Modalități de finanțare a deficitului bugetar în România

Academia de Studii Economice din București

Rezumat. În condiţiile actuale de desfăşurare a activităţii economice, în care nevoia de

resurse financiare este mai mare decât fondurile existente, elaborarea bugetelor la orice nivel
constituie una din problemele primordiale, în special în ceea ce priveşte respectarea
principiului echilibrului bugetar.
Abordările cu privire la dimensionarea deficitelor bugetare, la mijloacele de finanţare şi în
special la dimensionarea datoriei publice capătă o serie de nuanţe de specificitate în cazul
diferitelor economii.
În contextul deficitului bugetar, acesta se află în creștere și necesitatea de a restabili creșterea
economică, fără a compromite stabilitatea financiară și sustenabilitatea fiscală pe termen lung,
guvernele ar trebui să întreprindă măsuri severe care să se axeze în principal asupra
cheltuielilor dar și asupra veniturilor.
Această lucrare are scopul de a prezenta care sunt intervențiile guvernamentale în economie,
și efectele sale bazându-se pe o anchetă asupra unor constatări din literatura de specialitate și
o evaluare succinta a situației în care se află România. În prezent, cunoaşterea deficitului
bugetar şi preocuparea pentru diminuarea lui continuă, sunt de o mare însemnătate, cu atât
mai mult cu cât România se confruntă cu mari dificultăţi în evoluţia economiei.
Cuvinte-cheie: deficit, buget, finanțare, venituri, cheltuieli.
Clasificare JEL: H62
Clasificare REL: 8Z, 13Z
 1. Introducere
Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic al lumii contemporane. Un deficit bugetar
mare poate provoca o creștere a ratei inflației, dificultăți la achitarea datoriilor externe, o criză
voluntară dar și alte fenomene nedorite ce influențează negativ procesul de stabilizare
macroeconomică și respectiv progresul economic.
Sarcinile principale ale României în condițiile economice actuale cuprind efectuarea unor
schimbări de structură, stabilirea echilibrului bugetar și creșterea economică.
Problema deficitului bugetar vizează nu doar aspectele politice, dar și cele sociale, precum
redistribuirea echitabilă a bunurilor sociale și a distribuirii resursele între generații.
Instrumentul în care își găsesc reflectarea toate resursele financiare publice și cheltuielile
publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde ansamblul bugetelor care
reflectă fluxurile de venituri și cheltuieli ale sectorului public.
În România, în cadrul deosebit de complex în care se desfăşoară activitatea economică, în
încercarea de evidenţiere a locului deţinut de deficitul bugetar, un rol deosebit este atribuit
determinării ponderii deficitului financiar public în cadrul cheltuielilor şi veniturilor bugetului
general consolidat.
Bugetul general consolidat este un instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt
corelate nu numai veniturile şi cheltuielile bugetului de stat (bugetul central şi bugetele
locale), ci şi legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului
curent al balanţei de plăţi, cu decalajul dintre investiţii şi economisire.
2. Surse și modalități de finanțare a deficitului bugetar în România
Influenţele pe care le provoacă majorarea deficitelor bugetare pot fi sintetizate şi grupate,
pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, în două mari categorii: influenţe de natură
economică şi influenţe de natură psihologică.
Influenţele psihologice conjugate cu cele economice acţionează direct asupra pieţelor
financiare, conducând la căderea valorilor pe pieţele de capital şi la deprecieri, uneori bruşte
ale monedelor naţionale. Deşi o anumită depreciere a cursurilor de schimb este adeseori o
metodă utilizată în echilibrarea balanţelor comerciale, o amplificare necontrolată a deficitelor
bugetare poate conduce uneori la deprecieri monetare. Acestea, peste un anumit nivel,
neutralizează avantajele obţinute în plan extern prin agravarea puternică a dezechilibrelor
interne, în special prin accentuarea presiunilor inflaţioniste în economie.
Referitor la influenţele de natură economică, putem spune că acestea acţionează puternic şi în
sensuri strict determinate de modalităţile folosite în vederea acoperii deficitului bugetar.
Modalităţile utilizate se supun unei analize, prin influenţa directă sau indirectă pe care o
generează asupra mecanismelor economice şi a stabilităţii economice. Problema finanţării
deficitului bugetar, a alegerii unei modalităţi optime de finanţare face obiectul a numeroase
dezbateri în rândul economiştilor. În acest sens, în literatura de specialitate întâlnim
următoarele modalităţi de finanţare a deficitelor: finanţarea prin creşterea fiscalităţii,
finanţarea prin reducerea cheltuielilor bugetare, finanţarea prin emisiune monetară şi
finanţarea prin datorie publică.
Această prezentare a modalităţilor de finanţare nu reprezintă, totodată, şi o ierarhizare a celor
mai „bune” variante din perspectiva unei analize de tip cost-beneficiu. Fiecare dintre aceste
variante se caracterizează prin avantaje şi dezavantaje care depind de fundalul economic în
cadrul căruia sunt utilizate.
2.1. Surse de finantare a deficitului bugetar

Există două tipuri de surse de finanțare a deficitului bugetar:

1. Surse de finanțare interne

2. Surse de finanțare externe.

De preferat este finanțarea din surse interne deoarece cea din surse externe conduce la
creșterea datoriei publice externe și implicit la creșterea datoriei publice totale.
2.1.1. Surse de finanțare interne

Dintre sursele de finanțare interne amintim:

●      finanțare bancară internă;

●      sume provenite din privatizare;

●      valorificarea activelor statului;

●      împrumuturi de stat.

Fiecare din aceste surse prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Dintre toate metodele de
finanțare internă probabil că cele mai multe dezavantaje le prezintă emisiunea monetară
deoarece o creștere a masei monetare fără acoperire conduce la creșterea ratei inflației care
conduce la o creștere a ratei de dobânda reala și în final la o diminuare a investițiilor.
Avantajul acestei surse de finanțare ar fi că nu afectează creșterea datoriei publice.

În cadrul titlurilor de stat includem: certificate de trezorerie denominate în lei, certificate de

trezorerie denominate în valută, obligațiuni de stat în lei sau valută. Aceste titluri prezintă
avantajul, pentru cumpărători, că sumele obținute din dobânzi nu sunt supuse impozitării.

2.1.2. Surse de finanțare externe

Dintre sursele de finanțare externă amintim:

●      împrumuturi externe;

●      finanțare bancară externă;

●      emisiunea de titluri de stat pe piața externă; etc.

Pana în anul 2004 deficitul bugetar în România a fost finanțat în special din surse externe,
ulterior renunțându-se la această metodă, deficitul fiind finanțat din surse interne, în principal.

Principalul dezavantaj pe care îl prezintă finanțarea din surse externe este reprezentat de
creșterea datoriei publice externe care poate deveni la un moment dat nesustenabilă.
Deasemenea finanțarea din surse externe poate afecta cursul de schimb, poate conduce la o
depreciere a monedei naționale în raport cu principalele valute.

Deși ar părea că deficitul bugetar reprezintă o boală a economiei nu este chiar așa, deficitul
bugetar trebuie să existe întrucât prin intermediul său se asigură stabilitatea output-ului și a
șomajului, redistribuirea veniturilor între generații, relaxarea fiscală în cazul variației venitu
lui supus impozitării etc.

