În secolul al XV-lea fenomenul cultural dobândeşte o nouă fizionomie.

Elementele care concură la configurarea lui sunt multiple şi de tipuri diferite:

o intensă revărsare a spiritului, o viziune proaspătă şi diferită faţă de cadrele
anterioare în care se înscria intelectul, o descătuşare a acestuia de canoane şi
stereotipuri stânjenitoare, o recentrare a interesului spre universul uman,
„conştiinţa tot mai clară a trezirii dintr-un somn prealabil, a unei resurecţii, a
unui nou început”1, în sfârşit, un interes excepţional pentru cunoaşterea
valorilor culturii antice ca suport în fundamentarea noilor valori şi aspiraţii
spre care ţinteau scriitorii umanişti... „Omul modern – scria Mircea Florian –
se simte un om ce naşte din nou şi de aceea se îndreaptă spre acea gândire
care şi-a ales ca centru însuşi omul: gândirea clasică sau greco-latină”2

Curentul umanist reprezintă, în fapt, componenta literară a Renaşterii,

marea mişcare spiritual-artistică prin care se deschide evul modern. El are o
semnificaţie autonomă, dar se asociază în acelaşi timp fenomenului global
renascentistDacă ideea de Renaştere evocă în primul rând manifestările
artistice şi literare ale veacurilor XIV–XVI, umanismul conduce în special
spre momentul intelectual-cultural1 Ambele explorează adâncurile fiinţei
umane, îmbrăţişează complexitatea microcosmosului uman, logodind, cumspunea
Jules Michelet cu o expresie fericită, „adevărul cu frumosul

Umanismul tinde să redefinească dimensiunea fiinţării umane, să introducă un

element nou al conştiinţei asupra valorii şi semnificaţiei unice a existenţei
sale în univers. Această nouă conştiinţă se asociază cu nevoia împlinirii
omului, presupunând deci o operă intensă de formare şi de educare, altfel
spus de instruire intelectuală şi culturală

Izvoarele formării şi ale educării, umaniştii le-au descoperit în valorile

culturii antice greceşti şi latine. Anticii au avut un puternic sentiment al
existenţei; al trăirii intense. Or, acest sentiment era consonant stării de spirit al
începutului lumii moderne. Iată un motiv în plus pentru interesul excepţional
pe care umaniştii l-au acordat culturii antice, marilor opere făurite de autorii
antichităţii, zestrei culturale lăsate de aceştia, de la filosofia lui Platon şi
Aristotel, la scrierile poeţilor, istoricilor – Titus Livius, Tacitus şi alţii, a
oratorilor precum Cicero etc
Umaniştii au desfăşurat o mişcare impresionantă de descoperire şi
editare a autorilor antichităţii, de analiză a textelor în vederea apropierii cât
mai mult cu putinţă de formele originale a operelor, de restituire a patrimoniului
culturii antice.
În sfârşit, umanismul înseamnă o deschidere importantă spre
raţionalism, ca forţă aptă să descifreze ordinea lucrurilor, cerinţele ei, să
devină un fir călăuzitor în acţiunea umană şi o forţă demiurgică în construcţia
lumii şi a societăţii.
Printre deschizătorii istoriografiei umaniste italiene se numără
florentinul Leonardo Bruni (1369-1444). A tradus din Plutarh, a realizat
unele comentarii asupra evenimentelor contemporane şi a alcătuit o Istorie a
Florenţei (12 cărţi ale Istoriei florentine), în care prezintă pe ani faptele şi
oamenii de seamă ai cetăţii. În expunere el împrumută elemente de
rafinament stilistic propriu scriitorilor (a şi tradus din Platon şi Aristotel), a
adoptat o atitudine critică faţă de evul mediu, elogiind antichitatea şi fiind
