SISTEMUL RESPIRATOR

Aparatul respirator la mamifere și păsări este alcătuit dintr-un complex de organe la nivelul
căruia se realizează hematoza.
În componența aparatului respirator intră două categorii de organe:
*Căile respiratorii, reprezentate de: nas cu cavitățile nazale stângă și dreaptă, faringe,
laringe, trahee și bronhii;
*Organele esențiale - pulmoni, situați în cavitatea toracică.

Nasul

Nasul este reprezentat de un complex de formațiuni care circumscrie două cavități nazale,
care comunică cu exteriorul prin narine, cu nazofaringele prin choane și cu sinusurile
paranazale prin orificii speciale.
Prin conformația și structura lor au un important rol în conducerea, umezirea, încălzirea și
curățirea aerului inspirat; totodată, în porțiunile lor caudale este localizat segmentul periferic
al analizatorului olfactiv.
Cavitățile nazale pentru studiu prezintă:
O extremitate orală,un plafon,peretele medial,un planșeu,peretele lateral și o extremitate
aborală.
Extremitatea orală este reprezentată de narine (nările), orificii situate deasupra buzei
superioare, de o parte și alta față de vârful nasului. Fiecare nară este delimitată de două aripi:
medială și laterală reunite la nivelul a două comisuri: dorsală și ventrală. Structura nărilor
include: un schelet cartilaginos, un strat de mușchi, pielea, vase și nervi.
Scheletul cartilaginos este format din cartilaje nazale laterale și cartilaje alare provenite din
cartilajul septului nazal, completează lateral peretele osos și formează scheletul nărilor.
Stratul muscular este format din mușchi care acționează asupra nărilor și buzei superioare:
ridicător nazolabial, lateral al nasului, dilatator apical al nării,canin.
Pielea acoperă atât buzele cât și comisurile nărilor și se continuă în interiorul cavităților
nazale cu mucoasa nazală.

Cal.
Vârful nasului este rotunjit, nările au aspect de virgulă, având aripa laterală pur musculară, iar
aripa medială cartilaginoasă. Pielea la nivelul comisurii dorsale invaginează la interior și
formează un diverticul nazal sub forma unui deget de mănușă cu lungimea de 6-7 cm , numit
și nara falsă.
Cartilajul nazal dorsal este foarte redus, iar cel ventral lipsește sau acoperă numai fisura
palatină; de aceea nările la cal au o mare mobilitate.

Bovine.
Vârful nasului se contopește cu buza superioară formând zona epidermică a botului
prevăzut cu pori, care reprezintă deschiderea canalelor glandelor nazolabiale. Nările au
aspectul literei ”S”, mai puțin mobile.

Porc.
Vârful nasului se unește cu buza superioară formând râtul; are ca bază anatomică osul
râtului pe extremitățile căruia se inseră mușchii ridicători și coborâtori ai buzei superioare,
având rol în râmat și ca organ tactil. La nivelul râtului pielea este prevăzută cu peri rari și
scurți formând planul rostral. Nările sunt reduse, cu comisurile șterse, au aspect aproape
circular.