România nu este singura țară care se confruntă cu un deficit bugetar, multe state dezvoltate se

confruntă cu acest fenomen.

2.2. Modalități de finanțare a deficitului bugetar în România

2.2.1. Finanțarea deficitului bugetar prin creșterea fiscalității

Modalitatea de finanţare a deficitului bugetar prin creşterea fiscalităţii se concretizează în
sporirea volumului taxelor şi impozitelor în vederea reducerii dezechilibrelor bugetare.
Datorită influenţelor, în general negative, în activitatea economică, aproape în toate cazurile o
creştere a fiscalităţii, prin efectul direct de deturnare a resurselor financiare dinspre decizia
economică privată pentru investiţie sau consum spre consumul redistributiv al statului,
conduce la slăbirea efortului de dezvoltare, prin slăbirea capacităţii de a investi, şi la
reducerea cererii solvabile a consumatorilor intermediari şi finali, cu efect nefavorabil asupra
raportului cerere-ofertă pe piaţă.

2.2.2. Finanţarea deficitelor bugetare excesive prin reducerea cheltuielilor publice

Această finanțare poate constitui o soluţie corespunzătoare, însă este eficientă doar pe
termen scurt. Practicarea unei politici bugetare restrictive, cel puţin prin reducerea consumului
guvernamental, poate avea rezultate pozitive asupra echilibrului financiar public. Promovarea
unei astfel de politici pe termen lung va fi urmată, cu certitudine, de consecinţe negative ce
vor afecta creşterea economică. Problema care se pune în cazul promovării unei politici
bugetare restrictive se referă la categoriile de cheltuieli bugetare care se vor reduce.
În acest context, pot să apară dificultăţi legate, pe de o parte, de impactul social al unei astfel
de politici, iar, pe de altă parte, de discuţiile care se vor purta la nivelul guvernului între
ministerele din componenţa acestuia, în cadrul cărora fiecare reprezentat va încerca protejarea
intereselor pe care le reprezintă.

O politică bugetară restrictivă poate fi implementată în situaţii de criză, când statele se

confruntă cu deficite publice excesive care conduc, de regulă, la creşterea inflaţiei, la
fluctuaţii ale cursului de schimb şi care afectează întreg sistemul economic. În astfel de
cazuri, trebuie să se urmărească raţionalizarea cheltuielilor publice prin reducerea cheltuielilor
neproductive şi creşterea cheltuielilor destinate investiţiilor în infrastructură şi în capitalul
uman (Lenain, 2000, p. 139).

Pe fondul accentuării unor fenomene de criză structurală, majorarea deficitelor bugetare peste
limitele finanţabile în mod neinflaţionist vine ca un factor în plus ce concură la accentuarea
dezechilibrelor în economie. În plus, acolo unde cheltuielile bugetare sunt îndreptate spre
satisfacerea, în primul rând, a funcţiei de redistribuire a statului şi spre subvenţii, în lipsa unui
coeficient real de multiplicare, starea deficitelor bugetare se agravează.
 2.2.3. Finanțarea prin emisiunea de monedă națională

O altă modalitate utilizată în acoperirea deficitelor bugetare, care poate avea impact negativ
puternic asupra corelaţiilor la nivelul economiei financiare şi reale, o reprezintă emisiunea
suplimentară, neacoperită, de monedă naţională. Aceasta nu face decât să conducă la o sporire
necontrolată şi nejustificată a masei monetare, agravând pe termen imediat fenomenele
inflaţioniste din economie. Dacă puterea publică nu poate ajusta cheltuielile publice la nivelul
veniturilor sau dacă prin efectuarea cheltuielilor respective se urmăreşte obţinerea de rezultate
mai bune în domeniul ocupării forţei de muncă, se pune problema finanţării deficitului
bugetar, care se poate realiza fie prin emisiune monetară, fie sau prin împrumuturi de stat.
Procesul de monetizare a deficitului bugetar este în mod clar inflaţionist până în momentul în
care economia se îndreaptă spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al
preţurilor. Dacă guvernul decide să menţină această politică o perioadă mai lungă, va rezulta o
creştere corespunzătoare a ofertei monetare, adică o continuare a inflaţiei.

Procesul emisiunii monetare, adică vânzarea de active lichide băncilor comerciale, este numit
monetizarea deficitului și are un pronunțat caracter inflaționist, în mod practic, fenomenul se
produce astfel: Ministerul Finanțelor poate vinde titluri de stat (bonuri de tezaur sau alte
instrumente specifice) Băncii Nationale, care în acest mod 'acordă împrumut' Ministerului
Finanțelor (statului), determinând astfel scăderea volumului valoric al titlurilor de stat
obținute de public.

Pe măsură ce Banca Naționala cumpără titluri de stat, ea oferă băncilor comerciale rezerve
suplimentare de active lichide și astfel crește cantitatea de bani din economie. Banca
Naționala poate cumpăra titluri de stat de pe piața secundară pentru determinarea vânzărilor
de astfel de titluri.

Monetizarea deficitului afectează economia crescând cheltuielile totale datorită creșterii

cheltuielilor publice și a celor private, ca urmare a creșterii ofertei monetare. Pe de altă parte,
un nivel ridicat al venitului național va conduce la creșterea nevoii de bani pentru tranzacții și
în scopuri de precauție. Deși se poate prognoza cu certitudine că venitul național va crește,
efectul monetizării deficitului asupra ratei dobânzii este incert, deoarece are loc o creștere atât
a ofertei, cât și a cererii de monedă.

Monetizarea deficitului bugetar este în mod clar inflaționistă până în momentul în care
economia se îndreaptă spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al prețurilor.
Mai mult, dacă guvernul decide să urmeze această politică an de an, va rezulta o creștere
corespunzătoare a ofertei monetare, adică o continuare a inflației.

În țara noastră, legiuitorul(1)  interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea

la emisiunea monetară sau prin finanțare directă de catre bănci, în acest mod, România se
înscrie în procesul modernizării financiare, ea apropiindu-se de 'economia piețelor financiare'
caracteristică țărilor anglo-saxone.

Finanțarea Ministerului Finanțelor pe piața financiară permite deci limitarea recurgerii la

creație monetară.

Legea prevede totuși posibilitatea ca BNR să poată acorda împrumut fără dobândă, pentru
acoperirea decalajului temporar dintre veniturile și cheltuielile bugetului de stat, pe seama
resurselor de creditare ale acesteia, împrumut ce nu poate depăși într-un an financiar 10% din
totalul cheltuielilor bugetului aprobat, precum și dublul capitalului BNR și al fondului de
rezervă constituit. Această prevedere permite deci creația limitată de monedă pentru
finanțarea decalajului temporar dintre veniturile și cheltuielile bugetare din cursul anului
fiscal.

Prin aceeași lege se admite refinanțarea datoriei publice interne și finanțarea deficitului
bugetului de stat prin împrumuturi de stat, în condițiile legii.

