinescu,   Semnificaţia   convertirii   la   creştinism   în   teologia   secolelor   I-­‐III,   (Teză   de   doctorat),  
Bucureşti,  1999,  p.  117-­‐118,  nota  291.    
3
 Cf.  Constantin  Preda,  Credinţa  şi  viaţa  bisericii  primare.  O  analiză  a  Faptelor  Apostolilor,  Editura  IBMBOR,  
Bucureşti,  2002,  p.  60  ş.u.  
4
 Euhariastia   este   întâi   o   taină   a   adunării.   Adunarea   în   Biserică   este   prima   lucrare   liturgică,   baza   întregii  
Liturghii.   Merg   la   Biserică   pentru   a   alcătui   Biserica   împreună   cu   celelalte   mădulare,   pentru   a   fi   ceea   ce   am  
devenit  prin  Botez,  adică  mădular  în  sensul  deplin  şi  absolut  al  trupului  lui  Hristos.  Cf.  Alexander  Schmemann,  
Euharistia  Taina  Impărăţiei,  Trad.  Boris  Răduleanu,  Editura  Anastasia,  Bucureşti,  1993,  p.  28-­‐29.  
 Cercetătorii   au   distins   trei   cercuri   de   ucenici   ai   lui   Hristos:   grupuri   de   oameni   din  
popor   cuceriţi   de   mesajul   şi   Persoana   Sa   (mulţimile   care   îl   urmează   –   de   ex.   la   înmulţirea  
pâinilor  Ioan  6),  ucenicii  sau  discipolii  sedentari  şi  itineranţi  (Lazăr  şi  surorile  sale,  Marta  şi  
Maria  din  Betania  -­‐  Luca  10,  diferite  case  în  care  intră  şi  mănâncă)  şi  cei  12  apostoli.  
Apostol   înseamnă   trimis   și   prin   acest   concept   sunt   desemnați   toți   cei   care   au   fost  
aleși  de  Hristos  și  trimiși  ăn  misiune  cu  împuterniciri  și  daruri  deosebite.    
 
Cei  doisprezece  apostoli  
 
Izvoarele  evanghelice  prezintă  patru  liste  cu  numele  celor  12  ucenici  (Marcu  3,  16-­‐19;  
Matei  10,  2-­‐4,  Luca  6,  14-­‐16  şi  Fapte  1,  13),  iar  Evanghelia  după  Ioan  cuprinde  9  nume.  Cele  
douăsprezece   nume   sunt   grupate   în   trei   serii   de   câte   patru,   având   în   frunte   constant   pe  
Simon  Petru,  Filip  şi  Iacob,  fiul  lui  Alfeu.    
 
Prima  serie:  Simon  Petru,  Andrei,  Iacob  şi  Ioan        
   
Este  vorba  de  două  perechi  de  fraţi,  unde  Petru  şi  Iacob  sunt  fraţii  mai  mari.  Primii  
doi  sunt  originari  din  Betsaida,  iar  ceilalţi  doi  din  apropiere  de  Capernaum,  toţi  patru  pescari  
galileeni.  Andrei  este  ucenicul  prim  al  lui  Hristos,  numit  protocletos  (primul  chemat).    
Petru   era   căsătorit   şi   a   venit   la   Hristos   chemat   de   fratele   său   Andrei,   care   fusese  
ucenic  al  lui  Ioan  Botezătorul.  Primeşte  supranumele  aramaic  de  Chefa,  tradus  în  greceşte  cu  
Petros,  adică  piatră.    
Iacob   şi   Ioan,   cunoscuţi   ca   „fiii   lui   Zevedeu“,   numiţi   de   Iisus   Boanerghes,   adică   „fiii  
tunetului“,   datorită   caracterului   îndrăzneţ   al   celor   doi.     Ultimii   trei,   Petru,   Iacob   şi   Ioan,   sunt  
cei   mai   apropiaţi   ucenici   ai   săi,   pe   care   Iisus   a   dorit   să-­‐i   aibă   aproape   în   cele   mai   speciale  
momente  ale  activităţii  sale:  învierea  fiicei  lui  Iair  (Marcu  5,  37),  Schimbarea  la  Faţă  (Marcu  
14)  şi  în  timpul  rugăciunii  din  Grădina  Ghetsimani.  Preeminenţa  (Matei  26,  37).  
  Preeminenţa   acestor   trei   ucenici   în   comunitatea   creştină   timpurie   de   la   Ierusalim  
este   evidentă   din   faptul   că   Iacob   este   decapitat   din   porunca   lui   Agrippa   (prăznuit   pe   30  
aprilie),  iar  Petru  şi  Ioan  îşi  asumă  un  rol  determinant  la  începuturile  Bisericii  (Cf.  FAp  cap.  3-­‐
8).     Din   relatarea   lui   Eusebiu   de   Cezareea   știm   că   Andrei   a   predicat   în   Sciția,   Petru   în  
Palestina,  Asia  Mică  și  Italia,  iar  Ioan  în  Asia.    
Ioan  a  participat  la  Sinodul  de  la  Ierusalim  din  anul  50,  când  s-­‐a  stabilit  ca  creștinii  să  nu  fie  
supuși  circumciziei.  Trăiește  ultima  parte  a  vieții  la  Efes,  iar  mai  apoi  în  exil  pe  insula  Patmos,  
unde  are  revelația  Apocalipsei.  Este  prăznuit  pe  8  mai.  
Petru   a   participat   la   Sinodul   de   la   Ierusalim   (50),   a   predicat   în   Ierusalim,   Iudeea,   Asia  
Mică,   Babilon,   Roma.   La   Roma   a   murit   răstignit   pe   o   cruce   cu   capul   în   jos.   Sfintele   sale  
moaște  se  află  în  Basilica  Sfântul  Petru  din  Roma.    
 
A  doua  serie:  Filip,  Toma,  Natanael  Bartolomeu  şi  Matei  
 
 Filip  este  primul  din  al  doilea  grup.  Era  din  Betsaida,  fost  ucenic  al  lui  Ioan,  care  îl  va  
chema   şi   pe   Natanael   la   urmarea   lui   Hristos   (Ioan   1).   Eusebiu   ne   spune   că   ar   fi   murit   la  
Ieropole  în  Frigia,  unde  au  trăit  și  două  fiice  de-­‐ale  lui  care  aveau  darul  profeției.    
Toma   se   bucură   de   o   atenţie   deosebită   în   Evanghelia   după   Ioan.   Te’oma   înseamnă   în  
aramaică   geamăn,   lucru   tradus   în   greacă   prin   dydimos,   fiind   ucenicul   care   reprezintă  
trecerea   de   la   îndoială   la   credinţă.   El   este   cel   care   l-­‐a   pipăit   pe   Domnul   Înviat,   iar   după  
Cincizecime  se  spune  că  a  predicat  în  India  și  în  Parția.  Biserica  îl  serbează  pe  6  octombrie.        
Bartolomeu,  care  apare  în  trei  din  cele  patru  liste  cu  cei  doisprezece  a  fost  identificat  
cu   Natanael.   Natanael   este   prenumele   patronimului   Bartolomeu,   adică   fiul   lui   Tolomeu,  
derivate  din  aramaicul  Tolmai.  După  tradiție  ar  fi  predicat  în  Armenia.    
Matei   este   chemat   de   Iisus   în   apropiere   de   Capernaum   să   îl   urmeze,   acesta   fiind  
vameş.   Matei   este   identificat   cu   Levi,   fiul   lui   Alfeu,   deşi   este   foarte   greu   de   explicat   de   ce  
Marcu   şi   Luca   nu   îl   identifică   pe   Matei   cu   Levi.   El   scrie   Evanghelia   care   îi   poartă   numele  
pentru   compatrioții   săi   iudei,   în   anul   43-­‐44,   în   limba   aramaică.   Este   prăznuit   pe   16  
noiembrie.    
 
