Comentați, în minimum 100 de cuvinte, textele următoare, ilustrând cel puțin două trăsături ale romantismului.

1. ..În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru.
Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea
cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini
de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în
adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui.”
(Mihai Eminescu, „Sărmanul Dionis”)

2. ............................................................................
Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa

Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deși arare - se-ntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,

Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș -
Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi! (Mihai Eminescu, „Înger și demon”)

3. „În vreme ce nenorocitul Moțoc perea acest fel, Lăpușneanul porunci să rădice masa și să strîngă tacîmurile; apoi
pusă să răteze capetele ucișilor și trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luînd capetele, le așăză în mijlocul
mesii pe încet și cu rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după
neam și după ranguri, pînă ce făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpățîne, vîrful căria se închia prin capul unui
logofăt mare. Apoi, spălîndu-se pe mîni, merse la o ușă lăturalnică, trase zăvorul și drugul de lemn care o închidea
și intră în apartamentul doamnei.” (Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul)
4. O, grațioasă lună, mai țin minte-
acum un an, tot pe colina asta,
veneam să te admir, plin de neliniști:
tu atârnai și-atunci peste pădure,
cum faci și astăzi- toată luminând-o.
Dar nebuloasă și tremurătoare,
văzută printre lacrimi, ți-era fața,
plângeam atunci-un chin mi-a fost viața:
ea astfel a rămas, iubită lună,
și nu s-a schimbat. Mă bucură-amintirea
și număr anii ca să știu etatea
durerii mele. O, cât de plăcut e-
în tinerețe, când e încă lungă
calea speranței și e scurtă calea
memoriei - să-ți amintești trecutul
chiar dacă-i trist, iar suferința-i vie. (Giacomo Leopardi, „Către lună”)