0II. 11.

SUPORTUL DE CURS

CUPRINS

MODUL I. IGIENA UNEI VIEȚI SĂNĂTOASE

1.1. Noţiuni introductive
1.1.1. Istoria igienei în România
1.2. Tipuri de igienă
1.2.1. Igiena personală
1.2.2. Igiena raţională a alimentaţiei
1.2.2.1. Principii ale unei alimentaţii sănătoase
1.2.2.2. Reguli igienice
1.3. Modul sănătos de viaţă
1.3.1. Igiena mediului
1.3.2. Igiena mentală
MODUL II: PREVENIREA HIV/SIDA ȘI ITS
2.1. Noţiuni generale despre HIV şi SIDA
2.1.1. Caracteristicele HIV
2.1.2.Factorii şi căile de transmitere
2.1.3.Căile de transmitere a infecţiei cu HIV
2.1.4.Mituriri despre infecţia HIV
2.1.5. Evoluţia infecţiei cu HIV
2.2. Măsuri de prevenire a infecţiei cu HIV/SIDA ȘI ITS
2.2.1. Strategia şi obiectivele prevenirii primare a infecţiei cu HIV
2.2.2. Rolul instituțiilor și ONG- urilor în prevenirea infecției HIV
2.2.3. Modalităţi de prevenire a infecţiei cu HIV
2.2.4. Recomandări pentru prevenirea HIV
2.3. ITS
MODULUL III: SALVEZI DACÃ ªTII SÃ ACÞIONEZI. NOÞIUNI DE PRIM AJUTOR
3.1. Principii în acordarea primului ajutor
3.1.1. Măsuri de autoprotecţie
3.1.2. Primul ajutor psihologic
3.1.3. Etape în acordarea primului ajutor
3.1.4. Asigurarea funcţiilor vitale
3.2. Primul ajutor
3.2.1. Sufocarea
3.2.2. Hemoragia
3.2.3. Leziunile pielii
3.2.4. Arsurile
3.2.5. Diferite tipuri de leziuni
3.2.6. Intoxicaţii
3.2.7. Durerea toracică
3.2.8. Atacul cerebral

Modul I.
 IGIENA UNEI VIEȚI SĂNĂTOASE

1.1. Noţiuni introductive

Igiena este un cuvânt pe care îl folosim pentru a ne referi la activităţile pe care le facem pentru a
ne păstra curaţi şi sănătoşi. Toţi trebuie sa învăţăm să ne insuşim obiceiurile care ne ajută să ne păstrăm
sănătatea. Igiena reprezintă ştiinţa sau ramura ştiinţelor medicale care se ocupă cu păstrarea şi
promovarea sănătăţii. Sănătatea recunoaşte mai multe definiţii dar poate cea mai bună este cea a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.) care afirma că Sănătatea este integritatea fizică, psihică şi
socială a individualului şi colectivităţilor. Igiena este ştiinţa care se ocupă cu promovarea şi menţinerea
sănătăţtii individului şi comunităţii şi reprezintă, de fapt, o serie de condiţii practice care au ca scop să
menţină sănătatea şi viaţa sănătoasă.
De altfel, igiena nu este o ştiinţă pură, care se studiează numai pentru stabilirea unor adevăruri,
unor legi ştiinţifice; ea este o ştiinţă aplicată, pe care nu o poate ignora administratorul, economistul,
omul de stat; nu numai dascălul modest care învaţă igiena, ci şi omul de stat trebuie
să tragă, din când în când, bilanţul activităţii naţiunii pe terenul igienei, să-şi dea socoteală de toate
condiţiile de care depinde propăşirea, prosperitatea unui popor, să facă compatibile elementele care o
compun, critica raţională a cauzelor de care depinde înmulţirea ori împuţinarea acestor elemente şi forţa
lor fizică şi morală.
Igiena este foarte importantă în viaţa fiecărei persoane. Igiena are multe aspecte care încep cu
igiena personală (deprinderi de viaţa sănătoasă, curăţenia corpului si a hainelor, alimentatie sănătoasă, un
regim echilibrat de odihnă şi mişcare), continuă cu igiena gospodăriei (pregătirea în condiţii igienice a
alimentelor, curăţenia, iluminarea şi aerisirea casei ), terminând cu igiena muncii (măsuri care au ca scop
eliminarea riscurilor apariţiei bolilor profesionale şi a accidentelor), sănătatea publică (supraveherea
alimentării cu apă şi alimente, prevenirea răspândirii bolilor infecţioase, eliminarea gunoaielor menajere
şi a apelor reziduale, controlul poluării aerului şi a apei) şi igiena mentală – recunoaşterea factorilor
psihologici şi emoţionali care contribuie la o viaţă sănătoasă. Sănătatea omului se formează sub influenţa
factorilor interdependenţi naturali şi social-economici. Aceştia sunt apa, aerul, solul, factorii climaterici,
precum şi condiţiile de muncă, alimentare, de trai. Influenţa factorilor naturali şi sociali este
interconexată, adică dezvoltarea industriei, transportului, oraşelor exercită influenţa asupra
componentelor naturale a apei, aerului, solului, iar factorii naturali se răsfrâng asupra caracterului
alimentării şi condiţiilor de viaţă a populaţiei, asupra dezvoltării industriei, alegerea locului de trai etc.
Igiena studiază influenţa factorilor mediului ambiant asupra sănătăţii omului şi elaborează măsuri
de asanare, normative şi legi sanitare menite să fundamenteze un mediu igienic optim de viaţă şi de
muncă. Igiena este ştiinţa medicală care are ca obiect de studiu sănătatea şi factorii ce o condiţionează.
Scopul final al igienei este păstrarea şi promovarea sănătăţii.
 Măsurile de asanare, normativele, legile sanitare elaborate în domeniul igienei au ca scop:
1) prevenirea îmbolnăvirilor şi depistarea lor în stadii incipiente, reducerea morbidităţii, mortalităţii,
mărirea longevităţii şi a duratei vieţii biologic active;
2) menţinerea şi fortificarea sănătăţii;
3) sporirea căpăcităţii de muncă şi aportului social în colective;
Ȋn plan teoretic igiena studiază:
1. sursele de poluare a mediului
2. influenţa diverşilor factori cu caracter natural şi social asupra circulaţiei substanţelor nocive în
biosfera
3. studierea efectelor acestei influenţe
4. studiaza legitatile tranziţiei substanţelor toxice dintr-un lanţ al biosferei în altul
5. legităţile generale ale acţiunii nocive a diverşilor factori asupra organismului
Aceste aspecte teoretice determină sarcinile igienei:
- elaborarea bazelor ştiinţifice ale legislaţiei sanitare
- elaborarea normativelor sanitare pentru factorii de mediu ce au o influenţă asupra organismului uman
- elaborarea bazelor pentru inspecţia sanitară preventivă şi curentă
Igiena este strâns legată cu noţiunile:
- Sanitaria (sanitatia) – activitatea practică în care se supraveghează respectarea normativelor, regulilor şi
realizarea măsurilor de igienă;
- Sănătatea – este o stare de complet bine fizic, mintal şi social şi nu numai lipsa bolii.
Factorii de mediu:
1. externi – factorii ce acţioneaza asupra organismului din exterior
a) fizici
b) chimici – elemente şi substanţe chimice naturale sau sintetizate de om
c) biologici – bacteriile, viruşii
d) sociali – rezultatul acţiunii omului asupra mediului sau al interrelaţiilor dintre oameni
2. interni – factorii genetici, consituţionali care determină afecţiunile genetice. Indiferent de originea şi
felul lor se împart în:
a) sanogeni – acei care au acţiune benefică asupra organismului, contribuind la menţinerea şi
fortificarea sănătăţii. Cunoaşterea lor are o importanţă deosebită în menţinerea şi ameliorarea sănătăţii.
b) patogeni – acei care au acţiune nefavorabilă asupra organismului şi duc la alterarea stării sănătăţii.
Cunoaşterea lor oferă posibilitatea de a-i înlătura şi a limita acţiunea lor asupra organismului. Profesorul
român Mănescu considera factorii patogeni factori de risc sau capabili de a produce îmbolnăvirea.
După gradul de influenţă asupra organismului factorii de risc au fost clasificaţi în:
1) modul de viaţă nesănătos – supraalimentaţia, fumatul, folosirea drogurilor, alcoolizarea, abuzul de
medicamente, modul de viaţă sedentar;
2) factori biologici – ereditari şi predispunerea personală;
3) mediul ambiant nefavorabil, condiţiile climaterice nefavorabile, poluarea intensă a aerului, schimbări
ale condiţiilor climaterice, expunerea excesivă la razele solare etc.
4) factori de risc legaţi de asistenţa medicală – incompetenţa profesională, asistenţa medicală târzie.
Factorul esenţial ce determină sănătatea omului constituie modul lui de viaţă. În această noţiune
intra regimul corect de muncă, odihn, alimentarea raţională, menţinerea la nivel cuvenit a activităţii
fizice, călirea, respectarea regulilor de igiena individuală, renunţarea la deprinderile cotidiene
dăunătoare, priceperea de a menţine echilibrul neuro-emoţional în situaţii conflictuale. Sănătatea este
starea deplinei bunăstări fizice, spirituale şi sociale, dar nu numai lipsa bolilor.
Formarea modului sănătos de viaţă nu se limitează doar la propagandă sau la anumite forme de
activitate medico-socială. Modul sănătos de viaţă este determinat de toate aspectele şi manifestările
societarii. Pentru consolidarea modului sănătos de viaţă este necesară concentrarea eforturilor asupra
depăşirii factorilor de risc a diferitor boli, luptei cu alcoolismul, fumatul, hipodinamia, alimentarea
neraţională, relaţiile conflictuale.

1.1.1. Istoria igienei în România

Igiena ca artă, bazată pe rutină, pe experienţă, este veche de mii de ani; ea a dat în vechime
naştere multiplelor prescripţii religioase şi administrative, care au avut scopul de a apăra sănătatea
individuală şi cea colectivă.
Igiena ca ştiinţă aparţine secolului XIX ; ea s-a dezvoltat mai ales după introducerea
experimentului în Igienă. Chiar igiena clasică a lui Hipocrate nu este ştiinţifică, când el nu poseda
cunoştinţe de biologie, de fizică, de chimie, şi poveţele lui, izvorâte din observaţii atente, erau lipsite de
bază exactă.
La începutul secolului XIX, în Principatele Romane, ca şi în Ardeal, încă nu exista clar ştiinţa
igienei; toată literatura română din primele două decenii ale acestui secol se compune numai din puţine
scrieri religioase, didactice, istorice, geografice şi de câteva poezii. Dar şi în ţările înaintate în cultură
constatăm în acel timp o lipsă completă de studii care au raport sau legătură cu igiena, după ce în secolul
XVIII apăruse în Italia, în Suedia, în Anglia şi în Germania scrieri importante ca Igiena meseriilor a lui
Ramazzini.
Pe lângă “Monitorul medical” s-au mai fondat treptat alte reviste medicale în România,
care s-au ocupat şi cu igiena : în anul 1864 “Gazeta medicală” de N. Turnescu; în anul 1867 “Gazeta
spitalelor”; în anul 1870 “Gazeta medicochirurgicală a spitalelor”, publicată de A. Sutu, Gr. Ramniceanu
şi C. D. Severeanu ; în anul 1872 “Revista medicală din Bucureşti”, publicată de N. Maldarescu, N.
Chernbach şi St. Velleanu ; în anul 1875 “România medical”, condusă de A. Marcovici, I. Felix, N.
Kalinderu, Gr. Ramniceanu şi L. Fialla, trecută în anul 1893 sub direcţiunea
profesorului V. Babeş; în anul 1879 “Jurnalul Societăţii ştiinţelor medicale dinBucureşti”, publicat de
biroul societăţii şi ”Progresul medical român”, de doctorii V. Vlădescu şi C. D. Chabudianu; în 1881
“Spitalul”, revista studenţilor în medicină.

Aplicaţie:

Fiecare participant,în afară de faptul că îşi scrie numele aşa cum i-ar plăcea să fie numit in grup,
face o caricatură, sau desenează ceva ce l-ar reprezenta. In timpul exerciţiului participanţii nu
pot să discute intre ei si să-şi arate desenele. După aceasta desenele sunt afisate, iar
participanţii incearcă să ghicească pe cine reprezintă acestea.

Participanţii pot fi impărţiţi pe grupuri care vor trebui să se reprezinte printr-un obiect anumit.

1.2. Tipuri de igienă

1.2.1. Igiena personală

Igiena personală înseamnă să ai grijă de tine în fiecare zi; cu cât păstrezi un nivel ridicat de igienă
personală, cu atât vizitele la medic vor fi mai rare. Ȋn plus, vei fi mereu apreciat de familie şi de prieteni.
Deprinderile igienice se obţin prin educaţie, de la vârsta cea mai fragedă şi trebuie apoi consolidate
pentru a deveni o necesitate organică de viaţă.
Măsurile de igienă individuală au rolul de a preveni sau de a reduce acţiunea nocivă asupra
organismului a unor factori fizici, chimici, biologici sau sociali din mediul de viaţă şi de muncă.
Importanţa acestui aspect al igienei individuale a fost relevată la Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor
Unite asupra mediului de la Stockolm, care a preconizat ca igiena să devină obiect de educaţie şi
învăţământ, începând cu grădiniţa şi până la cursurile postuniversitare indiferent de profilul profesional
al oricărei persoane.
Aplicarea perceptelor de igienă individuală nu se poate face empiric, ci în mod ştiinţific şi
conştient. De aceea, sunt necesare cunoştinţe din domeniul modului de acţiune a factorului de mediu
asupra organismului, o cultură sanitară suficientă pentru a înţelege anatomia şi fiziologia organismului,
principalele sale mecanisme de apărare faţă de agenţii nocivi. Organismul reacţionează faţă de mediu
prin adaptări variate, în condiţiile în care agresiunea factorilor nocivi nu depăşeşte posibilităţile sale
reactive şi de aceea, cu cât omul este mai rezistent, cu aât creşte capacitatea de adaptare. Această
rezistenţă depinde la rândul ei de exerciţiu, de antrenament, de folosirea alimentaţiei rationale, de
regimul de muncă şi de odihnă.
 Igiena este o modalitate simplă şi eficientă de a rămâne sănătoşi şi de a fi o prezenţă plăcută
pentru cei din jurul nostru. Igiena personală înseamnă un set de reguli simple şi uşor de respectat.
Aliata perfectă pentru igienă, apa, ne permite să realizăm gesturile indispensabile care protejează
organismul de diverse afecţiuni.
Un gest simplu dar esenţial: spălarea mâinilor!
Lipsa igienei şi transmiterea microbilor prin intermediul mâinilor murdare sunt principalele cauze
ale bolilor digestive şi ale infecţiilor respiratorii, dar şi ale afecţiunilor cutanate (herpes).
Ȋn concluzie, igiena individuală, personală, ca măsură profilactică, putând fi aplicată de întreaga
populaţie, în funcţie de nivelul de cultură generală şi sanitară, capătă o importanţă socială primordială
• Igiena personală (deprinderi de viaţa sănătoasă, curăţenia corpului si a hainelor, alimentatie
sănătoasă, un regim echilibrat de odihnă şi mişcare),
• Igiena gospodăriei (pregătirea în condiţii igienice a alimentelor, curăţenia, iluminarea şi
aerisirea casei ),
• Igiena muncii (măsuri care au ca scop eliminarea riscurilor apariţiei bolilor profesionale şi a
accidentelor), sănătatea publică (supraveherea alimentării cu apă şi alimente, prevenirea
răspândirii bolilor infecţioase, eliminarea gunoaielor menajere şi a apelor reziduale,
controlul poluării aerului şi a apei)
• şi Igiena mentală – recunoaşterea factorilor psihologici şi emoţionali care contribuie la o
viaţă sănătoasă.

1.2.2. Igiena raţională a alimentaţiei

Alimentul este factorul de mediu înconjurător cu cea mai mare influenţă asupra organismului
uman. De felul în care este înţeleasă această realitate, alimentele pot avea o funcţie pozitivă în
menţinerea sănătăţii sau dimpotrivă, pot să expună la îmbolnăviri. O alimentaţie raţională asigură
existenţa şi capacitatea de adaptare la acţiunea în continuă schimbare a factorilor din mediul
înconjurător.
Alimentul este primul nostru medic, a zis Hipocrate.
Igiena alimentaţiei = parte a igienei care are ca obiectiv cunoaşterea şi punerea în valoare a
efectelor favorabile ale alimentaţiei asupra stării de sănătate şi eliminarea sau îndepărtarea riscului ca
produsele alimentare să devină factori de risc (dăunători) pentru consumator.
Sunt 5 grupe de substanţe nutritive: proteine, lipide, glucide, minerale, vitamine.
Alimentaţia este raţională dacă asigură cantităţi optime din toate substanţele nutritive de care are
nevoie organismul în diferite stări fiziologice şi condiţii ale mediului ambiant.
De altfel, la baza vieţii stau multiple prefaceri biochimice, ceea ce impune încorporarea din
mediul înconjurător a anumitor substanţe. Acestea se găsesc în diverse produse naturale sau industriale
care alcătuiesc hrana şi care poartă denumirea genetică de alimente.
În organismele vii alimentele îndeplinesc trei roluri esenţiale: energetic, plastic şi catalitic. Rolul
energetic constă în furnizarea energiei care rezultă din transformarea substanţelor alimentare. Energia
dobândită astfel se exprimă în calorii şi stă la baza tuturor proceselor fiziologice de la clipit, respiraţie,
digestie până la cele musculare şi intelectuale.
Rolul plastic al alimentelor constă în asigurarea substanţelor necesare la refacerea ţesuturilor uzate
sau distruse precum şi la formarea ţesuturilor noi implicate în creştere. Rolul catalitic constă în
activitatea unor compuşi chimici aflaţi în alimente care intervin direct în asimilarea şi dezasimilarea
substanţelor conţinute în hrană. Principalele substanţe alimentare sunt: proteinele, glucidele, vitaminele
şi sărurile minerale. Glucidele, grăsimile şi proteinele sunt extrem de importante prin funcţia lor plastica
şi de stimulare a unor funcţii vitale şi nu trebuie să lipsească din alimentaţie. Rol plastic mai au şi
grăsimile care formează depozite sub piele sau în diverse organe. Sărurile minerale au, de asemenea, rol
plastic, calciul participând la formarea oaselor, iar fierul la sinteza hemoglobinei.
Vitaminele a căror prezenta este indispensabilă desfăşurării armonioase a tuturor proceselor
metabolice îndeplinesc rol catalitic. În tratamentul mai multor boli, alimentaţia joacă un rol extrem de
important, regimul alimentar întrecând uneori ca importanţă chiar medicamentele. Brânza de vaci, de
exemplu, intervine activ in procesul de vindecare a hepatitei epidermice.
Pentru acoperirea printr-o alimentaţie raţională, organizată a tuturor nevoilor vitale ale organismului, este
necesar să se ştie ce mâncăm, cât mâncăm, cum mâncăm şi când mâncăm.
Alimentaţia trebuie să fie completă, adică să procure organismului proteine, glucide, săruri
minerale şi vitamine în anumite proporţii. Cum nici un aliment nu conţine toate aceste substanţe în
proporţiile corespunzătoare nevoilor organismului este necesară o alimentaţie variată care să cuprindă
toate cele 8 grupe în care sunt împărţite alimente în funcţie de valoarea lor biologică şi de substanţele pe
care le conţin.
 Laptele şi brânzeturile fac parte din prima grupă şi constituie o sursă de proteine valoroasă de
calciu şi vitamine, fiind deosebit de necesare copiilor pt. dezvoltarea organismului la vârsta creşterii şi
pt. consolidarea rezistenţei la condiţiile nefavorabile. Laptele este necesar dar nu suficient, el fiind sărac
în unele elemente (fier, cupru, mangan), în timp ce brânzeturile grase, consumate în cantităţi mare,
favorizează hipercolesterolemia.
Din grupa a-II-a face parte carnea, inclusiv cea de peşte. Carnea este bogată în proteine valoroase
şi fier ăi are rol important în creştere. Stimulează activitatea nervoasă superioară. Ouăle se află în grupa
a-III-a. Conţin proteine de înaltă valoare biologică, numeroase vitamine în cantităţi mari şi grăsimi de
calitate. Gălbenuşul conţine 2% colesterol.
În grupa a-IV-a sunt legumele şi fructele, ele reprezentând principala sursă de vitamina C,
conţinând glucide, substanţe minerale şi o mare cantitate de diverse substanţe aromatice. Nu pot acoperi
necesarul energetic, fiind în acelaşi timp foarte sărace în proteine. Aceste alimente extrem de valoroase
nu pot acoperi singure nevoile nutritive ale organismului uman.
Grupa a V-a aparţine cerealelor şi leguminoaselor uscate, care reprezintă cea mai importantă sursă
energetică datorită glucidelor pe care le conţin. Sunt de asemenea şi o sursă importantă de vitamine din
grupul B şi C. Proteinele vegetale prezent în cereale şi leguminoase uscate sunt inferioare calitativ în
raport cu cele animale. Întotdeauna mulţi dintre noi (oamenii) nu atrag atenţia asupra multor lucruri atât
de mici, elementare, dar cu un rol foarte important în viaţa cotidiană, drept exemplu, am putea lua modul
de a ne organiza timpul, de a ne alimenta, de a ne informa etc. Există unele stări care ne pot direcţiona
foarte uşor spre o stare de boală cum ar fi: alimentaţia dezechilibrată, stresul psihic cu întregul cortegiu
de boli pe care acestea le direcţionează: obezitate, boli cardiovasculare, cancer, etc. Pentru combaterea
acestor boli trebuie sa adoptăm un mod sănătos de viaţă. Acest mod de viaţă sănătos include: alimentaţie
sănătoasă, exerciţiu fizic, respectarea ritmului de somn-veghe, comportamente preventive, vizite
medicale regulate, comportament sexual protejat etc.).

1.2.2.1. Principii ale unei alimentaţii sănătoase

Alimentaţia reprezintă un obicei necesar supravieţuirii, dar, în acelaşi timp, atât de periculos dacă
este realizată în mod necorespunzător . Ȋn acest sens, să ne amintim un proverb egiptean care spune : ”
Jumătate din ceea ce mănânci te ajută sa trăieşti; cealaltă jumătate, il ajută pe doctorul tău să
trăiasca” . Trebuie, astfel, să înţelegem că în farfuria din faţa noastră se ascunde atât secretul tinereţii şi
sănătăţii, cât şi demonul îmbătrânirii şi îmbolnăvirilor. Ȋn ceea ce priveşte alimentaţia, sunt importante
câteva întrebări: Ce? Cât? şi Când mâncăm? La primele două întrebări trebuie să răspundem astfel încât
să asigurăm un aport cantitativ (necesar caloric) şi calitativ (principii nutritive) adecvat fiecărei persoane.
Trebuie întotdeauna asigurat un echilibru între glucide, lipide, proteine (denumiţi macronutrienţi,
vitamine, săruri minerale). Surse de glucide sunt reprezentate de: cereale şi produse de cereal (făina,
pâinea, mălaiul, pastele făinoase, grişul, orezul, etc.), legumele, fructele, zaharul şi produsele zaharoase.
Lipidele vegetale sunt uleiurile de floarea-soarelui, de măsline, soia, iar cele animale sunt untul,
smântâna, frisca, untura, gălbenusul de ou, cascavalul. Alimentaţia trebuie să fie combinată iî părţi egale
cu proteine vegetale din cereal (orez, pâine, paste fainoase, legume) şi proteine animale (carne, lapte,
brânză, ouă). Deosebit de importante sunt şi produsele alimentare de protecţie: peştele oceanic, cerealele
germinate, produsele fermentate lactic, în special, iaurtul (asigură protecţia în afecţiuni cardiovasculare,
neoplasm). De asemenea, se recomandă, un aport zilnic de 25-35 g fibre alimentare. Surse pentru acestea
sunt ovăzul, legume, orez, grâu, mere, citrice, căpşuni, fructe. Importanţa acestora rezidă tocmai din
faptul că o dietă cu conţinut adecvat de fibre se asociază cu o incidenţă scăzută a bolilor cardiovasculare,
a diabetului zaharat (prin reducerea absorbţiei glucidelor) şi a cancerului de colon (se reduce expunerea
colonului la produşii nocivi care-l traversează prin reducerea concentraţiei acrestora şi a duratei
tranzitului). Cantitatea de sare (clorura de sodium) recomandabilă într-o alimentaţie raţională este de 4-
6g/zi, deşi frecvent se fac abuzuri. O alimentaţie raţională cu toate principiile nutritive va aduce şi un
aport adecvat de vitamine, suplimentele de vitamine nefiind necesare în condiţiile unei alimentaţii
raţionale. Consumul zilnic de lichide se recomandă să fie în jur de 1500 ml şi sub formă de apă, ceaiuri,
sucuri, lapte, supe, la care se adaugă, cel putin, 600-700 ml apă din alimente. Prelucrarea termică a
alimentelor are un rol important. Astfel, se recomandă prepararea alimentelor prin fierbere, înnăbuşire,
coacere şi nu prin prăjirea la grăsimi. Fructele şi legumele se recomandă a fi consumate preponderant
proaspete. Trebuie să evităm produsele care, în exces luate, pot dăuna grav sănătăţii: grăsimile,
dulciurile, alimentele fast-food şi băuturile răcoritoare. Totodata, trebuie de evitat consumul de alcool,
deoarece, dacă, în cantitati mici, poate avea efecte favorabile în anumite circumstanţe, în cantităţi mari
poate avea consecinţe devastatoare asupra sănătăţii fizice şi psihice a fiecăruia.
Alimentaţia normală asigură dezvoltarea şi funcţionarea sănătoasă atât a organelor digestive cât şi
a întregului organism. Igiena alimentaţiei ne ajută să cunoaştem în acelaşi timp bolile digestive propriu-
zise şi pe cele cu poartă de intrare digestivă.