sensibil la valorile raţionalismului
Orientarea spre modelele antice, spre laicizarea istoriei, atitudinea
critică faţă de evul mediu şi cultivarea rafinamentului stilistic inspirat de
scrierile antichităţii (mergând până la preţiozităţi inutile) sunt trăsături care
anunţă noul ciclu al istoriografiei umaniste.
Veneţia şi-a găsit şi ea istoricul, în persoana lui Marcantonio Coccis
(1436-1506), cunoscut mai ales sub numele latinizat de Sabellicus. Spre a
fortifica spiritul umanist al scrisului său a sacrificat aspectele eclesiastice şi
ecumenice ale istoriei veneţiene, ceea ce a dăunat imaginii propuse de el
întrucât ambele aspecte au jucat un rol important în destinele Veneţiei.
Mai importantă decât activitatea istoriografiei lui Sabellicus este aceea
a lui Poggio Bracciolini (1380-1459).
A urmat şi el multe din canoanele umanismului vremii. Bun
cunoscător al antichităţii clasice, Poggio a cultivat şi rafinamentul stilistic,
încât un analist al operei sale spunea că ceea ce a câştigat în plan literar a
pierdut ca istoric. Principala sa operă este Opt cărţi despre istoria
Florenţei.
A scris despre Roma sub semnul ideii destinului nestatornic. Îi revine meritul
de a fi valorificat Discursurile lui Quintilian şi Cicero, De rerum natura a
lui
Lucretius şi excerpte din opera lui Ammianus Marcellinius8.
Cel mai important istoric al curentului literar umanist se consideră a fi
Flavio Biondo (Flavius Blondus) – 1388-1463.
El a adus o contribuţie semnificativă la studierea vestigiilor arheologice
şi a inscripţiilor din vechea Romă şi din Italia în lucrările Italia ilustrată
(Italia illustrata), Roma instaurată (Roma instaurata) şi Roma
triumfătoare
(Roma triumphans). În ele Flavio Biondo relevă semnificaţia tezaurului
arheologic roman şi exprimă credinţa în perenitatea latinităţii. Flavio acordă
aceeaşi importanţă relicvelor, suferinţelor şi martirilor creştini ca şi amintirii
gloriei trăite a Romei. Cea mai amplă lucrare a sa, în treizeci de cărţi, este
Decadele istorice de la căderea puterii romanilor (de la 472 la 1440).
Ea
anticipează, într-un fel, marea operă a lui Edward Gibbon, Istoria declinului
şi a prăbuşirii Imperiului roman, pe care acesta a scris-o spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Flavio Biondo nu a acordat atenţie specială ţinutei
stilistice, ci mai ales acurateţei ştiinţifice şi valorii informaţiei
O figură impunătoare a umanismului italian a fost Aeneas Sylvius
Piccolomini (1405-1464) devenit Papă al Sfântului scaun la Roma, (Pius al
II-lea). Personalitate de mare cultură, înzestrat cu un neobişnuit dar oratoric şi
rafinament stilistic, Piccolomini a lăsat mai multe scrieri, unele dintre ele cu o
vastă tematică: Istoria Europei, Istoria universală, nefinisate şi irelevante
sub
aspect documentar. Ele au avut însă o anumită înrâurire în epocă, au pus în
evidenţă relaţia istorie-geografie şi au contribuit la sensibilizarea spiritelor
faţă de mediul geografic, de poezia naturii, au introdus în demersul istoric
material etnografic.
Piccolomini a înrâurit umanismul german prin interesul său pentru
istoria şi cultura germană, ca şi prin lucrarea Istoria lui Frederick al III-lea
bazată în mare măsură pe scrierile lui Otto von Freysing, istoric şi demnitar
german care a trăit între 1113-1158.
Piccolomini a contribuit la popularizarea lui Iordanes, istoric got
romanizat din secolul al VI-lea10.