A  treia  serie:  Iacob  al  lui  Alfeu,  Simon  Zelosul,  Iuda  Tadeu  şi  Iuda  Iscarioteanul  
 
Iacob  al  lui  Alfeu  este  numit  şi  Iacob  cel  Mic,  pentru  a  putea  fi  distins  de  Iacob  al  lui  
Zevedeu.   Pe   mama   sa   o   chema   Maria   (femeie   mironosiţă,   numită   la   Matei   28,   1   „cealaltă  
Marie“)   şi   avea   şi   un   frate   Iosif.   A   participat   la   alegerea   lui   Matia,   dar   nu   se   știe   unde   a  
predicat.  Este  prăznuit  la  9  octombrie.    
Simon  Zilotul  sau  Canaaneul,  de  la  qan’ana  sau  zelotes,  care  înseamnă  „zelos“,  dar  nu  
făcea  parte  din  grupul  zeloţilor,  rezistenţii  cu  arma  împotriva  stăpânirii  romane.    
Iuda   Tadeu   apare   în   două   liste   cu   numele   Iuda   (Luca   6   şi   FAp.   1),   iar   în   celelalte   două  
cu   numele   Tadeu   (Marcu   3   şi   Matei   3).   Cercetătorii   au   identificat   cele   două   persoane,  
considerând  că  numele  lui  era  Iuda  şi  supranumele  Tadeu  (de  la  grecescul  Teodot  –  dăruit  de  
Dumnezeu).    
Ultimul   este   Iuda   Iscarioteanul,   diferit   de   celălalt   Iuda,   trădătorul   lui   Iisus   Hristos.  
Explicaţia  ultimă  a  trădării  nu  sunt  banii,  ci  faptul  că  diavolul  a  intrat  în  el  (Luca  22,  3).  
Cei  doisprezece  ucenici  îl  părăsesc  pe  Mântuitorul  în  timpul  patimilor  şi  al  răstignirii,  
dar  după  arătările  Celui  Înviat  vor  mărturisi  cu  toată  puterea  ceea  ce  au  văzut  şi  auzit  despre  
Cuvântul  Vieţii.  Acest  lucru  reprezintă  una  din  cele  mai  puternice  dovezi  pentru  dumnezeirea  
şi  Învierea  Domnului.    
Ucenicii,   aleşi   în   număr   de   12   pentru   a   sintetiza   tendinţele   mesianice   existente   în  
poporul  Israel,  devin  o  prelungire  vie  a  Persoanei  lui  Iisus  şi  a  activităţii  Sale  în  prezent  şi  în  
viitor.  Şederea  apostolilor  pe  12  tronuri  la  venirea  împărăţiei  Sale  arată  că  rolul  celor  12  nu  
va   înceta   până   la   sfârşitul   veacurilor.   Apostolii   (trimişii)   vor   face   tot   ceea   ce   a   făcut  
Învăţătorul  lor,  vestesc  Împărăţia  lui  Dumnezeu  cu  putere.  Trimişii  au  acelaşi  rang  ca  Cel  care  
i-­‐a   trimis:   „Cine   vă   primeşte   pe   voi   pe   mine   mă   primeşte,   şi   cine   mă   primeşte   pe   mine  
primeşte  pe  cel  care  m-­‐a  trimis  pe  mine“  (Mt.  10,  40).    
 Sfinții  Apostoli  au  fost  cinstiți  ca  martiri,  după  cum  atestă  tradiția  apostolică.  Cea  mai  
veche   mărturie   despre   un   martiriu   al   apostolilor   în   totalitatea   lor   o   întâlnim   la   Policarp   al  
Smirnei5,  iar  cinstirea  acestora  s-­‐a  realizat  și  printr-­‐un  cult  la  mormintele  lor  de  la  sfârșitul  
secolului   al   II-­‐lea6.   Cinstirea   Sfinților   Apostoli   s-­‐a   generalizat   definitiv   în   secolul   al   III-­‐lea7.  
Cele  mai  vechi  imagini  ale  Sfinților  Apostoli  Petru,  Pavel,  Ioan  și  Andrei  au  fost  descoperite  în  
anul   2012   într-­‐o   catacombă   din   apropierea   Romei   cu   ajutorul   unor   tehnici   noi   de   restaurare  
care   folosesc   laserul.   Imagile   pictate   pe   plafonul   unui   mormânt   au   fost   datate   în   a   doua  
jumătate  a  secolului  al  IV-­‐lea.  
 
  Eusebiu  de  Cezareea  menționează  următoarele  teritorii  de  misiune  ale  unora  dintre  
Sfinții  Apostoli:  

  «Când   Sfinţii   Apostoli   şi   ucenici   ai   Mântuitorului   nostru   s-­‐au   împrăştiat   peste   întreg  
pământul,   lui   Toma,   după   spusele   Tradiţiei,   i-­‐a   căzut   la   sorţi   Ţara   parţilor,   lui   Andrei   Scythia,  
lui   Ioan,   Asia,   unde   şi-­‐a   petrecut   viaţa   până   ce   a   murit   la   Efes.   Petru   pare   să   fi   predicat  
evreilor   răspândiţi   în   Pont,   Galatia,   Bitinia,   Cappadocia   şi   Asia,   pentru   ca   la   urmă   ajuns   la  
Roma  să  fie  răstignit  cu  capul  în  jos,  aşa  cum  singur  dorise  să  pătimească.  Ce  să  mai  spun  de  
Pavel,   care,   după   ce   vestise   Evanghelia   lui   Hristos   din   Ierusalim   până-­‐n   părţile   Illyriei,   a  
suferit   martiriul   la   Roma   sub   Nero?   Acestea   sunt   arătate   tocmai   de   Origen   în   cartea   a   III-­‐a   a  
Comentariilor  asupra  Genezei  »  (Istoria  Bisericească,  III,  1,  1-­‐3).  

 
 
2.2.3  Sfântul  Apostol  Pavel  
 
Alături  de  cei  doisprezece  apostoli,  un  loc  de  frunte  în  răspândirea  creștinismului  l-­‐a  
jucat   Sfântul   Apostol   Pavel.   Deoarece   viața,   activitatea   și   misiunea   sa   sunt   studiate   în   cadrul  
Noului  Testament,  vom  schița  doar  succint  importanța  sa  pentru  misiunea  creștină  în  primul  
secol.    
Călătoriile  misionare  ale  Sfântului  Apostol  Pavel,  însoţit  de  colaboratorii  săi,  au  avut  
drept   consecinţă   întemeierea   mai   multor   centre   creştine   urbane   în   Cipru,   Asia   Mică   şi  
Grecia.   Mesajul   creştin   a   ajuns   însă   în   unele   oraşe   înainte   de   misiunea   apostolului  
neamurilor,  spre  exemplu  în  Efes8.  Din  nefericire  nu  ştim  decât  foarte  puţin  sau  deloc  despre  
modul   în   care   comunităţile   pauline   din   aceste   provincii   s-­‐au   dezvoltat.   După   ce   Pavel   şi  
Barnaba   au   vestit   Evanghelia   în   Cipru   nu   mai   avem   nici   o   ştire   despre   evoluţia   creştinismului  