Finanțarea deficitului bugetar pe calea emisiunii monetare afectează negativ economia, contra
efectului pozitiv inițial de acoperire a cheltuielilor publice mari, prin creșterea masei monetare
în circulație și, implicit, prin creșterea inflației și a prețurilor. În practică este necesară
gestionarea rațională a resurselor financiare procurate prin împrumut public, deoarece,
“finanțarea prin împrumuturi a unor cheltuieli publice neraționale, amplificate de plata
dobânzilor și a comisioanelor, poate duce la folosirea implicită sau explicită a emisiunii
inflaționiste de monedă, cu tot cortegiul de urmări nefaste pe care aceasta le antrenează.”(2)

2.2.4. Finanţarea deficitului prin datorie publică

Presupune apelarea la împrumuturi de pe piaţa internă (Dornbusch, Fischer, 1997, p. 451) sau
internaţională pentru a acoperi deficitele bugetare. Dacă analizăm problema recurgerii la
împrumut de către stat pentru finanţarea deficitului bugetar, se poate considera că elementul
primordial care trebuie să stea la baza deciziei este constituit de necesitatea ca „profitul” pe
termen mediu şi lung realizat prin finanţarea cheltuielilor publice să fie suficient de mare
pentru a acoperi serviciul datoriei. De asemenea, trebuie acoperită pierderea de utilitate pe
care o suportă piaţa prin privarea acesteia de resursele utilizate pentru acoperirea deficitului,
iar factorii de decizie publică trebuie să-şi menţină credibilitatea în urma recurgerii la
împrumutul de stat. Prin intermediul împrumutului de stat angajat, guvernul îşi acoperă
deficitul pe termen scurt fără să aibă loc o creştere a fiscalităţii dar, pentru că trebuie plătită
dobânda la datorii, se poate constata că o mare parte a veniturilor fiscale viitoare vor fi
utilizate tocmai pentru serviciul datoriei şi nu pentru finanţarea bunurilor şi serviciilor publice
viitoare.

3. Finanțarea nemonetară a deficitului bugetar – Împrumutul public

3.1. Caracteristicile și destinația împrumutului public

Sub aspect juridic, împrumutul de stat apare ca o înțelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică, pe de o parte, și statul, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziția
statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar aceasta din
urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit și să achite dobânda și alte costuri
aferente.

Împrumutul public presupune acceptarea unor condiții de acordare a creditului. Referitor la

dobândă, în cazul împrumuturilor publice cu destinație neproductivă aceasta este plătită din
impozite și taxe, pe când în cazul împrumuturilor cu destinație productivă dobânda se va
suporta, în ultimă instanță, din valoarea nou creată în urma utilizării productive a
împrumuturilor.

Titlurile împrumuturilor publice atestă deținătorului calitatea de creditor al statului și, deși nu
au o valoare proprie, ele circulă ca și cum ar avea o asemenea valoare. În cazul în care sumele
împrumutate de stat nu sunt folosite în scopuri productive , ci pentru consum, titlurile nu au în
spatele lor un capital real, capabil să producă o valoare nouă. Cu toate acestea, ele conferă
deținătorului dreptul de a primi o dobândă din partea statului, dobândă care se suporta din
resurse bugetare și, ca urmare, titlurile împrumuturilor publice reprezintă, în acest caz, un
dublu capital fictiv, exprimând redistribuire a PIB. Împrumuturile de stat prezintă urmatoarele
trăsături caracteristice:

●   Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o

prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice
sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voință al părților. Condițiile de emisiune și de
rambursare a împrumutului, forma și mărimea venitului pe care îl asigură, precum și alte
eventuale avantaje acordate împrumutatorilor se stabilesc de organele de decizie competente
ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potențiali. Persoanele interesate pot să
accepte sau să refuze condițiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde un tratament preferențial
față de ceilalți subscriitori.

●   Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor bănești de

care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul
fixat, persoanelor fizice și juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie
o prelevare, la dispoziția statului, definitivă și nerambursabilă.

La plasarea unui împrumut, statul stabilește termenul de rambursare a acestuia care poate fi
mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcție de evoluția previzibilă a veniturilor și a
cheltuielilor publice. De la această regulă, fac excepție împrumuturile perpetue, la emiterea
cărora angajamentul statului se limitează la plata unei anumite dobânzi creditorilor săi, pe o
perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un termen de restituire a împrumutului
propriu zis.

Împrumutul de stat asigură deținătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursare a sumei

împrumutate, și o anumită contraprestație. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care
îi lipsește și a o folosi potrivit trebuințelor sale, statul se angajează să achite sistematic,
deținătorilor de înscrisuri publice 'prețul' acestei folosințe. 'Prețul' la care ne referim îmbracă
forma dobânzii, forma câștigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea și alte
avantaje materiale.

Statul apelează la împrumuturi fie din necesități de trezorerie, fie din necesități de echilibru

bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul considerat
acoperă integral cheltuielile bugetare. Deși pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat,
totuși pe parcursul acestuia, și mai ales în primele luni ale anului, poate să nu existe o
concordanță deplină între termenele la care se încasează veniturile și cele la care se efectuează
cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plățile devansează încasările, ceea ce provoacă un
gol de casă, adică o insuficiență temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un
plus de resurse față de ritmul normal al plăților.

În cazul în care disponibilitățile de resurse ale unor instituții publice păstrate la trezoreria
statului nu acoperă golul din casă al bugetului de stat, atunci se solicită împrumuturi pe
termen scurt la alți deținători de resurse bănești de pe piață. În ultimă instanță se face apel la
banca centrală a țării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele
și condițiile prevăzute de lege. Resursele bănești împrumutate de la diverși deținători publici
sau privați nu măresc masa monetară din circulație, ci numai o redistribuie; în schimb,
resursele împrumutate de la banca centrală reprezintă o emisiune de bani fără acoperire
materială. Apelul la împrumuturi din necesități de trezorerie poate avea consecințe nefaste
asupra circulației bănești ori de câte ori vorbim despre sume importante și nu se rambursează
la termenele prevăzute. De aceea numărul tărilor care interzic astfel de credite este în creștere.

În cazul în care veniturile fiscale și nefiscale ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare
pe întregul an, pentru finanțarea deficitului rezultat, statul se împrumută pe piața internă sau
în străinătate.

Pentru împrumuturile contractate pe piața internă, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt,
se emit bonuri de tezaur, certificate de trezorerie sau înscrisuri altfel denumite. În unele țări
emisiunea de astfel de înscrisuri este plafonată prin lege, în timp ce în altele aceasta este
nelimitată. În acest caz, emisiunea de înscrisuri publice pe termen scurt, din instrument de
trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă), se transformă în mijloc de echilibrare a
bugetului de stat (de acoperie a deficitului bugetar).

Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de regulă, pe termene

mijlocii și lungi. Rambursarea ratelor scadente și achitarea dobânzi lor aferente au drept
consecință sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar
în caz de insuficiență a acestora, la contractarea de noi imprumuturi.

3.2. Clasificarea împrumuturilor de stat

Împrumuturile publice pot fi clasificate după mai multe criterii.

În funcție de durata pentru care se contractează, împrumuturile pot fi: pe termen scurt de
până la un an, pe termen mijlociu între 2-5 ani și pe termen lung, de peste 5 ani.

