Exista doua tipuri de surse de finantare a deficitului bugetar:

1. Surse de finantare interne ;

2. Surse de finantare exteme.
De preferat este finantarea din surse interne deoarece cea din surse externe conduce la
crestera datoriei publice externe si implicit la cresterea datoriei publice totale.

1. Surse de finantare interna. Dintre sursele de finantare interna amintim:

finantare bancara interna;
sume provenite din privatizare;
valorificarea active lor statului;
imprumuturi de stat.
Fiecare din aceste surse prezinta atat avantaje cat si dezavantaje. Dintre toate metodele de
finantare interna probabil ca cele mai multe dezavantaje le prezinta emisiunea monetara deoarece o
crestere a masei monetare fara acoperire conduce la cresterea ratei inflatiei care conduce la o crestere a
ratei de dobanda reala si in final la o diminuare a investitiilor.Avantajul acestei surse de finantare ar fi
ca nu afecteaza cresterea datoriei publice.
In cadrul titlurilor de stat includem: certificate de trezorerie denominate in lei, certificate de
trezorerie denominate in valuta, obligatiuni de stat in lei sau valuta, certificate de trezorerie. Aceste
titluri prezinta avantajul, pentru cumparatori, ca sumele obtinute din dobanzi nu sunt supuse
impozitarii.

2. Surse de finantare externa. Dintre sursele de finantare externa amintim:

imprumuturi externe;

finanare bancara externa;

emisiunea de titluri de stat pe piaa externa; etc.

Pana in anul 2004 deficitul bugetar in Romania a fost finantat in special din surse externe
ulterior, renuntandu-se la aceasta metoda, deficitul a fost finantat din surse interne in principal.
Principalul dezavantaj pe care il prezinta finantarea din surse externe este reprezentat de
cresterea datoriei publice exteme care poate deveni la un moment dat nesubstenabila. Deasemenea
finantarea din surse externe poate afecta cursul de schimb, poate conduce la o depreciere a monedei
nationale in raport cu principalele valute.
Desi ar parea ca deficitul bugetar reprezinta o boala a economiei nu este chiar asa, deficitul
bugetar trebuie sa existe intrucat prin intermediul sau se asigura stabilitatea output-ului si a somajului,
redistribuirea veniturilor intre generatii, relaxarea fiscala in cazul variatiei venitu lui supus impozitarii
etc.
Romania nu este singura tara care se confrunta cu un deficit bugetar multe state dezvoltate se
confrunta cu acest fenomen.