5
 Cf.  Sfântul  Policarp  al  Smirnei,  Epistola  către  Filipeni  (9),  în:  Scrierile  Părinților  Apostolici,  traducere  de  pr.  dr.  
Dumitru  Fecioru,  București,  1995,  p.  254.    
6
 Dovezile   se   găsesc   în   Istoria   bisericească   a   lui   Eusebiu   de   Cezareea.   Pentru   amănunte   vezi   Theofried  
Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  105-­‐106.  
7
 Cf.  Karl  Suso  Frank,  „Vita  Apostolica.  Ansätze  zur  apostolischen  Lebensform  in  der  alten  Kirche”,  în:   Zeitschrift  
für  Kirchengeschichte,  Band  82  (1971),  p.  153-­‐159.  
8
 Cf.  Simon  Légasse,  Les  autres  voies  de  la  mission  (de  l'Orient  jusqu'à  Rome),  în  Histoire  du  christianisme:  Tome  
I  -­‐  Le  nouveau  peuple  (des  origines  à  250),  Desclée,  Paris,  2000,  p.  155.  
în   această   insulă   până   în   secolul   al   IV-­‐lea,   când   trei   episcopi   ciprioţi   sunt   prezenţi   la   lucrările  
Sinodului   I   Ecumenic.   Nu   ştim   ce   s-­‐a   întâmplat   după   propovăduirea   paulină   în   Perga,  
Antiohia   Pisidiei,   Iconium,   Listra,   Derbe,   pentru   a   numi   doar   cetăţile   vizitate   în   prima  
călătorie  misionară  (45-­‐48).  În  cea  de-­‐a  doua  și  cea  de-­‐a  treia  călătorie  misionară  (51-­‐54  și  
54-­‐58),  Sfântul  Apostol  Pavel  își  mărește  zona  de  misiune  înspre  Nordul  și  Vestul  Asiei  Mici,  
petrecând   cea   mai   multă   vreme   în   Efes,   dar   încreștinând   și   cele   mai   importante   cetăți   ale  
Greciei  de  azi,  începând  de  la  Filipi  și  până  la  Atena  și  Corint.    
Și-­‐a   sfârșit   viața   martirizat   la   Roma   prin   tăierea   capului   în   anul   67   d.   Hr,   în   timpul  
persecuției  împăratului  Nero.    
 
Persecuțiile  împotriva  creștinilor    
 
  A.   Persecuții   iudaice:   Sf.   Arhid.   Ștefan;   Iacob,   fratele   Domnului   -­‐   mor   ca   martiri   le  
Ierusalim,   fiind   uciși   de   iudei,   acuzați   de   blasemenie   împotriva   lui   Dumnezeu,   prin  
recunoașterea  lui  Iisus  Hristos  cel  Înviat  ca  Fiu  al  lui  Dumnezeu.  
  Martiriul  Sf.  Ștefan.  Sfântul  Ștefan  a  făcut  parte  din  cei  șapte  diaconi  aleși  de  Sfinții  
Apostoli   la   Ierusalim   pentru   slujba   diaconiei,   adică   ajutorarea   văduvelor,   săracilor   și  
orfanilor.  Sfântul  Luca  istorisește  că  era  un  „bărbat  plin  de  credință  și  de  Duh  Sfânt”  (F.  Ap.  6,  
5),  excelând  în  înțelepciune  și  putere,  făcând  semne  și  minuni  mari  în  popor  (F.Ap.  6,  8-­‐10).  
Mărturisind   plin   de   curaj   faptul   că   Iisus   Hristos,   cel   răstignit   de   iudei,   este   Fiul   lui   Dumnezeu  
și  a  înviat  din  morți,  este  acuzat  de  hulă  și  judecat  în  sinedriu,  instanța  de  judecată  a  evreilor.  
În   ședința   sinedriului   Sfântul   Ștefan   ține   o   cuvântare   extraordinară,   în   care   interpretează  
toată  istoria  poporului  Israel  în  cheie  hristologică,  iar  urma  acestei  cuvântări  este  condamnat  
la  lapidare.  Finalul  vieții  lui  este  istorisit  astfel  de  Sfântul  Luca:  
  „Iar  Ștefan,  fiind  plin  de  Duh  Sfânt  și  privind  la  cer,  a  văzut  slava  lui  Dumnezeu  și  pe  
Iisus  stând  de-­‐a  dreapta  lui  Dumnezeu.  Și  a  zis:  Iată  văd  cerurile  deschise  și  pe  Fiul  Omului  
stând  de-­‐a  dreapta  lui  Dumnezeu!  Iar  ei,  strigând  cu  glas  mare,  și-­‐au  astupat  urechile  și  au  
năvălit   asupra   lui.   Și   scoțându-­‐l   afară   din   cetate,   îl   băteau   cu   pietre.   Iar   martorii   și-­‐au   pus  
hainele  la  picioarele  unui  tânăr,  numit  Saul.  Și  îl  băteau  cu  pietre  pe  Ștefan  care  se  ruga  și  
zicea:  Doamne  Iisuse,  primește  duhul  meu!  Și,  îngenunchind,  a  strigat  cu  glas  mare:  Doamne,  
nu  le  socoti  lor  păcatul  acesta!  Și  zicând  aceasta  a  murit”  (F.  Ap.  7,  55-­‐60).  
  Aceasta  este  mărturia  lăsată  nouă  de  primul  sfânt  al  bisericii,  o  mărturie  a  iubirii  de  
Dumnezeu   și   a   iertării   dușmanilor.   Martiriul   este   cel   mai   înalt   gest   de   mărturie   pe   care   îl  
poate  de  cineva  înaintea  lui  Dumnezeu.      
    Martiriul   Sf.   Iacob,   fratele   Domnului:   Începând   cu   anul   30   d.   H.   în   fruntea   Bisericii  
Ierusalimului  s-­‐a  aflat  Iacov,  "fratele  Domnului".  Hegesip,  evreu  convertit  la  creştinism,  care  
a   trăit   în   generaţia   imediat   următoare   apostolilor,   renumit   datorită   călătoriilor   întreprinse  
prin   marile   centre   creştine,   a   relatat   în   Memoriile   sale   despre   Iacov   fratele   Domnului   că   a  
fost   primul   episcop   al   Ierusalimului,   fiind   aşezat   la   conducerea   Bisericii   de   către   apostolii  
înşişi.9  Mărturia   dată   de   acesta   pentru   mesianitatea   lui   Hristos   şi   faptul   că   a   desfăşurat   o  
misiune   deosebită   convertindu-­‐i   pe   mulţi   conducători   evrei   la   creştinism   i-­‐au   atras   ura  
iudeilor,   care   l-­‐au   ucis   aruncând-­‐l   de   pe   aripa   templului10.   În   timp   ce   tronul   său   episcopal  
putea  fi  văzut  încă  în  vremea  lui  Eusebiu  de  Cezareea11,  mormântul  său  se  poate  vedea  până  
azi  în  valea  Chidronului,  alături  de  cel  al  profetului  Zaharia  şi  al  lui  Abesalom.    
Între  anii  34-­‐37,  atunci  când  Apostolul  Pavel  a  făcut  prima  vizită  la  Ierusalim,  nu  a  întâlnit  aici  
decât   pe   Petru   şi   pe   Iacov   fratele   Domnului   (Gal.   1,   18-­‐19),   pe   care   l-­‐a   vizitat   şi   după   sosirea  
la  Ierusalim  din  cea  de-­‐a  treia  călătorie  misionară  în  anul  58  (F.  Ap.  21,  18)12.  Prin  urmare,  
ceilalţi   apostoli   nu   se   mai   aflau   în   Cetatea   Sfântă   în   vremea   aceea,   fiind   împrăştiaţi   deja  
printre  neamuri  spre  a-­‐L  vesti  pe  Hristos.  
  Moartea  lui  Iacov  fratele  Domnului  s-­‐a  întâmplat  cu  puţin  timp  înaintea  asediului  lui  
Vespasian  asupra  Ierusalimului,  aproximativ  în  anul  62,  fiind  iniţiată  de  către  marele  arhiereu  
Anania  din  partida  saducheilor,  care  s-­‐a  folosit  de  dreptul  de  procurator  în  timpul  vacanţei  
dintre   procuratorii   romani   Porcius   Festus   şi   Albinus,   lucru   care   a   dus   la   destituirea   sa   din  
funcţia  sacerdotală13.    
  Războiul   iudeo-­‐roman   izbucnit   în   mai   66   din   cauza   jefuirii   casei   templului   de   către  
procuratorul  roman  Florus  urmărea  eliberarea  iudeilor  de  sub  jugul  romanilor,  fiind  iniţiat  de  
zeloţi.   Vespasian   şi   Tit   au   condus   armatele   romane,   cucerind   în   anul   70   Ierusalimul,   iar   în   73  
ultima  fortăreaţă  a  zeloţilor,  Masada14.  Templul  din  Ierusalim,  despre  care  Mântuitorul  Iisus  
Hristos  a  mărturisit  că  nu  va  rămâne  piatră  pe  piatră  (Mt.  24,  2)  a  fost  distrus,  iar  astfel  au  
încetat   jertfele   sângeroase,   dar   s-­‐a   realizat   și   separarea   definitivă   a   creștinismului   de  
iudaism.   Conducerea   spirituală   a   iudeilor   a   fost   preluată   de   școlile   iudaice   din   Babilon   și  
Tiberias.      
  Comunitatea   creştină   din   Ierusalim,   compusă   din   creştini   dintre   evrei,   a   părăsit  
cetatea   înainte   de   izbucnirea   războiului   iudaic   datorită   unei   "proorocii   împărtăşite   mai  
marilor   acestei   cetăţi"15,   mutându-­‐se   la   Pella,   oraş   păgân   din   Pereea.   Nu   se   ştie   mai   nimic  
despre  istoria  posterioară  mutării  la  Pella  a  comunităţii  ierusalimitane.    
  Intenţia   împăratului   Adrian   de   a   construi   în   locul   Ierusalimului   oraşul   păgân   Aelia  
Capitolina,  cât  şi  un  decret  care  interzicea  circumcizia  au  condus  la  o  a  doua  revoltă  condusă  
de   Bar   Cohbar   (fiul   stelei)   între   anii   132-­‐135.   După   înăbuşirea   revoltei   şi   dărâmarea  
9
 Acesta   este   diferit   de   "Iacov   al   lui   Alfeu"   şi   de   "Iacov,   fratele   lui   Ioan",   ambii   fiind   fiii   lui   Zevedei.   Fericitul  
Ieronim   şi   după   el   teologii   romano-­‐catolici   îl   identifică   pe   Iacov   al   lui   Alfeu   cu   Iacov   fratele   Domnului,   afirmând  
prin  aceasta  că  este  numai  văr  cu  Mântuitorul,  în  timp  ce  răsăritenii,  urmând  lui  Clement,  Origen  şi  Epifanie,  
susţin  că  el  este  deosebit  de  apostoli.  O  prezentare  a  persoanelor  cu  numele  de  Iacov  care  apar  în  Evanghelie  
prezintă   André   Benoit,   Personajele   din   Evanghelie   numite   Iacov,   în   Originile   creştinismului,   trad.   de   Gabriela  
Ciubuc,  Editura  Polirom,  Iaşi,  2002,  p.  208-­‐210.  
10
 Cf.   Eusebiu,   Ist.bis.,   II,   23,   4-­‐20.   Iosif   Flavius   vorbeşte   despre   omorârea   sa   cu   pietre   Cf.   Josephus   Flavius,  
Antichităţi  iudaice,  II,  p.  571.  
11
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  VII,  19.  
12
 Privitor   la   importanţa   sa   ca   episcop   al   Ierusalimului   cf.   Iustin   Moisescu,   Ierarhia   bisericească   în   epoca  
apostolică,  Editura  Mitropoliei  Olteniei,  Craiova,  1955,  p.  52-­‐53.  
13
 Cf.  Josephus  Flavius,  Antichităţi  iudaice,  II,  p.  571.  
14
 O  descriere  amănunţită  a  războiului  oferă    Josephus  Flavius,  Istoria  războiului  iudeilor  împotriva  romanilor,  
trad.  de  Gheneli  Wolf  şi  Ion  Acsan,  Editura  Hasefer,  Bucureşti,  1999.  
15
 Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  III,  5,  3.  
Ierusalimului   a   fost   construit   pe   locul   templului   un   sanctuar   în   cinstea   lui   Jupiter,   evreilor  
fiindu-­‐le  interzis  accesul  în  oraş  sub  pedeapsa  cu  moartea.  În  secolul  al  4-­‐lea  le  era  permis  
accesul   în   oraş   numai   în   ziua   de   8   august   (ziua   distrugerii   oraşului   de   către   Tit),   pentru   a  
plânge  lângă  vechiul  zid  al  templului16.  De  atunci  până  azi  evreii  se  roagă  zi  şi  noapte  la  Zidul  
Plângerii   pentru   binele   personal,   al   poporului   lor,   dar   şi   pentru   reconstruirea   templului  
distrus17.  
  Împăratul   a   construit   în   acelaşi   timp   deasupra   locului   unde   se   aflase   Golgota   şi  
Mormântul  Mântuitorului,  locuri  cunoscute  de  creştinii  vremii  prin  tradiţie  şi  respectate  ca  
atare,   un   terasament   de   piatră,   pe   care   a   fost   ridicat   un   templu   în   cinstea   zeiţei   Afrodita.  
Ceea  ce  trebuia  să  fie  o  victorie  a  păgânismului  s-­‐a  arătat  însă  aproape  200  de  ani  mai  târziu  
a   fi   fost   providenţă   divină,   deoarece   această   platformă   a   protejat   locurile   sfinte   ale  
creştinilor,   astfel   încât   la   începerea   săpăturilor   de   către   Constantin   cel   Mare   în   anul   326  
stânca  Golgotei  şi  peştera  Învierii  au  fost  găsite  intacte.    
   