Alimentaţia şi importanța ei pentru organism

Alimentaţia normală înseamnă respectarea regulilor de igienă stabilite ştiinţific prin care se asigură
calitatea şi cantitatea alimentelor pentru a putea trăi sănătos şi a munci eficient.
Regulile unei alimentaţii sănătoase
1. Alimentaţia trebuie să fie corespunzătoare calitativ adică să cuprindă substanţele nutritive
necesare creşterii, dezvoltării şi desfăşurării activităţii omului (proteine, glucide, lipide, apă, săruri
minerale şi vitamine) în anumite perioade de vârstă şi condiţii de viaţă.
2. Alimentele trebuie să corespundă din punct de vedere cantitativ, adică să se asigure cantităţile de
substanţă cerute pentru a acoperi cheltuielile energetice ale organismului şi pentru construirea celulelor şi
ţesuturilor uzate sau aflate în curs de creştere. Alimentele deficitare sau excesul lor tulbură grav
dezvoltarea, scade rezistenţa faţă de îmbolnăviri şi capacitatea de muncă.
3. Alimentarea trebuie să se facă la ore regulate. Se ştie că în funcţionarea organelor digestive, după
perioadele de activitate sunt necesare perioadele de odihnă. De aici decurge regula că micul dejun,
prânzul şi cină să fie luate la anumite intervale de timp (4-5 ore) şi pe cât posibil la aceleaşi ore
obişnuind în felul acesta organele digestive să lucreze ritmic şi cu eficiență maximă.
4. Alimentele trebuie să fie echilibrate : proteinele şi grăsimile trebuie să se afle în proporţii
aproximativ egale. Însă unora le plac dulciurile şi făinoasele, alţii preferă carnea şi grăsimile, unii copii
se obişnuiesc să consume mari cantitatăţi de lapte şi refuză preparatele de carne şi legume. Această
alimentaţie unilaterală produce tulburări serioase în creşterea şi dezvoltarea organismului: excesul de
glucide, duce la ingrășare şi tulburări de dezvoltare a sistemului osos şi muscular, iar carenţa lor slăbeşte
capacitatea funcţională a organismului. De aici decurge regula următoare- alimentaţia trebuie să fie cât
mai variată asigurând toate substanţele nutritive în proporţia necesară.
5. Hrana trebuie să fie proaspătă şi corect preparată pentru a ne feri de îmbolnăviri şi pentru a nu se
pierde vitaminele şi sărurile minerale. Se ştie că prin fierbere îndelungată unele vitamine se distrug, dar
adaosul de fructe şi legume proaspete poate suplini acest deficit.
6. Hrana trebuie să fie gustoasă şi frumos servită pentru a întreţine pofta de mâncare. Când organele
tubului digestiv sunt pregătite pentru noi procese digestive şi când organele au nevoie de noi substanţe
plastice sau energetice simţim această sub formă de senzaţii de foame şi sete. Ea apare şi se menţine în
condiţiile în care alimentaţia se face la ore regulate și dacă este echilibrată şi variată. Prepararea culinară
corectă şi adaosul de arome şi condimente în proporţia admisă le dau gust şi miros plăcut. Aspectul, felul
de prezentare a alimentelor, atmosfera calmă şi caldă la masă etc. contribuie la o secreţie digestivă
normală. Pofta de mâncare se pierde printr-o alimentare unilaterală şi prin luarea mesei la ore neregulate.
Dar şi ocupaţiile zilnice prea intense, când omul uită să mănânce sau stă în faţa farfuriei cu mâncare
având gândul în altă parte, pot duce la pierderea apetitului şi deci la slăbirea organismului. Pofta de
mâncare este scăzută sau chiar absentă în stări de boală, la emoţii puternice.
7. Alimentele trebuie să fie săţioase. Senzaţia de foame dispare după ce am consumat cantitatea de
alimente necesare, apărând senzaţia de saturare (de saţietate) care ţine mai mult sau mai puţin în funcţie
de natura alimentelor. Unele alimente de exemplu laptele şi produsele lactate trec repede prin stomac şi
intestin. Carnea şi ouălele rămân mai mult (2-3ore) iar grăsimile şi mai mult. Zicem că laptele este mai
puţin săţios decât carnea şi grăsimile, adică hrănindu-ne numai cu laptele ar trebui să luăm mai multe
mese pe zi decât dacă ne alimentăm şi cu alte produse.

1.2.2.2. Reguli igienice

Alimentaţia trebuie să corespundă calitativ şi cantitativ.

 Alimentaţia trebuie să se facă la ore fixe, pentru ca organele digestive să lucreze ritmic şi să li se
asigure perioade de odihnă.
Alimentaţia trebuie să cuprinda crudităţi, care favorizează curăţirea dinţilor şi vitalitatea gingiilor.
Alimentaţia trebuie să fie cât mai variată şi să evite alimentaţia unilaterală. Excesul de glucide
determină îngrăşare şi tulburări în dezvoltarea sistemelor osos, muscular şi nervos. Evitarea consumării
consecutive de alimente prea fierbinţi sau prea reci, deoarece smalţul dinţilor se poate sparge.
Evitarea dulcilor după cină, pentru a nu rămâne resturi, care favorizează apariţia cariilor.
Cele mai bune condiţii de păstrare a alimentelor este frigul. Mucoasele organelor digestive ale
copiilor sunt mai fine decât ale adulţilor. Datorită schimbării dinţilor, copii fac mai uşor şi mai frecvent
infecţii ale gurii. Complicaţiile cariei dentare, abcesele dentare sau granoloamele, reprezintă focare de
infecţii, care pot declanşa îmbolnăvirea rinichilor şi a inimii.

Aplicaţie: Adevărat sau fals

Cursanţii sunt împartiti în doua echipe stând de o parte si de alta a unei linii de

centru. O echipa va fi "Adevarul" iar cealaltă va fi "Falsul". Fiecare echipă are o sarcină.

Când liderul va spune ceva adevărat cum ar fi "Alimentul este primul nostru medic",
jucătorii din echipa adevărului vor alerga spre obiectivul lor, fiind urmăriţi de jucătorii din
echipa falsă. Dacă vor fi prinşi, jucătorii din echipa adevărului vor trece în echipa falsului.
Echipa care va avea la sfârşitul jocului cei mai mulţi membrii va câstiga.
1.3. MODUL SĂNĂTOS DE VIAȚĂ

Modul sănătos de viaţă este temelia profilaxiei bolilor. Trebuie sa subliniem ca el realizeaza
cel mai preţios mod de profilaxie – profilaxia iniţială a bolilor ce preîntâmpină apariţia lor, extinde
diapazonul posibilităţilor de adaptare a omului. Copilul sănătos poate fi educat mai uşor. Este un fapt
general cunoscut. Lui i se formează mai repede toate priceperile si deprinderile necesare, el se adapteaza
mai uşor la schimbul condiţiilor si petrece toate cerinţelele care îi sunt înaintate. Sănătatea este cea mai
importantă premisă a formării corecte a caracterului, iniţiativei, a voinţei puternice, capacităţilor şi
aptitudinilor naturale.

Importanţa exercitiului fizic

Exercitiul fizic are o serie de efecte benefice: determină scăderea ponderala cu menţinerea
musculaturii; reduce obezitatea abdominală, reduce riscul de apariţie a diabetului zaharat tip 2 şi a bolilor
cardio-vasculare; menţinerea controlului glicerinei si a lipidelor serice ; reduce valorile tensiunii arteriale
în hipertensiunea arterială cu valori moderat crescute: creste tonusul şi forţa musculară, mobilitatea
articulară, previne articulaţiile osteo-articulare, dă sens şi calitate vieţii, combate stresul. Pentru a fi
eficient, este bine ca exerciţiul fizic să se efectueze regulat ( de 4-5 ori/săptămâna), se recomandă să
dureze 30-50 minute şi să fie de intensitate moderată (mers pe jos rapid, dans, îngrijirea propriei grădini,
etc.). exerciţiile fizice aerobice, dinamice, cu implicarea multor grupe musculare ( înot, tenis, gimnastică,
jogging) efectuate regulat, duc, de asemenea, la reducerea masei adipoase. O atenţie mai deosebită, în
sensul monitorizării stricte a activităţii fizice, se impune la cei cu afecţiuni ale membrelor inferioare,
afecţiuni cardio-vasculare şi respiratorii. Stresul este folosit pentru a descrie o reacţie de discomfort a
organismului (nervozitate, nelinişte, tensiune), determninată de un eveniment negativ. Multe personae
ajung să aibă excese alimentare ca modalitate de a face faţă situaţiilor de stres. Consumul de alimente
este folosit ca mijloc de abatere a atenţiei de la anumite probleme, de relaxare si destindere. Pentru a face
faţă în mod eficient situaţiilor de stres şi suprasolicitare, trebuie dezvoltate abilităţi specifice de reducere
a stresului, de tipul: exprimare emoţională, practicarea exerciţiilor de relaxare, practicarea exerciţiilor
fizice, căutarea sprijinului la cei din jur, identificarea activităţilor plăcute, relaxante şi practicarea lor
periodică, identificarea micilor succese zilnice şi autoacordarea de recompense, psihoterapie.

Importanţa unui somn odihnitor

 Somnul normal are rol în reflectarea metabolică (durata somnului este direct proporţională cu rata
metabolismului), în conservarea energiei şi în consolidarea amnezică. Pentru desfăşurarea unei activităţi
fizice şi psihice normale, sunt necesare 8 ore de somn pe zi, cu respectarea ritmului somn-veghe.

1.3.1. Igiena mediului

Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate sectoarele de

activitate: economice, sociale şi politice. Rezolvarea acestor probleme reclamă participarea tuturor celor
implicaţi în poluarea factorilor de mediu: agenţi economici, departamente, ministere, dar şi a acelora care
sunt interesaţi în ocrotirea mediului: în primul rând populaţia şi reprezentanţii ei aleşi în diverse
organisme, organizaţii neguvernamentale, întreaga structură statală. Fără ocrotirea mediului, nu se poate
asigura dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului
condiţionează dezvoltarea durabilă. Cerinţele şi exigenţele existente la nivelul Uniunii Europene impun o
nouă abordare a problemelor globale de mediu, din punct de vedere al efectelor şi presiunii asupra
mediului. Situată în zona Europei de interferenţă a ecosistemelor complexe carpato-danubian şi
danubiano-pontic, România are o zestre naturală şi peisagistică de o frumuseţe, varietate şi echilibru de
invidiat.
Sursele principale emitente de poluanţi sunt: -sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe
mari platforme industriale, dar şi intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate, preponderent
pe verticală); -circulaţia auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând şi traficul greu; -şantiere de
construcţie şi betoniere; -centralele electrotermice; -surse difuze de combustie. Principalele obiective ale
politicii de mediu din România sunt create pentru a garanta un mediu curat, şi urmăresc să asigure o viaţă
sănătoasă populaţiei, să ducă la eliminarea sărăciei şi a degradării mediului, să regenereze economia pe
baza principiilor de dezvoltare durabilă şi să armonizeze legislaţia naţională privind protecţia mediului
cu cea a Uniunii Europene. Poluarea aerului se datorează în proporţie de 50% dioxidului de carbon. Se
ştie că, în linii mari, fiecare kilogram de petrol sau de cărbune produce prin ardere trei kilograme de
dioxid de carbon. Crescând concentraţia de CO2 în condiţiile în care ceilalţi factori care contribuie la
producerea efectului de seră nu se schimbă, în anul 2050 supraîncălzirea va creşte cu 4-5C. În condiţiile
dezvoltării civilizaţiei, cu toate avantajele şi dezavantajele ei, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de
mediu au devenit pentru întreaga umanitate un obiectiv primordial, o sarcină dificilă a cărei realizare
presupune nu numai eforturi material –financiare şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi
fundamentarea unor concepţii ştiinţifice pentru această activitate, formarea şi dezvoltarea unei cunoştinţe
ecologice. Ca element important al mediului aerul atmosferic , calitatea acestuia reprezintă o semnificaţie
deosebită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru existenta faunei si flore. datoriăa particularităţilor
naturale ale atmosferei si consecinţelor activiăţilor umane poluarea aerului datorată fie creşterii unor
constituienţi normali ai atmosferei –bioxidul de carbon, ozon etc, fie pătrunderea unor compuşi străini
acestui mediu – elemente radioactive, substanţe organice de sinteză s.a. constituie o realitate tot mai
evidentă a societăţii moderne. Conceptul de poluare atmosferică nu trebuie însă limitat la aspectele
privind impurificarea propiu-zisă aerului ci trebuie să aibă în vedere şi prevenirea, cuantificarea şi
limitarea efectelor ei, precum şi unele aspecte juridice şi de etică socială.
Practic, principalele aspecte ce trebuie luate în considerare atunci când se studiază o problemă de
poluare atmosferică sunt de natură interdisciplinară şi privesc:
- localizarea: probleme globale, poluare transfrontieră, reţele alarmă;
- sursele: naturale, combustie, industriale , transporturi;
- poluanţii: elemente si compuşi chimici, mod de acţiune, caracteristici;
- masurători la: imisie, la emisie, prelevare, analize, metode, aparate;
- prevenire: desprăfuire, epurare, tehnologii nepoluante, instalaţii, metode, aparate;
- dispersie: studii dedispersie, meteorologie, topografie, coşuri, interacţiuni;
- efecte: pentru om, pentru animale, pentru plante; probleme medicale, probleme psihologice, probleme
morale, probleme financiare etc;
- management: aspecte juridice, aspecte administrative, apecte economice, apecte sociale, apecte
organizatorice etc.
Ȋn timp, ecosistemul poate suferi diferite niveluri de deteriorare prin poluări repetate, care au
consecinţe negative în aprecierea exactă de către specialişti a însuşirilor iniţiale, atât ale biotopului, cât şi
ale elementelor constitutive din bicenoza. Acest lucru ar presupune adaptarea tehnologiilor, fără a ţine
seama de condiţiile actuale în care organismele s-au dezvoltat.
Integralitatea este puternic afectată de poluare prin apariţia de disfucţionalităţi în existenţa unui
sistem ecologic (ex. în urma unei poluări anumite specii de plante foarte deosebite pot să dispară din
ecosistem).
Caracterul informaţional este afectat sau chiar distrus în urma deteriorării mediului de viaţă prin
poluare. Prin distrugerea receptorilor informaţiilor întregul lanţ al fluxului informativ este dereglat.
Echilibrul dinamic al biocenozelor şi starea de homeostazie a organismelor sunt puternic afectate
de efectul poluării mediului (ex: eliminarea organismelor entomofage în urma tratamentelor cu
insecticide neselective are ca efect înmulţirea exagerată a insectelor daunătoare).
Autoreglarea sistemelor biologice nu se mai poate realiza în condiţiile de poluare a mediului.
 Studiu de caz:

Ȋn apropierea oraşului Vaslui, urmează să fie deschisă o fabrică de vopsele. Deşi este
foarte încântător pentru locuitorii oraşului că se creează astfel noi locuri de muncă,
mulţi dintre aceştia se opun deschiderii acesteia datorită riscului la care va fi expus
oraşul privind poluarea mediului înconjurător. Ȋnsă, prprietarul acestei fabrici are
nevoie semnăturile a mai mult de jumătate din populaţia oraşului
Cursanţii se vor grupa în două echipe, încercând să găsească argumente atât pro cât şi
contra deschiderii acestei fabrici. 1.3.2.
Igiena
mentală

Igiena mentală este ştiinţa care promovează sănătatea mentală şi previne apariţia bolii mentale
prin aplicaţii ale psihologiei şi psihiatriei; este în acelaşi timp arta de a proteja mintea de incidentele şi
influenţele care i-ar putea inhiba sau distruge energia, calităţile şi dezvoltarea.
Ȋn frageda copilărie învăţăm rapid şi strict regulile igienei exterioare, corporale, însă nu aflam
nimic despre interior, despre cum să ne gestionăm emoţiile, cum să ne recunoaştem, să acceptăm şi să ne
exprimăm sentimentele; cum să facem faţă situaţiilor dificile atât de felurite pe care de nenumărate ori
vom fi nevoiţi să le înfruntăm în viaţă, cum să ne ferim şi să nu ne lăsăm influentaţi de mesajele toxice,
cum să evităm sau sa păarăsim jocurile psihologice distructive. Sufletul rămâne un mare mister, pentru
unii toată viaţa, pentru alţii până în clipa în care dintr-un motiv sau altul, aleg să îşi respecte întreaga
fiinţa, în totalitatea şi unitatea sa şi să acorde cel puţin în egală măsură aceeaşi importanţa curăţeniei
interioare ca şi celei exterioare.
Sănătatea mentală – spune Constantin Gorgos - apare drept o vastă sinteza, rezultanta complexă a
unei muţtimi de parametri ai vieţii organice si sociale, afţati in echilibru dinamic, ce se
proiectează pe modelul funcţional sau morfologic in istoria sa vitala. Manifestarea acestor stări de
sănătate ar fi existența unei judecăți și a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existența
unei discipline psihologice și sociale a muncii, bazate pe autocontrolul voliţional, acordat la normele
sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi si al echilibrului introversie-extroversie.
Ajutorul oferit de un specialist este indicat nu doar în perioadele de criză ale vieţii, când este de
fapt necesar, ci este recomandat pentru menţinerea şi întreţinerea echilibrului psihic, deoarece
combinaţia de factori genetici şi de mediu (o atmosferă familială caldă şi iubitoare, părinţi echilibraţi,
bine adaptaţi şi integraţi în mediul socio-profesional, având cunoştinţele referitoare la creşterea şi
educaţia copilului, capabili să ţină pasul cu schimbările şi provocările pubertăţii, ei înşişi având bine
dezvoltate deprinderile sanogenetice de igienă mentală care să asigure echilibrul perfect) care să asigure
acest deziderat este întâlnită în realitate foarte rar.
Ȋn ceea ce îi priveşte pe copii, deşi programele educaţionale sunt din ce în ce mai variate în
activităţi extraşcolare, ele nu pun accentul pe dezvoltarea interioară autentică şi la un nivel profund.
Ȋn ceea ce îi priveşte pe adulţi, în cazul în care nu îşi conştientizează anumite limitări şi
disfuncţionalităţi şi mai mult, dacă nu le acceptă, continuă să acţioneze în virtutea unor scenarii,
introspecţii şi mecanisme nocive, nefiltrate, care devin din ce în ce mai discrepante faţă de realitate şi
conduc astfel evoluţia personală către o pantă descendentă finalizată în cel mai rău caz în boală
psihică/somatizare sau, într-o variantă mai uşoară, în crize existenţiale, personale, disfuncţii în
comunicare, frustrări, relaţii nesatisfăcătoare etc. Este de aici uşor de imaginat cum se transmit acestea
toate din generaţie în generaţie.
Acest ciclu poate fi întrerupt în mod responsabil, iar consecinţele sunt benefice: adulţii îşi pot, pe
de o parte reechilibra viaţa interioară, şi pot, pe de altă parte, să transmită modele interacţionale şi emoţii
sănătoase copiilor lor.
Uneori nu este suficient sa facem ordine doar in viaţa noastră exterioară; tot ceea ce manifestam in
exterior este (si este necesar să fie) susţinut de echilibrul psihic.
Psihoterapia, prin pregătirea prealabilă şi competenţele specialistului, susţine acest demers prin
sistematizarea informaţiilor, evaluarea domeniilor care necesită intervenţiile corective, evidenţierea atât a
vulnerabilităţilor cât şi a resurselor neutilizate, precum şi a relaţiilor şi interdependenţelor dintre toate
aceste elemente; relaţia psihoterapeutică se diferenţiază de orice altă relaţie umană prin faptul că este
condusă de un anumit sens şi are obiective definite, susţine în mod obiectiv procesul individuaţiei şi
evoluţiei, conţine o importantă componentă de învăţare şi ofera o oglindă suportivă şi continătoare care
să te ajute să îţi pui acele întrebări la care ai nevoie să găseşti răspunsuri, propriile răspunsuri mai
degrabă decât sfaturi.
Igiena mentală se poate susţine prin psihoterapie/consiliere psihologică în mod constant sau
periodic, după caz. Psihoterapia include şi consilierea psihologica.
Consilierea psihologică este intervenţie psihologică în scopul optimizării, autocunoaşterii şi
dezvoltării personale şi/sau în scopul promovării sănătăţii, prevenţiei şi remiterii problemelor
emoţionale, cognitive şi de comportament. Consilierea psihologică se deosebeşte de consilierea
educaţională/şcolară. În timp ce consilierea educaţională/şcolară este focalizată pe probleme de educaţie
şi carieră, consilierea psihologică implică intervenţia consilierului psihologic în optimizare personală şi
în ameliorarea problemelor (subclinice) psiho-emoţionale şi de comportament. Consilierea psihologică se
deosebeşte de psihoterapie. Numai psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru
psihopatologie, în timp ce consilierul psihologic se focalizează pe optimizare şi dezvoltare personală,
probleme psihologice sau de patologie somatică în care sunt implicaţi factori psihologici.
Despre psihoterapie, putem spune că este intervenţia psihologică realizată ştiinţific şi în spirit
umanist în scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale, în scopul
modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi în tulburările somatice
şi în situaţii de risc. Intervenţia psihologică în psihoterapie poate avea ca obiectiv unul sau mai multe din
următoarele: optimizare, dezvoltare şi autocunoaştere; în probleme psihologice, psihopatologice şi în
situaţii de risc; în menţinerea sănătăţii (ex. educaţia pentru sănătate, prevenţia primară, igiena mentală) şi
confruntarea cu condiţia de boală şi impas existenţial (tratament, prevenţie, recuperare); optimizare a
proceselor, legăturilor şi relaţiilor în cuplu şi familie, grup, organizaţii.

Fisă de lucru:

Cursanţii, împărţiţi în două grupe, pe baza informaţiilor acumulate, vor trebui să

identifice cauzele care pot afecta organismul ducând la apariţia unui dezechilibru mental şi
care sunt urmările unui astfel de dezechilibru. Fiecare grupă îşi va alege un lider care va trebui
să prezinte aceste cauze şi care este mesajul de susţinere care trebuie transmis în legătură cu
această temă.

În concluzie toate componentele modului de viaţă sunt importante pentru menţinerea stării de
sănătate, de aceea trebuie acordată o atenţie deosebită implementării şi respectării la nivelul întregii
populaţii a măsurilor de optimizare a modului de viaţă. Ca motivaţie interioară pentru a menţine un mod
de viaţă sănătos, trebuie să ne amintim că : “Sănătatea nu este totul, dar fără sănătate, totul este nimic!”

BIBLIOGRAFIE

1. Brânză, Ioan – Igiena personală a elevului. Direcţia de Sănătate Publică, Iaşi;

2. Cucu,M., Penciu, P. –Igienă şi organizare sanitară. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
1975
3. Dumitrescu, Marinela, Dumitrescu, Sorina, Educatia pentru sanatate mentala si emotionala,
Ed.Aramis, 2005.
4. Fundaţia Tineri pentru Tineri – Manual de educaţie pentru viaţa de familie, Bucureşti;
5. Lazar, Mihai,, T.- Curs de anatomia şi fiziologia omului, igiena şcolară.Universitatea
“Al.I.Cuza”, Iaşi; 1985
 6. Liviu, Vulcu, Tratat de sănătate publică, vol.III, Ed.Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2006.
7. Marginean Ioan, Ana Balasu, Calitatea vietii in Romania, Ed.Expert, Bucuresti, 2005.
8. Miu, Nicolae,– Tratat de medicină a adolescentului. Editura Casa Cărţii de Știinţă, Cluj; 1999
9. Schiopu Ursula, Vera Emil, - Psihologia vârstelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
1991
10. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România – Primul ajutor- manual pentru formatori;
11. Susan, Shapiro, carol, Flaherty Zonis, – Manual de ecologie; 1995
12. Theodore H. Tulchinsky, Elena A. Varavikova, Noua sanatate publica. Introducere in sec. XXI,
Ed.Ulysse, Chisinau, 2003.
13. Trevor, Weston, - Atlas de anatomie.Editura Vox, Bucureşti; 1997
14. Vaideanu.,G., Educatia la frontiera dintre milenii, Ed.Politehnica, Bucuresti.
15. XXX Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
16. www.siguranţaalimentară.ro
17. www.opc-românia.ro
18. www.who.org.
19. www.cdc.gov.