MONETIZAREA DEFICITULUI BUGETAR SI IMPACTUL ACESTEIA

Procesul emisiunii monetare, adica vanzarea de active lichide bancilor comerciale, este numit
monetizarea deficitului si are un pronuntat caracter inflationist, in mod practic, fenomenul se produce
astfel: Ministerul Finantelor poate vinde titluri de stat (bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice)
Bancii Nationale, care in acest mod 'acorda imprumut' Ministerului Finantelor (statului), determinand
astfel scaderea volumului valoric al titlurilor de stat obtinute de public.
Pe masura ce Banca Nationala cumpara titluri de stat, ea ofera bancilor comerciale rezerve
suplimentare de active lichide si astfel creste cantitatea de bani din economie. Banca Nationala poate
cumpara titluri de stat de pe piata secundara pentru determinarea vanzarilor de astfel de titluri, ceea ce
constituie un echivalent modem al emisiunii monetare.
Monetizarea deficitului afecteaza economia crescand cheltuielile totale datorita cresterii
cheltuielilor publice si a celor private, ca urmare a cresterii ofertei monetare. Pe de alta parte, un nivel
ridicat al venitului national va conduce la cresterea nevoii de bani pentru tranzactii si in scopuri de
precautie. Desi se poate prognoza cu certitudine ca venitul national va creste, efectul monetizarii
deficitului asupra ratei dobanzii este incert, deoarece are loc o crestere atat a ofertei, cat si a cererii de
moneda.
Monetizarea deficitului bugetar este in mod clar inflationista pana in momentul in care economia
se indreapta spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al preturilor. Mai mult, daca
guvernul decide sa urmeze aceasta politica an de an, va rezulta o crestere corespunzatoare a ofertei
monetare, adica o continuare a inflatiei.
In tara noastra, legiuitorul[1] interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea
la emisiunea monetara sau prin finantare directa de catre banci, in acest mod, Romania se inscrie in
procesul modernizarii financiare, ea apropiindu-se de 'economia pietelor financiare' caracteristica
tarilor anglo-saxone.
Finantarea Ministerului Finantelor pe piata financiara permite deci limitarea recurgerii la creatie
monetara.
Legea prevede totusi posibilitatea ca BNR sa poata acorda imprumut fara dobanda, pentru
acoperirea decalajului temporar dintre veniturile si cheltuielile bugetului de stat, pe seama resurselor
de creditare ale acesteia, imprumut ce nu poate depasi intr-un an financiar 10% din totalul cheltuielilor
bugetului aprobat, precum si dublul capitalului BNR si al fondului de rezerva constituit. Aceasta
prevedere permite deci creatia limitata de moneda pentru finantarea decalajului temporar dintre
veniturile si cheltuielile bugetare din cursul anului fiscal.
Prin aceeasi lege se admite refinantarea datoriei publice interne si finantarea deficitului bugetului
de stat prin imprumuturi de stat, in conditiile legii.
Finantarea deficitului bugetar pe calea emisiunii monetare afecteaza negativ economia, contra
efectului pozitiv initial de acoperire a cheltuielilor publice mari, prin cresterea masei monetare in
circulatie si, implicit, prin cresterea inflatiei si a preturilor. In practica este necesara gestionarea
rationala a resurselor financiare procurate prin imprumut public, deoarece, 'finantarea prin
imprumuturi a unor cheltuieli publice nerationale, amplificate de plata dobanzilor si a comisioanelor,
poate duce la folosirea implicita sau explicita a emisiunii inflationiste de moneda, cu tot cortegiul de
urmari nefaste pe care aceasta le antreneaza."[2]