  B.  Persecuții  ale  autorităților  romane  păgâne:  Nero  (54-­‐68)  -­‐  Dioclețian  (285-­‐305)  
 
  Persecuțiile  au  cunoscut  două  etape:    
   
  1.  până  la  Deciu  (249-­‐251)  -­‐  incidentale  și  locale,  aplicate  pe  bază  de  rescript,  creștinii  
fiind  urmăriți  mai  mult  din  inițiativa  guvernatorilor  de  provincii  și  a  mulțimii  păgâne.  
  2.  de  la  Deciu  la  Dioclețian  (285-­‐305)  -­‐  sistematice  și  generale,  aplicate  pe  bază  de  
edict,  fiind  dezlănțuite  de  autoritățile  romane  cele  mai  înalte,  îndeosebi  de  împărați.    
 
  Cauzele  persecuțiilor:    
   
  Monoteismul   creștin   și   exclusivismul   său   au   intrat   imediat   în   conflict   cu   lumea  
politeistă,   care   permitea   în   panteonul   său   nenumărați   zei,   care   nu   se   excludeau   unul   pe  
altul.  Strânsa  legătură  dintre  religie  și  viața  socială  și  politică  au  condus  la  prezența  idolatriei  
în   toate   manifestările   sociale   și   culturale   ale   lumii   greco-­‐romane.   Nu   exista   nici   o  
manifestare   politică   în   care   zeii   să   nu   fie   mai   întâi   cinstiți.   Necinstirea   acestora   de   către  
creștini   a   fost   considerată   de   păgâni   ca   ofensă   adusă   statului   și   zeilor   săi.   Orice   calamități  
venite  asupra  orașelor  romane  (molime,  incendii,  cutremure  etc.)  erau  considerate  răzbunări  
ale  zeilor,  pentru  faptul  că  nu  erau  cinstiți  de  creștini.  Cultul  împăratului,  considerat  în  rândul  
zeilor,  era  o  obligație  cetățenească  de  prim  rang  și  el  asigura  unitatea  politică  a  imperiului.  
Acesta  se  realiza  prin  jertfe  de  tămâie  și  libații  aduse  în  fața  statuii  împăratului.  Aceste  acte  
erau  însă  considerate  idolatrie  de  către  creștini,  fapt  pentru  care  le  refuzau,  fiind  ca  urmare  
acuzați  de  ofensă  adusă  majestății  imperiale.    