MODUL II - PREVENIREA HIV/SIDA ȘI ITS

2.1. Noþiuni generale despre HIV ȘI SIDA

HIV (VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE) este un virus care atacă şi distruge

sistemul imunitar, iar organismul nu mai poate face faţă agenţilor patogeni de orice natură (virusuri,
bacterii, ciuperci, protozoare, celule canceroase). Astfel, rezultă infecţii şi forme de cancer care pot fi
mortale.
Infecţia cu HIV înseamnă prezenţa virusului în organism, care în timp determină boala SIDA.
Persoana HIV- pozitivă poate arăta şi se simţi bine o perioada lungă de timp, dar în acest timp poate
să transmită virusul.
SIDA (SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI ACHIZIŢIONATE). Este ultima
perioadă a infecţiei cu HIV, cînd sistemul imunitar este foarte afectat de virus şi numărul
celulelor T-CD4 scade foarte mult, iar organismul nu mai poate face faţă infecţiilor.
Un sindrom este o sumă de semne şi simptome care pot fi întâlnite în diverse boli, dar care în cazul
subiectului în cauză, au ca numitor comun infecţia cu HIV şi imunodeficienţa.
Imunodeficienţa reprezintă scăderea puterii naturale a organismului de a se apăra împotriva infecţiilor
şi a cancerelor. Spre deosebire de alte „imunodeficienţe” cu care omul se poate naşte sau prin care
poate să treacă temporar, în cazul SIDA, imunodeficienţa este dobândită / achiziţionată.
O persoană poate fi HIV-pozitivă, dar aceasta nu întotdeauna înseamnă că are SIDA.
Originea HIV
Există mai multe ipoteze referitor la apariţia infecţiei cu HIV, în jurul cărora se poartă
discuţii, dar părerea unanimă este că originea geografică a infecţiei nu este atât de importantă. Nu se
exclude că un virus, ca şi multe altele, care determină maladii asemănătoare la diverse specii de
animale, prin mutaţii genetice succesive să fi devenit agresiv asupra speciei umane, căci în prezent se
cunoaşte că HIV îşi poate modifica foarte repede structura sa genetică.
În literatura de specialitate se descriu mai multe ipoteze ale originii infecţiei cu HIV:
Conform ipotezei privind originea africană a bolii se consideră că locul de provenienţă este
Zairul, prima ţară africană ce a atras atenţia asupra problemei în cauză. Primii bolnavi de SIDA erau
două persoane originare din Zair, care locuiau în Belgia. Fiind efectuate cercetări ulterioare, în Zair
au fost depistate 38 cazuri de infecţie. Alte studii serologice au arătat că HIV era endemic în această
regiune încă din 1970. Pentru originea africană pledează şi identificarea în ţările din Africa de Vest a
tipului 2 de HIV, cel mai apropiat genetic de retrovirusul simian (SIV), care evoluează printre
maimuţe. Conform acestei ipoteze, virusul care este bine tolerat de maimuţe ar fi putut să treacă la
om, acesta devenind o gazdă nouă şi nepregătită pentru el.
· Ipoteza privind originea haitiană a infecţiei cu HIV, apărută în urma diagnosticării cu SIDA
a mai multor haitieni emigraţi în SUA, ceea ce a invocat că Haiti ar fi locul de origine al infecţiei cu
HIV.
· Ipoteza privind originea naturală susţine că este posibil ca HIV să fi existat într-o stare
endemică cu mult timp înainte de descoperirea SIDA. O revistă medicală americană prezintă 28 de
cazuri de Sarcom Kaposi, depistate în SUA şi Europa în perioada 1902 – 1966. Toţi aceşti bolnavi
prezentau şi infecţii însoţitoare, ulterior decedând în mai puţin de trei ani. S-ar putea accepta că cei 28
bolnavi aveau şi SIDA.
· Ipoteza originii de laborator a fost înaintată în literatura europeană şi făcea aluzii la
sponsorizările efectuate de armata americană pentru numeroase cercetări în acest domeniu. Însă,
cert este că HIV nu are calităţi de armă biologică: se transmite cu dificultate şi evoluează lent. În
plus, prima dată virusul a fost atestat când tehnologia nu permitea manipulări genetice capabile să
creeze un astfel de virus.
· Unii autori încearcă să situeze infecţia cu HIV şi mai adânc în istoria omenirii, căutând
să recunoască tabloul clinic al bolii la unele popoare din antichitate. Cu toate acestea, întrebarea „de
unde a apărut HIV?”, rămâne deschisă, dovezile aduse de fiecare din aceste ipoteze fiind insuficient
întemeiate.
 2.1.1. Caracteristicele HIV

HIV este un virus cu acţiune lentă, de formă sferică, din familia Retroviridae, cu capacitate de
integrare în genomul celulei gazdă, prin revers transcripţia ARN-ului viral în ADN, determinând în aşa
mod infecţia permanentă. Omul odată contaminat cu HIV rămâne infectat pe tot parcursul vieţii.
Evoluţia infecţiei cu HIV acoperă, în medie, o perioadă de peste 10 ani.
HIV, nu face parte din grupa virusurilor rezistente în condiţiile mediului ambiant, adică în afara
organismului uman. La uscarea lichidelor biologice, în care se află virusul, concentraţia acestuia
scade cu 90 - 99 % în câteva ore. Acest virus rezistă la congelare şi la temperaturi de până la +37ºC.
Este foarte sensibil la temperaturi înalte. La 56ºC se inactivează timp de 30 de minute, iar la temperatura
fierberii - timp de 1-5 minute. În material biologic uscat la temperatura de +22ºC virusul îşi menţine
infectivitatea de la 3-4 până la 6-7 zile, iar în mediu lichid, la temperatura camerei, timp de două
săptămâni.
HIV este sensibil la dezinfectanţi, chiar în concentraţii reduse. Substanţele dezinfectante
utilizate, în cadrul precauţiilor universale, în instituţiile medico-sanitare: clorură de var - 0,5%,
KMnO4 - 0,005%, apă oxigenată - 3%, alcool etilic - 70%, hipoclorit de Ca şi Na - 1%,
chlorhexidină - 0,05% asigură distrugerea virusului. Totodată, el rămâne rezistent la razele
ultraviolete şi la iradierea ionizată. HIV este mult mai puţin infecţios decât virusurile hepatice B, C,
probabilitatea sa de transmitere fiind mult mai mică.
Din punct de vedere al structurii biochimice HIV are mai multe forme, HIV-1 şi HIV-2 fiind
cele mai răspândite. HIV-1 este răspândit în special în America şi Europa Occidentală, HIV-2 – în
Africa. HIV-2 este relativ mai puţin virulent (boala evoluează mai lent) decât HIV-1.
HIV are o mare variabilitate genetică, chiar pe parcursul evoluţiei bolii, la aceeaşi persoană infectată.
Ca şi alte virusuri, HIV nu poate supravieţui în mod independent.

2.1.2.Factorii şi căile de transmitere

A. Lichidele organismului uman care conţin HIV

HIV poate fi detectat în toate lichidele biologice ale organismului persoanei infectate, însă
pentru transmiterea virusului este necesară o anumită concentraţie a lui. Cele mai contagioase
lichide biologice sunt: sângele, sperma, secreţiile vaginale, laptele matern.
 Lichide infecţioase Încărcătura virală
Sânge Foarte mare
Sperma Mare
Secreţiile vaginale Nu chiar atât de mare, suficientă însă pentru o
contaminare
Laptele matern Mai mică, suficientă însă pentru o contaminare

Intr-o concentraţie redusă, inofensivă din punct de vedere epidemiologic, virusul se conţine
în: urină, salivă, lacrimi, sudoare, fecalii. Dacă lichidele date nu conţin sânge, riscul contaminării
HIV se reduce la zero.

Lichide neinfecţioase Încărcătura virală

Saliva Nici una sau minimă
Transpiraţie Nici una sau minimă
Lacrimi Nici una sau minimă
Fecale Minimă
Urina Minimă

Volumul de lichid care trebuie să ajungă în sângele altei persoane pentru a o putea infecta depinde
şi de concentraţia virusului în el. Astfel, cantitatea de virus suficientă pentru infectare se conţine într-
o picătură de sânge care încape pe vârful unui ac. Volumul de salivă în care se află aceeaşi
cantitate de virus este de 4 litri. HIV cu o înaltă concentraţie se află în lichidul cefalorahidian, însă
acesta nu este eliminat de organism, prin urmare nu reprezintă pericol şi doar prezintă un risc
profesional.

B. Porţi de intrare în corp pentru HIV

· Plăgi deschise
· Suprafeţe de piele inflamate
· Mucoase inflamate, rănite
· Ţesuturi extrem de sensibile - suprafaţa mucoasei vaginului precum şi uretrei.
Trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii pentru ca infectarea cu HIV să se producă. Acestea
sunt:

– Sursa de infecţie - această condiţie este deseori interpretată ca reprezentând „o persoană

infectată cu HIV”, şi oamenii încearcă să „ghicească” cine este infectat sau nu, cu toate că
 nu există semne vizibile, iar testele specifice nu pot identifica existenţa infecţiei în primele luni
(perioada de „fereastră imunologică”). O asemenea abordare poate antrena şi discriminarea
persoanelor care trăiesc cu HIV. Astfel, ca sursă de infecţie, pentru transmiterea infecţiei
trebuie luate în considerare fluidele corpului care conţin virus - sângele, secreţiile genitale,
sperma, laptele matern sau organele, în cazul unui transplant.
– Calea de transmitere – trebuie reţinut că nu toate activităţile sexuale sau de injectare
permit transmiterea HIV. Unele practici prezintă riscuri foarte mari pentru infectarea cu HIV,
altele nu implică neapărat infectarea, daca sunt luate măsuri pentru a reduce riscul de
infectare (ex.: utilizarea prezervativului, dispozitive sterile de injectare, tratamentul ARV
profilactic la gravide).
– Gazda pentru virus – întrucât virusul nu trăieşte decât în celula vie, el nu este periculos în
afara organismului uman (dacă nu pătrunde într-un organism sănătos).
– Poarta de intrare în organismul sănătos – pentru a se produce infectarea, HIV trebuie să
pătrundă în organismul sănătos şi aceasta se poate realiza prin leziuni ale pielii, dacă nu este
intactă ( pielea reprezintă o barieră în calea infectării) sau prin mucoase (absorbţie sau leziuni
ale mucoaselor). Nivelul de absorbţie şi riscul producerii unor leziuni diferă la nivel de
mucoase (anală, vaginală, bucală, nazală, oculară).
- Cantitate de HIV suficient de mare pentru a se produce infectarea – pentru producerea
acesteia trebuie să existe o concentraţie mare de virus, motiv pentru care unele fluide ale
corpului constituie vehicule „eficiente” în transmiterea HIV, pe când altele nu o permit. Astfel,
sângele, sperma, secreţiile genitale şi laptele matern se înscriu în prima categorie, deoarece
pot conţine cantităţi mari de virus şi, în contact cu aceste fluide biologice, există posibilitatea ca
în organismul sănătos să pătrundă o cantitate de virus pentru a produce infectarea. Dacă
persoana urmează tratamentul antiretroviral, cantitatea de virus în organism se micşorează,
iar riscul de contaminare a infecţiei se reduce la contactul cu lichidele respective.

Aplicaţie:

Participanții vor primi câte un exemplar din formularul ,, Poveste despre HIV/SIDA ,, și sunt
rugaţi să completeze cu informațiile știute despre boală/ virus. (Anexa 1)

La sfărșit se analizează poveștile cursanților și se completează cu răspunsurile corecte.

 2.1.3.Căile de transmitere a infecţiei cu HIV

Transmiterea infecţiei cu HIV se realizează preponderent prin următoarele trei căi:

 parenterală (prin
sânge);
 sexuală (prin contact sexual neprotejat cu o persoană infectată);
 verticală ( de la mamă la
copil).

Căile de transmitere a infecţiei cu HIV

Persoana HIV infectată

A. Parenterală
-transfuzii de sânge şi produse din
sânge infectate
- transplant ţesuturi biologice şi
organe infectate
- seringi, ace contaminate cu
sânge, instrumentarul medical
prelucrat

B. Sexuală
-contacte homosexuale
-contacte heterosexuale
- contacte vaginale
- act necalitativ

C .Verticală
- transplacentar

- în timpul naşterii
- în timpul alăptării
 Totodată transmiterea infecţiei de la bărbat la femeie are o incidenţă mai mare, deoarece în
timpul unui contact vaginal, o parte mai mare a zonei genitale feminine este expusă secreţiilor
partenerului decât la bărbat. Există un risc în cazul sexului oral, în special dacă sunt leziuni la
nivelul mucoasei bucale.
Tinerele pot contacta infecţia cu HIV mult mai uşor decât femeile adulte având în
vedere factorii biologici care le caracterizează. Vaginul şi colul uterin nu sunt încă maturizate,
deci sunt mai puţin rezistente la HIV şi alte infecţii cu transmitere sexuală. Schimbările, în timpul
pubertăţii, a aparatului reproducător fac ţesuturile din aceste zone mai susceptibile infecţiei cu
HIV. De asemenea, schimbările asociate ciclului menstrual sunt de multe ori asociate cu o subţiere
a mucoasei care acoperă colul uterin. O astfel de subţiere poate permite mai uşor accesul HIV în
organism.

A.Transmiterea pe calea parenterală

Transmiterea HIV prin sânge este posibilă prin utilizarea instrumentelor
tăietoare/înţepătoare, medicale/nemedicale nesterile.
Riscul de infectare a HIV prin utilizarea în comun a dispozitivelor de injectare (ace,
seringi) contaminate la persoanele utilizatoare de droguri injectabile este foarte înalt. De asemena,
este foarte periculoasă utilizarea drogurilor în comun, ceea ce sporeşte riscul de contaminare a
virusului.
Rănirea sau penetrarea pielii sau a mucoaselor cu instrumente nesterile, ace pentru perforarea
urechii sau pentru efectuarea tatuajelor, foarfeci pentru manichiură sau pedichiură, lame de ras,
prezintă risc de infectare cu HIV.
Riscului de infectare cu HIV la personalul medical, după expuneri accidentale, reprezintă
circa 0,3%, adică este de 1:300.
Cea mai periculoasă este considerată transmiterea HIV prin transfuzii de sînge.
Riscul contractării infecţiei după o transfuzie a sângelui de la o persoană seropozitivă este
cvasi-total (90-95-100%). Totodată, în prezent, riscul de contaminare prin sîngele transfuzat, cât şi
prin ţesuturile şi organele donate, este redus datorită screening-ului obligator la HIV al tuturor
donatorilor acestor produse biologice.

B.Transmiterea pe calea sexuală

În întreaga lume calea sexuală este cea mai frecventă modalitate de răspândire a infecţiei cu
HIV. Toate practicile sexuale neprotejate sunt potenţial infectante. Contactul sexual neprotejat
sporeşte riscul de infectare cu HIV, îndeosebi în condiţiile coexistenţei infecţiilor cu transmitere
sexuală şi cu mai mult de un partener sexual.
Sexul comercial este una din cauzele principale de răspândire a epidemiei HIV în populaţie.
Odată cu sporirea activităţii prestatorilor de servicii sexuale a sporit cota parte a căii sexuale de
transmitere a HIV.
Pentru multe ţări persoanele homo- şi bisexuale asigură cele mai multe cazuri de infecţie cu
HIV. Există unele diferenţe în riscul transmiterii infecţiei, în funcţie de practicile sexuale utilizate.
Raportul homosexual sau heterosexual anal cu o persoană infectată implică cel mai mare risc de
infectare datorită fragilităţii mucoasei anale. În acest caz, riscul este de 5 ori mai mare decât în cazul
relaţiilor heterosexuale vaginale. Rapoartele heterosexuale vaginale, au un risc de transmitere diferit, în
funcţie de sexul persoanei infectate şi anume de la bărbat la femeie de 0,1 – 0,2% şi de la femeie
la bărbat de 0,033 – 0,1%.
Concentraţia de HIV este mai mare în spermă decât în secreţiile foarte puţine secreţii
vaginale, ne având o barieră serioasă în transmiterea infecţiei HIV.
Uneori, este suficient doar un singur contact sexual neprotejat pentru ca HIV să se transmită de
la persoana seropozitivă la cea sănătoasă.

C. Transmiterea pe calea verticală

Transmiterea HIV de la mama seropozitivă copilului se realizează: în timpul
sarcinii, în timpul naşterii (prin microtransfuziile de sânge de la mamă la făt, prin contactul
tegumentelor lezate şi a mucoasei conjunctivale a nou-născutului cu sângele sau secreţiile genitale
materne infectate, prin ingestia sângelui sau a altor fluide materne infectate) şi postpartum – în timpul
alăptării naturale.
Riscul infecţiei la copiii născuţi din mame infectate a fost apreciat între 13,0 şi 50,0%, în medie
30,0 – 45,0%, depinzând în mare măsură de stadiul infecţiei cu HIV la
mamă.
În general, tratamentul antiretroviral profilactic administrat mamei, în timpul sarcinii şi al
naşterii, absenţa alăptării şi tratamentul antiretroviral profilactic administrat copilului imediat după
naştere reduc riscul transmiterii infecţiei cu HIV la copil până la 5- 2%.
Probabilitatea transmiterii HIV în cazul unui singur contact:
90-100% - în timpul transfuziilor de sânge sau de substituenţi ai lui, infectaţi cu HIV;
30% - în cazul consumului de droguri injectabile cu folosirea aceleiaşi seringi cu o persoană
infectată cu HIV;
0,3% - în cazul înţepăturii cu un ac, pe care sunt urme de sânge
infectat cu HIV;
 50% - de la mama infectată cu HIV la nou-născut (în combinaţie cu
factorii ca: naştere naturală, complicaţii la naştere, alăptare ş.a.);
1% - de la mama infectată cu HIV la nou-născut, dacă sunt realizate măsuri de
profilaxie, inclusiv medicamentoasă:
3% - contact sexual anal fără prezervativ;
0,1-0,2 % - contact sexual vaginal, când unul din parteneri (bărbatul) este
infectat cu HIV;
0,05-0,1%- contact sexual vaginal, când unul din parteneri (femeia) este
infectată cu HIV;

Comportamente cu risc

· Penetrarea anală neprotejată heterosexuală sau homosexuală, prezintă un risc sporit de transmitere
a HIV, din cauza fragilităţii mucoasei anale. Studiile arată că numărul de infectări la 100 de expuneri
în acest caz este de 0,5- 3,0%.
· Penetrarea vaginală neprotejată prezintă un risc sporit de transmitere. Riscul transmiterii infecţiei
cu HIV este direct proporţional cu numărul de parteneri. Cu cât numărul de parteneri este mai mare,
cu atât probabilitatea de a întâlni un partener seropozitiv, este mai mare. Dar şi un singur
contact cu un partener sexual seropozitiv, prezintă un risc de infectare.
· Contactul sexual oral prezintă un risc de infectare, în special dacă există leziuni sângeroase la nivelul
mucoasei bucale.
· Utilizarea în comun a dispozitivelor de injectare contaminate de către două sau mai multe persoane,
se întâlneşte îndeosebi în cazul persoanelor care utilizează droguri.
· Personalul sanitar, care este în contact permanent cu pacienţii, este expus riscului de infectare în
cazurile când sunt produse accidente cu plăgi prin intermediul unui ac contaminat cu sânge sau
prin contactul cu sânge, ori alt lichid corporal infectat cu pielea lezată.
· Consumul de substanţe, care contribuie la scăderea capacităţii de decizie şi responsabilităţii
(alcoolul, drogurile), modifică capacitatea persoanei de a lua măsuri de protecţie, crescând riscul
de transmitere a virusului prin sânge sau relaţii sexuale neprotejate.
 Aplicaţie:

Participanții sunt înpărțiți în 4 echipe . Fiecare echipă primește câte un bilet în care sunt
prezentate diferite situații în care există riscul infecției cu HIV/SIDA (prin : contact sexual
neprotejat, contact cu o persoană infestată cu HIV/ SIDa, consum de droguri, etc.).

Fiecare echipă va formula un mesaj de susținere a comportamentului responsabil. La final

2.1.4.Mituriri despre infecţia cu HIV

Infecţia cu virusul imunodeficienţei umane este o infecţie ca oricare alta, omul infectat este
un om ca oricare altul, iar SIDA reprezintă o afecţiune de care cineva poate să sufere ca şi de
oricare alta. Totodată, cunoştinţele insuficiente ale persoanelor, despre infecţia cu HIV, sunt cauze
ale multor mituri care circulă în populaţie referitor la această infecţie.
La identificarea primelor cazuri de SIDA, se considera că orice contact cu o persoană
HIV-pozitivă determină transmiterea virusului. Datorită faptului că, populaţia nu era suficient
informată asupra modurilor de transmitere a acestei maladii, în societate s-a creat o situaţie
„favorabilă” de excludere socială a persoanelor seropozitive, fără dreptul de a participa alături
de ceilalţi membri la viaţa socială obişnuită.
Frecvent persoanele se întreabă dacă saliva, lichidul lacrimal sau alte lichide ale
organismului (urina, secreţiile nazale, lacrimale) ar putea transmite HIV. Acesta este un mit tipic,
deoarece în aceste fluide biologice HIV lipseşte sau se găseşte în cantităţi prea mici pentru a
transmite infecţia.
Întrebarea referitoare la transmiterea HIV prin înţepătură de ţânţari sau insecte, este
adresată deseori de către persoane. Nu există probe cu privire la acest mod de transmitere şi nu
este adevărat că infecţia poate fi transmisă astfel.
O abordare greşită foarte răspîndită în populaţie este „Dacă nu simt nimic, nu am nimic”.
Trebuie să conştientizăm că, în cazul infecţiei cu HIV, perioada asimptomatică poate dura ani de
zile şi pe tot parcursul acestei perioade persoana infectată este contagioasă şi poate transmite
infecţia prin căile cunoscute. Aceasta este una din deosebirile infecţiei cu HIV de multe alte
maladii infecţioase cunoscute.
Este foarte important de a cunoaşte că HIV nu se transmite:
• pe calea aerului;
• prin produse alimentare sau cu apa;
 • prin strângeri de mână sau îmbrăţişare;
• prin săruturi, tuse, strănut;
• prin intermediul animalelor sau prin înţepături de insecte.

Nu prezintă risc de infectare:

• relaţiile habituale;
• contactele la serviciu sau studii;
• călătoriile în comun în transportul public;
• frecventarea în comun a piscinei, saunei, băii, veceului, obiectelor sportive şi de recuperare
a sănătăţii;
• utilizarea în comun a veselei de bucătărie şi a lenjeriei de pat.

În cadrul contactelor sociale din viaţa cotidiană, NU există nici un pericol de a contacta HIV.
Persoana HIV- pozitivă NU prezintă pericol pentru cei din jur.

2.1.5. Evoluţia infecţiei cu HIV

Din momentul pătrunderii HIV în organism, infecţia parcurge patru stadii de dezvoltare:

1. Infecţia primară

De cele mai multe ori în acest stadiu persoana infectată nu simte nimic deosebit. HIV începe
să se multiplice şi este posibil ca după 2-6 săptămâni din momentul infectării să apară careva
simptome, asemănătoare unei răceli: pierderea poftei de mâncare, febră, slăbiciune, dureri de cap,
de gât, diaree, pierderea nesemnificativă a greutăţii. Simptomele infecţiei primare cu HIV se numesc
„simptoame ale seroconver- siei”. Ele se manifestă la circa 20-50% dintre persoanele noi infectate şi
apar odată cu formarea în sânge a anticorpilor la HIV. De cele mai multe ori acestea trec de la sine
în câteva săptămâni. Chiar dacă persoana se adresează medicului, în această perioadă diagnosticul
infecţiei cu HIV este foarte des omis.
 2. Stadiul asimptomatic
La această etapă sistemul imunitar întâlneşte o infecţie necunoscută pentru el, cu care nu
poate lupta. Virusul începe să se înmulţească activ şi cantitatea lui în organism creşte repede, dar încă
nu afectează grav sănătatea persoanei. Acest stadiu poate dura până la 10-15 ani, în funcţie de stilul
de viaţă al persoanei, modul în care se alimentează, face sau nu sport, fumează, consumă sau nu
alcool, droguri. Persoana arată şi se simte sănătoasă, mult timp nu prezintă nici un fel de simptome şi
poate nici să nu bănuiască că este infectată cu HIV. Din această cauză persoana infectată poate fi
identificată doar prin testarea sângelui la marcherii HIV.