FINANTAREA NEMONETARA A DEFICITULUI BUGETAR- IMPRUMUTUL PUBLIC

Caracteristicile si destinatia imprumutului public
Sub aspect juridic, imprumutul de stat apare ca o intelegere intervenita intre o persoana fizica sau
juridica, pe de o parte, si statul, pe de alta, prin care prima consimte sa puna la dispozitia statului o
suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata, iar aceasta din urma se angajeaza sa
o ramburseze la termenul stabilit si sa achite dobanda si alte costuri aferente.
Imprumutul public presupune acceptarea unor conditii de acordare a creditului. Referitor la
dobanda, in cazul imprumuturilor publice cu destinatie neproductiva aceasta este platita din .impozite
si taxe, pe cand in cazul imprumuturilor cu destinatie productiva dobanda se va suporta, in ultima
instanta, din valoarea nou creata in urma utilizarii productive a imprumuturilor.
Titlurile imprumuturilor publice atesta detinatorului calitatea de creditor al statului si, desi nu au
o valoare proprie, ele circula ca si cum ar avea o asemenea valoare. In cazul in care sumele
imprumutate de stat nu sunt folosite in scopuri productive , ci pentru consum, titlurile nu au in spatele
lor un capital real, capabil sa produca o valoare noua. Cu toate acestea, ele confera detinatorului
dreptul de a primi o dobanda din partea statului, dobanda care se suporta din resurse bugetare si, ca
urmare, titlurile imprumuturilor publice reprezinta, in acest caz, un dublu capital fictiv, exprimand
redistribuire a PIB. Imprumuturile de stat prezinta urmatoare trasaturi caracteristice:
Imprumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare obligatorie, stabilita in mod unilateral de catre stat in sarcina unei persoane fizice sau
juridice, imprumutul exprima acordul de vointa al partilor. Conditiile de emisiune si de rambursare a
imprumutului, forma si marimea venitu lui pe care il asigura, precum si alte eventuale avantaje
acordate imprumutatorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului, fara consultarea
prealabila a subscriitorilor potentiali. Persoanele interesate pot sa accepte sau sa refuze conditiile
stabilite de stat, dar nu pot pretinde un tratament preferential fata de ceilalti subscriitori.
Imprumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor banesti de care
statul are nevoie, imprumutul se caracterizeaza prin aceea ca se restituie, la termenul fixat, persoanelor
fizice si juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispozitia
statului, definitiva si nerambursabila.
La plasarea unui imprumut, statul stabileste termenul de rambursare a acestuia care poate fi mai
apropiat sau mai indepartat, in functie de evolutia previzibila a veniturilor si a cheltuielilor publice. De
la aceasta regula, fac exceptie imprumuturile perpetue, la emiterea carora angajamentul statului se
limiteaza la plata unei anumite dobanzi creditorilor sai, pe o perioada de timp nedeterminata, fara sa se
stabileasca un termen de restituire a imprumutului propriu zis.
Imprumutul de stat asigura detinatorilor de inscrisuri publice, pe langa rambursare a sumei
imprumutate, si o anumita contraprestatie. Pentru a putea intra in posesia sumei de bani care ii lipseste
si a o folosi potrivit trebuintelor sale, statul se angajeaza sa achite sistematic, detinatorilor de inscrisuri
publice 'pretul' acestei folosinte. 'Pretul' la care ne referim imbraca forma dobanzii, forma castigului ori
ambele forme, dupa caz, la care se adauga adesea si alte avantaje materiale.
Statul apeleaza la imprumuturi fie din necesitati de trezorerie, fie din necesitati de echilibru
bugetar. In primul caz, veniturile bugetare ordinare prevazute a se realiza in anul considerat acopera
integral cheltuielile bugetare. Desi pe intregul an bugetul de stat se prezinta echilibrat, totusi pe
parcursul acestuia, si mai ales in primele luni ale anului, poate sa nu existe o concordanta deplina intre
termenele la care se incaseaza veniturile si cele la care se efectueaza cheltuielile. Ca urmare, in unele
perioade platile devanseaza incasarile, ceea ce provoaca un gol de casa, adica o insuficienta temporara
de resurse, in timp ce in altele se inregistreaza un plus de resurse fata de ritmul normal al platilor.

In cazul in care disponibilitatile de resurse ale unor institutii publice pastrate la trezoreria statului
nu acopera golul din casa al bugetului de stat, atunci se solicita imprumuturi pe termen scurt la alti
detinatori de resurse banesti de pe piata. In ultima instanta se face apel la banca centrala a tarii, sub
forma unui avans in contul veniturilor bugetare viitoare, in limitele si conditiile prevazute de lege.
Resursele banesti imprumutate de la diversi detinatori publici sau privati nu maresc masa monetara din
circulatie, ci numai o redistribuie; in schimb, resursele imprumutate de la banca centrala reprezinta o
emisiune de bani fara acoperire materiala. Apelul la imprumuturi din necesitati de trezorerie poate avea
consecinte nefaste asupra circulatiei banesti ori de cate ori vorbim despre sume importante si nu se
ramburseaza la termenele prevazute. De aceea numarul tarilor care interzic astfel de credite este in
crestere.
In cazul in care veniturile fiscale si nefiscale ordinare nu acopera integral cheltuielile bugetare pe
intregul an, pentru finantarea deficitului rezultat, statul se imprumuta pe piata interna sau in stainatate.
Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se
emit bonuri de tezaur, certificate de trezorerie sau inscrisuri altfel denumite. In unele tari emisiunea de
astfel de inscrisuri este plafonata prin lege, in timp ce in altele aceasta este nelimitata. In acest caz,
emisiunea de inscrisuri publice pe termen scurt, din instrument de trezorerie ( de acoperire a golurilor
temporare de casa), se transforma in mijloc de echilibrare a bugetului de stat ( de acoperie a deficitului
bugetar).
Imprumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se incheie, de regula, pe termene
mijlocii si lungi. Rambursarea ratelor scadente si achitarea dobanzi lor aferente au drept consecinta
sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage dupa sine majorarea impozitelor, iar in caz de
insuficienta a acestora la contractarea de noi imprumuturi.
Clasificarea imprumuturilor de stat
In functie de durata pentru care se contracteaza, imprumuturile pot fi: pe termen scurt de
pana la un an, pe termen mijlociu intre 2-5 ani si pe termen lung, de peste 5 ani. Termenele sunt
conventionale, ele fiind interpretate diferit in diferite tari.
Dupa forma venitului ce se poate obtine pe seama imprumuturilor de stat, se disting:[3]