16
 Cf.  Joachim  Gnilka,  op.  cit.,  p.  31-­‐32.  
17
 Valoarea  spirituală  pe  care  acest  zid  rămas  din  templu  o  are  pentru  evrei  este  arătată  şi  de  faptul  că  cele  mai  
scumpe  locuiţe  din  lume  sunt  locuinţele  aflate  în  imediata  apropiere  a  acestui  zid.  Pe  vechiul  loc  al  templului  se  
ridică  azi  moscheea  El-­‐aqsa,  al  treilea  loc  sfânt  al  musulmanilor  după  Meca  şi  Medina.    
            
  Persecuția  lui  Deciu  (249-­‐251)    
 
  Edict  de  persecuție  în  toamna  lui  249,  nu  se  păstrează  textul,  dar  se  știe  ce  prevedea  
din  modul  de  aplicare.  Creștinii  trebuiau  să  facă  acte  de  adeziune  la  păgânism  în  întreg  
imperiul:  sacrificii,  libațiuni,  jertfe  de  tămâie.  Erau  chemați  după  liste  în  toate  orașele,  iar  
după  cinstirea  zeilor  se  emiteau  certificate.  Au  fost  nenumărați  apostați,  dată  fiind  
amploarea  persecuției,  reprimirea  acestora  în  Biserică  după  încetarea  persecuției  
constituindu-­‐se  într-­‐o  foarte  mare  dilemă.  Au  fost  patru  categorii  de  apostați:  
  -­‐  sacrificati  -­‐  cei  ce  au  sacrificat  zeilor.  
  -­‐  thurificati  -­‐  cei  ce  au  adus  ardere  de  tămâie  
  -­‐   libellatici   -­‐   cei   care   au   adus   un   certificat   obținut   fără   mărturisire   creștină   de   la  
autorități  (descurcăreții)  
  -­‐  acta  facientes  -­‐  au  declarat  la  interogatoriu  că  nu  sunt  creștini,  dar  nu  au  adus  jertfă  
zeilor  în  nici  un  fel.    
  Au  fost  stabilite  grade  de  penitență  diferite  pentru  reprimirea  în  biserică,  în  funcție  
de  gravitatea  vinei  lor.  
  În   timpul   lui   Dioclețian   (285-­‐305)   a   fost   declanșată   cea   mai   amplă   ofensivă   împotriva  
creștinilor,   fiind   emise   patru   Edicte   de   persecuție   (303-­‐304).   S-­‐a   urmărit   nimicirea   totală   a  
creștinismului,   fiind   prevăzută   distrugerea   locașurilor   de   cult,   interzicerea   adunării  
creștinilor,  arderea  cărților  sfinte,  arestarea  clericilor  etc.  Au  murit  cei  mai  mulți  martiri  de  
până  atunci.      
 
  Martiri  din  timpul  persecuțiilor:    
  Sf.  Ap.  Petru  și  Pavel  (Roma,  67);  Sf.  Ioan  Evanghelistul  (Efes,  100);  Ignatie  al  Antiohiei  
(Roma,   107);   Simeon   al   Ierusalimului   (în   timpul   lui   Traian   117-­‐138);   Sf.   Policarp   (Smirna,  
155);   Sf.   Justin   Martirul   și   Filozoful   (Roma,   165);   Cecilia   (Roma,   sub   Marcu   Aureliu   161-­‐180);  
Potin  și  alți  48  de  martiri  din  Lugdunum  (sub  Marcu  Aureliu);  12  martiri  în  Scili  (Africa),  anul  
180,   sub   Comod   180-­‐192;   Leonida   (Alexandria,   sub   Septimiu   Sever   193-­‐211);   Perpetua   și  
Felicitas   (Cartagina,   203);   Ipolit   și   Ponțian   ai   Romei   (Roma,   235);   Fabian   al   Romei,   Alexandru  
al  Ierusalimului,  Vavila  al  Antiohiei,  preotul  Pionius  din  Smirna  (sub  persecuția  lui  Deciu  249-­‐
251);  Sixt  II  al  Romei,  Ciprian  al  Cartaginei,  diaconul  Laurențiu  din  Roma  (sub  persecuția  lui  
Valerian  253-­‐260);    
  Martiri   în   timpul   persecuțiilor   lui   Dioclețian   (285-­‐305):   Antim   al   Nicomidiei;   Sfânta  
Varvara   (Eliopol,   Egipt);   Cosma   și   Damian   (medici   fără   de   arginți,   Asia   Mică,   Roma);  
Gheorghe  (Capadocia);  Dimitrie,  diacon  din  Sirmium;  Dimitrie  din  Tesalonic;  Ecaterina  (307,  
sub   Maximin   Daia),   Petru   al   Alexandriei,   preotul   Pamfil   din   Cezareea   Palestinei;   Cei   40   de  
martiri  din  Sevastia  (320  sub  Liciniu).  
  Epoca  persecuțiilor  s-­‐a  încheiat  în  timpul  împăratului  Constantin  cel  Mare,  care  prin  
decretul  de  la  Milano  313,  iar  mai  apoi  prin  învingerea  lui  Liciniu  (324)  a  asigurat  libertatea  
totală  de  cult  a  creștinilor.  Chiar  și  în  această  perioadă  nu  toți  împărații  au  fost  persecutori,  
existând  printre  ei  și  unii  care  au  fost  favorabili  creștinilor:  Filip  Arabul  (244-­‐249)  și  Gallienus  
(260-­‐268).      
           
Martiriul  și  cultul  martirilor  
 
  Sfântul   Apostol   Pavel   îi   numește   în   adresele   epistolelor   sale   pe   primii   creștini  
convertiți,  ca  fiind  mădulare  ale  Trupului  lui  Hristos,  adică  ale  Bisericii,  „sfinți  și  aleși”.  Prin  
aceasta   el   exprimă   sfințenia   colectivă   a   comunității   creștine.   Participarea   acestora   la  
sfințenia  lui  Dumnezeu  prin  urmarea  lui  Hristos  (cf.  Rom  1,  7;  1  Cor  1,  2)  se  realizează  prin  
Sfântul  Duh18.  Dorința  de  sfințenie  este  urmarea  lui  Hristos  în  umbra  Sfântului  Duh19.  
  În   Noul   Testament   se   întâlnește   calificativul   de   „sfânt”,   de   asemenea,   pentru   profeți,  
apostoli  și  martiri.  Sufletele  martirilor  care  au  fost  uciși  pentru  cuvântul  lui  Dumnezeu  se  află  
la  picioarele  dumnezeiescului  altar  din  ceruri20,  conform  Apocalipsei  lui  Ioan,  și  strigă  cu  voce  
tare:  „Până  când,  Stăpâne  sfinte  și  adevărate,  nu  vei  judeca  și  nu  vei  răzbuna  sângele  nostru,  
față   de   cei   ce   locuiesc   pe   pământ?”   (Apoc   6,   9-­‐10)21.   De   aici,   s-­‐a   născut   concepția   că   martirii  
după  moartea  lor  petrec  în  rai  la  Dumnezeu  și  pot  vorbi  cu  El22.  Această  înțelegere  a  ridicat  
ceata   martirilor   deasupra   „creștinilor   obișnuiți”   și   le-­‐a   creat   un   acces   spre   sfințenie   într-­‐o  
manieră  ieșită  din  comun.  Același  proces  s-­‐a  întâmplat  și  cu  privire  la  mărturisitorii  credinței,  
asceți,   fecioare,   episcopi   și   alte   personalități   ale   Bisericii   vechi,   care   au   fost   considerați   sfinți  
în   sens   restrâns.   Toți   acești   sfinți   sunt   invocați   în   rugăciune   și   cinstiți   ca   vase   ale   Sfântului  
Duh.      
  Aceste  două  aspecte  complementare  ale  sfințeniei  -­‐  cea  a  comunității  și  cea  a  sfinților  
-­‐   sunt   exprimate   foarte   clar   și   pot   fi   trăite   în   Dumnezeiasca   Liturghie   a   Bisericii   Ortodoxe.  
Înaintea   împărtășirii,   preotul   ridică   Sfântul   Agneț   și   spune:   Să   luăm   aminte!   Sfintele   sfinților.  
Comunitatea,   ca   trezită   de   această   chemare23,   cântă   imediat,   mărturisindu-­‐și   nevrednicia:  
Unul   Sfânt,   Unul   Domn   Iisus   Hristos,   întru   slava   lui   Dumnezeu   Tatăl.   Amin24.   Prin   aceasta,  
membrii  comunității  sfințiți  prin  baia  botezului  primesc  Sfânta  Euharistie  spre  sfințirea  vieții  
lor.   La   sfârșitul   Sfintei   Liturghii,   Hristos   este   rugat,   ca   pentru   rugăciunile   Preasfintei  
Născătoare  de  Dumnezeu,  ale  Sfinților  Apostoli  și  ale  Sfinților  Martiri  să  ne  miluiască  și  să  ne  