Dupa forma venitului ce se poate obține pe seama împrumuturilor de stat, se disting(3):

●      Împrumuturi cu dobândă;

●      Împrumuturi cu câștiguri;

●      Împrumuturi cu dobândă și câștiguri.

Obligațiunile la împrumuturile cu dobândă au anexate un numar de cupoane, deținătorul

detașând o dată sau de două ori pe an un cupon și îl prezintă spre încasare la ghișeul băncii
centrale (sau altă bancă desemnată) pentru a intra în posesia dobânzii cuvenite.

La împrumuturile cu câștiguri se procedează la trageri la sorți a obligațiunilor. Deținătorii

celor care au ieșit câștigatoare încasează venitul respectiv sub formă de câștig. Suma totală a
câștigurilor se stabilește având în vedere rata dobânzii, pornind de la suma pe care statul ar fi
platit-o ca dobândă dacă împrumutul ar fi fost cu dobândă. Această sumă totală se
repartizează sub formă de câștiguri.

A treia variantă reprezintă o combinație între împrumuturile cu dobândă și cele cu câștiguri.

● După forma în care se realizează, împrumuturile de stat pot fi: în natură și în bani. Prima
variantă s-a practicat în fazele inițiale ale dezvoltării creditului public și presupunea obținerea
în forma naturală a unor cantități de produse de la creditori. Împrumuturile de bani au devenit
forma predominantă în prezent.

● După caracterul contractului de împrumut, împrumuturile de stat pot fi: facultative și

forțate. De regulă se practică prima variantă care presupune consimțământul creditorilor, dar
în mod excepțional pot să apară situații în care statul impune cetățenilor să-i acorde un
împrumut.

● După locul de plasare a înscrisurilor, se disting împrumuturi interne și externe. Primele se

plasează pe piața internă, iar cele externe pe piața altor state. O delimitare riguroasă între cele
două tipuri de împrumuturi este greu de făcut, întrucât efectele publice (mai ales cele
exprimate într-o valută convertibilă) se vând și se cumpără la bursă, astfel încat un împrumut
intern poate deveni extern și invers. De regulă un împrumut intern se exprimă în moneda
natională, iar cel extern în moneda altei țări, considerată valută.

3.2.1. Împrumuturi Interne

Împrumuturile publice interne se contractează pe piața financiară națională. Aceste

împrumuturi au ca sursă capitalurile active temporar disponibile, capitalurile rentierilor,
veniturile bănești vremelnic disponibile, economiile bănești ale producătorilor mici și mijlocii
și diferite alte surse. Pentru a putea atrage capitaluri active, spre a fi utilizate în scopurile
dorite, statul trebuie să acorde o dobândă mai mare decât cea pe care capitalul o poate avea în
procesul de producție.

Împrumuturile publice interne pot fi de fapt (reale) și formale.

 Împrumuturile de fapt (reale) sunt acelea care se acoperă efectiv cu capital intern
(domiciliul de subscripție corespunde cu domiciliul real al capitalului național).
 Împrumuturile cu caracter formal sunt acelea la care subscrierile se fac în interiorul
tării, însă în cea mai mare măsură capitalul subscris provine din afara granițelor țării.

Este posibil ca un împrumut real să devină formal prin cumpărarea obligațiunilor de la

subscriitorii interni de către persoanele juridice și fizice din străinatate.

Pentru împrumuturile interne exprimate în moneda națională, contractate de persoane juridice

de la o instituție creditoare pentru finanțarea proiectelor sau a altor activități de importanță
prioritară pentru România, Ministerul Finanțelor este autorizat să emită garanții în limita cu
cuantumul aprobat de guvern sau de parlament.

Emiterea garanțiilor de stat pentru împrumuturi interne este condiționată de acceptarea de

către Ministerul Finanțelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între
persoanele juridice și instituțiile creditoare.

Ministerul Finanțelor, în calitate de garant, și persoanele juridice ce contractează un împrumut

cu garanția statului, în calitate de beneficiar (debitor), încheie o convenție în care sunt
stipulate drepturile și obligațiile părților semnatare, inclusiv cele referitoare la plata
comisionului de risc.

În baza acestei convenții, Ministerul Finanțelor emite în favoarea instituției creditoare

scrisoarea de garanție, în care se menționează termenii și condițiile de acordare a garanției.
În cazul în care beneficiarul împrumutului nu-și îndeplinește obligația de plată prevazută în
contractul de împrumut și instituția creditoare a întreprins toate măsurile prevazute în
contract, în lege și în scrisoarea de garanție pentru a acoperi plățile care-i sunt datorate, atunci
instituția creditoare poate prezenta Ministerului Finanțelor o cerere de plată, prin care să-i
solicite acestuia să plătească potrivit garanției de stat acordate pentru împrumutul intern.

Garanția de stat pentru împrumuturi interne încetează în urmatoarele cazuri:

●      Împrumutul acoperit de garanție a fost achitat în totalitate de beneficiarul acestuia;

●      Ministerul Finanțelor a efectuat plata sau plățile, în totalitate, instituției creditoare în

numele debitorului;

●      Termenul de valabilitate prevăzut în scrisoarea de garanție a expirat.

3.2.2. Împrumuturi Externe

Împrumuturile de stat externe se pot contracta direct de către guvern sau de către societățile
comerciale, companiile naționale și autoritățile publice locale, cu garanția statului.
Împrumuturile externe se obțin pe baza unor acorduri internaționale și prin plasarea de titluri
de valoare pe piețele financiare internaționale.

Guvernul este autorizat să angajeze, potrivit legii, împrumuturi externe pe termen mediu sau
lung, pentru:

●     Realizarea unor programe de dezvoltare economico-socială;

●     Susținerea și echilibrarea balanței de plăți externe;

●     Finanțarea deficitului bugetului de stat;

●   Refinanțarea datoriei publice, etc.

Întrucât astazi România se află în plin proces de restructurare, iar economia se confruntă cu o
acută lipsă de resurse financiare, este necesar să se apeleze la fmanțarea externă prin
contractarea de împrumuturi pe piața financiara internațională.

Necesarul de împrumuturi externe care se contractează se determină pe baza stategiei privind

datoria publică externă, în limita plafonului de credite externe și îndatorare externă, aprobat
de Parlamentul României, pe baza propunerii guvernului.

Plafonul de îndatorare publică externă se stabilește ca suma maximă a împrumuturilor externe

pe care le poate contracta și garanta statul în decursul unui an calendaristic. La determinarea
acestui plafon se ține seama de: ponderea datoriei exteme în produsul național brut, raportul
dintre serviciul datoriei publice externe și volumul exporturilor de bunuri și servicii, raportul
dintre deficitul balanței comerciale și produsul național brut, valoarea exporturilor de bunuri
și servicii și rezerva valutară.

Un împrumut acordat dintr-o țară cu capital mai mare unei țări cu un capital mai mic nu se
face prin export de numerar. De asemenea, un împrumut public extern nu înseamnă pentru
țara debitoare un import de numerar, ci reprezintă pentru țara creditoare un export de mărfuri.
Împrumuturile externe pot fi pentru mărfuri și financiare. Împrumuturile pentru mărfuri se
contractează în vederea cumpărării de mărfuri de la creditor sau din țara lui. Împrumuturile
financiare se acordă de către organisme financiare internaționale în valuta convertibilă și se
utilizează pentru realizarea unor obiective economice importante.