Imprumuturi cu dobanda;

Imprumuturi cu castiguri;

Imprumuturi cu dobanda si castiguri.

Obligatiunile la imprumuturile cu dobanda au anexate un numar de cupoane, detinatorul
detasand o data sau de doua ori pe an un cupon si il prezinta spre incasare la ghiseul bancii centrale
(sau alta banca desemnata) pentru a intra in posesia dobanzii cuvenite.
La imprumuturile cu castiguri se procedeaza la trageri la sorti a obligatiunilor. Detinatorii celor
care au iesit castigatoare incaseaza venitul respectiv sub forma de castig. Suma totala a castigurilor se
stabileste avand in vedere rata dobanzii, pornind de la suma pe care statul ar fi platit-o ca dobanda daca
imprumutul ar fi fost cu dobanda. Aceasta suma totala se repartizeaza sub forma de castiguri.
A treia varianta reprezinta o combinatie intre imprumuturile cu dobanda si cele cu castiguri.
Dupa forma in care se realizeaza, imprumuturile de stat pot fi: in natura si in bani. Prima
varianta s-a practicat in fazele initiale ale dezvoltarii creditului public si presupunea obtinerea in forma
naturala a unor cantitati de produse de la creditori. Imprumuturile de bani au devenit forma
predominanta in prezent.
Dupa caracterul contractului de imprumut, imprumuturile de stat pot fi: facultative si fortate.
De regula se practica prima varianta care presupune consimtamantul creditorilor , dar in mod
exceptional pot sa apara situatii in care statul impune cetatenilor sa-i acorde un imprumut.
Dupa locul de plasare a inscrisurilor, se disting imprumuturi interne si externe. Primele se
plaseaza pe piata interna, iar cele externe pe piata altor state. O delimitare riguroasa intre cele doua
tipuri de imprumuturi este greu de facut, intrucat efectele publice ( mai ales cele exprimate intr-o

valuta convertibila) se vand si se cumpara la bursa, astfel incat un imprumut intern poate deveni extern
si invers. De regula un imprumut intern se exprima in moneda nationala, iar cel extern in moneda altei
tari, considerata valuta.