18
 Albrecht  Dihle,  „Heilig”,  în:  Reallexikon  für  Antike  und  Christentum,  Band  XIV  (1988),  col.  40.  
19
 Bernhard  Kötting,  „Entwicklung  der  Heiligenverehrung  und  Geschichte  der  Heiligsprechung”,  în:  Die  Heiligen  
in  ihrer  Zeit,  Band  I,  hrsg.  von  Peter  Manns,  Mainz,  1966,  p.  27.  
20
 Cf.   Arnold   Angenendt,   Heilige   und   Reliquien.   Die   Geschichte   ihres   Kultes   von   frühen   Christentum   bis   zur  
Gegenwart,  zweite,  überarbeitete  Auflage,  Verlag  C.  H.  Beck,  München,  1997,  p.  172.    
21
 Cf.  Apocalipsa  7,  13-­‐17.    
22
 Theofried   Baumeister,   „Heiligenverehrung   I”,   în:   Reallexikon   für   Antike   und   Christentum,   Band   XIV   (1988),  
col.  115-­‐116.    
23
 Vgl.  Paul  Evdokimov,  „Sfințenia  în  tradiția  Bisericii  Ortodoxe”,  572.    
24
 Cf.   Die   Göttliche   Liturgie   des   Hl.   Johannes   Chrysostomus   mit   den   besonderen   Gebeten   der   Basilius-­‐Liturgie   im  
Anhang,  hrsg.  von  Fairy  von  Lilienfeld,  2.,  verbesserte  Auflage,  (OIKONOMIA,  Band  2,  Heft  A),  Erlangen,  1986,  p.  
153.    
mântuiască  pe  noi25.  Prin  aceasta,  comunitatea  euharistică  intră  în  communio  sanctorum  și  
primește  prin  mijlocirea  sfinților  harul  mântuitor  al  lui  Dumnezeu26.            
  Primul   sfânt   cunoscut   al   creștinătății   a   fost   Sfântul   Arhidiacon   Ștefan27,   care   și-­‐a  
dăruit   viața   lui   Iisus   Hristos   (FA   6   și   7)   și   prin   aceasta   a   imitat   dăruirea   lui   Hristos   până   la  
moarte  și  ascultarea  Sa  față  de  Tatăl28.  Faptele  Apostolilor  relatează  că  el  „plin  de  credință  și  
de  Duh  Sfânt  făcea  minuni  și  semne  mari  în  popor”  (FA  6,  5  și  8).  În  timpul  uciderii  cu  pietre  a  
strigat  către  Dumnezeu  și  a  zis:  „Doamne  Iisuse,  primește  Duhul  meu!”  (FA  7,  59).  Această  
strigare  și  prezența  sufletului  său  la  altarul  lui  Dumnezeu,  așa  cum  este  descris  acest  lucru  în  
Apocalipsă   6,   au   creat   premisele   teologice   necesare   pentru   invocarea   martirilor   din   ceruri.  
Cinstirea   sfintelor   sale   moaște   este   atestată   mai   târziu,   după   ce   au   fost   descoperite   de   un  
presbiter   din   Ierusalim   în   anul   415 29 .   Pentru   sufletul   aflat   în   ceruri   a   fost   creat   un  
corespondent   pentru   trup   pe   pământ,   mai   întâi   mormântul   și   apoi   translarea   Sfintelor  
Moaște  la  picioarele  altarelor30.  Pe  aceasta  s-­‐a  întemeiat  practica  de  azi  a  Bisericii  Ortodoxe  
de  a  construi  bisericile  deasupra  moaștelor  sfinților.    
  Ceata  Sfinților  era  formată  în  secolele  I  și  II  în  mod  special  din  martiri.  Sfinții  Apostoli,  
„martori   ai   învierii”   (FA   1,   21),   au   fost   cinstiți,   de   asemenea,   ca   martiri,   lucru   atestat   în  
tradiția  apostolică.  Cea  mai  veche  mărturie  despre  un  martiriu  al  apostolilor  în  totalitatea  lor  
o   întâlnim   la   Policarp   al   Smirnei 31,   iar   cinstirea   acestora   s-­‐a   realizat   și   printr-­‐un   cult   la  
mormintele  lor  de  la  sfârșitul  secolului  al  II-­‐lea32.  Cinstirea  Sfinților  Apostoli  s-­‐a  generalizat  
definitiv   în   secolul   al   III-­‐lea 33 .   Marea   cinste   de   care   se   bucura   martirul   a   condus   la  
dezvoltarea   unei   teologii   a   martiriului,   care   s-­‐a   combinat   cu   o   venerare   a   martirului.   după  
cum   reiese   din   Martyrium   Polycarpi   (jumătatea   sec.   al   II-­‐lea).   În   scrisoarea   „Bisericii   lui  
Dumnezeu  din  Smirna  către  Biserica  lui  Dumnezeu  din  Filomelium  și  către  toate  comunitățile  
Sfintei  Biserici  catholice  de  pretutindeni”,  se  spune  privitor  la  martiriul  său:      
  „Văzând  deci  centurionul  supărarea  iudeilor,  punând  trupul  Sfântului  
Policarp   în   mijloc,   cum   e   obiceiul   lor,   l-­‐a   ars.   În   acest   chip,   noi   am   dobândit  
mai   în   urmă   osemintele   lui,   mai   cinstite   decât   pietrele   preţioase   şi   mai  
scumpe  decât  aurul,  şi  le-­‐am  aşezat  la  un  loc  cuviincios.  Dea  Domnul  să  ne  
adunăm   şi   noi   acolo,   după   putinţă,   cu   bucurie   şi   veselie   ca   să   sărbătorim  