Câine.
Vârful nasului depășește în sens rostral buza superioară. Prezintă o zonă lipsită de păr și
pigmentată diferit, numită planul nazal, fiind parcurs de un filtru adânc și lung ce se continuă
și pe buza superioară. Nările au o mobilitate redusă având formă de virgulă.
Plafonul fiecărei cavități nazale,format de fața internă a osului nazal și a porțiunii rostrale a
frontalului este îngust și concav dintr-o parte în alta.
Peretele lateral, oblic ventro-lateral,neregulat,are ca bază osoasă procesul nazal al incisivului,
porțiunea ventrală a nazalului,maxila și lacrimalul; la nivelul incizurii nazoincisive este
completat de cartilajele nazale laterale.Prezintă două creste osoase longitudionale pentru
inserția corneților nazali și este parcurs în sens caudo-cranial de canalul nazolacrimal ,a cărui
deschidere anterioară este plasată în apropierea vestibulului nazal,pe planșeul acestuia,la
nivelul liniei de tranziție dintre piele și mucoasă.
Planșeul,mai larg și mai scurt decît plafonul,desparte cavitatea nazală de cavitatea bucală.Are
ca bază anatomică osoasă procesul palatin al incisivului,procesul palatin al maxilarului și
porțiunea orizontală a palatinului.Pe planșeu se găsesc două canale dispuse în formă de “T”:
canalul incisiv și organul vomeronazal.
Canalul incisiv sau Stenson este un tub mucomembranos scurt,apoape vertical, efectuînd
legătura între cavitatea nazală și cavitatea bucală.Prezintă o deschidere nazală în planul
dinților canini și o deschidere bucală,la nivelul papilei incisive; la cal deschiderea bucală este
obliterată de mucoasă.
Organul vomeronazal sau Jacobson este un diverticul mucos cu aspect tubular,dispus
orizontal, lateral față de vomer; oral se deschide în canalul incisiv ,iar aboral se termină
înfundat în dreptul celui de al treilea premolar.
La animalele mari are o lungime de aproximativ 20 cm și este acoperit de un tub cartilaginos
subțire sau de o capsulă osoasă dependentă de vomer; la carnivore are 2-3 cm și
este acoperit de o lamă cartilaginoasă.Dependent de nervul terminal, organul vomeronazal are
rol în olfacție.
Peretele medial este vertical,neted,format din lama perpendiculară a etmoidului,care se
continuă cu septumul nazal pînă la nări.Septul nazal,ventral,se angajează în șanțul vomerului,
dorsal,pe linia mediană,se sudează cu osul frontal și nazal ,iar oral se continuă cu cartilajele
alare,aboral fiind în continuarea lamei perpendiculare a etmoidului.Acest cartilaj se osifică în
partea aborală,cu cît animalul înaintează în vîrstă.
Extremitatea aborală a cavităților nazale corespunde dorsal cu fundul cavității nazale,fiind
delimitată de lama perpendiculară a etmoidului și lama papiracee,iar ventral prezintă o
deschidere, prin care comunică cu faringele,denumită choană.
Cavitatea nazală este formată din vestibulul nazal și cavitatea nazală propriu-zisă.
Vestibulul nazal reprezintă fața internă a nării,acoperită cu piele fină,care caudal comunică cu
cavitatea nazală propriu-zisă.
Cavitatea nazală propriu-zisă este căptușită de tunica mucoasă.De peretele lateral se prind
corneții nazali.
Corneții împart cavitatea nazală în patru compartimente,ce poartă denumirea de meaturi
nazale.
Între septul nazal și corneți se află meatul comun,care comunică cu celelalte 3 meaturi.
Mucoasa nazală căptușește toate neregularitățile cavității,oral fiind în continuarea pielii,iar
aboral continuîndu-se cu mucoasa faringiană.
Din punct de vedere structural,se divide în mucoasa olfactivă și mucoasa respiratorie.
Mucoasa olfactorie căptușește fundul cavităților nazale,volutele etmoidale,porțiunea aborală a
septului nazal și organul vomero-nazal,fiind de culoare cenușie-gălbuie,fină,prevăzută cu
formațiuni olfactive.
Mucoasa respiratorie căptușește primele două treimi orale ale cavităților nazale,fiind mai
groasă și puternic vascularizată.

Laringele

Laringele este un organ cavitar, cu pereţi musculo-cartilaginos, situat între faringe și trahee,
în partea posterioară a spațiului intermandibular, este suspendat la baza craniului de aparatul
hioidian, într-o poziție oblică, reprezentând la majoritatea mamiferelor principalul organ
fonator, datorită coardelor vocale și cu rol în conducerea și reglarea debitului de aer .
Pereții laringelui sunt alcătuiți dintr-o serie de cartilaje articulate între ele, mușchi striați și o
mucoasă.
Cavitatea laringiană prezintă o intrare, prin care comunică cu faringele şi o ieşire prin care
comunică cu traheea.
Scheletul laringelui este format din trei cartilaje impare: epiglota, tiroidul și cricoidul, și un
cartilaj par: aritenoidul.
Epiglota participă la delimitarea intrării în cavitatea laringiană,intrare pe care o închide în
timpul deglutiției.Se prezintă în general sub formă de frunză,descriinndu-i-se o bază,un
vîrf,două fețe și două margini.
Cartilajul tiroid formează cea mai mare parte a scheletului ventral și lateral al laringelui; are
formă de scut,fiind compus dintr-un corp plasat ventromedian,continuat pe părțile laterale cu
două lame rombice.
Cartilajul cricoid delimitează dorsal și lateral cavitatea laringiană în porțiunea
caudală,precum și orificiul prin care aceasta comunică cu traheea.
Cartilajele aritenoide sunt dispuse rostral față de cricoid și parțial acoperite de lamele
cartilajului tiroid; participă la delimitarea intrării în cavitatea laringiană.