3. Stadiul simptomatic PreSIDA

Acest stadiu poate fi îndelungat şi pe parcursul lui se observă clar un declin al stării de
sănătate, urmare a deteriorării sistemului imun. Perioadele când persoana este grav bolnavă alternează
cu perioadele când ea se simte mai bine. Acest fapt se întâmplă din câteva motive:

• Nodulii limfatici şi ţesuturile devin afectate sau „istovite” din cauza activităţii prelungite pe
parcursul anilor;
• HIV a distrus deja un număr mare de celule imunitare;

Organismul nu mai reuşeşte să înlocuiască celulele imunitare pierdute.

Totodată, în perioada respectivă apar şi simptomele SIDA. La început multe dintre ele sunt
neseminficative, iar apoi din ce în ce mai pronunţate:
• stomatite, candidoze;
• adenopatii – mărirea în volum a ganglionilor limfatici şi persistenţa acestui simptom mai
mult de o lună.
• diaree cronică cel puţin pe parcursul unei luni;
• transpiraţii nocturne abundente;
• febră care se menţine timp îndelungat;
• slăbiciune, oboseală permanentă;
• manifestări cutanate, erupţii, Herpes Zoster;
• pierderea bruscă a cel puţin 10% din greutatea corpului;
• tulburări de creştere şi dezvoltare la copii.
 4. Stadiul SIDA
SIDA este stadiul final şi cel mai sever al infecţiei cu HIV, când organismul nu mai este în
stare să se apere de infecţii. Diagnosticul clinic SIDA este confirmat atunci, când rezultatele testelor
arată un număr de limfocite CD4 mai mic de 200/mm³ de sânge (în mod normal numărul lor la adult
depăşeşte 1000/mm³) sau persoana prezintă una ori mai multe infecţii oportuniste.
Infecţiile oportuniste sunt complicaţii tardive ale infecţiei cu HIV. În timp ce majoritatea dintre
ele afectează foarte rar persoanele sănătoase, pentru pacienţii cu SIDA aceste infecţii sunt mai
agresive, au urmări mai severe, sunt mai dificil de tratat decât la alţi pacienţi şi deseori sunt fatale.
Definiţia SIDA (conform Centrului de Control şi Prevenţie al Bolilor din SUA) include 26 de infecţii
oportuniste, printre care: diverse forme de cancer, tumori, tuberculoza, pneumonii, infecţii intestinale,
sarcomul Kapoşi, etc. Persoana bolnavă de SIDA îşi poate reface sănătatea după unele boli, dar
numai parţial şi pentru puţin timp.

Stadiile de dezvoltare a infecţiei cu HIV

Infecţia primară Asimptomatică PreSIDA SIDA

Persoana poate Persoana se simte Persoana poate HIV distruge
prezenta semne bine şi este aparent avea ganglioni sistemul imun. Pe fonul
uşoare de sănătoasă. limfatici inflamaţi, imunodeficienţei se
intoxicaţie: slăbiciuni, reducerea dezvoltă infecţiile
▪ Febră masei corporale, oportuniste (virale,

▪ Cefalee diaree, febră. bacteriene,fungice,

▪ Slăbiciune parazitare) şi tumorile

generală maligne.

▪ Inflamaţia
ganglionilor
2ani
limfatici.
2 ani
2 săptămâni – 3 luni

5 – 7 ani
 • Semne şi simptome al SIDA

În urma scăderii imunităţii organismului în infecţia cu HIV apar semnele şi simptomele al

SIDA. Acestea pot fi:
Adenopatiile înseamnă mărirea în volum a ganglionilor limfatici şi persistenţa acestora
câteva luni, fără identificarea unor cauze. Adenopatiile pot să apară în diferite stadii ale infecţiei şi pot
determina unele complicaţii ce necesită tratamente îndelungate sau chiar intervenţii chirurgicale. De
asemenea, ganglionii pot să dispară pur si simplu, iar acest lucru poate să semnifice o ameliorare a
bolii.
Manifestări respiratorii datorate infecţiilor cu diferite bacterii, virusuri sau ciuperci
(pneumonii recurente, TB, etc.). Acestea sunt printre cele mai frecvente şi grave suferinţe ale
persoanelor infectate cu HIV.
Manifestări digestive sunt cele prezentate prin diaree cronică care duce la
scăderea în greutate pînă la situaţia extremă de caşexie. De cele mai multe ori ea este ca urmare a
unor parazitoze, a unor infecţii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv. Cea mai frecventă
afecţiune este stomatita micotică. Alte manifestări pot fi: voma, disfagia, anorexia, durerile
abdominale, scăderea în greutate. De asemenea, pot exista afecţiuni hepato-biliare, esofagiene şi altele.
Manifestările cutanate sunt foarte variate şi pot fi cauzate de infecţiile cu diferite virusuri,
paraziţi sau ciuperci, care provoacă: piele uscată, herpes Zoster, diferite erupţii.
Manifestările neurologice pot apărea în toate stadiile infecţiei cu HIV şi sunt destul de
frecvent întâlnite. Afecţiunile ce pot apărea sunt: meningitele, neuropatiile, accidentele vasculare
cerebrale, tumorile, diferite infecţii oportuniste (ex. toxoplasmoza).
Acestea au o gamă largă de simptome: dureri de cap, paralizii, tulburări de
comportament, tulburări ale funcţiilor cognitive, motorii şi ale limbajului etc. În fazele avansate ale
bolii apare encefalopatia HIV, care reprezintă complicaţia neurologică cea mai gravă în infecţia cu
HIV. Encefalopatia apare datorită acţiunii directe a virusului asupra sistemului nervos şi are o
evoluţie gradată, dar progresivă, cu scăderea funcţiilor motorii, cognitive şi comportamentale, pînă la
deces.
De asemenea, pe durata evoluţiei infecţiei cu HIV, apar tulburări psihice care fie se asociază
cu leziunile cerebrale, fie sunt date de dificultăţile de acceptare a bolii sau de adaptare la problemele
implicate de aceasta.
Tumorile pot avea diverse localizări în organism. Unul din cancerele caracteristice în infecţia
HIV este sarcomul Kaposi, ce se dezvoltă la nivelul pielii, dar şi în alte zone ale corpului în fazele
înaintate de boală. Frecvente sunt întîlnite şi limfoamele – cancere ale sistemului limfatic, ce pot
avea localizări diverse.
Tulburările de creştere şi dezvoltare apar frecvent la copiii infectaţi cu HIV.
 Acestea se referă, în special, la dezvoltarea staturo-ponderală datorată disfuncţiilor
endocrine sau evoluţiei infecţiei cu HIV.
În stadiul SIDA, organismul este afectat pe fondalul ineficienţei sistemului imunitar,
simptomatologia fiind complexă şi diversă de la un individ la altul. Factorii care influenţează negativ,
adică grăbesc evoluţia infecţiei HIV spre faza SIDA sunt: rezistenţa individuală scăzută, nutriţia precară
a individului şi stresul.
În absenţa tratamentului ARV, evoluţia de la infectare pînă la apariţia stadiul SIDA este
în general între 5-10 ani. Durata supravieţuirii, după instalarea SIDA variază între 9 luni şi 2 ani.
Această perioadă poate fi mult prelungită în condiţiile unui tratament adecvat şi susţinut cu
medicamente antiretrovirale.
Apariţia manifestărilor, anterior menţionate, nu arată şi viteza evoluţiei infecţiei. Există
situaţii în care, deşi există simptomele anterior amintite, boala are o evoluţie lentă şi există situaţii
contrare, fără semne, care sunt însoţite însă de un deficit imunitar sever şi evoluţii defavorabile.

• Diagnosticul infecţiei cu HIV

Diagnosticul serologic al infecţiei cu HIV se realizează în două etape: prima
etapă - de screening şi cea a doua - de confirmare. La etapa de screening se utilizează un test ELISA
care permite a depista anticorpii sumari anti-HIV1 şi anti-HIV2 sau un test de tip „combo” care pune
în evidenţă concomitent anticorpii anti-HIV1, anti-HIV2 şi antigenul HIV1. Serologia ELISA
pozitivă trebuie confirmată prin folosirea altor teste ELISA bazate pe alte principii, urmată de un test
de confirmare tip Western Blot. Testul Western Blot permite identificarea individuală a anticorpilor
anti-HIV specifici antigenelor virale, care confirmă veridicitatea rezultatului pozitiv, obţinut la etapa
de screening.

• Testul la marcherii HIV

Unica modalitate, ca persoana, sã se asigure dacã este sau nu infectatã cu HIV este de a efectua testul la
marcherii HIV. Acest test permite determinarea statusului infecþiei prin detectarea prezenþei sau
absenþei anticorpilor la HIV în sânge. Anticorpii sunt produºi de organism ca rãspuns la infecþie.
Astfel, dacã o persoanã are anticorpi la HIV în sînge, aceasta înseamnã cã a fost infectatã cu HIV (cu
excepþia cazurilor copiilor HIV negativi nãscuþi din mame HIV pozitive, care reþin anticorpii de la
mamã pentru cîteva luni).
 Pentru majoritatea persoanelor, există o "fereastră seronegativă" - perioadă de 4 până la 6
săptămâni, timp în care anticorpii HIV se produc, dar nu sunt încă identificaţi. Această perioadă
timpurie a infecţiei este de altfel şi cea mai contagioasă, dar transmiterea infecţiei se poate produce la
toate stadiile infecţiei.
La 90-95% din persoanele infectate anticorpii anti-HIV sunt produşi de obicei în
primele 3 luni după infectare, la 5-9% - în decurs de 6 luni, la 0,5-1% - mai târziu.
Efectuarea unui test HIV însoţit de consiliere, devine o oportunitate în obţinerea informaţiilor
complete referitor la prevenirea HIV şi luarea unor decizii cu privire la schimbarea
comportamentelor cu risc de infectare.
Testarea la marcherii HIV1/2 se efectuează la autoadresarea persoanelor sau la iniţiativa
lucrătorilor medicali în conformitate cu indicaţiile clinice şi epidemiologice.
Testarea la marcherii HIV1/2 se realizează doar în baza consimţămîntului benevol şi
informat al persoanei. În cazul unui minor, consimţământul scris, benevol, pentru testare la marcherii
HIV1/2 urmează a fi exprimat atît de minor cît şi de reprezentantul legal al acestuia. În cazul în care
este imposibil de a obţine consimţământul reprezentantului legal al minorului şi dacă efectuarea
testării este necesară pentru minor, este suficient consimţimântul în scris, benevol, al acestuia din
urmă. În cazul unei persoane lipsite de discernământ, responsabil de luarea deciziei privind testarea
la marcherii HIV este reprezentantul ei legal, cu implicarea maximal posibilă în limitele proporţionale
capacităţii de înţelegere a persoanei vizate.
Prestarea serviciilor de consiliere pre- şi post-testare se efectuează în instituţiile medico-
sanitare publice, private şi în cadrul ONG-lor abilitate şi acreditate în modul stabilit.
Cunoaşterea statutului HIV- pozitiv are avantaje esenţiale:
• Cunoscând că persoana este HIV pozitiv va lua măsuri necesare de a avea acces la tratament,
îngrijire şi suport, înainte de apariţia simptomelor şi, astfel, de a prelungi potenţialul vieţii
sale şi de a preveni dezvoltarea complicaţiilor pe parcursul a mai multor ani.
• Cunoscând că persoana este infectată cu HIV va lua măsuri de precauţie pentru a preveni
transmiterea HIV la alte persoane.

O persoană poate să facă un test la marcherii HIV dacă:

• a avut un comportament cu risc (de exemplu, un contact sexual neprotejat/ fără
prezervativ);
• a utilizat dispozitive injectabile nesterile în comun cu alte persoane;
• a avut un accident, care a implicat contactul cu sângele altei persoane (de
exemplu, a oferit ajutor unei persoane rănite, fără să se protejeze);
• a fost agresat/ă sexual;
• doreşte să îşi cunoască starea de sănătate;
 • are o infecţie cu transmitere sexuală;
• intenţionează să aducă pe lume un copil;
• are de gând să înceapă o relaţie sexuală;
• îşi propune să-şi întemeieze o familie;
• a aflat că un/o fost/ă partener/ă este infectat/ă cu HIV.

Aplicaţie:

Participanții sunt așezați pe scaune pe două rânduri paralele .

Cei de pe primul rând de scaune vor putea vizualiza, pentru scurt timp, cuvinte legate de
tematica HIV/SIDa notate de moderator pe o foaie A4. Aceștia vot trebui să utilizeze sinonime
pentru a descrie cuvintele prezentate pe foaie colegilor din grupa 2. Grupul 2 ghicește
cuvintele și explică semnificația lor și legătura acestora cu tematica HIV/SIDA.
 2.2. Prevenirea infecţiei cu HIV/SIDA

2.3.1. Strategia şi obiectivele prevenirii primare a infecţiei

cu HIV

Adevărul „a preveni maladia este mai uşor, decât a trata”, în cel mai înalt grad, se referă la
infecţia cu HIV, decât la orice altă boală.
Strategia prevenirii infecţiei cu HIV implică următoarele componente:
 de a fi informat privind pericolul şi momentele care prezintă risc de infectare cu
HIV;
 de a conştientiza importanţa evitării sau minimizării riscului;
 de a fi responsabil pentru propria sănătate având un comportament fără
risc.
Deprinderea unui mod sănătos de viaţă, promovarea şi menţinerea unui comportament fără
risc este principalul scop a activităţilor de informare, comunicare, prevenire primară a infecţiei cu
HIV.
Activităţile de educaţie şi prevenire a infecţiei cu HIV necesită conjugarea eforturilor tuturor
„Actorilor” din toate structurile societăţii: famili, comunitate, instituţiile de învăţământ, instituţiile
medicale, confesiile religioase, mass-media, ONG, etc.
Un rol important în coordonarea activităţilor îi revine autorităţilor administraţiei publice
locale, cu implicarea conducătorilor instituţiilor şi întreprinderilor, agenţilor economici, mass-
media. Însă, funcţia de iniţiator în acest proces important aparţine lucrătorilor medicali.
Principiul fundamental al medicinii primare este prevenirea maladiilor. Prevenirea infecţiei
cu HIV poate fi realizată în instituţiile medico-sanitare publice şi private.
Obiectivele prevenirii primare includ:
 Promovarea sănătăţii
 Ocrotirea sănătăţii
 Programele educaţionale şi de difuzare a informaţiei despre infecţia HIV/SIDA în
cadrul serviciilor de asistenţă medicală, la locul de muncă şi la cel de trai.
Pentru ca prevenirea infecţiei cu HIV să fie eficientă, toţi prestatorii de servicii în acest
domeniu trebuie să asigure beneficiarilor informaţii corecte şi, mai ales, să găsească o cale de a
prezenta mesajele de prevenire sau de sprijin în realitatea vieţii fiecărui individ, să poată adapta
intervenţia de prevenire la nevoile concrete ale beneficiarilor. Pentru unele persoane, accesul la
prezervative gratuite poate fi esenţial, în timp ce, pentru altele, sprijinul în găsirea unui loc de muncă
(în cazul migranţilor), a unui loc de trai (în cazul boschetarilor, copiilor străzii) poate reprezenta, de
asemenea, o strategie de reducere a riscului.

2.3.2. Rolul instituțiilor și ONG- urilor în prevenirea infecției HIV

 Rolul medicului de familie în prevenirea infecţiei cu HIV

Un rol important în realizarea prevenirii primare a infecţiei cu HIV îi revine medicului

de familie, fiind cel mai accesibil în comunitate şi care trebuie să ofere sfaturi necesare privind
protecţia sănătăţii persoanelor din comunitatea, sectorul în care acordă asistenţă medicală.
Medicul de familie trebuie să deţină informaţii în sectorul deservit referitor la: datele
epidemiologice şi morbiditatea în infecţia cu HIV ,ITS,TB, hepatite virale B,C, migranţi, persoanele
care utilizează droguri (la evidenţă), adolescenţi, tinerii încadraţi în studii, persoanele revenite din
penitenciare, copii abandonaţi sau cu părinţii plecaţi la muncă peste hotare, familiile vulnerabile, etc.
Activităţile de prevenire pot fi realizate de către medicul de familie prin diverse modalităţi,
inclusiv: discuţii cu persoanele în cadrul vizitelor la medic, petrecerea lecţiilor, convorbirilor şi
întrunirilor tematice cu tinerii în instituţii de învăţământ, elaborarea şi amplasarea buletinelor
sanitare, participarea la emisiuni televizate şi
radiofonice, participarea la desfăşurarea lunarelor, săptămânilor, decadelor, zilelor mondiale, etc.
Câştigând încrederea comunităţii, în lucrul cu populaţia, medicul de familie va prezenta
informaţii despre HIV şi SIDA, căile de transmitere şi măsurile de prevenire, de asemenea, va
promova atitudinea tolerantă faţă de persoanele care trăiesc cu HIV.
Subiectele necesare pe care trebuie să le cunoască medicul de familie despre infecţia cu
HIV includ: situaţia epidemiologică în lume, ţară şi localitate, căile şi mecanismul de transmitere a
infecţiei, manifestările clinice ale infecţiei, recomandările privind reducerea riscului de infectare cu
HIV, acordarea asistenţii psiho-socio- medicale persoanelor care trăiesc cu HIV, factorii de risc care
favorizează răspândirea infecţiei HIV (comportamentul şi atitudinea sexuală, debutul precoce al vieţii
sexuale, utilizarea drogurilor injectabile, consumul de alcool, infecţiile cu transmitere sexuală,
migraţia).

 Rolul Cabinetelor de planificare familială şi sănătate a reproducerii în

prevenirea infecţiei cu HIV

Cabinetele de planificare familială şi sănătate a reproducerii au un rol important în

prevenirea infecţiei cu HIV şi infecţiilor cu transmitere sexuală. Identificarea nevoilor persoanelor,
în cadrul consilierii, cu luarea unei decizii informate privind folosirea unei anumite metode
contraceptive şi prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuala, infecţiei cu HIV este unul din
obiectivele serviciului de planificare familială.
În Cabinetele de planificare familială şi sănătate a reproducerii este importantă acordarea
unei asistenţe complexe femeilor şi adolescentelor HIV-pozitive cu o abordare integră prin care se
identifică problemele de contracepţie, prevenire şi tratament a maladiilor.
Obiectivul asistenţei complexe în domeniul sănătăţii reproducerii femeilor şi adolescentelor
HIV-pozitive este furnizarea serviciilor de sănătate holistică şi integrată prin crearea şi întărirea
legăturilor dintre serviciile sănătăţii reproducerii şi cele pentru HIV/SIDA existente în interiorul sau
înafara instituţiei medico –sanitare publice. Chiar dacă instituţia medico-sanitară publică în care
funcţionează Cabinetul de planificare familială şi sănătate a reproducerii nu oferă toate serviciile
medicale de care are nevoie femeia sau adolescenta HIV-pozitivă, lucrătorul medical va discuta cu
persoana despre nevoile acesteia, va evalua necesităţile de asistenţă şi va identifica serviciile, către
care trebuie să îi facă trimitere.
Componentele cheie ale asistenţei complexe în domeniul sănătăţii reproducerii şi sexualităţii
sunt:
 promovarea sănătăţii sexuale şi a sexului protejat;
 prevenirea violenţei faţă de femeile HIV-pozitive;
 diagnosticul infecţiei cu HIV şi consilierea preventivă;
 furnizarea serviciilor de asistenţă, tratament şi suport persoanelor care trăiesc cu HIV;
 furnizarea serviciilor de educaţie, suport în domeniul planificării familiale;
 îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă prenatală, intrapartum, postnatală, şi neonatalogică
(incluzând educarea şi asistenţa nou-născutului, inclusiv alegerea unei alimentaţii sigure
pentru sugar);
 prevenirea avortului în condiţii nesigure;
 prevenţia şi controlul ITS;
 diagnosticarea şi tratarea cancerului;
 oferirea suportului psihologic.
În Cabinetele de planificare familială şi sănătate a reproducerii se va realiza educarea şi
consilierea, referitor la sarcină, a femeilor care ştiu că sunt HIV-pozitive. Acestea necesită a fi
oferite precoce, cu mult pînă la momentul cînd femeia devine gravidă, astfel, ca decizia despre
contracepţie şi cînd să devină gravidă, să fie conştientizată şi justificată.
Folosirea permanentă a prezervativului oferă cea mai bună protecţie împotriva transmiterii
sexuale a infecţiei cu HIV şi trebuie să fie insistent promovată la femeile seropozitive şi cele care
au comportamente cu risc sporit de infectare cu HIV sau alte
maladii sexual-transmisibile.
Femeile seropozitive necesită a fi consiliate referitor la survenirea gravidităţii. În cadrul
consilieri cu femeile seropozitive se va aborda:
· impactul sarcinii asupra progresiei infecţiei cu HIV
· transmiterea de la mamă la copil a infecţiei cu HIV;
· tratamentul ARV profilactic;

· conceperea sigură, în cazul partenerului cu statut HIV-negativ;

· alte obiective importante, din cadrul reproducerii, bazate pe factori materni: consumul
alcoolului, drogurilor, vîrsta înaintată, hipertensiunea, diabetul ş.a. .

 Rolul Cabinetelor de consiliere și testare voluntară

(CTV ) în prevenirea infecţiei cu HIV

Consilierea şi testarea are o importanţă majoră în prevenirea primară şi secundară a infecţiei

cu HIV. Consilierea calitativă, în care persoanei consiliate i se explică comportamentul nedorit,
cu risc sporit de infectare, precum şi necesitatea aplicării unor măsuri de prevenţie, poate preveni
infectarea cu HIV. Persoanele HIV - pozitive, care cunosc statutul lor, pot lua măsuri pentru a
reduce riscul de transmitere a HIV la partenerii sexuali şi/sau la persoanele cu care injectează
droguri. Gravida, care cunoaşte statutul său HIV- pozitiv, poate lua măsuri pentru prevenirea
transmiterii HIV la copil.
Pe lângă furnizarea informaţiei despre infecţia cu HIV, consilierea şi testarea la HIV a
bolnavilor de tuberculoză intensifică depistarea activă a cazurilor de coinfecţie TB/HIV şi oferă
posibilitatea de referire ulterioară a pacienţilor la serviciile de prevenire, tratament, îngrijire şi suport.
Consilierea şi testarea la HIV prezintă beneficii pentru persoanele consiliate, pentru sistemul
medical şi pentru comunitate. Persoana consiliată în cazul unui rezultat negativ, va primi informaţii
detaliate privind semnificaţia rezultatului şi modalităţile de prevenire a infectării cu HIV, va
reevalua informaţiile despre factorii de risc şi va dezvolta un plan de reducere a acestora. În
cazul unui rezultat pozitiv, persoana va primi informaţii complete despre infecţia cu HIV, despre
serviciile medicale şi sociale de care poate beneficia şi care-i pot prelungi în mod semnificativ durata
şi îmbunătăţi calitatea vieţii.
Este importantă a realiza referirea persoanelor seropozitive depistate pentru supraveghere
medicală şi tratament ARV, deoarece administrarea terapiei antiretrovirale reduce încărcătura virală
la pacient, şi respectiv, reduce cantitatea de virus circulant în comunitate.
Prin asigurarea consilierii în cabinetele CTV vom contribui la creşterea gradului de informare al
populaţiei cu privire la infecţia HIV, la promovarea modului sănătos de viaţă, formarea
comportamentului inofensiv, reducerea discriminării şi stigmatizării persoanelor infectate sau
afectate de infecţia cu HIV şi creşterea accesibilităţii la servicii de asistenţă medicală, socio-
psihologică.
Accesarea serviciului de consiliere şi testare voluntară şi depistarea precoce, în stadiile
incipiente comportamentului sigur şi prevenirea infecţiei HIV în populaţie, creşterea toleranţei faţă
de persoanele care trăiesc cu HIV şi reducerea stigmei şi discriminării.
Serviciile acordate în cabinetul CTV includ: consilierea pre-testare cu obţinerea acordului
informat, îndreptarea clienţilor consiliaţi pre-test către cabinetul de proceduri, pentru colectarea
sângelui sau realizarea testului rapid pe salivă în cabinetul CTV, consilierea post-testare cu eliberarea
rezultatelor, referirea persoanelor consiliate şi testate, în caz de necesitate, către serviciile medicale
şi de asistenţă psihologică şi socială.
În cabinetele CTV, persoanele se pot adresa la propria iniţiativă sau la iniţiativa lucrătorilor
medicali. Serviciile de consiliere şi testare voluntară în cabinetele CTV se oferă cetăţenilor în mod
gratuit, inclusiv anonim, fără restricţii din motive de vârstă, sex, origine etnică, religie, cu
garantarea intimităţii şi confidenţialităţii,

 Rolul ONG în prevenirea infecţiei cu HIV

Organizaţiile non-guvernamentale cu activitate în domeniul HIV au un rol deosebit de

important în procesul de extindere a accesului universal la prevenire, tratament, îngrijire şi suport
şi în controlul HIV/SIDA/ITS. Deseori, doar ONG-urile deţin acces la populaţiile cu risc sporit de
infectare cu HIV, inclusiv persoanele care utilizează droguri injectabile, prestatorii de servicii
sexuale, bărbaţii care practică sex cu bărbaţi.
În cadrul ONG-urilor pot fi realizate activităţi de informare, educare, consiliere în
vederea reducerii riscurilor de transmitere a infecţiei HIV, schimbului de ace şi seringi, distribuirii de
prezervative, consilierii şi testarii la HIV cu teste rapide pe salivă.
ONG vor referi beneficiarii lor către serviciile specializate din instituţiile medico- sanitare
publice pentru tratamentul dependenţei de droguri, terapia de substituţie, diagnosticul şi tratamentul
infecţiilor cu transmitere sexuală, vaccinare, diagnostic şi tratament al hepatitelor virale, diagnosticul
şi tratamentul tuberculozei.
Este foarte importantă conlucrarea şi parteneriatul dintre ONG şi instituţiile medico-sanitare în
realizarea activităţilor de prevenire HIV. Acestea necesită a fi realizate atît la nivel local, cât şi la
nivel naţional.
 Aplicaţie:

Se pregătesc 3 seturi de cartonașe astfel:

- 3 cartonașe vor reprezenta silueta unui bărbat (Tatăl)

- 3 cartonașe vor reprezenta silueta unei femei (Mama )
- 3 cartonașe vor reprezenta silueta unui copil (Copilul)
Se combina cartonașele și se formează trei familii : mama , tata, copilul. În familia nr. 1
se va marca cartonașul tata cu o bulină roșie pe spate. În familia nr. 2 se va marca
personajul mama cu o bulină roșie, iar în familia nr. 3 se va marca personajul copilul cu
bulina rosie. Cartonașele se așează într-un plic și sunt rugați 9 voluntari să formeze cele
3 familiii. Bulina rosie reprezintă membrul familiei infectat cu HIV. Fiecare grup își
inventează povestea despre familie: din ce trăiește, cu ce se ocupă membrii familiei, care
sunt relațiile dintre membri.