25
 Ibidem,  p.  181.    
26
 Un  loc  foarte  important  referitor  la  cinstirea  sfinților  în  Dumnezeiasca  Liturghie  se  găsește  în  anafora  după  
epicleză.   Cf.   Fairy   von   Lilienfeld,   „Die   Bedeutung   der   Heiligenverehrung   in   der   orthodoxen   Theologie   und  
Volksfrömmigkeit”,  în:  Fairy  von  Lilienfeld,  Sophia  -­‐  Die  Weisheit  Gottes.  Gesammelte  Aufsätze  1983-­‐1995,  hrsg.  
von  Karl  Christian  Felmy,  Heinz  Ohme,  Karin  Wildt,  (Oikonomia,  Band  36),  Erlangen,  1997,  p.  102-­‐103.    
27
 Cf.  Paul  Evdokimov,  „Sfințenia  în  tradiția  Bisericii  Ortodoxe”,  p.  576.    
28
 Cf.  Arnold  Angenendt,  Heilige  und  Reliquien,  p.  26.  
29
 Cf.   Epistula   Luciani,   în:   PL   41,   col.   809-­‐815.   P.   Peeters,   Le   tréfonds   oriental   de   l’hagiographie   byzantine,  
Bruxelles,  1950,  p.  56.    
30
 Cf.  Arnold  Angenendt,  Heilige  und  Reliquien,  p.  173.    
31
 Cf.   Sfântul   Policarp   al   Smirnei,   Epistola   către   Filipeni   (9),   în:   Scrierile   Părinților   Apostolici,   traducere   de   pr.   dr.  
Dumitru  Fecioru,  București,  1995,  p.  254.    
32
 Dovezile   se   găsesc   în   Istoria   bisericească   a   lui   Eusebiu   de   Cezareea.   Pentru   amănunte   vezi   Theofried  
Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  105-­‐106.  
33
 Cf.  Karl  Suso  Frank,  „Vita  Apostolica.  Ansätze  zur  apostolischen  Lebensform  in  der  alten  Kirche”,  în:  Zeitschrift  
für  Kirchengeschichte,  Band  82  (1971),  p.  153-­‐159.  
 ziua  martiriului  lui  ca  zi  a  naşterii,  atât  pentru  amintirea  celor  ce  au  săvârşit  
lupta,  cât  şi  pentru  deprinderea  şi  pregătirea  celor  ce  vor  lupta  în  urmă”34.  
  Adunarea  comunității  la  mormânt,  în  ziua  morții  Sfântului  Policarp,  era  legată  foarte  
probabil  și  cu  o  celebrare  euharistică  ,   în   cadrul   căreia   era   amintit   numele   martirului   și   era  
citită   relatarea   martiriului   său.   Aceasta   este   prima   mărturie   sigură   despre   cultul   martirilor,  
aflat  în  formare  în  acea  perioadă35.  Ziua  anuală  a  morții  și  locul  unde  erau  așezate  Sfintele  
Moaște  au  format  primele  date  fundamentale  ale  cinstirii  martirilor36.  
  Toate  actele  martirice  atestă  prezența  și  puterea  Sfântului  Duh  sau  a  Mântuitorului  
Iisus   Hristos   în   desfășurarea   pământeană   a   suferinței   (Christus   in   martyre   est)37.   Martirii  
simțeau   ajutorul   și   mângâierea   Sfântului   Duh   nu   doar   duhovnicește,   ci   și   în   corporalitatea  
lor 38 .   De   aceea,   nu   trebuie   să   ne   mire   faptul   că   în   cultul   martirilor   au   fost   incluse   și  
rămășițele  lor  pământești,  deoarece  acestea  au  fost  considerate  a  fi  pline  de  Sfântul  Duh39.  
Astfel,  în  mod  corespunzător,  atât  mormântul,  cât  și  Sfintele  Moaște  ale  unui  martor  al  lui  
Hristos  ofereau  celor  rămași  o  posibilitate  de  contact  direct  cu  el  aici  pe  pământ.    
  Istoricul   bisericesc   Ioan   Rămureanu,   plecând   de   la   cele   mai   vechi   relatări   despre  
martiri,   a   stabilit   faptul   că   atât   cultul   martirilor,   cât   și   cel   al   rămășițelor   pământești   ale  
acestora  s-­‐au  născut  într-­‐o  strânsă  relație  unui  față  de  altul40.  Epoca  martirilor  era  la  sfârșitul  
secolului  al  IV-­‐lea  deja  intrată  în  istorie.  Aceasta  nu  a  însemnat  însă  în  interiorul  comunității  
creștine   că   acei   sfinți   ai   începuturilor   și-­‐ar   fi   pierdut   influența   asupra   bisericii.   Prin  
răspândirea   Sfintelor   Moaște,   aceștia   nu   au   rămas   prezenți   doar   în   comunitățile   lor   de  
baștină,   ci   au   inflențat   biserica   într-­‐o   manieră   mai   mare   decât   în   timpul   existenței   lor  
pământești41.   Dacă   au   murit   mai   mulți   martiri   într-­‐o   sigură   comunitate,   aceștia   nu   erau  
cinstiți   în   mod   egal.   După   ce   Biserica   a   dobândit   pacea   în   anul   313,   comunitățile   creștine  
care   nu   aveau   martiri   au   început   să-­‐ți   creeze   propriile   centre   de   cult   al   martirilor42  prin  