4. Efectele finanțării nemonetare a deficitului bugetar

Finanțarea nemonetară a deficitului bugetar reprezintă o modalitate acceptată, de regulă, în

prezent. Prin preluarea cu împrumut de către stat a unei părți din aceste rezerve bănești, este
posibilă redistribuirea de putere de cumpărare, inclusiv sub forma împrumuturilor, de la
deținătorii de resurse libere, la dispoziția statului, pentru a finanța cheltuieli publice, fără a
spori masa monetară, în mod nejustificat, ceea ce înseamnă că raportul dintre cererea și oferta
de monedă se menține constant și în consecință această finanțare poate fi neinflaționistă.

Finanțarea prin împrumuturi nu antrenează, în principiu, efecte dereglatoare, iar dacă se

folosesc resurse împrumutate de la banca de emisiune, impactul poate fi și pozitiv deoarece
prin comparație cu impozitele sau împrumuturile obligatare împrumutul nu diminuează pe
ansamblu disponibilitățile bănești de finanțare a investițiilor și consumului. Un alt efect este
vizibil la nivelul creșterii producției sau PNB și a nivelului prețurilor. Astfel, dacă Guvernul
apeleaza la împrumuturi pentru finanțarea deficitului, posibilitatea de creștere inflaționistă a
prețurilor este mult mai mica decât în cazul apelului la banca de emisiune.

Pe fundalul contractării împrumuturilor publice se manifestă și mecanismul de producere a

efectului de evicțiune, care majorează cererea în raport cu oferta de capitaluri de împrumut
existentă anterior. Efectul de evicțiune reprezintă, în concepția monetaristă, un punct de
vedere opus finanțării deficitului bugetar prin finanțarea din împrumuturi.

Limitată la sfera investițiilor, acest efect semnifică o reducere a investițiilor private în

favoarea creșterii celor publice. Ca o consecință directă, ar urma creșterea ratei dobânzii pe
piața financiară, iar aceasta la rândul său, provoacă fuga capitalurilor bănești private către
sectorul public, deoarece plasarea acestora în titluri de stat ar putea asigura o rentabilitate mai
mare decât investiția privată.

Analiza produceri efectului de evicțiune trebuie să aibă în vedere starea reală în care se află
economia. Dacă aceasta funcționează la întregul potențial, efectul de evicțiune poate fi mare și
va anihila impactul pozitiv pe care îl are creșterea cheltuielilor publice exprimată prin
multiplicatorul lor. Dar, o asemenea situație apare mai rar și nu ar mai justifica un deficit
bugetar finanțat din împrumuturi.

În schimb dacă economia funcționează normal, promovarea deficitului bugetar finanțat prin
împrumuturi, apare ca o soluție utilă atât pentru relansarea economiei cât și pentru atragerea
în circuitul economic a unor capitaluri private disponibile, care nu sunt investite de
întreprinzatorii privați.

Emisiunea de titluri ale împrumutului public în contextul finanțării deficitului bugetar nu

exclude și un impact negativ asupra evoluției masei monetare în circulație și a puterii de
cumpărare a monedei. Efectele negative se amplifică atunci când, pe seama acestora, sunt
acoperite cheltuielile publice cu caracter de consum final sau pierderi ale întreprinderilor cu
capital de stat.
În plus, este de luat în considerare și feed-back-ul ce se reflectă în creșterea deficitului
bugetar, ca urmare a cheltuielilor suplimentare cu plata dobânzilor și a comisioanelor aferente
datoriei publice rezultate din aplicarea finanțării nemonetare a deficitelor bugetare.(4)

5. Analiza modalităților de finanțare a deficitului bugetar utilizate în România

Dacă veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile, se înregistrează deficit bugetar; acesta se

acoperă din noi impozite, împrumuturi de stat interne şi externe, emisiunea monetară, care
conduce la deprecierea monedei naţionale, la creşterea preţurilor, la instalarea şi agravarea
inflaţiei.(5)

Principalale modalități de finanțare folosite în România sunt atât din surse interne cât și surse
externe cum ar fi :

- Împrumuturi de stat pe piața internă

- Împrumuturi de stat pe piața externă

- Susținere temporară din resursele contului general al Trezoreriei Statului(6)

Astfel dacă analizăm modalitățile de finanțare a deficitului bugetar în România putem observa
că:

Sumele primite în anul 2000 de la Banca Mondială, Uniunea Europeană, Fondul Monetar
Internaţional şi alte organisme internaţionale, precum şi din cele două emisiuni de
euroobligaţiuni au totalizat circa 902 milioane dolari (aproximativ 19,5 miliarde lei),
echivalând cu circa 2,4 la sută din PIB. În aceste condiţii, finanţarea deficitului bugetar s-a
făcut în condiţii ameliorate, Ministerul Finanţelor permiţându-şi chiar, în a doua jumătate a
anului, să răscumpere titluri de stat în valoare de 9,08 miliarde lei. Sectorul nebancar a
contribuit cu 0,9 la sută din PIB la finanţarea deficitului bugetar, iar sectorului bancar i-a
revenit un rol marginal, acesta finanţând cu doar 0,4 procente din PIB deficitul autorităţilor
publice. În paralel, Ministerul Finanţelor a răscumpărat în anul 2000 titluri de stat (în lei şi în
valută) însumând circa 1,3 la sută din PIB, având ca suport pe de o parte veniturile încasate de
FPS şi AVAB destinate diminuării datoriei publice (0,7 la sută din PIB), iar pe de altă parte
resursele atrase de la publicul nebancar (altele decât cele amintite anterior) reprezentând 0,6 la
sută din PIB.

Pentru politica fiscală, în afară de reforma sistemului de impozite şi taxe, prioritatea o

constituia încadrarea într-un deficit cât mai apropiat de ţinta (revizuită) de 3,5 procente din
PIB şi finanţarea unei părţi cât mai mari a acestui deficit din surse externe, în scopul reducerii
presiunii pe dobânzile plătite în contul datoriei publice. De altfel, efortul de a reduce aceste
cheltuieli, programate la 5,6 procente din PIB, a reprezentat o constantă a anului fiscal 2000
(Grafic Nr. 1.). (7)

Grafic Nr. 1. Structura finanțărilor deficitului bugetar în anul 2000

 Sursa: Prelucrare proprie

În anul 2001 finanțarea preponderent externă a deficitului bugetar a dus la o diminuare a

dependenței Trezoreriei de licitațiile interne de titluri de stat, având drept rezultat scăderea
semnificativă a ratelor dobânzilor, stimulată și de reducerea inflației. Această tendință,
manifestată pe tot parcursul anului, a determinat băncile comerciale să se reorienteze, în mare
măsură, spre sectorul real al economiei, explicând creșterea considerabilă a creditului
neguvernamental. (8)

În 2002 fondurile necesare finanţării deficitului bugetar şi refinanţării datoriei publice au fost
atrase atât de pe piaţa externă, cât şi de pe piaţa internă. Componenta externă a finanţării
deficitului bugetului general consolidat a fost prezentă, şi în acest an, sub forma creditelor
acordate direct ministerelor de diverse organisme internaţionale şi a euroobligaţiunilor lansate
pe piaţa internaţională de capital. Fondurile procurate prin canalele externe de finanţare şi-au
întărit poziţia dominantă în structura finanţării, deficitul balanţei consolidate fiind acoperit
exclusiv din resurse externe.

