Agudaru Octavian ADM.

PUBLICA ANUL III

TEMA - DREPTUL MUNCII

Dreptul muncii reprezintă acea ramură autonomă a dreptului privat

alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
individuale şi colective de muncă ce se stabilesc între angajatori şi
salariaţi.Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de:
a) domeniul distinct de reglementare (un grup de relaţii sociale cu un obiect,
conţinut şi trăsături proprii);
b) metoda particulară de reglementare a relaţiilor care formează obiectul acestei
ramuri.
Dreptul muncii este alcătuit, în principal, din norme juridice cu caracter
imperativ; această trăsătură este de natură să conducă la crearea unui regim
juridic unitar şi la asigurarea realizării drepturilor pe care le atrage calitatea de
salariat. Din definiţia dreptului muncii reiese că obiectul acestuia îl constituie
raporturile de muncă izvorâte din contractele de muncă (individuale şi colective) şi
raporturile juridice conexe acestora. Prin urmare, ne preocupă în principal relaţiile
sociale generate de încheierea, nulitatea, executarea, modificarea, suspendarea şi
încetarea contractelor de muncă. Raportul juridic de muncă poate fi individual
(relaţia prin care o persoană fizică se obligă, în exercitarea dreptului său
constituţional la muncă, să presteze o anumită muncă în folosul şi sub autoritatea
unei alte părţi care, la rândul său, se obligă să remunereze munca şi să asigure
condiţii corespunzătoare desfăşurării normale a activităţii) sau colectiv (relaţia
socială stabilită între patroni sau organizaţii patronale şi salariaţi, reprezentaţi prin
sindicat sau în alt mod prevăzut de lege, ori organizaţii sindicale, relaţie prin care
se stabilesc drepturi şi obligaţii ale părţilor sau se încearcă armonizarea intereselor
lor).

Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă

În literatura de specialitate este general acceptat că raportul juridic de
muncă prezintă anumite trăsături specifice care îl deosebesc de alte raporturi
juridice care presupun prestarea unei anumite activităţi:
- subiectul care se obligă să presteze munca este întotdeauna o persoană fizică, iar
subiectul în favoarea căruia se prestează munca poate fi o persoană juridică (de
regulă) sau fizică;
- raportul individual de muncă este unul bipartit, fiind exclusă pluralitatea de
subiecte;
- prestarea muncii sau punerea la dispoziţia angajatorului a forţei de muncă
exprim exercitarea liberă, realizarea dreptului la muncă;
- raportul juridic de muncă este unul personal (intuitu personae) atât în ceea ce îl
priveşte pe salariat cât şi în ceea ce îl priveşte pe angajator;
- obligaţia de a presta munca trebuie executată personal de cel ce şi-a asumat-o,
această obligaţie neputând fi îndeplinită prin reprezentant;
- raportului juridic de muncă presupune subordonarea faţă de angajator a celui
care prestează munca;
- forţa de muncă se consumă în procesul muncii prin prestaţii succesive care au
caracter ireversibil;
- raportul juridic de muncă presupune obligaţia de a pune la dispoziţia
angajatorului forţa de muncă şi nu în mod necesar obligaţia de a obţine un anumit
rezultat;
- munca prestată trebuie să fie retribuită conform legii şi negocierii părţilor;
- raportul juridic de muncă presupune protecţia multilaterală a salariatului;
- raportul juridic de muncă are ca izvor contractul de muncă.
Izvoarele dreptului muncii
Izvoarele interne ale dreptului muncii pot fi împărţite, în raport de
natura lor intrinsecă şi nu de conţinut sau de obiectul reglementării, în două
categorii principale:
a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia, legile, hotărârile
Guvernului etc.);
b) izvoare specifice dreptului muncii (contractele colective de muncă, statutele
profesionale, regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele interne
ş.a.).
În măsura în care România a devenit parte la diferite reglementări internaţionale
care privesc relaţiile sociale de muncă (convenţii, pacte, acorduri), se consideră că
şi acestea fac parte din izvoarele dreptului muncii.
Principiile dreptului muncii.
Ca orice altă ramură a dreptului şi dreptul muncii este fundamentat pe
anumite principii. Principiile dreptului sunt fie idei generale şi comune tuturor
normelor din sistemul juridic, fie specifice unei singure ramuri de drept. Ele sunt
reguli fundamentale întrucât reflectă ceea ce este esenţial şi hotărâtor în sistemul
dreptului. Principiile pot fi formulate direct, în articole de legi speciale, ori pot
fideduse pe cale de interpretare. Îndeplinind rolul unor linii directoare, asigură
concordanţa diferitelor norme juridice, coeziunea şi armonia
acestora,desprinderea sensului exact şi a finalităţilor normelor de drept. Şi în
dreptul muncii se întâlnesc două categorii de principii: – principii generale ale
sistemului dreptului; – principii specifice ramurii în discuţie.Sunt principii
generale: principiul democraţiei; principiul legalităţii; principiul egalităţii în faţa
legii; principiul separaţiei puterii în stat etc. Fiind principii alesistemului dreptului,
în întregul său, se regăsesc în fiecare ramură de drept, decişi în ramura care ne
preocupă. Dar, fiecare ramură, cum am mai arătat, se caracterizează prin
anumiteprincipii specifice.Principiile dreptului muncii, idei generale şi comune
pentru întreaga legislaţie a muncii, privesc toate instituţiile acesteia, chiar dacă
pentru unele nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Ele sunt denumite
de Codul muncii principii fundamentale; sunt prevăzute la Capitolul II al Titlului I
(art. 3-9).Având în vedere şi dispoziţiile constituţionale şi pe cele ale altor
actenormative, principiile în discuţie pot fi formulate astfel:
• neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii; – egalitatea de
tratament şi interzicerea discriminării;
• negocierea condiţiilor de muncă;
• protecţia salariaţilor;consensualitatea şi buna credinţă;
• asocierea liberăa salariaţilor, precum şi a angajatorilor;
• dreptul la grevă
Speta de Dreptul Muncii
Prin sentinţa civilă nr. 368/2003 a Tribunalului Alba, a fost admisă contestaţia
formulată de contestatoarea S.I. împotriva deciziei nr. 204/2003 a intimatei SC
„Stratusmob" SA Blaj şi s-a anulat decizia, cu reîncadrarea contestatoarei pe postul
deţinut anterior şi plata către aceasta a drepturilor salariale restante. In esenţă, în
motivare, s-a reţinut că intimata nu a făcut dovada că postul deţinut de
contestatoare a fost efectiv desfiinţat şi nici că reducerea de personal a corespuns
unei nevoi reale a societăţii intimate.
Curtea de Apel a admis recursul intimatei, a casat în tot hotărârea atacată şi, în
rejudecare, a respins contestaţia. In considerente, s-a reţinut că, în cadrul comisiei
de negociere, a fost pusă în discuţie situaţia economică a societăţii şi s-a
concluzionat că firma se află în impas economico-financiar şi se impune
rentabilizarea activităţii, inclusiv prin măsuri de concediere. Organigramele
depuse la dosar au relevat că în statul de funcţiuni erau prevăzute 12 posturi de
strungari, iar în cea din 14.05.2003 sunt cuprinse doar 10 posturi. în consecinţă, s-
a reţinut că în cadrul unităţii au avut loc reduceri de personal, că aceste măsuri au
avut un caracter real şi efectiv şi că selectarea personalului constituie un atribut
exclusiv al angajatorului, pe care instanţa nu-l poate cenzura.
Curtea de Apel Alba Iulia, decizia civilă nr. 2040 din 2003
Decizia este corecta deoarece unitatea din ratiuni economice a recurs la
restructurarea activitatii prin reducerea personalului, fapt permis de legislatie.