Apoi fiecare familie află prin întoarcerea cartonașului că are un membru infectat cu HIV.
Sunt rugați să discute despre cum se schimbă povestea inventată înainte , acum când
există această nouă informație.

Fiecare echipă va prezenta povestea în plen.

La sfărșit se vor purta discuții referitoare la: ce au învățat din acest exercițiu și cum vor
folosi experiența acestei activități în viața de zi cu zi.
 2.2.3. Modalităţi de prevenire a infecţiei cu HIV

Există două niveluri distincte de prevenire în infecţia cu HIV: primară şi secundară.

1. Prevenirea primară, considerată “adevărata” prevenire, pune accentul pe stoparea
transmiterii infecţiei cu HIV. Acest lucru se realizează în principal prin programe de informare şi
educare a comunităţii despre HIV şi SIDA, despre cum se transmite, dar mai ales cum nu se transmite
HIV. Un mod eficient de atingere a acestui scop îl reprezintă derularea unor campanii în presă
(articole, material
2. Prevenirea secundară constă în oferirea de servicii medicale şi sociale, atât
pentru persoanele seropozitive cât şi pentru familiile acestora, în vederea încetinirii efectelor
bolii şi transmiterea acesteia cu bună ştiinţă. Metodele de prevenire secundară implică
tratamentul, îngrijirea şi suportul persoanelor care trăiesc cu HIV.

 Prevenirea transmiterii infecţiei cu HIV prin contact sexual

Majoritatea persoanelor se contaminează cu HIV în timpul contactului sexual neprotejat

cu o persoana deja infectată. Infecţia se transmite în timpul relaţiilor homosexuale, heterosexuale şi
bisexuale, indiferent de forma raportul sexual: anal, vaginal sau oral, când sperma sau secreţiile
vaginale de la o persoană infectată cu HIV nimeresc pe mucoasa vaginului, penisului sau rectului şi
virusul pătrunde în sângele altei persoane.
O persoană infectată cu HIV poate transmite infecţia prin:
· contact sexual (în special vaginal şi anal) neprotejat;
· contact sexual oral (cunilingus sau felaţie), în special în prezenţa leziunilor mucoaselor
orale sau/şi genitale (gingivoragii, prezenţa de sânge menstrual, leziuni herpetice).
Orice persoană trebuie să cunoască, că:
· A avea relaţii sexuale cu mai mult de un partener sexual înseamnă creştea riscului la
infecţia cu HIV şi infecţii cu transmitere sexuală.
· Riscul de infectare cu HIV prin contact sexual poate fi redus la minimum prin folosirea
corectă a prezervativelor din latex. Acestea trebuie folosite în toate tipurile de contact
sexual.
· Prezervativele previn transmiterea infecţiei cu HIV şi infecţiile cu transmitere sexuală şi
conferă un control în prevenirea unei sarcini nedorite.
· Prezervativele trebuie utilizate corect, la fiecare contact sexual şi necesită ca acestea să
rămână intacte. Prezervativele nu pot garanta 100% protecţia anti- HIV. Acestea se pot rupe în
 timpul folosirii sau pot fi incorect folosite.
· Abţinerea de la relaţii sexuale, fidelitatea reciprocă prezintă modalitatea sigură de
prevenire a contaminării cu HIV pe cale sexuală.
· Este necesar folosirea prezervativelor în cazul situaţiilor cu risc (mai mult de un singur
partener, parteneri necunoscuţi, întâmplători, lipsei fidelităţii între partenerii intimi).

În afară de prezervativ, celelalte contraceptive nu previn contaminarea cu HIV

şi infecţiile cu transmitere sexuală.
Eficacitatea prezervativului depinde de utilizarea corectă a acestuia. Există recomandări
privind modul de folosire a prezervativelor, care trebuie urmate cu atenţie, pentru a evita orice scurgere
sau rupturi:
▪ să se folosească doar prezervativele aflate în termen de valabilitate;
▪ să se aplice prezervativul înaintea penetrării;
▪ să se utilizeze de preferinţă prezervative cu rezervor;
▪ pentru prezervativele din latex să se utilizeze lubrifianţi pe bază de apă (lubrifianţii pe
bază de ulei nu trebuie folosiţi cu prezervativele din latex pentru că le reduc eficienţa, lubrifianţii pe
bază de apă, aplicaţi pe prezervativ, reduc
riscul ruperii lui);
▪ să se scoată imediat după ejaculare;
▪ să se folosească un prezervativ nou pentru fiecare contact sexual.

 Prevenirea transmiterii infecţiei cu HIV prin sânge (parenteral)

a) Una din cele mai periculoase situaţii legate de riscul infectării cu HIV este folosirea în
comun a dispozitivelor de injectare de către persoanele care utilizează droguri injectabile. In prezent,
utilizarea drogurilor injectabile a devenit o practică cu o incidenţă crescută în special în rândul
tinerilor şi, de aceea, nu este lipsit de importanţă să se explice persoanelor, că riscul de transmitere
HIV prin utilizarea de droguri injectabile este foarte mare şi sporeşte atunci când utilizarea
drogurilor injectabile are loc în grup. Contaminarea se produce în momentul când sângele infectat
ajunge prin ac, în circulaţia sanguină. Acest fapt este posibil dacă:

▪ se utilizează o seringă străină sau propria seringă trece din „mână în mână”;
▪ se utilizează apă comună pentru spălarea seringilor şi acelor;
▪ se inserează sânge (propriu sau străin) în soluţia de drog, cu scopul de a-l
„curăţa”;
▪ se utilizează droguri introduse în seringă de alte persoane;
 ▪ se folosesc vase comune pentru insorbţia drogului (virusul HIV poate nimeri în
vas printr-o seringă folosită anterior).
Persoanlor care utilizează droguri injectabile trebuie de recomandat:
▪ să evite folosirea în comun a dispozitivelor de injectare cu alte persoane care utilizează
droguri injectabile;
▪ să se adreseze la serviciile programelor de reducere a riscurilor pentru schimb
de seringi;
▪ să se adreseze pentru suport la grupurile anonime a persoanelor care utilizează droguri,
programe de recuperare a persoanelor care utilizează droguri în speranţa abandonării sau reducerii
acestui comportament riscant;
▪ să se adreseze la programele de tratament de substituţie.

Pentru a reduce riscul transmiterii HIV prin utilizarea drogurilor injectabile sânt necesare
următoarele:

▪ a utiliza a utiliza numai instrumentarul personal, care nu este împrumutat sau utilizat de
nimeni;
▪ a renunţă la utilizarea în grup a drogurilor când o seringă este utilizată în comun;
▪ a fierbe soluţia dopantă (aceasta va fi ţinută în apă clocotindă, timp de 15-30 minute);
▪ a utiliza repetat seringa personală după o fierbere sau dezinfectare.

b) Utilizarea în comun a acelor, lamelor altor instrumente cu care se pot produce tăieturi
sau înţepături fără sterilizare, pot servi sursă de infectare. Este necesar de a evita tatuajele,
găurirea urechilor, acupunctura, piersingul, procedurile legate de sângerare dacă nu există siguranţa
absolută că aceste instrumente au fost sterilizate.
▪ permanent doar seringi şi ace sterile noi;

 Prevenirea transmiterii de la mamă la copil a infecţiei cu HIV

Transmiterea infecţiei cu HIV de la mamă la copil (pe cale verticală) este favorizată de
unii factori cum ar fi: încărcătură virală maternă ridicată, naşterea naturală, membrane rupte mai mult
de 4 ore, alăptarea sugarului. Mama HIV -pozitivă poate să transmită infecţia copilului său în
timpul gravidităţi naşterii sau alăptării. Circa 40-50% din copiii născuţi din mame seropozitive vor fi
infectaţi cu HIV dacă nu se aplică metode de prevenire.
Prevenirea transmiterii de la mamă la copil a infecţiei cu HIV poate fi realizată
prin:

• administrarea de medicamente antiretrovirale mamei în timpul sarcinii şi apoi nou-născutului;

• naşterea prin cezariană;
• evitarea aălptării.
Aceste măsuri reduc transmiterea materno-fetală a infecţiei HIV sub 2 %.

 Intervenţii generale de educaţie sanitară

Numeroase boli se pot transmite prin folosirea în comun a unor obiecte care trebuie să
fie numai de uz personal sau prin ignorarea unor măsuri minime de igienă personală. Astfel, unele
intervenţii generale de educaţie sanitară necesită să fie respectate de persoane atît în familie, cît şi în
alte colectivităţi.
Respectarea zilnică a unor reguli, inclusiv de igienă personală, atît de către adulţi cît şi de
către copii, va favoriza interiorizarea lor şi vor deveni comportamente fireşti. Aceste reguli se vor
respecta de fiecare dată, fără excepţie şi este datoria fiecăruia să se asigure că sunt puse în practică în
toate situaţiile.
Astfel:
· Periuţa de dinţi, lama de ras, aparatul de bărbierit, forfecele de unghii, aparatul de depilat sunt
· de folosinţă individuală.
· Nu se acceptă efectuarea tratamentelor injectabile decât de către personalul medical
calificat.
· Este dreptul fiecărei persoane să se asigure că acele şi seringile utilizate în scop terapeutic sunt
sterile şi scoase din ambalajul original.
· La efectuarea tatuajelor, a găurilor pentru cercei trebuie folosite doar ace sterile.
Nu se admite folosirea aceluiaşi ac la mai multe persoane decât dacă a fost sterilizat
după fiecare utilizare.
 La frizer saloane de cosmetică, manichiură, pedichiură trebuie folosite doar
instrumente sterilizate.
Acele de acupunctură, instrumentele de îngrijire dentară, de tatuare, instrumentele
de manichiură nu transmit virusul, dacă se respectă precauţiile elementare de dezinfecţie
şi sterilizare. Instrumentele trebuie sterilizate corespunzător după fiecare utilizare. Este
preferată utilizarea instrumentarului de o singură folosinţă care se va distruge după utilizare.

2.2.4. Recomandări pentru prevenirea HIV

A. Recomandări pentru adolescenţi şi tineri în prevenirea HIV

Adolescenţii şi tinerii trebuie informaţi pentru a cunoaşte că :

· Debutul vieţii sexuale precoce prezintă un risc esenţial pentru sănătatea
sexuală, inclusiv pentru infectarea potenţială cu HIV.
· Infecţiile sexual transmisibile au consecinţe negative asupra sănătăţii, ele pot
duce la sterilitate şi respectiv lipsa conceperii copiilor.
· Relaţiile sexuale timpurii prezintă pentru fete risc suplimentar de graviditate
nedorită.
· Relaţiile sexuale cu mai mult de un partener sexual, inclusiv sexul în grup,
prezintă un risc sporit pentru infectare.
· Riscul infectării cu HIV practic se reduce la zero dacă există un singur
partener sexual, care la rândul său nu are relaţii sexuale cu alţi parteneri.
· Folosirea corectă a prezervativului, esenţial reduce riscul contaminării.
Informarea şi conştientizarea privind riscurile consumului de droguri şi stupefiante se va
realiza în discuţia cu adolescenţii şi tinerii. Acestea vor fi informaţii despre consecinţele
utilizării drogurilor: dezvoltarea dependenţei biologice, economice, degradarea personalităţii,
slăbirea memoriei, etc.
Este important a informa adolescenţii şi tinerii şi aceştea necesită să cunoască că:
· Consumul drogurilor injectabile cu utilizarea dispozitivelor în comun fără
sterilizare prezintă calea directă spre molipsirea cu HIV.
· Consumul drogurilor creează premize pentru relaţii sexuale neprotejate, în
unele cazuri pentru violul sexual.
Adolescenţii şi tineri trebuie informaţi despre semnele clinice precoce a maladiilor
sexual transmisibile, infecţiei cu HIV. În instruirea acestora se va recomanda adresarea la
specialişti în cazul îmbolnăvirii şi excluderea tratamentului fără consultarea medicului.
În cadrul discuţiei cu adolescenţii şi tinerii este necesar a explica avantajul testării la
HIV si cunoaşterea rezultatului şi se recomanda testarea (inclusiv anonimă) în cazul
situaţiilor cu risc sporit de infectare, apariţiei problemelor de sănătate, lipsei fidelităţii
partenerului, în caz de viol, etc. De asemenea, va fi promovată atitudinea tolerantă, faţă de
persoanele infectate cu HIV şi bolnave de SIDA, şi inadmisibilitatea stigmei şi
discriminării.

A. Recomandări pentru tineri, înainte de căsătorie, în prevenirea HIV

Tinerii însurăţei necesită de a avea cunoştinţe privind pericolul infecţiei cu HIV

pentru familia tânără. Aceştea trebuie să aibă cunoştinţe despre:
- riscul infectării ambilor membri a cuplului, cînd unul
din parteneri este seropozitiv;
- probabilitatea naşterii copilului infectat, în cazul în care gravida
este infectată cu
HIV;
- apariţia problemelor de sănătate pentru toată familia,
inclusiv necesitatea de tratament şi îngrijiri, în caz de infectare a unui
membru a familiei;
- dificultăţile financiare în legătura cu pierderea capacităţii de
muncă;
- distrugerea potenţială a familiei.
În scopul siguranţei, bunăstării şi fericirii viitoarei familii tinere, precum şi protejării
de la infectarea cu HIV se recomandă:
- A evita relaţiile sexuale timpurii, înainte de căsătorie.
- A evita relaţiile sexuale extraconjugale şi a respecta fidelitatea
în cuplu, faţă de partenerul sexual.
- A exclude relaţiile sexuale cu parteneri ocazionali, cu
persoanele care oferă servicii sexuale contra plată, cu persoane care
utilizează droguri.
- A evita consumul drogurilor, inclusiv celor injectabile.
 - A exclude practica
utilizării instrumentarului, înţepător /tăietor de igienă personală,
injectabil şi cel de manichiură, pedichiură, în comun cu alte persoane.
- În lipsa fidelităţii a practica numai sex protejat cu
utilizarea prezervativul la fiecare contact sexual.
Tinerilor înainte de căsătorie li se recomandă de a trece un examen medical
complet. Examinarea urmăreşte scopul de a obţine informaţii cît mai ample
privindsănătatea, în primul rând în interesele familiei.
Pentru examenul medical tinerii necesită să se adreseze la medicul de familie, în
cabinetele de planificare familială şi sănătate a reproducerii, care vor indica lista
examinărilor medicale necesare.
Este important a informa tinerii însurăţei că nu este posibil de a determina dacă o persoană
este infectată cu HIV după aspectul exterior, numai testul la marcherii HIV poate servi
bază pentru aprecierea statusului HIV şi dacă aceştea au avut în trecut situaţii cu risc de
infectare cu HIV este bine să efectueze testarea la HIV. Desemenea, aceştea vor fi informaţi
că testarea la HIV nu este obligatorie şi se efectuează în primul rînd în interesele sănătăţii
viitoarei familii şi poate fi realizată gratis, inclusiv anonim, în cabinetele CTV.

A. Recomandări pentru femeile de vărsă fertilă şi pentru gravide în prevenirea

HIV

În scopul prevenirii riscului de infectare cu HIV, asigurării siguranţei în evoluţia

favorabilă a sarcinii şi naşterea unui copil sănătos, femeilor de vîrstă fertilă li se
recomandă:
- A evita relaţiile sexuale timpurii înainte de căsătorie.
- A exclude relaţiile sexuale cu parteneri ocazionali, persoane care utilizează
droguri.
- A evita relaţiile sexuale extraconjugale, a respecta fidelitatea în cuplu, faţă de
Partenerul intim.
A exclude consumul de droguri, inclusiv cel injectabil, utilizarea instrumentarului
injectabil şi cel de manichiură în comun cu alte persoane.
Gravidele trebuie informate, că graviditatea este un proces fiziologic, însă la
femeile HIV pozitive se poate agrava evoluţia bolii, provocînd apariţia maladiilor
concomitente şi existînd riscul avortului spontan. Acestea vor fi informate despre
probabilitatea naşterii copilului infectat la gravida HIV- pozitivă pînă la 25-35%,
precum şi riscul infectării nou-născutului prin alăptarea la sîn. Deasemena, gravidelor li se
vor prezenta informaţii despre măsurile de prevenire a transmiterii de la mamă la copil a
infecţiei cu HIV (administrarea tratamentului ARV profilactic mamei în timpul sarcinii şi
apoi nou-născutului, naşterea prin cezariană, evitarea alăptării), care reduc transmiterea de
la mamă la copil a infecţiei cu HIV sub 2 %.
Fiind argumentată necesitatea cunoaşterii statutului HIV la gravidă, acestora li se va
iniţia testarea la marcherii HIV. Gravida va fi informată că, testarea la HIV, se
efectuează gratis, benevol, cu consimţământul informat şi consiliere pre- şi posttestare.

B. Recomandări pentru migranţi în

prevenirea HIV

Fenomenul globalizării, intensificarea relaţiilor comerciale şi culturale, migraţia

intensă a populaţiei în diferite ţări ale lumii creează şi menţin riscuri reale pentru
sănătatea publică. Procesele migraţiei, inclusiv migraţia forţei de muncă se numără
printre factorii principali care modelează evoluţiile economice, sociale şi de sănătate.
Migranţii sunt supuşi unor riscuri sporite de a contracta infecţia cu HIV datorită
statutului lor pe care îl înfruntă în procesul de migraţiune: sărăcia, despărţirea pe
termen îndelungat de familie şi parteneri, condiţii de muncă nesatisfăcătoare, acces
limitat la informaţie, cu privire la HIV şi SIDA şi la serviciile medicale.
Mulţi lucrători migranţi ilegali se află pe teritoriul altei ţării şi se confruntă cu
dificultăţi în accesarea serviciilor medicale, având frică de deportare. Orice contact al
acestora cu agenţiile guvernamentale, chiar şi în cazuri de asistenţă medicală sporeşte
teama de a fi declarat poliţiei şi
deportat.
Migranţii HIV- pozitivi înfruntă multiple forme de stigmă şi discriminare în
cadrul şi în afara comunităţilor lor. Frecvent persoanele seropozitive migrează dintr-o ţară în
alta, din cauza stigmatizării şi discriminării. Femeile migrante se confruntă şi cu mai multe
forme de discriminare, datorită inegalităţii de genuri.
Migranţii necesită să deţină informaţii, să aibă deprinderi şi atitudini în prevenirea
infectării cu HIV. Aceştea trebuie informaţi despre:
  factorii care contribuie la infectarea cu HIV;
 situaţiile cu risc de infectare cu HIV;
 măsurile de protecţie pentru prevenirea infectării cu HIV;
 situaţia infecţiei cu HIV în ţările de destinaţie;
 infecţiile cu transmitere sexuală;
 adresele de contact în situaţii dificile sau de risc;
 regulile de utilizare a prezervativului.
 Migranţilor li se va recomanda:
 să respecte fidelitatea, aceasta este cea mai eficientă modalitate de a se proteja
de HIV şi ITS;
 să evite relaţiile sexuale cu persoane necunoscute / ocazionale / persoane
care oferă servicii sexuale contra plată;
 să practice numai sexul protejat, să utilizeze prezervativul şi să respecte
regulile de utilizare a acestuia;
 să nu utilizeze droguri, dispozitive injectabile (seringi / ace) în comun;
 să nu accepte proceduri medicale, imprimarea t atuajului / piercing-
ului cu instrumente nesterile sau folosite în comun;
 să profite de serviciile medicale recomandate de ambasade sau consulate.

2.3. INFECȚIILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ

ITS sunt infecţii care se transmit de la o persoană la alta, în timpul unui contact
sexual. Unele dintre acestea se pot vindeca, de exemplu infecţia cu Chlamydia
Unele boli mai grave nu pot fi tratate, de exemplu SIDA
Există peste 25 de tipuri de ITS-uri care se manifestă prin simptome diferite.
Chlamydiaza
Cauzată de
Bacteria Chlamydia trachomatis
Incidenţă
Este ITS diagnosticată cel mai frecvent
Simptome
În majoritatea cazurilor infecţia cu Chlamydia este asimptomatică
• Femei – scurgeri vaginale, dureri abdominale, durere sau senzaţie de arsură la
urinare
• Bărbaţi – secreţii albicioase sau gălbui la nivelul penisului, inflamaţia
testiculelor, iritaţia penisului.
• Nou-născuţi – infecţii oculare, pneumonie
Transmiterea
• Prin contact sexual vaginal, anal şi oral
 • Poate fi transmisă de la femeia însărcinată la făt

Herpesul genital
Cauzat de
• Virusul Herpes Simplex
• Incidenţa
• A crescut cu 33% între 1997 – 2006 în UK
• Simptome recurente
• În majoritatea cazurilor nu există simptome, însă purtătorii asimptomatici pot
răspândi infecţia
• Simptomele pot să apară după 26 zile de la contaminare şi pot include
• mâncărime/usturime în zona genitală sau anală
• vezicule mici, pline cu lichid şi leziuni dureroase
• durere la urinare
• simptome asemănătoare gripei
• Transmiterea
• Prin contact cutanat
Gonoreea
Cauzată de
• Bacteria Neisseria gonorrhoeae
• Incidenţa
• Incidenţa a crescut la 46% între 1997 şi 2006 în UK
• Simptome
• Aproximativ 50% din femeile infectate cu gonoree şi peste 90% din bărbaţi
prezintă simptome
• Acestea pot să apară la nivelul organelor genitale, anusului, rectului şi gâtului
• Atât la femei cât şi la bărbaţi pot să apară secreţii galbene sau verzui, precum şi
senzaţia dureroasă şi de usturime la urinat
• Transmiterea
• Prin contact sexual

Candidoza
Cauzată de
• Ciupercă din specia Candida
• Incidenţa
• A crescut cu 46% între 1997 şi 2006 în UK
• Simptome
• Femei
• secreţii vaginale sau mâncărime
• durere sau disconfort în timpul actului sexual
• durere sau disconfort în timpul urinării
• Bărbaţi
• Secreţii şi inflamaţie la nivelul penisului
• Durere în timpul urinării
• Pete mici, roşii la nivelul penisului
• Factori favorizanţi
• Asociată cu utilizarea de antibiotice care distrug microflora normală; sarcină;
deficit imunitar
• Poate fi transmisă prin contact sexual

BLIOGRAFIE

1. Adler, Alfred – Cunoasterea Omului, Ed. Iri, Bucuresti, 2005

2. Anton Moisin, Arta educãrii copiilor ºi adolescenþilor în ºcoalã, D.P., 2001.
3. Druþã, Florin, Psihosociologia familiei, E.D.P., Bucureºti, 1998.
 4. Dumitraºcu, Coca, Împreunã pentru bunul mers al elevilor, Ed. Grafit, Bacãu, 2005.
5. Mircea Chiotan, Boli infectioase, Colectia Medicul de familie, Editura
Naţional.
6. Osho ,Voicu – Emotiile si sanatatea – Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti,
2008
7. Osho, Voicu – Echilibrul minte-corp - Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti,
2007
8. Petrea, Sorin – SIDA Trecerea Oprita – Editura ALL, Bucuresti, 1992
9. Petrea, Sorin – SIDA Trecerea Oprita – Editura ALL, Bucuresti, 1992
10. Powell, A.E. – Corpul cauzal - Editura Ram, Bucuresti, 2008
11. Tomescu, Maria, Studiu Evaluarea stilurilor parentale, Rovinari, 2013
12. Voiculescu, Marin Gh. – Boli Infectioase – Editura Medicala, 1990

Modul III.
SALVEZI DACĂ ŞTII SĂ ACŢIONEZI. NOŢIUNI DE PRIM AJUTOR

De ce este important primul ajutor

Primele minute după un accident sunt de multe ori hotărâtoare pentru supravieţuirea
victimei şi pentru limitarea urmărilor accidentului. Dacă la locul accidentului se aplică corect
primul ajutor, se previne agravarea situaţiei şi cresc şansele ca tratamentul medical care va
urma să reuşească.
Primul ajutor este un complex de măsuri de urgenţă care se aplică în cazul
accidentaţilor, înaintea intervenţiei cadrelor sanitare. Scopul primului ajutor este ca, în
aşteptarea ambulanţei, să fie menţinute funcţiile vitale.
Salvatorul poate fi orice persoană care are la bază un instructaj minim corespunzător,
care poate folosi cunoştinţele teoretice şi practice pentru a proteja şi salva vieţi. A fi salvator
implică responsabilitate, curaj şi prezenţă de spirit.