Un loc aparte în cadrul fenomenului cultural italian de la sfârşitul

secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea revine
florentinilor Niccolo Machiavelli
Machiavelli caută în istorie elementele care i-ar îngădui să găsească
răspuns la promovarea realizării unităţii italiene. Cartea sa de istorie Istoriile
Florentine ,
se află,
astfel, în rezonanţă cu capodopera de gândire politică Principele, subsumată
în fond aceleaşi probleme naţionale: unificarea politică a Italiei; o problemă
de ordin naţional. Pornind de la umanism, el depăşeşte, deci, aspectele cu
caracter spiritual ale umanismului formulând o chestiune modernă de ordin
naţional.
Literatura şi spiritul curentului umanist s-a extins şi dincolo de Italia
generând realizări marcante în Franţa, Anglia, Germania, în ţările din centrul
şi sud-estul Europei.
În Franţa, gândirea umanistă a fost
orientată spre politica Franţei şi războaiele religioase din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea. O semnificaţie specială o reprezintă, în contextul
umanismului francez, lucrarea lui Jean Bodin (1530-1596) Metodă pentru a
înţelege mai uşor istoria. Este o abordare relativ amplă a problemei metodei
în istorie. Bodin a acordat o mare importanţă influenţei factorilor geografici
asupra dezvoltării istorice.
În Germania, o figură reprezentativă a umanismului istoriografic a fost
Beatus Rhenanus (1486-1547), prieten şi discipol al lui Erasmus, marele
umanist olandez. Rhenanus a întocmit o Istorie a Germaniei (Rerum
Germanicarum) în care examinează mai ales sursele timpurii privitoare la
germani. Interesul pentru izvoarele autentice şi spiritul de discernământ în
analiza lor fac din Rhenanus un savant, lipsit, din păcate, de înzestrarea
descrierii epice.
Un alt reprezentant de frunte al mişcării culturale germane care face
legătura dintre umanism şi gândirea modernă a fost Samuel Puffendorf,
publicist, jurist şi istoric (1632-1697). A fost profesor la câteva universităţi
germane (Heidelberg, Berlin etc.) ca şi la Stockholm. Autor prolific în
diverse domenii, a rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin contribuţiile
sale în jurisprudenţă. Lucrarea sa De iure naturali et gentium (Despre
dreptul
natural şi internaţional) (1677) deschide un orizont nou conştiinţei moderne
şi burgheziei în ascensiune asupra drepturilor omului şi a naţiunilor
În Anglia, fermentul umanist a fost introdus iniţial la Oxford, apoi şi în
alte centre ale ţării. Elita intelectuală a Albionului a cunoscut încă din prima
jumătate a secolului al XVI-lea o efervescenţă: libertatea spirituală s-a
împletit cu îngustimea unor măsuri de ordin religios, încât cel mai original
spirit al Renaşterii engleze, Thomas Morus (1480-1535), a putut să scrie
deopotrivă Utopia, dar să şi fie condamnat la moarte de Henric al VIII-lea
58
(care îl numise cancelar), pentru că nu a acceptat ca regele să devină capul
bisericii anglicane. Morus a scris şi o operă istorică, Istoria lui Richard
al III-lea. Mai însemnate au fost lucrările lui William Camden (1551-1623) –
Britania, Analele istoriei engleze şi irlandeze în vremea reginei
Elisabeta sau
lucrarea lui Francis Bacon (1562-1626), Istoria domniei regelui Henric VII.
Mai târziu evenimentele revoluţiei engleze de la jumătatea secolului
al XVII-lea s-au reflectat în mai multe scrieri. Problemele religioase au fost şi
ele obiectul unor lucrări importante elaborate de lordul Clarenden sau
episcopul Burner (1643-1715) etc.
În Transilvania mişcarea cultural-umanistă s-a împletit cu fenomenele
religioase deosebit de complexe propulsate de Reformă.
Saşii au avut în Joan Honterus un excepţional propagandist al tezelor
lui Luther. Învăţatul braşovean a înfiinţat în 1538-39 o tipografie la Braşov,
unde a publicat lucrări de teologie, geografie etc. În 1550 a fost trasat
fundamentul Bisericii lutherane, devenită dominantă printre saşii
transilvăneni.
La Cluj activa aproape concomitent saxonul Kaspar Helth, devenit
fervent propagator al luteranismului Este cunoscut mai ales sub numele
maghiarizat Gaspar Heltai, contribuind la răspândirea luteranismului în
rândurile maghiarilor transilvăneni. Concomitent cu luteranismul, în
Transilvania a pătruns un alt val al Reformei – calvinismul, de provenienţă
helvetică. Oraşele Cluj, Braşov, Sibiu şi Arad au devenit astfel centre
religioase şi culturale. În aceeaşi zonă au început să publice primele scrieri în
limba română şi Filip Moldoveanul (1544), un evangheliar la Sibiu, iar ceva
mai târziu a desfăşurat o bogată activitate editorială, la Braşov, în limba
română, diaconul Coresi
În Polonia, secolul al XV-lea a marcat un mare progres cultural.
Regatul polonez a intrat în contact cu Renaşterea italiană la marile concilii
religioase din epocă. Cel mai însemnat moment cultural al acestui secol a fost
Historia polonica. În secolul al XVI-lea Polonia şi-a reînnoit propriul fond
cultural rezultând din convergenţele poloneze şi latine.
În 1514 s-a făcut prima tipăritură în polonă. Această perioadă coincide
cu o mişcare istoriografică puternică. Cronologic, reprezentantul cel mai de
seamă al acestei mişcări a fost Jan Dlugosz (1415-1480). A studiat la
Cracovia, a călătorit de mai multe ori în Italia şi a deţinut demnităţi la curtea
regilor polonezi.
Principala sa operă este Historia Polonica libri XII, îmbrăţişând istoria
Poloniei de la începuturi până la 1480. Scrierea conţine o bogată informaţie
documentară – izvoare poloneze şi străine, inclusiv acte oficiale. Pentru
epoca în care a trăit a apelat şi la propriile observaţii.
Opera lui Dlugosz marchează despărţirea de maniera cronicistă. Ea
este pătrunsă de un puternic sentiment religios şi patriotic, încât Dlugosz nu a
mers în întâmpinarea tuturor canoanelor umanismului în istoriografie. Opera
lui Dlugosz prezintă ştiri interesate în legătură cu istoria Moldovei şi
raporturile moldo-polone.
Cum ştim, el a făcut aprecieri elogioase la adresa lui Ştefan cel Mare.
Cronicarii umanişti români au apelat în scrisul lor la opera lui Dlugosz.

Umanismul a dezvoltat sentimentul solidarităţii spirituale pe

continentul european. El a reunit însă cercuri relativ restrânse ale unor
pături intelectuale elitare. Lumea intelectuală încă nu devenise o
componentă importantă a segmentelor sociale ale timpului, întrucât nu
aveau consistenţă nici păturile mijlocii, în genere, care ar fi resimţit
nevoia de a absorbi la o altă scară, oferta preocupărilor intelectuale. Aşa,
cercurile umaniste s-au dezvoltat în jurul centrelor de putere şi al unor
curţi princiare; o mare parte a operelor au fost scrise în limba latină. Abia
acum au început să-şi croiască drum scrierile în limbile naţionale ale
popoarelor europene, să se creeze o sensibilitate naţională şi patriotică
exprimând începuturile procesului de afirmare a naţiunilor moderne.