Igiena solului

1.1 Importanţa igienico-sanitară a solului

Solul interacţionează permanent cu toate elementele mediului ambiant: apă,
aer, alimente, care îşi exercită acţiunea lor complexă asupra sănătăţii populaţiei.
Cunoaşterea caracteristicilor solului serveşte la aprecierea acestor riscuri. Igiena
solului se referă la poluarea solului precum şi rolul sau în răspândirea bolilor.
Caracterizarea igienico-sanitară a solului se face in funcţie de zonele, în care
este posibil contact între om si sol. Mai frecvent se cercetează urmatoarele zone:
 Locurile de joacă pentru copii;
 Teritoriul plajelor si în jurul bazinelor;
 Spaţiile de joacă ale şcolilor si gradiniţelor de copii;
 Terenurile de sport;
 Terenurile din jurul surselor de apă potabilă;
 Terenurile în care omul vine în contact cu solul in procesul muncii (sere,
ciupercării, etc.)
1.2 Proprietăţile solului
Gradul de poluare al solului este în funcţie de proprietăţile solului, care se împart
în:
 proprietăţi fizice;

 proprietăţi chimice;

 proprietăţi biologice.

Proprietăţile fizice
Solul este format din particole solide numite granule, care pot fi de diferite
dimensiuni, forme si compoziţie chimică. Spaţiile rămase libere între granule
constituie porozitatea solului. Mărimea porozităţii depinde de dimensiunile, forma si
aşezarea granulelor. Cu cît particolele sunt mai mari, cu atît volumul total al porilor
este mai mic. Aceste caracteristici, granulozitatea si porozitatea, influenţează marea
majoritate a proprietăţilor fizice ale solului. Cele mai importante proprietăţi fizice
sunt:

1
 a) Permiabilitatea – este proprietatea solului de a fi străbătut de aer şi apă.
Permiabilitatea pentru aer – depinde de granulozitate. Solurile formate din granule
mari (nisip, prundiş) sunt foarte permiabile pentru aer. Cu cît cantitatea de aer din sol
este mai mare, cu atît este mai mare şi salubritatea acestuia, deoarece este asigurată o
mai mare cantitate de oxigen proceselor biologice ce se petrec in sol.
Compoziţia aerului teluric (din sol) este diferită de cel atmosferic şi conţine
concentraţii mai mici de oxigen şi mai mare de dioxid de carbon, amoniac, hidragen
sulfurat, metan etc., care rezultă în urma proceselor de degradare a substanţelor din
natura moarta.
Cu cit compoziţia aerului teluric este mai apropiată de cel atmosferic cu atît
solul este mai salubru.
Permiabilitatea pentru apă – se constată la solurile cu o porozitate mai mare.
Permiabilitatea prea mare poate determina înlocuirea aerului cu apă, cu consecinţe
negative asupra procesului de descompunere organică din sol, scăzînd gradul de
salubritate al solului. Solurile impermiabile pentru apă favorizează colecţii de apă
stagnantă la suprafaţa lor, devenind insalubre.
b) Capilaritatea – este proprietatea solului de a permite apei subterane de a se ridica
prin pori către straturile de sus. Solurile cu granulozitate mare (nisip, pietriş) permit
ridicarea apei pina la o înălţime limitată (0,3 – 0,5 m), iar cele cu granulozitate mică
(argila) – pîna la înalţimi mari (cîţiva metri).
Deci, pătura de apă este superficială, apa se ridică prin capilare, pătrunde în
materialele de construcţie a clădirilor, ducînd la insalubrizarea lor.
În solurile cu capilaritate mare nu se recomandă amplasarea gunoiştilor,
fîntînilor în mediu rural, deoarece se produce poluarea pînzei de apă potabilă.
c) Gradul de filtrare – este capacitatea solului de a reţine în porii săi diferite
impurităţi: substanţe toxice solide sau sub formă de soluţii şi microorganisme. Cu cît
solurile sunt mai puţin permiabile, cu atît reţin mai bine substanţele nocive şi astfel
protejează apele subterane de poluare.

2
d) Temperatura. Solul primeşte căldură din mai multe surse: prin radiaţia calorică,
de la masa incandescentă din centrul pamîntului şi de la procesele biochimice care se
petrec în interiorul său. Se ştie, că solul este rău conducător de căldură.
Astfel, solurile cu granule fine şi umede se încălzesc mai greu, dar şi pierd mai greu
căldura. Solurile de culoare mai deschisă (nisipoase) reflectă o cantitate mai mare de
radiaţii solare, pe cînd cele inchise la culoare (cernoziomuri) reţin
mai mult radiaţiile calorice.
Temperatura solului are importanţă sanitară, întrucît influenţează în mare
măsură clima regiunii respective, viaţa plantelor, procesele biochimice şi biologice
care au loc în sol, permite reţinerea relativ constantă a apelor subterane, protejează
conductele de apă şi canalizare.
Proprietăţile chimice
Solul cuprinde în structura sa aproape toate substanţele chimice cunoscute
(organice şi minerale) în cantităţi variabile. În cantităţi mai mari în sol se găsesc
următoarele elemente: Si, Ca, Al, Fe, Mg, K etc. Si în cantităţi mai mici: I, F, Br, Co,
Mn, Cr etc. În cantităţi si mai mici în sol se găsesc şi elemente radioactive: Ra, U, To,
Cs etc.
Proprietăţi biologice
Fertilitatea solului depinde nu numai de prezenţa substanţelor minerale şi
organice, ci şi de numărul şi speciile de microorganisme, care condiţionează calitatea
solului.
Deoarece solul conţine substanţe nutritive şi apă în cantităţi considerabile,
numărul de microorganisme este foarte mare si anume:
- 1g de sol argilos conţine ~ 200 mln de m/o;
- 1g de sol cernoziom ~ 5 mln de m/o;
- 1g de sol arabil ~ 1-10 mln de m/o.
Flora solului este formată din bacterii saprofite, actinomicete, ciuperci, alge,
protozoare şi altele, care îndeplinesc funcţii diferite: de oxidare a sulfului, a
compuşilor azotaţi, de fixare a azotului din aer etc.