Primele minute critice

 Când cineva încetează să respire, după 3-4 minute apare riscul unei leziuni permanente
a creierului. O sângerare puternică cu încetarea circulaţiei pune în pericol viaţa. Acordarea
corectă a primului ajutor, la momentul potrivit, poate duce la o îmbunătăţire a stării de
sănătate şi salvarea de vieţi omeneşti.

3.1. Principii în acordarea primului ajutor

Acţionează ca o persoană care ştie să acorde primul ajutor

Dacă te confrunţi cu o situaţie în care trebuie acordat primul ajutor, asigură-te de
faptul că faci doar lucrurile pe care ai fost pregătit să le faci şi pe care le stăpâneşti. Dacă ai
anumite îndoieli, apelează serviciile de urgenţă.
Încearcă să îţi stăpâneşti emoţiile înainte de a trece la acţiune. Acordă-ţi un moment în
care să evaluezi situaţia şi să te calmezi.

3.1.1. Atenţie la autoprotecţie!

Dacă victima are o plagă deschisă, trebuie să te asiguri că nu intri în contact cu sângele
sau cu fluidele organice ale victimei pentru a reduce riscul de infectare. Spală-te pe mâini cu
apă şi săpun înainte şi după ce acorzi primul ajutor sau utilizează dezinfectanţi. Dacă
nu este posibil, foloseşte pungi de plastic pentru a-ţi proteja mâinile.
Dacă faci respiraţie artificială, există un risc minim de infectare pentru salvator. Este
indicat să utilizezi o mască în timpul procedurii de resuscitare.

3.1.2. Oferă ajutor psihologic!

Este absolut necesar să ai o atitudine optimistă, să inspiri încredere victimei. Oricât de
dramatică ar fi scena accidentului, oricât de gravă este starea răniţilor, nu ai voie să-ţi pierzi
cumpătul, de calmul şi de priceperea ta depind vieţi omeneşti.
 Reacţiile psihice ale victimei se pot manifesta prin dezorientare, panică, ţipete, plâns,
nelinişte, frică, furie, lipsă de colaborare sau apatie. O reacţie psihică puternică poate agrava
deteriorarea circulaţiei sanguine.
Abordează victima pe un ton cald, fără a-i da impresia că o judeci. Prezintă-te,
spunându-i cum te numeşti. Întreab-o cum se numeşte, unde locuieşte, încotro se îndrepta,
dacă poţi anunţa pe cineva. Răspunde concret la întrebările pe care ţi le adresează, în special
în legătură cu ce s-a întâmplat. Solicită-i acesteia cooperarea. Ascultă ce are de spus şi
manifestă-ţi compasiunea. Rămâi lângă victimă dacă nu trebuie să ajuţi pe altcineva sau dacă
poate s anunţa altcineva serviciile de urgenţă.

Asigură-te că victima se simte confortabil

Când temperatura aerului este scăzută, acoperă victima cu o haină sau pături. Pentru a
o proteja împotriva căldurii, improvizează ceva care să o protejeze de soare, de exemplu o
haină, o umbrelă sau o folie termoizolantă. Aşează-te astfel încât să faci umbră victimei.
Durerile pot fi ameliorate şi printr-o poziţie confortabilă.
Nu oferi mâncare sau băutură unei persoane care este bolnavă sau rănită decât după ce
ai consultat un cadru medical.

Gândeşte-te la reacţiile tale emoţionale după ce acorzi primul ajutor

Un eveniment dramatic are consecinţe asupra psihicului unui salvator. Dacă te
confrunţi cu dificultăţi în depăşirea emoţiilor după eveniment, discută cu alte persoane care
acordă primul ajutor sau apelează la ajutorul unui specialist.

3.1.3.
Dacă sosiţi primul la locul unui accident şi nu este nimeni implicat în organizarea
asistenţei, trebuie să fii pregătit pentru a-ţi asuma controlul asupra situaţiei. Pentru a face o
evaluare corectă şi pentru a acorda primul ajutor în mod corespunzător, fără să omiţi nimic,
trebuie să ai în vedere etapele principale în acordarea primului ajutor:
1. LUAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ
2. EVALUAREA STĂRII VICTIMEI
3. APELAREA SERVICIILOR DE URGENŢĂ
4. ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR
1. Luarea măsurilor de siguranţă
În primul rând, trebuie să te asiguri că există condiţii de siguranţă. Încearcă să afli ce
s-a întâmplat. Verifică dacă există pericole potenţiale: trafic, explozie, incendiu.
Apropie-te de locul accidentului numai daca poţi face acest lucru fără a-ţi pune propria
viaţă în pericol. Nu te pune niciodată într-o situaţie riscantă. Dacă poţi ajunge la locul
accidentului, asigură-te de securitatea persoanei accidentate şi a celor din jur.
Dacă situaţia este nesigură, apelează serviciile de urgenţă şi aşteaptă sosirea
echipajelor specializate.
NU VĂ RISCAŢI NICIODATĂ PROPRIA VIAŢĂ! PROTEJAŢI-VĂ!
Luarea măsurilor de siguranţă în cazul unui accident rutier (indicaţii pentru cel care acordă
primul ajutor)
• Respectaţi întotdeauna codul rutier
• Reduceţi treptat viteza pe măsură ce vă apropiaţi de locul accidentului rutier
• Opriţi maşina într-un loc sigur, pe banda de refugiu, pe marginea drumului sau în afara
acestuia
• Pune-ţi vesta reflectorizantă!
• Folosiţi semne de avertizare (precum triunghiul reflectorizant), pentru avertizarea
celor care se apropie de locul accidentului
• Nu încercaţi să traversaţi o autostradă
• Fiţi atent la cablurile electrice de pe jos şi asiguraţi-vă că nimeni nu se apropie de
aceste cabluri şi că nu sunt atinse.
• Încercaţi să preveniţi un posibil incendiu, oprind contactul electric din vehiculele
implicate în accident şi nelăsând pe nimeni să fumeze în imediata apropiere
• Aveţi în vedere faptul ca airbag-urile care nu s-au activat, se pot umfla brusc
• Încercaţi să imobilizaţi vehiculele accidentate, trăgând frânele de mână
Luarea măsurilor de siguranţă în cazul unui incendiu într-o clădire
• Încearcă să avertizezi persoanele aflate în situaţii de risc, fără a-ţi pune viaţa în
pericol!
• Du-te într-un loc aflat la distanţă de locul incendiului, astfel încât să te afli în siguranţă
• Ajută persoanele aflate în clădirea care arde, dacă poţi face acest lucru în condiţii de
siguranţă
 • Dacă ai îndoieli în ceea ce priveşte condiţiile de siguranţă, aşteaptă intervenţia
serviciilor de urgenţă
Luarea măsurilor de siguranţă în cazul unui accident casnic cauzat de sursele de curent
electric
• Consideră că toate cablurile şi aparatele care funcţionează pe bază de curent electric
sunt alimentate cu energie electrică până se confirmă că a fost întreruptă alimentarea
cu energie electrică
• Nu atinge o victimă aflată în contact cu o sursa de electricitate
• Lichidele şi obiectele care sunt în contact cu victima pot fi conducătoare de
electricitate
• Solicită sprijinul pompierilor şi ambulanţei şi aşteaptă apoi sosirea acestora

SCOATEREA DE URGENŢĂ A VICTIMEI

 Ca regula generală, nu ar trebui să mişcaţi victima din locul accidentului, decât
dacă pericolul este iminent si nu poate fi controlat, daca nu se pot lua măsuri de
siguranţă şi numai dacă nu vă expuneţi niciunui pericol. Dacă este necesar, mutaţi
victima în cel mai apropiat loc sigur.
 Dacă victima este conştientă, explicaţi-i ce veţi face şi rugaţi-o să coopereze. Dacă
este posibil, imobilizaţi gâtul victimei în timpul deplasării. Rotiţi cât mai puţin posibil
gâtul, capul şi corpul victimei.
 Încercaţi să aplicaţi tehnicile corecte, chiar dacă deplasarea victimei este prioritatea
numărul unu.
 Protejaţi victima de frig sau căldură, dar deplasaţi-o doar dacă a stat prea mult în frig
şi dacă acest fapt poate avea urmări grave. Acoperiţi victima cu o haină sau o pătură
pentru a o proteja de frig. Puteţi folosi şi o pătură termoizolantă.
 Pentru a proteja victima de căldură, faceţi umbră cu o jacheta, pătură sau umbrelă sau
pur şi simplu aşezaţi-vă în aşa fel încât să faceţi umbră cu propriul corp.

2. Evaluarea stării victimei

Când găseşti o persoană care pare lipsită de viaţă este important să cercetezi ce s-a
întâmplat, pentru a acorda ajutor în modul cel mai eficient. Dacă este posibil, lasă persoana în
poziţia în care o găseşti. Scutur-o uşor de umeri şi întreab-o: „Cum te simţi?”
Dacă accidentatul nu răspunde sau nu reacţionează, este un semn de lipsă a stării de
conştienţă. Starea de inconştienţă sau tulburări de respiraţie pot pune în pericol viaţa victimei.
Alte situaţii care pun în pericol viaţa victimei sunt hemoragiile grave, arsurile, atacurile
cerebrale, durerile la nivelul toracelui etc.
Când mai mulţi oameni sunt răniţi, observaţi rapid cine are nevoie primul de ajutor. Vă
puteţi face o părere, prin următoarele acţiuni:
 PRIVEŞTE! A(uitaţi-vă)
 ASCULTĂ! (ascultaţi)
 SIMTE! (atingeţi)
Gândeşte-te la faptul că accidentaţii care se fac auziţi prin ţipete sau strigăte nu sunt
întotdeauna cei care au nevoie primii de ajutor.
Evaluaţi:
- Sunt ameninţate funcţiile majore ale vieţii – starea de conştienţă, respiraţia sau circulaţia
sângelui?
Priorităţi:
- Cine necesită tratament pentru salvarea vieţii?
- Ce se poate amâna?

3. Apelarea serviciilor de urgenţă, dacă este necesar

Nu în toate cazurile este necesară prezenţa la faţa locului a personalului medical (de
exemplu, leziuni cutanate sau stări de leşin cu o durată scurtă). Dacă este nevoie de ajutor,
alertaţi serviciile de urgenţă. 112 este numărul de urgenţă european, valabil şi în România.
Ce informaţii transmiţi?
Este important să dai informaţii clare şi corecte despre ceea ce s-a întâmplat, în momentul în
care vorbeşti cu operatorul de la Dispecerat. Operatorul vă va pune apoi întrebările necesare
pentru a afla de ce fel de ajutor este nevoie. Răspundeţi cât se poate de clar şi concis.
FIŢI GATA SĂ RELATAŢI:
 Cine telefonează? indicaţi şi numărul de telefon de la care sunaţi;
 Ce s-a întâmplat? de exemplu, accident produs în trafic, coliziune, incendiu, a căzut
cineva de pe o scară. Există situaţii de risc care necesită prezenţa personalului
specializat: victimă blocată, cablu de înaltă tensiune pe jos, pericol de explozie.
 Unde s-a produs accidentul? localitatea, strada, numărul, un punct de reper din zona
respectivă (un depozit, un monument, o staţie de benzină)
 Câte persoane sunt rănite? Ce persoane ? dacă există bebeluşi, copii sau alte victime
care necesită îngrijiri speciale (de exemplu, persoane cu handicap, femei însărcinate,
persoane cu diabet);
  Cum se simt răniţii? dacă victimele sunt conştiente şi dacă respiră normal; dacă se
observă anumite leziuni (hemoragii sau o fractură deschisă);
 Dacă cineva este prins sub o greutate.
Comunică-i dispecerului că va exista cineva care va îndruma echipajele serviciilor de
urgenţă la locul accidentului. Ai grijă ca linia telefonică să fie liberă pentru a putea comunica
cu ei.
NU ÎNCHIDEŢI NICIODATĂ TELEFONUL ÎNAINTE CA OPERATORUL SĂ FI
TERMINAT CONVORBIREA!

Cine alertează serviciile de urgenţă?

Dacă este posibil, rămâi alături de victimă şi roagă o altă persoană să sune la 112. Dacă
persoana respectivă trebuie să se deplaseze pentru că nu dispune de telefon mobil, roag-o să
se întoarcă şi să-ţi spună ce anume şi cu cine a vorbit la telefon. Asigură-te că apelul a fost
făcut în mod corespunzător. Dacă detaliile oferite au fost incomplete sau incorecte, dă din nou
telefon şi oferă informaţii suplimentare.
Dacă eşti doar tu cu victima, dă telefon folosind mobilul tău. Nu părăsi victima pentru a
telefona decât dacă nu ai altă soluţie.

4. Acordarea primului ajutor

După ce ai verificat dacă victima este conştientă şi dacă respiră şi după ce ai alertat
serviciile de urgenţă, examinează cu atenţie victima şi continuă acordarea primului ajutor,
stabilind ca prioritate rănile cele mai grave.
În timpul manevrelor de prim ajutor, este important să verifici dacă este conştientă şi respiră
regulat deoarece pot apărea schimbări care necesită resuscitare cardiacă şi respiratorie.
Verifică dacă victima are asupra sa medicamente, fără a le administra.
După ce ai acordat primul ajutor (de exemplu, ai oprit o hemoragie sau ai tratat o rană
provocată prin arsură), informează serviciile de urgenţă în legătură cu măsurile luate.

3.1.4. ASIGURAREA FUNCŢIILOR VITALE – STAREA DE CONŞTIENŢĂ,

RESPIRAŢIA ŞI CIRCULAŢIA

Oxigenul este esenţial pentru viaţă. Sângele transportă oxigen la organe. Dacă inima se
opreşte, circulaţia sângelui se întrerupe şi apare stopul cardio-respirator, respectiv stopul
cardiac. În consecinţă, apare un deficit de oxigen la nivelul organelor vitale, cel mai sensibil
fiind creierul (neuronii nu pot supravieţui mai mult de câteva minute). Într-o astfel de situaţie,
victima îşi pierde rapid starea de conştienţă, încetează să mai respire şi apoi decedează.
De aceea, se impune să începi cât mai curând manevrele de resuscitare. Deşi şansele
de supravieţuire ale unei persoane care a suferit un stop cardiac sunt reduse, acestea cresc
considerabil prin acordarea promptă a primului ajutor.
Asigură-te de faptul că tu, victima şi persoanele aflate în apropiere sunteţi în siguranţă!

VERIFICAREA REACŢIILOR
Indicaţii pentru verificarea reacţiilor:
 Scutură uşor umerii victimei
 Întreabă cu voce tare: „Sunteţi bine?”

Dacă victima reacţionează (de exemplu, deschide ochii sau răspunde):

1. Nu mişca victima din poziţia în care ai găsit-o. Nu o deplasa decât dacă este în
pericol .
2. Încearcă să afli ce i s-a întâmplat
3. Solicită ajutor în caz de nevoie
4. Verifică în mod regulat dacă victima este conştientă şi respiră.
Dacă victima nu reacţionează:
1. Strigă după ajutor
2. Întoarce victima cu faţa în sus şi eliberează-i căile respiratorii

ELIBERAREA CĂILOR RESPIRATORII

 Muşchii sunt complet relaxaţi la victimele inconştiente. Acest lucru face ca limba să
obstrucţioneze căile respiratorii. Riscul poate fi înlăturat prin uşoara înclinarea a capului pe
spate şi ridicarea bărbiei. În acest mod veţi elibera căile respiratorii.
Nu se recomandă deschiderea forţată a mandibulei de către persoanele fără experienţă,
deoarece este o procedură dificilă, care poate vătăma victima.

TEHNICA: ÎNCLINAREA CAPULUI ŞI RIDICAREA BĂRBIEI

 Pune mâna pe fruntea victimei şi înclină-i cu grijă capul pe spate
 Degetul mare şi arătătorul trebuie să rămână libere pentru a prinde victima de nas în
cazul respiraţiei gură la gură
 Pune vârfurile degetelor celeilalte mâini sub vârful bărbiei victimei
 Ridică-i bărbia pentru a-i elibera căile respiratorii. Nu apăsa pe zona moale de sub
bărbie, pentru că-i puteţi îngreuna respiraţia

VERIFICAREA RESPIRAŢIEI
În timp ce menţineţi căile respiratorii libere, verifică dacă victima respiră normal:
 Observă mişcările toracelui
 Ascultă respiraţia lângă gura victimei
 Încearcă să simţi respiraţia, apropiind obrazul tău de gura victimei
Întreg procesul nu trebuie să dureze mai mult de 10 secunde. Dacă verificarea durează
mai puţin de 10 secunde, este posibil să te afli în intervalul dintre două respiraţii succesive şi
concluziile ar putea fi greşite.
 În primele minute de la stopul cardiac, adesea victima pare că încearcă să respire.
Este o respiraţie lipsită de vlagă, însoţită de gâfâieli zgomotoase şi neregulate, care nu
trebuie confundată cu o respiraţie normală.
Dacă nu eşti sigur că victima respiră normal, este indicat să presupui că nu respiră şi să
aplici procedurile folosite în caz de stop respirator.

Dacă victima nu reacţionează, există următoarele situaţii:

 Victima nu reacţionează, dar respiră normal:
1. Pune victima în poziţia de siguranţă (poziţie laterală stabilă)
2. Roagă pe cineva să apeleze serviciile de urgenţă sau du-te chiar tu după ajutor dacă
eşti singur(ă)
3. Verifică, din minut în minut, respiraţia victimei.
Victima nu reacţionează şi nu respiră normal; nu este disponibil un DAE (defibrilator
automate extern)
 Începe imediat manevrele de RCP – resuscitare cardio-pulmonară (compresia toracică şi
respiraţia gură la gură)
 Victima nu reacţionează şi nu respiră normal; este disponibil un DAE
Urmează indicaţiile defibrilării automate externe

TEHNICĂ: POZIŢIA DE SIGURANŢĂ

Dacă victima este inconştientă şi respiră normal, întoarce-o în poziţia de siguranţă. Capul
trebuie să fie aplecat pe spate, iar gura orientată spre sol. Astfel, căile respiratorii vor fi libere,
iar dacă vomită, voma nu va pătrunde spre plămâni.
 Dacă este cazul, scoate ochelarii victimei
 Aşează-te în genunchi lângă victimă şi întinde picioarele victimei
 Poziţionează braţul victimei (de partea de care v-aţi aşezat) perpendicular pe trunchiul
său. Îndoaie braţul astfel încât palma să fie orientată în sus

 Adu celălalt braţ peste piept, aşezându-i dosul palmei pe obraz. Menţine-i mâna în
această poziţie
 Cu mâna care ţi-a rămas liberă, apucă-i genunchiul de partea opusă şi trage-l în sus,
fără să-i desprinzi talpa piciorului de sol
  Trage genunchiul îndoit către tine, fără a da drumul la mâna lipită de obraz. Roteşte
victima către tine, aşezând-o pe o parte
 Aşează-i coapsa astfel încât şoldul şi genunchiul să formeze un unghi drept
 Împinge-i capul spre spate, pentru a menţine căile respiratorii deschise. Dacă este
nevoie, potriveşte mai bine mâna victimei sub obraz, pentru a menţine capul pe spate
 Asigură-te că gura victimei este orientată spre sol pentru a evita pericolul sufocării cu
sânge sau vomă.

 Verifică respiraţia victimei din minut în minut

Aceeaşi tehnică se poate folosi şi în cazul unui copil sau al unui bebeluş. Dacă este
necesar, poţi pune o pernuţă sau o pătură făcută sul în spatele bebeluşului pentru a-i asigura o
poziţie mai stabilă.
În cazul unei femei gravide, atunci când o aşezi în poziţia de siguranţă, este de preferat să
o întorci pe partea stângă. Astfel, uterul nu va restricţiona circulaţia sângelui către inimă.
Dacă victima trebuie să stea mai mult de 30 de minute în poziţia de siguranţă, întoarce-o
pe cealaltă parte, pentru a evita producerea de leziuni la nivelul braţului.

COMPRESIA TORACICĂ ŞI RESPIRAŢIA GURĂ LA GURĂ (RCP)

 Compresiile cardiace furnizează inimii şi creierului o cantitate foarte mică, dar vitală,
de sânge. Prin ventilaţie se asigură alimentarea sângelui cu o cantitate minimă de oxigen.
Imediat după stopul cardiac, compresiile toracice sunt mult mai importante decât ventilarea.
O alternativă pentru ventilarea gură la gură este ventilarea gură la nas.
Dacă nu poţi sau nu vrei să efectuezi ventilarea gură la gură, limitează-te doar la
compresiile toracice. În mod evident, compresiile toracice combinate cu respiraţia gură la
gură, constituie cea mai bună metodă de resuscitare.
Cei care acordă primul ajutor, nu asigură suficiente compresii toracice în timpul resuscitării,
de aceea raportul este 30 compresii : 2 ventilaţii. Numărul compresiilor pe minut este de 100.

Dacă victima nu reacţionează şi nu respiră normal, trebuie să:

1. Cere cuiva să cheme serviciile de urgenţă şi spune-i să aducă imediat un defibrilator
electronic automat (DAE), dacă există. Dacă eşti singur, fă tu toate astea.
2. Începe cu 30 compresii toracice
3. Apoi fă respiraţie gură la gură de 2 ori
4. Alternează 30 de compresii toracice cu 2 respiraţii gură la gură
5. Nu întrerupe procedura resuscitării. Verifică starea victimei doar atunci când reîncepe
să respire normal
6. Continuă resuscitarea până când:
 Soseşte personalul calificat care poate continua manevrele de resuscitare
 Victima începe să respire normal
 Oboseşti

Tehnică: Verificarea cavităţii bucale

Dacă toracele nu se ridică în timpul primei respiraţii gură la gură, înainte de a verifica a
doua respiraţie, verifică:
 Cavitatea bucală a victimei; scoate orice obiect care poate obstrucţiona căile
respiratorii
 Poziţia capului; acesta trebuie să fie suficient înclinat pe spate, cu bărbia ridicată
corect
Nu efectua mai mult de 2 respiraţii gură la gură într-o singură repriză. Acestea trebuie
urmate de seria de o serie de 30 compresii toracice.
TEHNICĂ: COMPRESII TORACICE
Asigură-te de faptul că victima este întinsă pe spate, pe o suprafaţă tare, apoi:
 Îngenunchează lângă victimă
 Pune podul palmei pe mijlocul cutiei toracice a victimei
 Aşează cealaltă palmă peste prima şi încrucişează degetele
 Asigură-te de faptul că umerii tăi se află chiar deasupra pieptului victimei. Cu braţele
întinse, apasă perpendicular, cam 4-5 cm. Ai grijă să nu apeşi victima pe coaste, partea
superioară a abdomenului sau pe partea inferioară a sternului

 De fiecare dată după ce apeşi, permite pieptului să revină la poziţia iniţială. Astfel,
inima se va umple din nou cu sânge. Nu schimba poziţia mâinilor de pe stern.
 Compresia şi eliberarea ar trebui să aibă aceeaşi durată
  Efectuează 30 de compresii toracice conform procedurii descrise anterior, la o
frecvenţă de aproximativ 100 de compresii pe minut (înseamnă 2 compresii la mai
puţin de o secundă)
 Continuă cu 2 respiraţii gură la gură
Imediat ce ai la dispoziţie un DAE, continuă resuscitarea utilizând aparatul.

Tehnică: Respiraţia gură la gură

 Apleacă capul victimei spre spate şi ridică-i bărbia
 Pune o mână pe fruntea victimei şi pensează nasul acesteia între degetul mare şi
arătător
 Cu mâna cealaltă, menţine-i bărbia ridicată şi deschide-i gura

 Inspiră normal, apleacă-te peste victimă şi acoperă-i gura cu gura ta

 Expiră uniform aerul în gura victimei şi verifică în acelaşi timp dacă se produce
ridicarea cutiei toracice. O respiraţie trebuie să dureze cam o secundă.