Traheea
Traheea este un conduct aerofor format din succesiunea unui număr variabil de inele
cartilaginoase incomplete la mamifere, unite între ele prin ligamente fibroelastice.
Traiectul traheei este împărțit în două porțiuni:
* cervicală
*toracică cese bifurcă continuându-se cu bronhiile principale.
Înainte de bifurcație, la rumegătoare și porc traheea emite bronhia traheală, care deservește
lobul cranial al pulmonului drept.
Traheea cuprinde în structura ei un schelet cartilaginos, ligamente inelare, mușchiul traheal,
mucoasa, adventicea, vase și nervi.
La cal traheea are lungimea de 70-80 cm, alcătuită din 48-60 inele traheale. Extremitățile
libere se suprapun.
La bovine traheea are o lungime de 60-65 cm, alcătuită din 48-60 inele. Extremitățile libere
sunt recurbate dorsal. Emite bronhia traheală ( accesorie ).
La porc traheea este scurtă de 25-30cm, alcătuită din 29-36 inele traheale. Extremitățile libere
ale inelelor sunt depărtate între ele și privesc față în față. Emite bronhia accesorie.
La câine traheea este alcătuită din 42-46 inele cartilaginoase, capetele inelelor privesc față în
față, distanțate între ele.

Bronhiile

Bronhiile, dreaptă și stângă, reprezintă căile respiratorii rezultate în urma bifurcării terminale
a traheei la nivelul bazei inimii.
De la originea lor și până la nivelul lobulilor pulmonari, bronhiile prezintă o succesiune de
ramificații cunoscute sub denumirea de ”arborele bronhic”.
Bronhiile sunt formate din: schelet cartilaginos, membrană fibroelastică,
musculoasă,mucoasă.

Pulmonii – conformaţie şi structură

Pulmonii, în număr de doi stâng și drept, constituie organele esențiale ale aparatului
respirator,la nivelul cărora are loc hematoza. Pulmonii au consistenţă moale,elastică şi de
culoare roz-roşiatică, la care se descrie: o faţă costală,una mediastinală,o bază, un vârf, o
margine dorsală şi o margine ventrală prevăzută cu incizuri.
Pulmonul, datorită incizurilor, este împărțit în lobi:
• lobul apical (cranial)
• lobul cardiac (mediu)
• lobul diafragmatic (caudal)
Lobul diafragmatic al pulmonului drept este divizat de incizura venei cave caudale în lobul
diafragmatic și lobul accesoriu (azygos).
Pulmonul prezintă în componența sa pleura pulmonară,arborele bronhic , parenchimul
pulmonar, stroma pulmonară, vase și nervi.
Arborele bronhic rezultă din ramificațiile bronhiilor principale în interiorul pulmonului.
Pe măsură ce diametrul bronhiilor se micșorează, structurile cartilaginoase se reduc treptat,
iar la nivelul lobului pulmonar ajungând la un diametru de 1mm.
Parenchimul pulmonar este organizat în lobuli pulmonari. În interiorul lobulului bronhiolele
intralobulare (lobulare) se ramifică în bronhiole terminale (bronhiole respiratorii), care la
rândul lor se continuă cu câte 1-9 canale alveolare în care se deschid sacii alveolari. Pereții
bronhiolelor respiratorii, ai canalelor alveolare și ai sacilor alveolari prezintă alveole
pulmonare. Parenchimul tributar al unei bronhiole respiratorie constituie acinul pulmonar,
care reprezintă unitatea morfo-funcțională a pulmonului.
Structural, bronhiolele nu prezintă schelet cartilaginos, dar au un strat muscular circular și o
mucoasă lipsită de glande cu epiteliu.
Stroma pulmonară este alcătuită din țesut conjunctiv, bogat în fibre elastice, care conferă
pulmonilor o mare capacitate de extindere și retracție în timpul respirației.
Inervația este vegetativă.

Respirația păsărilor

Pasarile respira prin plamani respiratia cutanata fiind neglijabila. Dintre toate
vertebratele prezinta plamanii cei mai eficienti in concordanta cu efortul mare legat de zbor.

Caile respiratorii incep cu cele doua nari situate pe falca superioara care comunica cu
cavitatea nazala de forma foarte diferita, unde aerul este filtrat, umezit si incalzit. La expiratie
aici sunt retinute anumite cantitati de apa si caldura. Pasarile pot respira si prin intermediul
choanelor, prin gura. Un laringe, care nu prezinta epiglota sau corzi vocale, controleaza
admiterea aerului in trahee, un tub sustinut de inele cartilaginoase care se bifurca in cele doua
bronhii primare, care prezinta, de asemenea, inele cartilaginoase. La locul de bifurcatie,
exista organul vocal al pasarilor, sirinxul, care este sustinut, de asemenea, de inele
cartilaginoase. Sirinxul prezinta membrane vibratoare si muschi care permit reglarea
calibrului traheei. Muschii sunt cel mai bine dezvoltati la pasarile cantatoare (pana la 9
perechi) si pot lipsi la anumite specii (vulturi s.a.) dintre care unele suplinesc lipsa sirinxului
prin prelungirea traheei care devine astfel organ de rezonanta (ex.: cocorul).
 Bronhiile primare au un segment extrapulmonar si unul intrapulmonar. Plamanii isi au
originea in partea anterioara, ectodermala, a tubului digestiv. Se prezinta ca organ par, relativ
mic, cu pozitie dorsala in cavitatea toracica. Coastele se imprima puternic pe suprafata
plamanilor. Pasarile prezinta cel mult o diafragma rudimentara.