Imprumuturi Interne
Imprumuturile publice interne se contracteaza pe piata financiara nationala. Aceste imprumuturi
au ca sursa capitalurile active temporar disponibile, capitalurile rentierilor, veniturile banesti vremelnic
disponibile, economiile banesti ale producatorilor mici si mijlocii si diferite alte surse. Pentru a putea
atrage capitaluri active, spre a fi utilizate in scopurile dorite, statul trebuie sa acorde o dobanda mai
mare decat cea pe care capitalul o poate avea in procesul de productie.
Imprumuturile publice interne pot fi de fapt (reale) si formale.
Imprumuturile de fapt (reale) sunt acelea care se acopera efectiv cu capital intern (domiciliul de
subscriptie corespunde cu domiciliul real al capitalului national).
Imprumuturile cu caracter formal sunt acelea la care subscrierile se fac in interiorul tarii, insa in
cea mai mare masura capitalul subscris provine din afara granitelor tarii.
Este posibil ca un imprumut real sa devina formal prin cumpararea obligatiunilor de la
subscriitorii interni de catre persoanele juridice si fizice din strainatate.
Pentru imprumuturile interne exprimate in moneda nationala, contractate de persoane juridice de
la o institutie creditoare pentru finantarea proiectelor sau a altor activitati de importanta prioritara
pentru Romania, Ministerul Finantelor este autorizat sa emita garantii in limita cu cuantumul aprobat
de guvern sau de parlament.
Emiterea garantiilor de stat pentru imprumuturi interne este conditionata de acceptarea de catre
Ministerul Finantelor a clauzelor cuprinse in contractele de imprumut incheiate intre persoanele
juridice si institutiile creditoare.
Ministerul Finantelor, in calitate de garant, si persoanele juridice ce contracteaza un imprumut cu
garantia statului, in calitate de beneficiar (debitor), incheie o conventie in care sunt stipulate drepturile
si obligatiile partilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
In baza acestei conventii, Ministerul Finantelor emite in favoarea institutiei creditoare scrisoarea
de garantie, in care se mentioneaza termenii si conditiile de acordare a garantiei.
In cazul in care beneficiarul imprumutului nu-si indeplineste obligatia de plata prevazuta in
contractul de imprumut si institutia creditoare a intreprins toate masurile prevazute in contract, in lege
si in scrisoarea de garantie pentru a acoperi platile care-i sunt datorate, atunci institutia creditoare poate
prezenta Ministerului Finantelor o cerere de plata, prin care sa-i solicite acestuia sa plateasca potrivit
garantiei de stat acordate pentru imprumutul intern.
Garantia de stat pentru imprumuturi interne inceteaza in urmatoarele cazuri:

Imprumutul acoperit de garantie a fost achitat in totalitate de beneficiarul acestuia;

Ministerul Finantelor a efectuat plata sau platile, in totalitate, institutiei creditoare in

numele debitorului;

Termenul de valabilitate prevazut in scrisoarea de garantie a expirat.

Imprumuturi Externe
Imprumuturile de stat externe se pot contracta direct de catre guvern sau de catre societatile
comerciale, companiile nationale si autoritatile publice locale, cu garantia statului. Imprumuturile
externe se obtin pe baza unor acorduri internationale si prin plasarea de titluri de valoare pe pietele
financiare internationale.
Guvernul este autorizat sa angajeze, potrivit legii, imprumuturi externe pe termen mediu sau
lung, pentru:

Realizarea unor programe de dezvoltare economico-sociaIa;

Sustinerea si echilibrarea balantei de plati externe;

Finantarea deficitului bugetului de stat;

Refinantarea datoriei publice,etc.

Intrucat astazi Romania se afla in plin proces de restructurare, iar economia se confrunta cu o
acuta lipsa de resurse fmanciare, este necesar sa se apeleze la fmantarea externa prin contractarea de
imprumuturi pe piata fmanciara internationala.
Necesarul de imprumuturi externe care se contracteaza se determina pe baza stategiei privind
datoria publica externa, in limita plafonului de credite externe si indatorare externa, aprobat de
Parlamentul Romaniei, pe baza propunerii guvernului.
Plafonul de indatorare publica externa se stabileste ca suma maxima a imprumuturilor externe pe
care le poate contracta si garanta statul in decursul unui an calendaristic. La determinarea acestui
plafon se tine seama de : ponderea datoriei exteme in produsul national brut, raportul dintre serviciul
datoriei publice externe si volumul exporturilor de bunuri si servicii, raportul dintre deficitul balantei
comerciale si produsul national brut, valoarea exporturilor de bunuri si servicii si rezerva valutara.
Un imprumut acordat dintr-o tara cu capital mai mare unei tari cu un capital mai mic nu se face
prin export de numerar. De asemenea,un imprumut public extern nu inseamna pentru tara debitoare un
import de numerar, ci reprezinta pentru tara creditoare un export de marfuri. Imprumuturile externe pot
fi pentru marfuri si financiare. Imprumuturile pentru marfuri se contracteaza in vederea cumpararii de
marfuri de la creditor sau din tara lui. Imprumuturile financiare se acorda de catre organisme financiare
internationale in valuta convertibila si se utilizeaza pentru realizarea unor obiective economice
importante.