 Menţine capul victimei aplecat şi bărbia ridicată, astfel încât să nu se piardă aer.
Ridică-ţi capul şi verifică dacă pieptul victimei coboară după ce ai introdus aerul.
 Inspiră din nou şi efectuează cea de-a doua respiraţie gură la gură.
 Cele două respiraţii trebuie să dureze, în total, cel mult 5 secunde.
  Repoziţionează-te corespunzător pentru a continua cu alte 30 de compresii toracice.
Ventilaţia gură la nas este o alternativă în cazul în care respiraţia gură la gură este dificil de
realizat.

Respiraţia realizată de două sau mai multe persoane

Dacă la faţa locului sunt prezente mai multe persoane pregătite să acorde primul ajutor, se
recomandă efectuarea manevrelor de resuscitare alternativ. Cel care realizează compresiile
toracice, oboseşte destul de repede şi după câteva minute, din cauza oboselii, compresiile pot
fi efectuate incorect. De aceea, este bine ca cel care le efectuează să fie înlocuit la fiecare 2
minute.
 Primul salvator resuscitează victima timp de 2 minte (compresii toracice şi respiraţie
gură la gură)
 Un al doilea salvator continuă să facă resuscitarea alte 2 minute (RCP)
 Apoi, primul salvator îl înlocuieşte pe cel de-al doilea
Schimbul între salvatori trebuie să se facă rapid, astfel încât manevrele de resuscitare să
fie întrerupte pentru o perioadă cât mai scurtă de timp.

Resuscitarea fără respiraţie gură la gură (RCP doar cu compresii toracice)

Chiar şi persoane din rândul personalului medical calificat recunosc că se feresc să facă
respiraţie gură la gură. Este mai bine să se efectueze chiar şi numai compresii toracice, decât
nimic. Şansele de supravieţuire cresc, chiar dacă resuscitarea nu include şi ventilaţie.

Resuscitarea în caz de înec

1. evacuarea apei din plămâni: victima, răsturnată cu faţa în jos, este prinsă de salvator
pe la spate de abdomen, cu mâinile făcute chingă, ridicată de la sol şi scuturată pentru
ca apa să se scurgă în afară
2. dacă respiră, victima este culcată apoi pe sol, cu abdomenul în jos şi cu capul aşezat pe
o parte
3. dacă nu respiră, se aşează în poziţia cunoscută pentru efectuarea manevrelor de
resuscitare.
DEFIBRILAREA EXTERNĂ AUTOMATĂ

Funcţionarea DEA se bazează pe şocuri electrice, care pot corecta ritmul cardiac
anormal. Dacă se acţionează rapid, ritmul cardiac poate reveni la normal. Procedura se
numeşte defibrilare.
DAE este un dispozitiv computerizat care analizează ritmul cardiac al victimei şi, pe
această bază, decide dacă este necesară administrarea unui şoc electric.
Defibrilatorul semiautomat indică salvatorului momentul în care trebuie să apese pe
buton, iar cel automat declanşează singur şocurile electrice.
Este deosebit de important să continui resuscitarea deoarece un DAE nu înlocuieşte
compresiile toracice şi respiraţia gură la gură.
Şansele de supravieţuire ale victimei vor creşte dacă persoana care acordă primul
ajutor începe resuscitarea şi defibrilarea în primele minute de la instalarea stopului cardiac.

Măsuri de precauţie în cazul utilizării unui DAE

 Înainte de a aşeza electrozii, şterge pieptul victimei, dacă acesta este ud şi îndepărtează
orice fel de plasture de pe pieptul acesteia
 Dacă e posibil, scoate bijuteriile metalice care ar putea atinge electrozii.

Dacă victima nu răspunde, nu respiră normal şi este disponibil un defibrilator extern

automat (DEA), trebuie să:
1. Continui resuscitarea până când îţi este adus defibrilatorul
2. Porneşte imediat defibrilatorul; dacă mai există o persoană care acordă primul ajutor,
aceasta ar trebui să continue manevrele de resuscitare
 3. Dezveleşte pieptul victimei şi ataşează electrozii aşa cum arată ilustraţia de pe ambalaj

4. Asigură-te că nu va atinge nimeni victima în timp ce defibrilatorul analizează ritmul

cardiac
5. Dacă este necesar un şoc electric, procedează astfel încât să nu stea nimeni în
apropierea victimei. Dacă este necesar, acţionează butonul pentru şoc sau, dacă este un
dispozitiv automat, acesta va administra el însuşi şocul
6. Începe imediat resuscitarea, dacă dispozitivul indică acest lucru. Efectuează de fiecare
dată 30 de compresii cardiace urmate de două respiraţii gură la gură
7. Urmează instrucţiunile dispozitivului, până când:
 soseşte personalul calificat, care va continua resuscitarea
 victima începe să respire normal
 oboseşti
8. Opreşte resuscitarea dacă victima începe să respire normal. Nu opri dispozitivul şi
menţine electrozii pe pieptul victimei. Dacă victima nu-şi recapătă cunoştinţa, trebuie
aşezată în poziţia de siguranţă.

RESUSCITAREA LA BEBELUŞI ŞI COPII

În ghidurile de resuscitare, se face următoarea distincţie:

Bebeluş: mai puţin de 1 an
Copil: între 1 an şi începutul pubertăţii
Poţi folosi aceeaşi procedură de resuscitare, ca şi în cazul adulţilor. În cazul bebeluşilor şi
copiilor, foloseşte mai puţină forţă când execuţi compresiile toracice. Apasă sternul cam la o
treime din adâncimea cutiei toracice.
Foloseşte două degete pentru a efectua compresiile la bebeluşi.
/ În cazul copiilor, poţi folosi o mână sau ambele mâini. Este mai bine să foloseşti ambele
mâini la copiii mai mari sau dacă nu eşti o persoană puternică.

Este nevoie de un volum mai mic de aer pentru a executa ventilarea corectă a
bebeluşilor şi a copiilor. Îţi poţi da seama că ai suflat suficient aer, când cutia toracică a
victimei se ridică.
Defibrilatoarele standard pot fi utilizate la copii cu vârsta peste 8 ani. Pentru copii cu
vârsta cuprinsă între 1 şi 8 ani, este indicat să foloseşti electrozi speciali pentru copii.
Pentru bebeluşi sub 1 an, defibrilatorul poate fi folosit doar dacă este menţionat acest
lucru în instrucţiunile sale.
 Aplicaţie:

Victima, o persoană în vârstă, îşi duce brusc mâna la piept, plângându-se de dureri
toracice cu iradiere în gât şi umărul stâng. Brusc se prăbuşeşte la pământ, lipsit de
cunoştinţă. Nu respiră, nu are puls.

Se solicită stabilirea diagnosticului şi măsurile de rezolvarea practică a cazului.

3.2. Primul ajutor

3.2.1.Sufocarea (blocarea căilor respiratorii cu un corp străin)

În cele mai multe cazuri, sufocarea apare în timp ce mâncăm. Bebeluşii şi copiii se
sufocă adesea atunci când înghit obiecte, precum monede sau jucării mici.
Din moment ce sufocarea se produce în timp ce mâncăm, mai sunt, de obicei, şi alte persoane
de faţă. Asta înseamnă că va fi cineva care să acorde imediat primul ajutor.
O metodă eficientă de eliminarea a obiectelor care nu obstrucţionează sever căile
respiratorii este tusea. Nimic altceva nu ar trebui încercat, pentru că ar putea înrăutăţi starea
victimei.
În cazul sufocării severe, pentru eliberarea căilor respiratorii, s-au dovedit eficiente
bătăile pe spate, apăsările abdominale şi apăsarea toracelui.
Trebuie să faci distincţia între blocarea parţială şi cea completă a căilor respiratorii.
Apăsările toracelui produc o presiune mai mare a aerului decât cele abdominale. Deoarece
apăsările toracice sunt similare compresiilor toracice, cel care oferă primul ajutor ar trebui să
înceapă cu procedura de resuscitare în caz că victima îşi pierde cunoştinţa.
Întreabă victima: „Te sufoci?”

Dacă victima poate vorbi, tuşi sau respira, trebuie să:

1. Încurajezi victima să continue să tuşească
2. Nu face nimic mai mult!
3. Stai lângă victimă până începe să respire normal

Dacă victima este conştientă, dar nu poate vorbi, tuşi sau respira (este posibil în unele
cazuri, să respire extrem de greu sau să încerce să tuşească), ce trebuie să faci:
1. Bate victima de cel mult 5 ori pe spate. După fiecare lovitură, verifică dacă situaţia a
revenit la normal.
2. Dacă bătăile pe spate nu ajută, efectuează până la 5 apăsări abdominale
3. Dacă tot nu s-a rezolvat problema, alternează 5 lovituri pe spate cu 5 apăsări pe
abdomen
4. Dacă victima îşi pierde cunoştinţa, întinde-o cu grijă pe jos şi apelează imediat
serviciile de urgenţă. Începe resuscitarea cu 30 de compresii toracice, urmate de 2
respiraţii gură la gură.
5. Dacă pieptul victimei nu se ridică la prima ventilaţie, procedează în felul următor:
  Verifică cavitatea bucală a victimei şi scoate orice obiect care obstrucţionează
căile respiratorii.
 Capul trebuie să fie suficient aplecat pe spate, iar bărbia ridicată corespunzător.
 Nu efectua mai mult de două respiraţii înainte de a reveni la compresiile
toracice
6. Continuă resuscitarea cardio-pulmonară până când:
 Soseşte personalul medical calificat
 Victima începe să respire normal
 Oboseşti

Situaţii în care e necesar ca victima să meargă la spital:

Apăsările abdominale pot produce leziuni interne grave. Victimele cărora li s-au efectuat
apăsări abdominale ar trebui examinate de medic.
Chiar dacă victima nu se mai sufocă, este posibil ca o parte din obiectul străin să fi rămas în
trahee. Persoanele care continuă să tuşească, au dificultăţi la înghiţire sau care simt că un corp
străin este încă blocat în trahee, ar trebui să meargă la medic.

Tehnică: Bătăi pe spate

 Aşează-te în spatele victimei, un pic lateral.
 Susţine pieptul victimei cu o mână şi apleac-o mult în faţă. Astfel, obiectul va fi
eliminat dacă nu este înţepenit şi nu va reintra în căile respiratorii.
 Bate cu putere de cel mult 5ori în spatele victimei, între omoplaţi, cu podul palmei
libere.
  După fiecare bătaie, verifică dacă au fost eliberate căile respiratorii; dacă obiectul a
ieşit, nu mai e nevoie să bateţi victima pe spate.

Tehnică: Apăsări abdominale (Heimlich)

 Aşează-te în spatele victimei şi apuc-o cu ambele braţe, în poziţie îmbrăţişată, în zona
părţii superioare a abdomenului.
 Apleacă victima în faţă
 Strânge un pumn şi poziţionează-l între buric şi vârful inferior al sternului
 Prinde-ţi pumnul cu cealaltă mână şi trage pumnul brusc către tine şi în sus. Repetă
procedura de maxim 5 ori, fără întrerupere.
Sufocarea la bebeluşi şi copii
Tehnicile prezentate anterior pot fi folosite şi în cazul copiilor care au depăşit vârsta de
peste 1 an.
În cazul bebeluşilor, compresiile abdominale trebuie înlocuite cu compresiile toracice.
Tehnica e similară cu cea prezentată la compresiile toracice la bebeluşi, p. 14. Apăsările
toracice trebuie efectuate mai puternic, dar mai rar.

Sufocarea la femeia însărcinată sau la persoana obeză

În cazul în care victima este o femeie însărcinată sau o persoană obeză, nu poţi folosi tehnica
apăsărilor pe abdomen. În aceste situaţii, se pot aplica lovituri în spate şi apăsări pe piept.
Tehnică: Apăsări pe piept
 Aşează-te în spatele victimei. Lipeşte-te de victimă, dacă aceasta stă în picioare sau
lipeşte-te pe scaun dacă victima stă pe scaun.
 Trece mâinile pe sub subsuorile victimei
 Fă o mână pumn şi poziţioneaz-o în partea inferioară a sternului victimei
 Prinde pumnul cu mâna cealaltă.
 Cere victimei să tuşească şi trage pumnul spre tine cu hotărâre.

3.2.2.Hemoragia

Oprirea unei hemoragii constituie unul din tratamentele de bază atunci când discutăm
despre primul ajutor. În cazul unei hemoragii externe, sunt afectate pielea, unul sau mai multe
vase de sânge şi ţesuturile situate sub piele. Dacă victima pierde prea mult sânge, poate intra
în stare de şoc şi îşi poate pierde cunoştinţa.

Este important să acţionezi rapid şi corect pentru a reduce pierderea de sânge până
când soseşte la faţa locului personalul medical calificat.
De reţinut!
S-a dovedit că presiunea directă aplicată asupra rănii ajută la oprirea hemoragiei.
Folosirea unui garou poate cauza complicaţii şi nu se recomandă folosirea lui de către
persoanele nespecializate.
Nu se ştie exact dacă ridicarea unui membru şi presiunea indirectă pot ajuta la oprirea
hemoragiei.
Dacă victima prezintă o rană deschisă cu hemoragie gravă, trebuie să:
1. Evită contactul cu sângele victimei. Cere victimei să aplice singură presiune asupra
rănii. Ajută victima să se aşeze în poziţie culcată.
2. Cere cuiva să cheme serviciile de urgenţă. Cheamă tu serviciile de urgenţă, dacă eşti
singur(ă).
3. Apasă rana direct, cu ajutorul mâinilor; dacă ai, pune-ţi mănuşi de unică folosinţă sau
pune o bucată curată de pânză (prosop) peste rană.

4. Dacă rana continuă să sângereze, apasă mai tare sau pune încă un bandaj peste primul.
Nu scoate primul bandaj.
5. Spală-te pe mâini după ce ai acordat primul ajutor.
6. Poţi aplica şi un bandaj pentru compresie, în scopul opririi hemoragiei.

Tehnică: Bandajul compresiv

 Scoate bandajul din ambalaj, apoi pune o compresă pe rană.
 Înfăşoară bandajul strâns în jurul compresei, pentru a exercita presiune asupra rănii.
 Leagă capetele bandajului
 Dacă rana continuă să sângereze, mai înfăşoară un bandaj deasupra rănii, fără să scoţi
primul bandaj.
 Asigură-te de faptul că bandajul este suficient de strâns pentru a opri hemoragia, dar
fără a bloca circulaţia sângelui. Dacă ţesuturile situate spre extremitatea membrului afectat
capătă o nuanţă albăstruie sau victima se plânge de amorţeli ale zonei respective, poţi slăbi
puţin bandajul, dar nu-l scoate complet. Poţi folosi şi alte bandaje sau o bucată de ţesătură
curată pentru a asigura presiune asupra rănii.

3.2.3.Leziunile pielii

Leziunea cutanată este o vătămare a pielii (afectarea straturilor dermului). În cazul în

care leziunile cutanate sunt adânci, ţesuturile care se află sub piele (muşchi şi oase) şi chiar
organele interne, pot fi afectate. Leziunile cutanate se pot infecta.
De reţinut!
 S-a dovedit că rănile clătite cu apă potabilă se vindecă mai repede, iar riscul de
infecţie este mai mic.
 Nu se recomandă frecarea rănii, deoarece se poate leza ţesutul vătămat.
 Dezinfectantul poate fi toxic pentru piele şi poate întârzia procesul de vindecare
naturală.
 Tetanosul poate fi prevenit prin vaccinare, dar de obicei, victimele nu-şi cunosc exact
gradul de imunizare.

Dacă victima prezintă o rană deschisă la nivelul pielii, o julitură sau o tăietură, trebuie
să:
1. Evită contactul cu sângele victimei sau cu alte fluide organice. Dacă rana nu
sângerează grav, spală-te pe mâini cu săpun lichid şi apă, înainte de a acorda primul
ajutor. Dacă ai, puneţi mănuşi de unică folosinţă.
2. Dacă rana nu s-a oprit din sângerat, opreşte sângerarea prin aplicarea presiunii directe.
3. Spală rana sub robinet, cu apă rece şi curată. Dacă nu există apă curentă în imediata
apropiere, foloseşte altă sursă de apă potabilă. Jetul de apă trebuie să curgă direct pe
rană, pentru a înlătura impurităţile. Continuă spălarea până când toate impurităţile au
fost înlăturate.

4. După spălare, şterge zona din jurul rănii dacă e nevoie, dar fără să atingi rana.
 5. Acoperă rana cu o compresă sterilă; dacă nu ai comprese, foloseşte o cârpă uscată şi
curată.
6. Sfătuieşte victima să meargă la un doctor pentru că acesta va stabili dacă victima are
nevoie de vaccin antitetanos.
7. Spală-te pe mâini după ce ai acordat primul ajutor!

Dacă observi un obiect înfipt în rană, nu-l scoate. Încearcă doar să imobilizezi obiectul!

Tehnică: Imobilizarea obiectului din rană

 Pune comprese sterile pe ambele părţi ale obiectului. Dacă nu ai comprese, foloseşte o
bucată de pânză uscată şi curată.
 Compensează diferenţa de înălţime dintre obiect şi rană cu bandaje şi comprese. Dacă
obiectul este prea mare (de exemplu, un cuţit), realizează bandajul în jurul obiectului,
lăsând parte din el să iasă din rană.
 Înfăşoară cu grijă un bandaj deasupra, astfel încât acesta să nu apese obiectul.
Victima trebuie trimisă la medic sau la spital, dacă:
 nu poţi opri hemoragia;
 nu poţi curăţa rana corespunzător;
 julitura este mai mare decât jumătate din palma victimei;
 se văd oasele, muşchii sau ţesuturile de sub piele;
 sunt lezate faţa, ochii sau organele genitale;
 rana a fost cauzată de muşcătura unui om sau animal.
Dacă trebuie să trimiţi victima la medic, opreşte sângerarea şi bandajează rana. Mai departe,
victima va fi îngrijită de personalul medical calificat.

3.2.4. Arsurile

Arsurile pot fi clasificate în diferite moduri. Cel mai important, este să faci distincţia
între arsuri uşoare şi arsuri grave. O arsură gravă implică faptul că îngrijirile trebuie acordate
de către o persoană specializată. Arsurile uşoare pot fi tratate şi de tine.
 Există diferiţi factori care au rol în determinarea severităţii unei arsuri: adâncimea (gradul)
arsurii, suprafaţa care a fost arsă, locul în care este situată arsura, cauza arsurii şi vârsta
victimei.
În funcţie de adâncimea lor, arsurile sunt de gradul întâi, doi şi trei. Cu cât o arsură este
mai adâncă, cu atât este mai gravă.
O arsură de gradul întâi este, de obicei, rezultatul unui accident casnic sau al expunerii
solare. Pielea are o culoare roşie, este uşor umflată şi persoana afectată are dureri/usturimi. În
acest caz, este afectată doar suprafaţa pielii, astfel încât terminaţiile nervoase sensibile la
durere, sunt stimulate continuu.

O arsură de gradul al doilea este o leziune mai profundă şi implică formarea de vezicule,
care pot crăpa, generând răni de culoare roşie sau albă. Aceste arsuri sunt deosebit de
dureroase, deoarece sunt afectate primele două straturi ale pielii.

O arsură de gradul al treilea afectează pielea pe toată grosimea ei, fiind o arsură de culoare
neagră sau albă, pergamentoasă. Acest gen de leziune nu este dureroasă, întrucât nervii au fost
distruşi, însă imediata apropiere a arsurilor de gradul al treilea pot exista arsuri de gradul întâi
şi doi, care provoacă dureri.

Severitatea unei arsuri depinde şi de suprafaţa afectată. Arsurile care se întind peste
10% din suprafaţa corpului la adult şi peste 5% din suprafaţa corporală la copil, sunt
considerate a fi severe. Pentru aprecierea suprafeţei, se ia ca unitate de măsură palma victimei
– 1% din suprafaţa totală a corpului acesteia.
Şi locul în care este prezentă arsura este important pentru a stabili gravitatea ei. Cele din zona
gurii şi a gâtului pot pune în pericol viaţa, chiar dacă sunt de dimensiuni reduse (victima se
poate sufoca). Arsurile de la nivelul feţei, urechilor, mâinilor, picioarelor, încheieturilor,
organelor genitale sunt severe din cauză că se pot forma cicatrici şi există ulterior riscul ca
aceste segmente/organe să nu mai poată funcţiona.
Arsurile sunt cauzate de foc, lichide fierbinţi sau un obiect fierbinte, mai frecvent; curentul
electric, unele produse chimice, radiaţiile ionizante sau aburii, sunt, de asemenea factori
cauzatori de arsuri care sunt însoţite de leziuni interne serioase.
Referitor la vârsta victimei, este cel mai bine să apelăm la serviciile specialiştilor atunci când
e vorba de copiii până în 5 ani şi persoanele care au depăşi 60 de ani, indiferent de tipul
arsurii.

De reţinut!
 Arsurile trebuie răcite imediat, cu apă de la robinet.
 Când răceşti arsura, asigură-te că victima nu intră în hipotermie. Nu folosi apă extrem
de rece pentru a răci arsura. După răcire, protejează victima de vânt şi acoper-o cu
pături, ca să nu-i fie frig.
 Evită pe cât posibil să spargi băşicile formate.
 La acordarea primului ajutor, nu trebuie folosite cremele antibiotice.
 Tetanosul poate fi prevenit prin vaccinare, dar de obicei victimele nu-şi cunosc gradul
de imunizare.
 Nu s-a dovedit că o metodă pentru evaluarea extinderii arsurii ar fi mai eficientă decât
alte metode. Estimarea dimensiunii arsurii folosind palma victimei este o metodă
convenabilă, folosită în acordarea primului ajutor.

Dacă victima a suferit arsuri, trebuie să:

1. Răceşte arsura cât mai repede posibil, cu apă rece sau călduţă, de la robinet, timp de
15-20 minute, sau până când durerea mai scade.
 2. Îndepărtează hainele şi bijuteriile, dacă nu sunt prinse de piele.
3. După ce ai răcit arsura, aplică o compresă sau o cârpă curată, umedă.
4. Dacă au apărut băşici, nu le sparge.
5. În situaţia în care pielea sau ochii au intrat în contact cu acizi sau baze, clăteşte zonele
respective cu multă apă de la robinet. Asigură-te de faptul că apa nu atinge alte părţi
ale corpului victimei sau al tău.
6. Sfătuieşte victima să meargă la medic; acesta va verifica dacă victima are nevoie de
protecţia împotriva tetanosului.

Atenţie! Compresiile care conţin antibiotice vor fi folosite numai la recomandarea medicului.
După ce ai oferit primul ajutor, îndrumă victima către un medic sau către spital, în
cazul arsurilor:
 la copii sub 5 ani şi adulţi care au depăşi vârsta de 60 de ani şi au suferit arsuri;
 la faţă, urechi, mâini, labele picioarelor, încheieturi sau organe genitale;
 la căile respiratorii (de exemplu, prin inhalarea fumului sau a gazelor fierbinţi);
 care afectează straturile adânci ale pielii;
 cauzate de electricitate, produse chimice, radiaţii ionice sau abur sub presiune;
 care au afectat o suprafaţă mai mare de 5% din suprafaţa totală a a corpului la copii
sub 6 ani şi 10% la persoanele peste 16 ani

În cazul unei arsuri grave:

1. Cere unui martor să apeleze serviciile de urgenţă sau cheamă-le tu, dacă eşti singur
2. Răceşte rana cu apă până la sosirea personalului medical calificat.
3. Asigură-te că nu intră în hipotermie. Nu folosi apă extrem de rece pentru a răci arsura.
După răcire, protejează victima de vânt şi acoper-o cu pături, ca să nu-i fie frig.
Arsurile prin electrocutare
Tipuri de arsuri
– Arsuri prin contact. Sunt localizate, de obicei, pe braţe şi picioare (părţi ale corpului ce vin
în contact direct cu firele electrice).
– Arsuri în formă de arc. Sunt cauzate de o scânteie produsă între două fire electrice. Este
suficient ca o persoană să se afle în zona în care se produce scânteia, pentru ca vătămarea să
se producă. Într-un spaţiu deschis, scânteia este superficială, dar într-un spaţiu închis, ea va fi
explozivă, iar urmările foarte serioase. Un copil poate suferi un şoc electric care-i poate
determina oprirea respiraţiei şi a inimii.
– Combinaţia contact-arc. Se poate produce dacă o persoană în contact cu pământul vine în
contact cu o altă persoană, în momentul în care aceasta suferă un şoc electric.