De pe piaţa internă s-au obţinut fonduri noi doar de la sectorul nebancar, care au fost însă
mult inferioare răscumpărărilor masive de înscrisuri de la sectorul bancar. Persoanele juridice
nebancare împreună cu populaţia au pus la dispoziţia sectorului public resurse financiare noi,
în lei, însumând aproximativ 3,7 miliarde lei, în timp ce băncile şi-au redus portofoliile de
titluri de stat în lei cu peste 17 600 miliarde lei.

În decursul anului 2003, Ministerul FP a lansat aproape în permanenţă (exceptând doar luna
aprilie) emisiuni de certificate de trezorerie destinate populaţiei. Ele au fost emise pe
scadenţele de 3 şi 6 luni, iar remunerarea lor medie s-a situat cu 1,3 punct procentuale peste
rata medie a dobânzii la depozitele la termen. Randamentele lunare ale acestor înscrisuri s-au
plasat pe o pantă descrescătoare până în luna noiembrie, când au fost majorate cu 1 punct
procentual, fără să atingă însă nivelul de la începutul anului. Fondurile noi puse la dispoziţia
MFP de această categorie de investitori s-au situat la circa 3,70 miliarde lei, în scădere faţă de
anul precedent.Pe lângă acestea, MFP a organizat săptămânal licitaţii de titluri de stat, în lei,
adresate băncilor şi clienţilor acestora. Volumul înscrisurilor puse în circulaţie este de peste
5,9 miliarde lei, fiind mai redus comparativ cu anul precedent cu aproape 15%. În schimb,
valoarea titlurilor de stat scadente a depăşit-o pe cea din anul anterior cu circa 20%. Contextul
a permis efectuarea celei mai consistente răscumpărări de titluri de stat (peste 1,4 miliarde lei,
reprezentând un nivel maxim istoric), contrapartida exclusivă a MFP fiind băncile; în schimb,
clienţii băncilor au furnizat statului fonduri noi în lei, însumând circa 3,4 miliarde lei.

Finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice în anul 2004 s-au efectuat atât
din fonduri externe, cât şi din resurse interne. Sumele externe au provenit în acest an doar din
creditele acordate direct ministerelor de diverse organisme internaţionale pentru finanţarea
unor proiecte, spre deosebire de anul anterior când Ministerul Finanţelor Publice a emis şi
euroobligaţiuni pe piaţa externă.

Fondurile interne au fost procurate prin intermediul: (i) titlurilor de stat denominate în lei şi
dolari adresate băncilor şi clienţilor; (ii) certificatelor de trezorerie destinate populaţiei; (iii)
obligaţiunilor municipale; (iv) depozitelor atrase de pe piaţa monetară (ocazional).

Sectorul nebancar şi-a consolidat, pentru al patrulea an consecutiv, poziţia de creditor

principal în lei al sectorului bugetar, fiind în acelaşi timp şi furnizorul fondurilor noi. În anul
2004, clienţii băncilor au pus la dispoziţia MFP prin intermediul emisiunilor de titluri de stat
resurse suplimentare în valoare de circa 2,18 miliarde lei, în timp ce băncile şi-au diminuat
expunerea faţă de MFP cu circa 4.75 miliarde lei.

Emisiunile de certificate de trezorerie adresate populaţiei au avut o prezenţă constantă, soldul

acestor înscrisuri crescând aproape în fiecare lună cu valori cuprinse între 105 miliarde lei şi
392 miliarde lei; excepţie a făcut doar luna noiembrie, când valoarea titlurilor răscumpărate a
fost uşor superioară celei a înscrisurilor emise. Pe ansamblul anului, fondurile noi puse la
dispoziţia autorităţii publice de această categorie de investitori s-au cifrat la circa 2,65
miliarde lei, fiind în creştere cu aproximativ 2,28 miliarde lei comparativ cu cele din anul
anterior. Remunerarea certificatelor de trezorerie adresate persoanelor fizice s-a redus în a
doua parte a anului în două etape: în august cu 0,5 puncte procentuale şi în noiembrie cu 1
punct procentual. Ministerul Finanţelor Publice a organizat aproape săptămânal licitaţii de
titluri de stat destinate băncilor şi clienţilor acestora, în urma cărora au fost puse în irculaţie
înscrisuri însumând aproximativ 5,74 miliarde lei (cu circa 13 la sută peste volumul din anul
precedent); un cuantum de titluri de aproximativ 7,76 miliarde lei a provenit din emisiunile
speciale efectuate în lunile iulie şi august, în vederea preluării la datoria publică a datoriilor
restante ale unor societăţi comerciale de distribuţie a gazelor naturale şi a energiei electrice
care urmau a fi privatizate.

În anul 2004 s-a efectuat o singură emisiune de titluri de stat denominate în dolari, în valoare
de 50 milioane dolari, având scadenţa de 1 an, care a fost adjudecată în proporţie de aproape
90 la sută de bănci; în plus, de-a lungul intervalului, au ajuns la scadenţă înscrisuri
denominate în valută însumând circa 1,6 milioane dolari şi 6,9 milioane euro. Anul 2005 a
fost marcat de reforma fiscală, prin introducerea cotei unice de impozitare a venitului, situată
la 16%, și reducerea concomitenta a impozitului pe profit de la 25% la 16%. Execuția
cheltuielilor bugetare a fost completamente neuniforma, întregul deficit acumulându-se
practic în ultimile două luni ale anului. Prima parte a anului a fost propice lansării de emisiuni
de Euroobligațiuni de către emitenții suverani și nu numai.
De acest context a profitat municipalitatea București care a reusit să se finanțeze în premieră
de pe piețele internaționale, emițând Euroobligațiuni cu scadența de 10 ani, la un nivel al
cuponului de 4,125% (cel mai mic înregistrat de vreun emitent român).
Deși condițiile de împrumut de pe piețele financiare internaționale au fost foarte bune, MEF
(Ministerul Economiei și Finanțelor) a renunțat la comportamentul oportunistic din anii
precedenți, orientându-se către obiectivul de dezvoltare a pieței titlurilor de stat. Astfel, MEF
a emis titluri de stat în valoare totală de 2,9 miliarde lei, ceea ce a determinat ca finanțarea
deficitului bugetar din surse interne în acest an sa fie de 42,4%.
Totodată, trebuie menționat că deși contextul de piață era foarte favorabil, în locul refinanțării
emisiunii de obligațiuni în valoare de 300 milioane euro scadentă în luna noiembrie, printr-o
emisiune de Euroobligațiuni nouă, pentru răscumpărarea acesteia au fost utilizate veniturile
din activitatea de privatizare, ponderea, datoriei guvernamentale reducându-se de la 22,4% la
sfărșitul anului 2004 la 19,6% la sfărșitul anului 2005.