Bronhiile primare se divid in plamani in cate 4 perechi de bronhii secundare, foarte

scurte, care se indreapta spre diferitele zone ale plamanilor si care se ramifica formand
parabronhii, tuburi scurte, inguste, cu asezare paralela si anastomoze, puternic vascularizate.

Parabronhiile, arcuite din zona mediana, formeaza o zona functionala denumita

paleopulmon iar parabronhiile laterale prin care se realizeaza si comunicarea cu sacii aerieni,
formeaza zona numita neopulmon. Aceasta zona este evolutiv mai tanara si are o dezvoltare
deosebita la taxonii mai evoluati.

In peretii parabronhiilor se gasesc cavitati mici denumite atrii. Acestea comunica cu

parabronhiile si pe partea opusa formeaza capilare ramificate, anastomozate, la nivelul carora
are loc schimbul de gaze. Suprafata de schimb este de cca 10 ori mai mare decat la mamifere.

Plamanii au o elasticitate redusa ventilatia fiind realizata prin intermediul unor saci
aerieni care sunt diverticuli ai plamanului. Embrionar apar 6 perechi, insa la adulti apar
reduceri; cel mai adesea exista 9 saci. Sacii perechi sunt sacii abdominali (cei mai mari),
toracali posteriori, toracali anteriori si cervicali iar sacul impar este cel clavicular. Sacii
prezinta prelungiri in cele mai multe oase, in zona subcutana si printre organe situatia fiind
foarte diferita de la specie la specie. In sacii aerieni nu are loc vreun schimb de gaze. Sacii
comunica la periferia plamanului nemijlocit cu bronhiile secundare (exceptand sacii
abdominali). Suplimetar, fiecare sac (cu exceptia sacului cervical) mai prezinta 3-5 legaturi
indirecte cu plamanul prin bronhiile recurente.

Se face observatia ca in zona paleopulmonului, aerul trece prin parabronhii atat la

inspiratie cat si la expiratie in acelasi sens iar in neopulmon la in-, respectiv expiratie in
sensuri opuse.

Respiratia decurge la pasari diferit, dupa modul de deplasare. In timpul mersului sau
alergatului cutia toracica este marita activ prin musculatura intercostala externa care coboara
sternul si intinde coastele. Prin aceasta cutia toracica se mareste, presiunea aerului din torace
scade si are loc inspiratia. Expiratia se face in special sub actiunea musculaturii abdominale si
muschilor intercostali interni.

In timpul repausului sau inotului pentru inspiratie este ridicata zona dorsala a cutiei
toracice, ceea ce reclama un efort mai mare, intrucat ridicarea lucreaza impotriva gravitatiei.
Din acest motiv la speciile inotatoare musculatura de inspiratie este mai dezvoltata.

Miscarile cutiei toracice nu se transmit decat in mica masura direct asupra plamanilor,
intrucat acestia nu adera pe toata suprafata de cutia toracica. Ele actioneaza mai mult asupra
sacilor aerieni care actioneaza ca foale.

In timpul zborului cutia toracica se rigidizeaza iar rolul de agent compresor al sacilor
aerieni este preluat de musculatura de zbor. Uneori bataile aripilor si ritmul respirator precum
si cel cardiac sunt corelate.
 Coborarea aripilor este corelata, de regula, cu inspiratia iar ridicarea lor cu expiratia.
In timpul zborului planat, cand aripile nu sunt miscate, este aplicata aceeasi tehnica ca si in
repaus.

In toate variantele de respiratie aceasta este dubla intrucat aerul trece atat la inspiratie
cat si la expiratie prin plamani; la inspiratie, cu un randament mai redus, prin bronhiile
secundare, iar la expiratie, cu un randament mai mare prin bronhiile recurente. Frecventa
respiratorie variaza intre limite mult mai largi decat la mamifere: 2-3/min la pasari mari, in
repaus, si pana la 700/min la pasarile colibri.