Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Opera „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de lucian blaga este o arta
poetica intrucat eul liric isi exprima identitatea si foloseste ostentativ persoana
I inca din titlu, prin pronumele personal „eu”. Poezia „eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” scrisa de lucian blaga si publicata in anul 1919 in volumul
„poemele luminii” face parte din modernism si totodata din expresionism cele
doua fiind specifice inceputului secolului 20.
La baza textului se afla conceptia filozofica proprie lui Blaga. El considera ca
rolul celor doua categorii de oameni, artistii si oamenii de stiinta, este diferit,
deoarece prin tipul lor de cunoastere, respectiv luciferica si paradisiaca, primii
imbogatesc misterul din univers, in timp ce oamenii de stiinta il distrug. Astfel,
la baza poeziei este aceasta problematica, ceea ce demonstreaza existenta
unei trasaturi moderniste. Tema poeziei este cunoasterea, dar si atitudinea
poetica fata de marele taine ale universului. Cunoasterea lumii in aceasta
opera este posibila numai prin iubire „eu nu strivesc...caci eu iubesc...”. Pentru
autor, exista 2 tipuri de cunoastere, de raportare la mister: cunoasterea
luciferica, care potenteaza misterul, si cea paradisiaca care il descifreaza. Astfel
conceptia poetului despre cunoastere este exprimata artistic prin opozitia
metaforelor: „lumina altora” ce reprezinta cunoasterea paradisiaca, de tip
rational si „lumina mea” cunoasterea luciferica, de tip intuitiv. Rolul poetului in
societate este de a adanci misterul prin creatia sa „eu cu lumina mea sporesc a
lumii taina”. Eul liric recurge la o comparatie ampla cu “lumina lunii” care
confera obiectelor un plus de mister.

Imaginarul poetic reprezinta totalitatea obsesiilor autorului, fiind astfel in

stransa legatura cu dubla tema a poeziei: cea a creatiei si cea a dragostei fata
de creatie. Acesta este ilustrat prin cele doua campuri semantice: de
constructie(„sporesc”, „mareste”, ‚imbogatesc”) si de destructie(ucid,
sugruma, micsoreaza). Exista o relatie de opozitie evidentiata si de imaginarul
poetic: aceea intre eu si altii „lumina mea” si „lumina altora” ca o antiteza
dintre cele 2 tipuri de cunoastere: luciferica si paradisiaca. Versul “in flori,in
ochi,pe buze ori morminte” are valoare de refren pentru ca se regaseste si in
finalul poeziei si creaza o relatie de simetrie intre incipit si final. Intregul vers
este o metafora revelatoare ce concretizeaza ciclul vietii si in care fiecare
termen este definibil. Cuvantul “floare” devine un simbol al frumusetii si al
puritatii, iar “ochii” sugereaza cunoasterea. Iubirea e redata prin “buze”,pentru
ca finalul vietii sa fie simbolizat de “morminte”.
In concluzie, poezia este o arta poetica creata intr-un mod expresionist pe
principiul cultural lumina-intuneric. Opera devine un fel de esenta a luminii, iar
poetul simte fericirea contopirii cu misterul universului.