2006 a fost anul măsurilor de relaxare fiscală. S-au redus contribuțiile de asigurări sociale cu
1,5 puncte procentuale, a avut loc introducerea taxei pe viciu asupra produselor din tutun și
alcool și s-au luat masuri pentru armonizarea la nivelul cotei unice. Relaxarea politicilor
fiscale a dus la o creștere a deficitului bugetului general consolidat la 1,7% din PIB față de
0,8% din PIB în anul precedent, aceasta s-a produs spre finele anului, înregistrându-se aceeași
execuție bugetară asimetrică. Caracterul neuniform al execuției bugetare a făcut ca politica
fiscală să aibă un caracter antiinflaționist, îngreunand însă administrarea lichidităților atât la
sfârșitul anului cât și la începutul anului 2007. Activitatea pe piața titlurilor de stat în 2006 a
fost cea mai redusă din ultimii ani, din cauza lipsei emisiunilor de titluri pe piața primară,
preferându-se recurgerea la finanțarea temporară din disponibilitățile contului curent general
al Trezoreriei. Aceasta strategie a reprezentat o schimbare radicală față de strategia din 2005,
ignorându-se însă dezvoltarea pieței titlurilor de stat. În condițiile lipsei de emisiuni de titluri
de stat atât pe piața interna, cât și externa, în afara finanțării temporare, s-a apelat doar la
împrumuturi contractate de la instituțiile financiare internaționale și bănci comerciale. Aceasta
strategie a generat însă acumularea unor deficite din anii anteriori nefinanțate definitiv prin
titluri de stat, ci temporar, prin împrumuturi pe termen scurt din disponibilul temporar aflat în
soldul contului curent general al trezoreriei statului.
Utilizarea excesiva a finantarii temporare și lipsa emiterii titlurilor de stat pe fondul execuției
asimetrice a bugetului general consolidat a dus la creșterea presiunilor rezultate din asigurarea
cheltuielilor publice, facând necesara atragerea de depozite în luna decembrie în scopul
echilibrării contului curent general al trezoreriei Statului.(9)

În prima parte a anului 2007, marcată de existenţa pe pieţele financiare internaţionale a unui
exces de lichiditate în căutare de randamente ridicate, calitatea de stat membru recent
dobândită de România şi liberalizarea contului de capital (proces finalizat în septembrie 2006)
au favorizat intrări semnificative de fonduri externe. Această finanţare abundentă a condus la
aprecierea semnificativă a monedei naţionale, cu efect favorabil pe termen scurt în planul
reducerii inflaţiei, dar cu implicaţii negative asupra evoluţiei contului curent al balanţei de
plăţi, făcând necesară calibrarea în consecinţă a răspunsului politicii monetare.(10)

Finanțarea deficitului bugetar în anul 2008 și refinantarea datoriei publice guvernamentale a

fost realizată prin :
• emisiuni de certificate de trezorerie și obligațiuni de stat de tip benchmark pe piața internă
în valoare de 12,5 mld lei;
• o emisiune de Euroobligatiuni pe piețele externe de capital, în valoare de 750 milioane euro
• trageri din împrumuturile destinate finanțării de proiecte contractate cu instituțiile financiare
internaționale;
• împrumuturi temporare din disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului in
suma de 12,3 mld lei;
• împrumuturi contractate de autoritățile administrației publice locale în sumă de 3 mld lei;
• sume recuperate de către AVAS din activele bancare neperformante.

Grafic Nr. 2. Structura finanțării deficitului bugetar în anul 2008

Sursa: Prelucrare proprie

Strategia de finanţare a deficitului bugetar în prima parte a anului 2009 s-a axat pe emisiunile
de titluri de stat pe piaţa internă datorită următorilor factori:
- condițiile de împrumut pe pieţele internaţionale de capital au fost foarte dezavantajoase,
marjele peste obligaţiunile de referinţă la care se tranzacţionau euroobligaţiunile româneşti
situându-se la aprox.700 bps (corespunzator unor randamente de peste 10% pentru scadenţe
de 10 ani); mai mult, lipsa de apetit a investitorilor pentru active financiare cu grad crescut de
risc a dus la creşterea şi mai mult a costurilor asociate unor împrumuturi externe, prin
perceperea unei prime ridicate de către investitori.

- două dintre obiectivele MFP în administrarea datoriei publice guvernamentale au fost

reducerea riscului valutar aferent portofoliului de datorie publică guvernamentală, precum şi
dezvoltarea pieţei titlurilor de stat.

Dacă în prima parte a anului 2009 finanţarea deficitului bugetar sa realizat exclusiv din surse
interne, prin emisiuni de titluri de stat lansate cu preponderenţă pe termen scurt, odată cu
prima tranşă din împrumutul de la CE primită în iulie 2009 (în valoare de 1,5 mld. Euro) şi
jumătate din tranşa a doua din împrumutul de la FMI primită în septembrie 2009 (în valoare
de 859 milioane DST) s-au constituit sursele de finanţare externă ale deficitului bugetar. La
acestea s-a adăugat primul împrumut pentru politici de dezvoltare de la BIRD (în valoare de
300 milioane Euro), contractat în luna septembrie 2009 şi tras în luna octombrie.(11)

Romania a primit în 2010 patru tranșe de la Fondul Monetar International (FMI) în valoare de
3,71 miliarde DST (4,25 miliarde euro), acordarea ultimelor două tranșe fiind condiționată de
luarea unor măsuri de austeritate care să permită încadrarea în ținta de deficit bugetar de 6,8%
din PIB. Măsurile de austeritate pe care România le-a luat pentru a se încadra în deficitul
bugetar convenit cu FMI sunt reducerea a fondului de salarii cu 25% din administrația
centrală locală, precum și o reducere a pensiilor cu 15%, dar și tăierea drastică a unor
subvenții. De asemenea, ajutorul de somaj s-a redus cu 15%.

Confruntându-se cu o perioadă economică dificilă, concretizată prin scăderea PIB-ului şi

implicit a încasărilor, guvernanţii au luat un set de măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare
(reducerea temporară a salariilor în sectorul public, disponibilizări masive) şi de creştere a
impozitelor (TVA), în scopul păstrării deficitului în limite rezonabile şi pentru a-şi menţine
capacitatea şi credibilitatea de a obţine noi împrumuturi.

În anul 2011 pentru finanțarea deficitului bugetar și reducerea datoriei publice a fost luat al
treilea împrumut pentru politici de dezvoltare, în valoare de 400 milioane de euro de la
BERD.

Motivul necesității acestei ordonanţei reiese prin faptul că guvernul şi-a luat angajamentul de
a continua reformele economice şi financiare "în vederea menţinerii stabilităţii economice în
contextual crizei financiare globale actuale", dar şi "de a preveni apariţia de blocaje care ar
putea afecta echilibrele macroeconomice. (12)

6. Concluzii

În România, finanţarea deficitului bugetar s-a realizat în cea mai mare parte prin contractarea
împrumuturilor de stat, atât din resurse de provenienţă externă, cât şi internă, respectiv prin
împrumuturi de pe piaţa internă, de pe piaţa externă şi prin susţinerea temporară din resursele
contului general al Trezoreriei Statului. Pe piaţa internă, furnizorii de resurse pentru
finanţarea deficitului bugetar sunt sectorul bancar şi nebancar, precum şi populaţia, prin
subscrierea la emisiunile de titluri de stat, cum ar fi certificate de trezorerie, obligaţiuni de stat
în lei sau valută, emise de Ministerul Finanţelor Publice. Împrumuturile de stat pe piaţa
externă sunt reprezentate de: creditele externe guvernamentale şi obligaţiunile de tezaur cu
dobândă exprimate în valută.