Primul ajutor
1. Scoaterea victimei de sub influenţa curentului electric trebuie făcută rapid, dar NU
ATINGE NICIODATĂ O PERSOANA ELECTROCUTATĂ ÎNAINTE DE A
DECONECTA SURSA DE CURENT ELECTRIC. Dacă electrocutarea a fost produsa de un
fir electric cu care victima a venit în contact, acesta poate fi îndepărtat cu ajutorul unor
materiale izolante: lemn, plastic, ţesături, etc. NU METALE! De preferat este sa apelezi la
personal autorizat!
2. Stingerea incendiului. Când persoana accidentată are hainele în flăcări, acestea trebuie
stinse fie cu apă, fie acoperind accidentatul cu o pătură. Nu arunca apă peste instalaţiile
electrice, până nu a fost întreruptă alimentarea la curentul electric.
3. Reanimarea. Dacă accidentatul nu are puls şi nu respiră, începe resuscitarea cardio-
pulmonară.
4. Scăderea rapidă a temperaturii corpului. În acest scop, se foloseşte apa rece. Procedeul
trebuie să continue circa 30 de minute.
5. Bandajarea. Plăgile din arsura prin electrocutare sunt curate şi trebuie doar protejate
împotriva infectării. Se vor aplica comprese curate, prosoape, cearceafuri.
6. Transportul la spital este absolut necesar, căci oprirea inimi poate surveni subit, chiar la
câteva ore de la producerea accidentului.

Aplicaţie:

Accidentatul a căzut şi s-a tăiat într-un ciob de sticlă. La nivelul gambei drepte
prezintă o rană adâncă din care sângele curge abundent. La vederea sângelui se sperie
şi îşi pierde cunoştinţa. Este palid, îi este sete.

Se solicită stabilirea diagnosticului şi măsurile de prim ajutor aplicate în acest caz.

3.2.5. Diferite tipuri de leziuni

LEZIUNILE CAPULUI, GÂTULUI SAU SPATELUI

De reţinut!
Evaluarea iniţială a traumelor la coloana vertebrală sau la cap este dificilă.
Nu s-a dovedit eficienţa imobilizării manuale la victimele care nu se mişcă.
Ai motive să suspectaţi o rană la cap, gât sau spate, dacă victima:
 a fost implicată într-un impact brusc, precum un accident rutier sau o cădere;
 este sau devine ameţită, somnoroasă, agitată sau dacă intră în stare de inconştienţă;
  nu-şi poate aminti exact ce s-a întâmplat;
 prezintă o durere de cap puternică şi persistentă, îi este greaţă sau începe să vomite,
este irascibilă, se comportă ciudat sau are convulsii;
 are leziuni severe la cap;
 acuză amorţeală sau furnicături;
 simte durere la gât sau la spate sau nu-şi poate susţine spatele ori gâtul.

Dacă suspectezi că victima are o leziune la cap, gât sau spate:

1. Linişteşte victima şi încearcă s-o convingi să stea pe loc.
2. Cere unui martor să cheme serviciile de urgenţă. Dacă eşti singur, cheamă tu serviciile
de urgenţă.
3. Imobilizează victima doar dacă aceasta este de acord să coopereze. Dacă victima este
agitată, nu încerca, contra voinţei sale, să-i imobilizezi capul sau gâtul.

Tehnică: Imobilizare
 Îngenunchează în spatele capului victimei.
 Introdu, cu grijă, ambele mâini sub gâtul victimei, fără să-i mişti capul.
 Sprijină-i gâtul şi fixează-i capul până la sosirea serviciilor de urgenţă.

Dacă victima nu are reacţii normale sau dacă suferă de dureri puternice, este posibil ca
evaluarea stării sale să fie incorect făcută. Alertează serviciile de urgenţă, dacă nu eşti sigur de
natura leziunii.
Eliberarea căilor respiratorii constituie o prioritate în raport cu posibilele leziuni ale
coloanei vertebrale. Cu excepţia cazului în care eşti absolut sigur că victima respiră normal, o
victimă inconştientă trebuie aşezată pe spate, pentru a-i elibera căile respiratorii şi a-i verifica
respiraţia. Dacă este nevoie, se aşează în poziţia de siguranţă, menţinerea căilor respiratorii
fiind mai importantă decât posibilele leziuni ale coloanei vertebrale.
Paşii care trebuie urmaţi au fost descrişi în capitolul Asigurarea funcţiilor vitale.

LEZIUNEA TORACICĂ
În cazul unei leziuni toracice majore, este posibil să fie afectate organe vitale (inima, vase de
sânge mari, plămânii sau organe situate în partea superioară a abdomenului).
Ce observi?
 Iese aer din rană când victima respiră şi se formează bule în perimetrul rănii
 Victima respiră slab, repede şi neregulat
 Buzele, nasul, urechile sau faţa sunt vinete
 Dacă tuşeşte, elimină spumă cu sânge

Primul ajutor:
1. În primul rând, alertează serviciile de urgenţă
2. Aşează victima în poziţie semişezândă; atenţie la autoprotecţie (foloseşte mănuşi)
3. Aplică un bandaj ocluziv (lipit de tegument la 3 laturi), dacă are o rană deschisă
4. Susţine victima, astfel încât să aibă o poziţie în care să poată respira uşor
5. Dacă nu este întru totul conştientă, aşeaz-o în poziţia de siguranţă, pe partea pe care se
află rana
Tehnica: Aplicarea unui bandaj ocluziv pe trei laturi
 Acoperă rana cu o compresă şi o bucată de plastic (ambalajul bandajului, o folie
adezivă, o pungă din plastic)
 Fixează bandajul pe 3 laturi, astfel încât totul să fie acoperit perfect, lăsând partea de
jos desfăcută
Când victima va trage aer în piept, bandajul va fi tras pe rană şi nu va ajunge aer între
membranele pulmonare sau va ajunge foarte puţin. Când va expira, va fi posibil să iasă aer
doar prin partea de jos a bandajului.
LEZIUNEA ABDOMINALĂ

O lovitură în zona abdominală poate provoca leziuni grave ale intestinelor dacă peretele
abdominal a fost perforat. În cazul unui acces de tuse şi nu numai, este posibil ca intestinele să
iasă afară. Apare astfel riscul unei infecţii, fiind posibilă deshidratarea intestinelor şi implicit
alimentarea cu sânge. Organele la nivelul cărora este o cantitate mare de sânge (splina, ficat,
rinichi), pot fi grav afectate în urma unei lovituri în zona stomacului sau în zona lombară. Pot
apărea leziuni interne, chiar şi în lipsa unei leziuni interne.
Primul ajutor:
1. Alertează serviciile de urgenţă
2. Puneţi mănuşi, apoi descheie hainele victimei pentru a avea acces la rană
3. Acoperă rana cu comprese sterile
4. Aşează victima în semişezut, cu genunchii uşor îndoiţi, pentru a reduce presiunea la
nivelul abdomenului
5. Acoperă organele care ies în afară cu comprese ude pentru a preveni deshidratarea
6. Apasă cu putere pe bandaj, în situaţia în care victima tuşeşte, astfel încât organele să
nu iasă afară
7. Nu înlătura niciodată un obiect străin care se află în rană; încearcă să-l imobilizezi cu
mai multe pansamente
8. Nu încerca să împingi intestinele la locul lor şi nu le atinge pe cele care ies în afară

LEZIUNILE OASELOR, MUŞCHILOR ŞI ARTICULAŢIILOR

De reţinut!
 Evaluarea iniţială a leziunilor membrelor este dificil de realizat.
 Nu s-a putut dovedi clar eficienţa răcirii rănii imediat după producerea leziunii.
 Nu se cunoaşte clar durata optimă de răcire a leziunii.
 Este adesea mai eficient să nu staţi pe piciorul lezat sau să imobilizaţi singur mâna,
braţul sau umărul rănit, decât să aplicaţi un bandaj sau o atelă.

Ce observi?
Victima s-a accidentat la mâini, braţe sau picioare (activităţi sportive, lovitură sau cădere). În
multe cazuri, victima nu îşi poate mişca în mod normal membrul accidentat sau membrul
respectiv nu poate susţine greutatea corpului. Rana provoacă dureri mari şi se poate umfla. În
unele cazuri, membrul sau articulaţia are un aspect anormal.
Dacă nu eşti sigur de natura leziunii, este recomandabil să presupui că membrul prezintă
fracturi şi să transporţi victima la o unitate medicală.
Dacă leziunea este însoţită de o hemoragie importantă, încearcă să opreşti sângerarea prin
presiune directă sau bandaj pentru compresie.

La acordarea primului ajutor, trebuie să:

1. Nu încerca să repoziţionezi membrele care au aspect anormal sau par dislocate.
2. Scade temperatura din zona leziunii aplicând gheaţă, după ce ai înfăşurat-o într-un
material.
3. Nu răci leziunea mai mult de 20 de minute la fiecare aplicare.
4. Nu imobiliza membrul accidentat dacă ştii că ajutoarele medicale vor ajunge peste
puţin timp. Sfătuieşte victima să nu se lase cu greutatea corpului pe piciorul accidentat
sau dureros. Dacă leziunea s-a produs la mână, braţ sau umăr, roagă victima să ţină
braţul lipit de piept.

3.2.6. Intoxicaţii

Intoxicaţia apare în momentul în care o substanţă toxică intră în organism. Substanţele

toxice pot fi solide (medicamente, plante otrăvitoare, otravă pentru şobolani, cocaină) sau
gazoase (gaze de eşapament, gaze care conţin vapori de clor, butan, etc). Intoxicaţia poate să
apară în urma înghiţirii, inhalării sau contactului cu produse chimice, respectiv materiale
injectabile.

De reţinut!
Nu permite victimei să vomite şi nu-i oferi apă, lapte sau alte remedii, fără
recomandarea personalului medical calificat.
Nu se recomandă folosirea siropului ipeca.
Dacă victima a ingerat o substanţă toxică sau a luat o supradoză (alcool, droguri,
medicamente), trebuie să:
1. Eviţi orice contact direct cu gaze, lichide sau alte materiale care pot fi toxice. Este
deosebit de important să te gândeşti la siguranţa proprie în momentul în care acorzi
primul ajutor. Evită să faci respiraţie gură la gură.
2. Contactezi serviciile de urgenţă, specialiştii în toxicologie sau alte categorii de medici
şi descrie derularea evenimentelor. Furnizează informaţii despre substanţele toxice şi
victimă.

În cazul expunerii pielii sau ochilor la baze sau acizi:

 Protejează-te, purtând echipament de protecţie;
 Spală rapid pielea şi ochii cu apă de la robinet; asigură-te că apa nu atinge alte părţi ale
corpului victimei sau pe al tău.

În cazul expunerii pielii sau ochilor la substanţe care se prezintă sub formă de pulberi:
 Îndepărtează substanţa toxică de pe victimă;
 Curăţă corpul victimei
 Diluează substanţa corozivă cu apă.

În cazul unei inhalări:

 Scoate imediat victima din mediul toxic; efectuează această operaţiune în condiţiile în
care nu te expui unui pericol

INTOXICAREA CU MONOXID DE CARBON

Monoxidul de carbon (CO) este un gaz care apare în urma arderii incomplete a materialelor
inflamabile (cărbune, gaz, păcură, lemn). CO poate rezulta şi de la un foc, de la gaze toxice
eliminate de instalaţii industriale, de la gazele de eşapament sau de la fumul de ţigară. Fiind
un gaz inodor, incolor şi insipid, nu poate fi detectat decât cu ajutorul unor dispozitive
speciale.
Gravitatea intoxicaţiei cu monoxid de carbon şi apariţia simptomelor depind de cantitatea de
CO prezentă în încăpere, perioada de timp în care victima a fost expusă şi de procentul de
hematii care sunt saturate cu CO.
Copiii şi femeile gravide sunt categoriile cele mai vulnerabile. CO poate afecta fătul sau
determină decesul acestuia.

Primul ajutor:
1. Atenţie la autoprotecţie! Nu se va intra în spaţiul respectiv fără echipament de
protecţie.
2. Apelează la serviciile de urgenţă;
3. Pacientul trebuie scos imediat din mediul toxic şi transportat cât mai rapid la spital.
În timp ce evacuezi victima, nu uita regula: siguranţa înainte de toate!. În unele cazuri,
evacuarea nu este posibilă decât dacă te expui unor riscuri mari. Dacă aceasta este situaţia cu
care te confrunţi, lasă echipajele de la serviciile de urgenţă să se ocupe de victimă(e),
deoarece acestea dispun de măşti de gaze.

3.2.7. Durerea toracică

Principalii factori de risc în bolile cardiace sunt fumatul, hipertensiunea arterială, diabetul şi
obezitatea. Durerile în piept pot constitui un semnal de alarmă. Ca persoană care acordă
primul ajutor, trebuie să ştii că un atac de cord poate fi iminent.

Ce observi?
Victima acuză dureri toracice. Durerea poate iradia în alte zone din partea superioară a
corpului (de exemplu, braţ, umăr, gât, mandibulă sau stomac). De obicei, acest simptom
merge mână în mână cu insuficienţa respiratorie, transpiraţia, ameţeala sau leşinul. Unele
victime au senzaţie de greaţă şi tendinţa de a voma.

La acordarea primului ajutor, trebuie să:

1. Cere unui martor să cheme serviciile de urgenţă. Cheamă tu serviciile de urgenţă, dacă
eşti singur.
2. Ajută victima să se odihnească şi nu-i permite să facă efort. Aşează victima într-o
poziţie confortabilă.
3. Verifică periodic victima pentru a constata dacă este conştientă şi dacă respiră normal.
Nu subestima gravitatea situaţiei. Chiar dacă victima spune că nu e vorba despre nimic serios,
e posibil să aibă nevoie urgent de ajutor.

ATACUL CEREBRAL

Ce observi?
Semnele atacurilor cerebrale nu sunt întotdeauna uşor vizibile. Ele se manifestă brusc
şi depind de locul şi de suprafaţa de creier afectată. De aceea, simptomele menţionate mai jos,
nu se manifestă în fiecare caz.
De exemplu, victima acuză amorţeală sau lipsă de vlagă subită la nivelul feţei, braţului
sau piciorului, adesea în aceeaşi parte a corpului. Uneori, victima poate deveni brusc confuză
sau nu mai poate vorbi sau susţine o conversaţie cu uşurinţă. Alte victime au tulburări de
vedere, acuză ameţeală sau nu-şi mai pot menţine echilibrul. Altele au o durere de cap bruscă.

Dacă bănuieşti că o persoană a avut un atac cerebral, verifică sistematic dacă este
capabilă să realizeze următoarele activităţi fără probleme:
1. Cere victimei să râdă sau să-şi arate dantura. Priveşte cu atenţie dacă gura este strâmbă
sau unul din colţurile gurii este mai jos decât celălalt.
2. Cere victimei să închidă ochii, să-şi ridice ambele braţe simultan la orizontală şi să
întoarcă palmele în sus. Verifică dacă unul din braţe cade sau nu este ferm.
3. Cere victimei să repete o propoziţie simplă şi ascultă dacă vorbeşte clar sau se bâlbâie.
Dacă victima nu este capabilă să efectueze una dintre aceste activităţi, este posibil să fi
suferit un atac cerebral. Nu subestima situaţia; victima are nevoie urgentă de ajutor.

La acordarea primului ajutor, trebuie să:

1. Ceri unui martor să cheme serviciile de urgenţă; cheamă-le tu, dacă eşti singur.
2. Ajută victima să se odihnească şi nu-i permite să facă efort; aşeaz-o într-o poziţie
confortabilă.
3. Notează durata aproximativă a AVC;
4. Verifică periodic dacă victima este conştientă şi respiră normal.
 Aplicaţie:

În urma unui incendiu, au fost două victime: una cu arsuri la nivelul braţului
drept – pielea este roşie, dureroasă, prezintă flictene; cealaltă are arsuri la
nivelul abdomenului, toracelui şi braţului stâng – sunt penetrate toate straturile
pielii cu carbonizarea suprafeţei arse, iar hainele ard înăbuşit. Victimele trebuie
scoase din încăperea cu fum.
Se solicită stabilirea diagnosticului, priorităţile de acordare a primului ajutor şi
măsurile de rezolvare practică a cazurilor.

Aplicaţie:

Un accidentat prezintă următoarele simptome: crampe abdominale, dificultăţi în

respiraţie şi inconştienţă. În preajma lui se află o sticlă în care a fost acid
sulfuric.
Stabiliţi diagnosticul complet şi măsurile de rezolvare practică a cazului dat.
 Aplicaţie:

Un accidentat are următoarele simptome:

- scurgeri de sânge la nivelul gambei drepte
- corp străin în rană (un ciob de sticlă)
- stare de disconfort, confuzie, ameţeală
- articulaţia gleznei stângi este dislocată.
Stabiliţi diagnosticul complet şi măsurile de rezolvare practică a cazului dat.

BIBLIOGRAFIE
1. Ciobanu, Mariana - Culegere de curriculum, teste ºi probleme practice de prim ajutor,
Editura ABC Publishing, Bucureºti, 2009
2. Manual European de prim ajutor, elaborat de Crucea Roºie Belgianã – Editura Didacticã ºi
Pedagogicã, 2008
3. Costicã, Naela – Metodica predãrii biologiei, Editura Graphys, Iaºi, 2008
4. Genesis, publicaþie de biologie, nr.6 – Editura Arves, 2004
5. Pelmuº Giersh, ªtefania – Elemente de biologie ºi patologie umanã, Editura CD Press, 2002
6. Bucur, Gheorghe – Educaþia pentru sãnãtate în ºcoalã – Editura „Fiat Lux”, Bucureºti,
1999
7. Marinescu, Mariana – Introducere în didactica biologiei, Editura Junimea, Iaºi, 2012

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Adler, Alfred, – Cunoaşterea omului, Ed. Iri, Bucuresti; 2005

2. Anton Moisin, - Arta educãrii copiilor ºi adolescenþilor în ºcoalã, D.P.; 2001
3. Brânză, Ioan – Igiena personală a elevului. Direcţia de Sănătate Publică, Iaşi;
4. Carper, Jean, – Cum sa oprim îmbătrânirea – Ed. Curtea Veche,
Bucuresti; 2007
5. Ciobanu, Mariana, - Culegere de curriculum, teste ºi probleme practice de prim ajutor.
Editura ABC Publishing, Bucureºti; 2009
6. Clinica Mayo, –Despre Hipertensiunea arterial. Ed. All, Bucuresti; 2003
7. Costicã, Naela, – Metodica predãrii biologiei. Editura Graphys, Iaºi; 2008
8. Cren, Frederic le – Vitamine şi minerale pentru sănătate şi longevitate. Ed.
Polirom, Bucuresti
9. Cucu, C. Ioan, – Psihologie medicală. Ed. Literara, Bucuresti; 1980
10. Cucu,M., Penciu, P., – Igienă şi organizare sanitară. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti; 1975
11. Bernard Lown – Arta pierduta a vindecarii. Ed. Stiintelor Medicale, 1999
12. Emil Radulescu - Alimentatie inteligenta .Ed. Viata si Sanatate
13. Emil Radulescu,– Intrebari, controverse si obiectii .Ed. Viaţă şi Sanatate,
Bucuresti; 2007
14. Gillian Mc Keith – Esti ceea ce mănânci. Ed. Curtea Veche, Bucuresti
15. Gillian Mc Keith – Planul sanatatii perfecte. Ed. Curtea Veche, Bucureşti;
16. Mircea Chiotan - Boli infecţioase, Colecţia Medicul de familie, Editura
Naţional.
17. Mircea Chiotan, Boli infectioase, Colectia Medicul de familie. Editura
Naţional.
18. Olivier de Ladouchette, – Forta mintii. Cum sa ramai tanar. Editura Trei,
Bucuresti; 2009
19. Ulrich Strunz, Andreas Jopp, – Ȋn formă maximă prin minerale – Ed.
Mladinska, Bucuresti; 2008
20. Dragomirescu, V., Hanganu, O., Prelipceanu, D., – Expertiza medico- legală
psihiatrică, Bucuresti, Editura Medicala; 1990
21. Druþã, Florin, - Psihosociologia familiei, E.D.P., Bucureºti; 1998
22. Dumitraºcu, Coca, - Împreunã pentru bunul mers al elevilor, Ed. Grafit, Bacãu;
2005
23. Dumitrescu, Marinela, Dumitrescu, Sorina, - Educaţia pentru sănătate mentală şi
emoţională, Ed. Aramis; 2005
24. Ellison, R. Curtis – Does Moderate Alcohol Consumption Prolong Life?
25. Emoto, Masaro – Mesajele ascunse din apa – Editura Adevar Divin, Brasov,
2007
26. Emoto, Masaro, – Viata secreta a apei – Ed. Adevar Divin, Brasov; 2007
27. Enachescu, C. – Sanatatea mentala si variatiile sale in raport cu
comportamentul antisocial, Cluj-Napoca, 1990
28. Enachescu, D. – Medicina sociala, Bucuresti, 1992
29. Enciclopedia vitaminelor si a mineralelor – Ed. Rovimed Publishers, 2001
30. Eric Steven Yudelove – 100 de zile pentru sanatate – Editura Teora, Bucuresti
31. Fundaţia Tineri pentru Tineri – Manual de educaţie pentru viaţa de familie, Bucureşti;
32. Holford, Patrick – Cartea nutritiei optime – Ed. All, Bucuresti, 2004
33. Holford, Patrick – Dieta cu incarcatura glicemica scazuta.Ed. All, Bucuresti
34. Ionescu, G., Bejat M., Pavelcu, V. – Psihologie clinica, Bucuresti,
35. Lazăr, Mihai, T., - Curs de anatomia şi fiziologia omului, igiena şcolară.Universitatea
“Al. I. Cuza”, Iaşi; 1985
36. Liviu, Vulcu, - Tratat de sănătate publică, vol.III. Ed. Universității Lucian Blaga,
Sibiu; 2006
37. Manecuta, Radu Ilie – Nutritia omului, act sacru – Ed. Orfeu 2000, Bucuresti;
38. Manual European de prim ajutor, elaborat de Crucea Roºie Belgianã, 2008 – Editura
Didacticã ºi Pedagogicã;
39. Marginean Ioan, Ana Balasu, - Calitatea vietii in Romania, Ed.Expert, Bucuresti;
2005
40. Mattern, Athena, – Cum să ne schimbăm obiceiurile alimentare. Ed. Paralela
45, Bucuresti; 2008
41. Miu, Nicolae, – Tratat de medicină a adolescentului. Editura Casa Cărţii de Știinţă,
Cluj; 1999
42. Mota, Maria,– Alimentaţia omului sănătos şi bolnav. Ed. Academiei Romane,
Bucuresti; 2007
43. Muchielli, Alex – Arta de a comunica – Ed. Polirom, Bucuresti, 2005
44. Osho , Viocu– Echilibrul minte-corp - Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti,
2007
45. Osho, Voicu – Emotiile si sanatatea – Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti;
2008
46. Osho, Voicu – Echilibrul minte-corp - Ed. Pro Editura şi Tipografie, Bucuresti;
2007
47. Petrea, Sorin, - SIDA Trecerea Oprita. Editura ALL, Bucuresti; 1992
48. Powell, A.E. – Corpul cauzal - Editura Ram, Bucuresti, 2008
49. Powell, A.E., – Corpul causal. Editura Ram, Bucuresti; 2008
50. Schiopu Ursula, Vera Emil, - Psihologia vârstelor. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti; 1991
51. Skcaten, Michael van, – Ghidul alimentelor sanatoase. Ed. Litera
International, Bucuresti; 1999
52. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România – Primul ajutor- manual
pentru formatori;
53. Susan, Shapiro, Carol, Flaherty Zonis, – Manual de ecologie; 1995
54. Tentori, Arturo, - Combinatii alimentare sanatoase; 2009
55. Theodore H. Tulchinsky, Elena A. Varavikova, - Noua sănătate publică. Introducere
în sec. XXI. Ed. Ulysse, Chişinău; 2003
56. Tombak, Mikhail, – Cum să traim 150 de ani . Ed. Paralela 45, Bucuresti;
2005
57. Tomescu, Maria, - Studiu Evaluarea stilurilor parentale, Rovinari; 2013
58. Trevor, Weston, - Atlas de anatomie. Editura Vox, Bucureşti; 1997
59. Văideanu.,G.,- Educaţia la frontiera dintre milenii. Ed.Politehnică, Bucureşti;
60. Vasey, Cristopher, – Ghid de detoxifiere – Ed. Niculescu; 2003
61. Voiculescu, Marin Gh. , – Boli Infeţioase – Editura Medicala; 1990
62. Voiculescu, Marin Gh., – Boli Infecţioase. Editura Medicală; 1990
63. Voiculescu, Marin Gh.,– Boli infecţioase. Editura Medicală; 1990
64. Willcox, Bradley & comp., – Secretul longevităţii. Ed. Paralela 45, Bucuresti;
2009
77. XXX Ministerul Muncii,Solidarităţii Sociale şi Familiei.
78. www.siguranţaalimentară.ro
79. www.opc-românia.ro
80. www.who.org.
81. www.cdc.gov.
II.13. ORARUL/ CALENDARUL