„Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman balzacian caracterizat de trei trăsături: descrierea,

tipologia personajelor și naratorul omniscient. Astfel, în roman se regăsesc mai multe tehnici narative
prin intermediul cărora a decurs acțiunea.

O primă tehnică narativă din roman este înlănțuirea, caracteristică a narațiunilor clasice prin care
secvențele curg una din alta și acțiunea de desfășoară în ordine cronologică. Felix, un orfan, vine în casa
unchiului său, la București, pentru a-și urma studiile la medicină. Aici o întâlnește pe Otilia de care se
îndrăgostește, astfel fiind văzut drept intrus de Leonida Pascalopol, cu care Otilia se căsătorește ulterior.
Moș Costache având o avere considerabilă, Felix este, iar, văzut ca intrus de clanul Tulea, un posibil
atentat la moștenire. La sfârșitul romanului se observă simetria dintre incipit și final, prin intermediul
căreia se poate interpreta un eșec al lui Felix în iubire.

O altă tehnică narativă regăsită în roman este descrierea. Pe aceasta o întâlnim de mai multe ori, în
descrierea anumitor locuri din roman sub forma unei descrieri de tip focalizant, din aproape în aproape,
după modelul lui Honoré de Balzac. De exemplu, în prezentarea casei lui Moș Costache, descoperim o
descriere de tip focalizant: „casa avea un singur cat, așezat pe un parte scund, ale cărui geamuri pătrate
erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală”. De asemenea, capitala București
este descrisă în acest fel: „Strada era pustie și întunecată și, în ciuda verii, în urma unor ploi generale,
răcoroasă și foșnitoare ca o pădure.”.

În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman de tip balzacian în care se
regăsesc mai multe tehnici narative, tehnici pe care romanul a fost structurat.