Conduita efectivă a autorităţilor româneşti în finanţarea deficitului bugetar a fost

contradictorie şi nu a urmărit strict litera legii, nici când a fost restrictivă, nici când a devenit
permisivă. Constituirea contului unic al Trezoreriei statului la Banca Naţională, începând din
iulie 1993, a deschis calea finanţării neinflaţioniste a deficitului bugetar. Însă, finanţarea
deficitului bugetar prin împrumuturi din disponibilităţile temporare ale contului curent general
al Trezoreriei, chiar dacă, pe termen scurt, are avantajul costurilor mici, pe termen lung are
importante dezavantaje ce constau în creşterea riscului de refinanţare şi de lichiditate, cu
impact negativ asupra managementului datoriei publice guvernamentale, mai ales când
volatilitatea e ridicată. Din păcate, deşi economia României se confruntă cu depresiunea
economică, se constată la nivelul deciziilor guvernamentale că nu s-au întreprins măsurile
necesare pentru a se aplica o politică de stimulare a procesului investiţional în scopul
relansării dezvoltării economice. Mai mult, asistăm la un proces deosebit de îngrijorător, şi
anume: consumul agregat întrece în mod sistematic producţia agregată.
Pe de altă parte, România a avut o politica fiscală prociclică, bazată pe estimări nerealiste ale
veniturilor şi pe creşteri de cheltuieli publice care au condus la acumularea unor dezechilibre
macroeconomice semnificative, manifestate printr-un deficit de cont curent şi o rată a inflaţiei
ridicate.
Veniturile bugetare au fost supraestimate, iar cheltuielile realizate peste nivelul resurselor
disponibile nu au fost canalizate către activităţi productive, fiind orientate cu preponderenţă
spre cheltuieli de personal şi cheltuieli cu bunuri şi servicii.
Dacă această tendinţă continuă, apare pericolul iminent ca România să se afunde tot mai mult
în starea de sărăcie şi de subdezvoltare, să se îndepărteze de civilizaţie. Responsabilii
guvernamentali ar trebui să fie primii care să sesizeze acest lucru şi să întreprindă măsurile de
rigoare. A ignora laturile politicii financiare care să stimuleze procesul investiţional înseamnă
a nu ţine seama de cerinţa actuală fundamentală de relansare a dezvoltării economice.
În condiţiile actuale, când România încearcă să-şi definească rolul şi locul său în lume, când
se doreşte identificarea şi încurajarea acelor ramuri şi subramuri ale economiei naţionale care
pot fi dezvoltate în cadrul economiei mondiale, se impune folosirea unor pârghii fiscale în
concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene şi ţinând cont şi de celelalte politici
macroeconomice ce pot fi adoptate pentru a depăşi situaţia economică actuală. Astfel, este
consacrată teoria conform căreia, în perioada de criză este de preferat să se asigure o creştere
a cheltuielilor bugetare care să aibă drept obiectiv o relansare a activităţii economice, care să
contribuie la creşterea ocupării forţei de muncă şi la reducerea şomajului.
Modelul creşterii economice trebuie reanalizat, având în vedere experienţa anilor trecuţi, în
care creşterea economică în ţara noastră a avut la bază consumul, ceea ce nu a permis
atingerea unei creşteri economice sustenabile, şi trebuie să vizeze investiţia în sectoare cu
valoare adăugată înaltă.

Note

(1)
 Legea nr.72/1996 privind finantele publice, art. 17.
(2)
 Gh. Filip, Mecanismele financiar-monetare in procesul tranzitiei la economia de piata, Ed.
Sedcom Libris, Iasi, 1999, p.58
(3)
 Filip, Gheorghe (coordinator), Finante, Editura Junimea, Iasi, 2002, p.259
(4)
 Filip, Gheorghe, Finante Publice, support de curs anul 2 profil Economic, specialiazare
Finante, Asigurari, Banci si Burse de Valori cursuri de zi, anul universitar 2006-2007, p.146-
149.
(5)
Gheorghe D. Bistriceanu , Gheorghe H. Popescu – Bugetul de stat al României, Editura
Universitară, Bucureşti, 2007, pag 31
(6)
Tatiana Moșteanu, Buget și trezorerie publică,ediția a III-a revizuită, Editura Universitară,
București,2008, pag 171
(7)
Raport Anual al BNR pentru anul 2000, www.bnr.ro
(8)
Raport Anual al BNR pentru anul 2001, www.bnr.ro
(9)
http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-7037029-istorie-economica-recenta-cum-
finantat-romania-deficitele-2002-2009.htm
(10)
Raport Anual al BNR pentru anul 2007, www.bnr.ro
(11)
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Rap_admin_datguv31122010.pdf
pag 10
(12)
http://www.money.ro/guvern--400-milioane-euro-de-la-berd-vor-finanta-deficitul-bugetar-
si-datoria-publica_1198501.html

Bibliografie

Ball, L., Mankiw, G.N. (1995). „What Do Budget Deficits Do?”, NBER Working Paper
Series, Working Paper, 5263,
Bouvier, M., Esclassan, M.C., Lassale, J.P. (1997). Finance publiques, LGDJ, Paris, France
Burda, M., Wyplosz, C. (2002). Macroeconomie. Perspectiva europeană, Editura All Beck,
Bucureşti
Dinu, M. (2010). Economia de dicţionar. Exerciţii de îndemânare epistemică, Editura
Economică, Bucureşti
Dornbusch, R., Fischer, S. (1997). Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara
Eberstadt, N., „World Population Implosion?”, The Public Interest, American Enterprise
Institute for Public Policy Research, (1997), www.aei.org/article/8057
Friedman, M. (1992). Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti
Gheţău, V. (2007). Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, Editura Alpha MDN,
Buzău
Giarini, O., Maliţa, M. (2005). Dubla spirală a învăţării şi a muncii, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti
Gupta, S., Keen, M., Clements, D., Fletcher, K., de Mello, L., Mani, M. (2002). „Fiscal
Dimensions of Sustainable Development”, Pamphlet Series, No. 54., Fiscal Affairs
Department, International Monetary Fund
Horne, J. (1991). „Indicators of Fiscal Sustinability”, IMF Working Paper, WP/91/5.
Lenain, P. (2000). FMI-ul, Editura Coresi, Bucureşti
Lipsey, R.G., Chrystal, K.A., (2002). Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti
Raffelhüschen, B. (1999). „Generational Accounting in Europe”, The American Economic
Review, Vol. 89, No. 2.
Romer, D. (1988). „What Are the Costs of Excessive Deficits?”, NBER Macroeconomic
Annual, Cambridge
Văcărel, I. (2007). Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Văcărel, I. (2001). Politici fiscale şi bugetare în România: 1990-2000, Editura Expert,
Bucureşti