34
 Martyrium   des   Hl.   Polykarp   (18),   în:   Frühchristliche   Apologeten,   Band   II.   Aus   dem   Griechischen   oder  
Lateinischen   übersetzt   von   Gerhard   Rauschen,   (Bibliothek   der   Kirchenväter,   1.   Reihe,   Band   14),   München,  
1913.  
35
 Theofried   Baumeister,   „Heiligenverehrung   I”,   p.   114.   Referitor   al   relația   din   adorarea   lui   Hristos   și   cinstea  
arătată   martirului,   scrierea   relatează:   „[...]   Căci   lui   Hristos   ne   închinăm   pentru   că   este   Fiul   lui   Dumnezeu,   iar   pe  
martiri   îi   iubim   după   vrednicie   ca   pe   ucenicii   şi   imitatorii   Domnului,   pentru   neîntrecuta   lor   iubire   faţă   de  
împăratul   şi   învăţătorul   lor.   Fie   ca   şi   noi   să   devenim   părtaşi   şi   împreună   ucenici   cu   ei!”.     Martyrium   des   Hl.  
Polykarp  (17).  
36
 Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Cinq  leçons  sur  la  méthode  hagiographique,  (Subsidia  Hagiographica  21),  Bruxelles,  
1934,  p.  13-­‐17.  
37
 Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Les  origines  du  culte  des  martyrs,  Bruxelles,  1933,  p.  9-­‐10.    
38
 Cf.   Scrisoarea   comunităților   din   Lyon   și   Vienne   către   Bisericile   lui   Dumnezeu   din   Asia   Mică   despre   persecuția  
din   timpul   lui   Marcu   Aureliu   (161-­‐180).   Eusebius,   Ausgewählte   Schriften   Band   II:   Kirchengeschichte,   Aus   dem  
Griechischen   übersetzt   von   Phil.   Häuser,   (Bibliothek   der   Kirchenväter,   2.   Reihe,   Band   1),   München,   1932,   p.  
207-­‐221.    
39
 Amănunte  la  Theofried  Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  113-­‐114.  
40
 Cf.   Actele   martirice,   studiu,   introducere,   traducere   și   note   de   pr.   prof.   dr.   Ioan   Rămureanu,   Editura  
Institutului  Biblic  și  de  Misiune  al  Bisericii  Ortodoxe  Române,  București,  1997,  p.  17.  Dr.  Petru  Rezuș,  Aghiologia  
Ortodoxă,  Caransebeș,  1940,  p.  280  ș.u.      
41
 Cf.  E.  D.  Hunt,  „The  Traffic  in  Relics:  some  Late  Roman  Evidence”,  în:  Sergei  Hackel  (ed.),  The  Byzantine  Saint,  
London,  1981,  p.  171-­‐172  și  179-­‐180.    
42
 Cf.  Karl  Hausberger,  „Heilige/Heiligenverehrung.  III.  Anfänge  der  christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  649.    
împărțirea  sau  translarea  acestora43.  Au  existat  însă  două  evoluții  diferite:  1.  în  Roma  au  fost  
păstrate   sfintele   trupuri   ale   martirilor   neatinse,   iar   ca   înlocuitor   pentru   aceasta   au   fost  
acceptate   relicvele   de   contact44 ;   2.   în   Răsărit   era   însă   foarte   răspândită   împărțirea   sau  
translarea  Sfintelor  Moaște45.  
  Invocarea   martirilor   în   rugăciune   este   atestată   de   la   jumătatea   secolului   al   3-­‐lea   în  
catacombele  din  Roma  de  diferite  inscripții  păstrate  până  azi.  Cu  formule  precum  „pete   pro  
nos”   sau   „roga   pro   nos”   s-­‐a   dezvoltat   un   cult   propriu-­‐zis   de   invocare   și   rugăciuni   adresate  
martirilor46.   Sfântul   Vasile   i-­‐a   numit   pe   martiri   „intercesori   puternici”,   iar   familia   sa   păstra  
Sfinte   Moaște   de-­‐ale   celor   40   de   martiri   din   Sevasta,   care   au   fost   uciși   în   anul   320   sub  
împăratul  Liciniu47.  Prin  înmormântarea  ad  sanctos,  ridicarea  de  capele  martirice  și  relatările  
despre   nenumăratele   minuni   făcute   de   martiri,   aceste   areae   martyrum   au   devenit   unele   din  
cele  mai  importante  centre  de  pelerinaj  ale  Antichității.    
  Lectura   actelor   martirice   (passio)   aducea   cu   sine   prezența   sfântului   (praesentia),   în  
sensul  în  care  acesta  era  cu  adevărat  în  mijlocul  comunității.  Aceasta  conducea  la  speranța  și  
încrederea   nestrămutată   în   puterea   (potentia)   lui.   Este   cunoscut   faptul   că   sfinții   ale   căror  
acte  martirice  și  vieți  nu  erau  cunoscute,  se  bucurau  de  o  mai  mică  venerare  și  invocare  în  
rugăciune48.   Praesentia   înțeleasă   ca   prezență   a   sfântului   în   mijlocul   unei   comunități   prin  
Sfintele  Moaște,  constituia  cel  mai  mare  dar  și  cea  mai  mare  binecuvântare  pentru  un  creștin  
al   Antichității.   Paulin   de   Nola   descria   în   poemele   sale   dedicate   Sfântului   Felix,   al   cărui  
mormânt   se   afla   în   apropierea   orașului,   comuniunea   sa   cu   acest   „însoțitor   și   prieten  
nevăzut”49.    
  Începând   cu   secolul   al   III-­‐lea   poate   fi   observată   o   extindere   a   cinstirii   sfinților.  
Mărturisitorii   se   bucurau   de   o   mare   cinstire   la   creștini,   deoarece   s-­‐au   dovedit   martori  
curajoși   ai   credinței   în   fața   autorităților   romane50.   Viața   ascetică   și   cea   feciorelnică   au   fost  
fost  înțelese  după  schimbarea  din  anul  313  ca  martiriu  nesângeros51,  astfel  că      
  „din  reinterpretarea  martiriului  în  forma  mortificării  exersată  zilnic  s-­‐
a   născut   un   nou   tip   de   sfințenie,   cel   al   asceților   și   fecioarelor,   care   s-­‐a  
43
 Prima  traslare  cunoscută  a  Sfintelor  Moaște  este  cea  a  rămășițelor  Sfântului  Vavila  din  Antiohia  la  Daphne.  
Aceasta  este  însoțită  de  nenumărate  minuni.  Cf.  Jean  Chrysostome,  Discours  sur  Babylas,  (Sources  Chrétienns,  
nr.  362),  Paris,  1990,  p.  179  ș.u.      
44
 Este  vorba  despre  obiecte  de  tot  felul  (de.  ex.  batiste,  amulete,  filacterii  etc.),  care  erau  atinse  de  mormânt  
sau  de  moaștele  propriu-­‐zise.    
45
 Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Les  origines  du  culte  des  martyrs,  p.  52-­‐53.    
46
 Pentru   nenumăratele   dovezi   rămase   până   azi   a   se   vedea   Hippolyte   Delehaye,   Les   origines   du   culte   des  
martyrs,   p.   102-­‐105;   Karl   Hausberger,   „Heilige/Heiligenverehrung.   III.   Anfänge   der   christlichen  
Heiligenverehrung”,  p.  649;  Damasus  und  die  römischen  Märtyrer,  Città  del  Vaticano,  1986.      
47
 Cf.   Christoph   Markschies,   Zwischen   den   Welten   wandern.   Strukturen   des   antiken   Christentums,   Fischer  
Verlag,  Frankfurt  am  Main,  1997,  p.  121.  
48
 Cf.   Peter   Brown,   Cultul   Sfinților.   Apariția   și   rolul   său   în   creștinismul   latin,   traducere   de   Doina   Lică,   Editura  
Amarcord,  Timișoara,  1995,  p.  89.    
49
 Cf.   Peter   Brown,   Cultul   Sfinților,   63.   Referitor   la   tema   prieteniei   între   sfinți   vezi   Daniel   Benga,   „Întâlnirea  
dintre  istorie  şi  eshaton  în  teologia  şi  viaţa  Sfinţilor  Trei  Ierarhi“,  în:  Studii  Teologice,  Seria  a  III-­‐a,  II  (2006),  nr.  1,  
p.  25-­‐26.  
50
 Cf.  Pr.  dr.  Vasile  Muntean,  „Sfântul  bizantin”,  în:  Biserica  Ortodoxă  Română,  XXXVII  (1986),  nr.  3-­‐4,  p.  104.  
51
 Referitor  la  asceză  ca  premisă  pentru  un  om  sfânt  vezi  Daniel  Caner,  Wandering,  Begging,  Monks.  Spiritual  
Authority  and  the  Promotion  of  Monasticism  in  Late  Antiquity,  University  of  California  Press,  2002,  p.  4-­‐11.  
 păstrat   de-­‐a   lungul   secolelor   până   în   ziua   de   azi   și   a   dăruit   bisericii   cea   mai  
mare  grupă  a  sfinților  recunoscuți”52.        
  Marii   asceți   ai   lumii   monahale,   părinții   duhovnicești   și   unii   episcopi   erau   cinstiți   ca  
sfinți  încă  din  timpul  vieții  lor.  Cete  întregi  de  oameni  mergeau  la  ei  în  pelerinaje,  iar  după  
moartea   acestora   la   moaștele   și   mormintele   lor 53 .   Un   singur   exemplu   este   de   ajuns.  
Sâmbătă,   11   decembrie   493,   a   trecut   la   cele   veșnice   Sfântul   Daniel   Stilitul,   după   ce   trăise   pe  
o   coloană   aflată   în   apropiere   de   Constantinopol,   timp   de   33   de   ani.   Era   cunoscut   pentru  
asceza   sa   severă,   renumit   exorcist,   sfătuitorul   a   trei   împărați   bizantini,   cea   mai   mare  
autoritate  din  imperiu  de-­‐a  lungul  vieții  sale.  Imediat  după  moartea  sa,  „trupul  său  sfânt”  a  
fost  venerat  și  sărutat  mai  întâi  de  arhiepiscopul  Eufemiu,  iar  mai  apoi  de  consilierii  imperiali  
și  de  toți  credincioșii54.  
  Cultul   sfinților   a   marcat   într-­‐un   mod   deosebit   istoria   creștinismului   și   a   lumii.   Prin  
venerarea  Sfintelor  Moaște  și  pătrunderea  acestora  intra  muros  s-­‐a  creat  o  nouă  topografie  
a  orașelor  antice  și  s-­‐a  dezvoltat  o  evlavie  vie.  Granița  dintre  cei  vii  și  cei  morți,  între  cer  și  
pământ,   a   fost   anulată.   Creștinismul   a   purtat   cu   el,   oriunde   s-­‐a   răspândit,   „prezența”  
sfinților55.  

52
 Karl  Hausberger,  „Heilige/Heiligenverehrung.  III.  Anfänge  der  christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  650.  
53
 Cf.   Georgia   Frank,   The   Memory   of   the   Eyes.   Pilgrims   to   Living   Saints   in   Chiristian   Late   Antiquity,   University   of  
California  Press,  2000,  p.  79  ș.u.  
54
 Pr.  Constantin  Necula,  Elena  Tâmpănariu,  Sfântul  Daniil  Stâlpnicul,  Editura  Agnos,  Sibiu,  2007,  p.  134.    
55
 Cf.  Peter  Brown,  Cultul  Sfinților,  p.  15-­‐23.