Disciplina: Protecția internațională a drepturilor omului

Specializarea Drept (zi) Anul IV

Cursul 3 – 27.03.2020

Categorii de drepturi fundamentale omului: drepturile civile şi

politice, drepturile economice, sociale şi culturale și drepturile de
solidaritate

1. DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

Drepturile civile există și sunt atribuite persoanelor, indiferent de legătura lor de cetăţenie
cu un anumit stat. Drepturile politice sunt o categorie aparte, fiind recunoscute doar cetăţenilor.
De regulă un drept este fie civil, fie politic, fie economic, fie social, fie cultural. Există o singură
excepţie de la acest principiu: libertatea sindicală care poate fi o formă de liberă asociere, deci un
drept civil, sau un drept social.
Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocoalele sale adiţionale consacră 21 de
drepturile civile şi politice, care pot fi grupate în 7 categorii, după cum urmează:
I. Inviolabilităţi:
1. dreptul la viaţă (art. 2),
- interzicerea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6),
- interzicerea pedepsei cu moartea în toate împrejurările (Protocolul nr. 13);
2. interzicerea torturii (art. 3)
3. interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)
4. dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5)
- interzicerea privării de libertate pentru datorii (art. 1 Protocolul 4)
5. principiul legalităţii în dreptul penal (art. 7)
6. libertatea de circulaţie (art. 2,3,4 Protocolul nr. 4)
II. Drepturi privind respectarea vieţii private, protecţia intimităţii:
1. dreptul la protecţia vieţii private (art. 8)
2. dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8)
- dreptul la căsătorie (art. 12)
- egalitatea între soţi (art. 5 Protocolul nr. 7)
3. inviolabilitatea domiciliului (art. 8)
4. secretul corespondenţei (art. 8)
III. Libertăţile spiritului:
1. libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9)
2. libertatea de exprimare (art. 10)
3. dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1)
 IV. Protecţia proprietăţii:
1. dreptul la proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1)
V. Libertăţile de acţiune socială şi politică:
1. libertatea de reuniune (art. 11)
2. libertatea de asociere (art. 11)
3. dreptul la alegeri libere (art. 3 Protocolul nr. 1) – singurul drept pur politic
VI. Interzicerea discriminării:
1.dreptul la interzicerea discriminării (art. 14 şi Protocolul nr. 12)
VII. Drepturile de procedură:
1. dreptul la un proces echitabil (art. 6)
- dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 Protocolul nr. 7)
- dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară penală (art. 3 Protocolul
nr. 7), dreptul de a nu fi judecat penal de două ori (art. 4 Protocolul nr. 7)
2. dreptul la o cale efectivă de atac (art. 13)
3. garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor (art. 1 Protocolul nr. 7)
I. Din categoria inviolabilităţilor ne vom referi la următoarele drepturi: dreptul la viaţă,
interzicerea torturii, dreptul la libertate şi la siguranţă.
1. Dreptul la viaţă1 – reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană afirmând în acest sens că există o
convergenţă a celor mai semnificative instrumente internaţionale în materie în a consacra acest
drept, ceea ce indică ”faptul că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei
umane şi că el formează o valoare supremă printre drepturile omului”2.
În ceea ce priveşte titularii acestui drept, se impun câteva precizări referitoare la noţiunile
de persoană şi de viaţă, pentru a vedea cine poate beneficia de protecţia acestui drept, iar în
privinţa noţiunii de viaţă, de unde începe ea şi unde se termină.
Legat de primul aspect se afirmă că art. 2 al Convenţiei a avut în vedere persoana fizică,
persoana umană. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în paragraful 2 al aceluiaşi text se recunoaşte
că acest drept nu este absolut, el poate presupune anumite excepţii care, la rândul lor, privesc de
asemenea numai persoana umană: executarea unui condamnat la moarte, legitima apărare,
arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.
Al doilea aspect presupune determinarea întinderii noţiunii de „viaţă”, aceasta cu atât mai
mult cu cât în dreptul civil, în anumite situaţii operează principiul potrivit căruia un copil poate
dobândi drepturi din momentul concepţiei sale. Operează acest principiu şi în sensul art. 2 din
Convenţie? Apoi, până unde se întinde dreptul la viaţă? Răspunsul este: până la decesul
persoanei. Din punct de vedere al aplicării art. 2 din Convenţie trebuie avută în vedere, în
principiu, numai moartea fizică constatată. Într-adevăr, unei persoane declarată moartă pe cale
judecătorească, dar care în mod excepţional s-ar afla în viaţă, nu i s-ar putea opune neaplicarea

1
Art. 2 al Convenţiei prevede că : « Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. »
2
Hotărârea CEDO din 22 martie 2001, cauza Streletz, Kessler et Krenz c/Allemagne
art. 2 până la obţinerea anulării hotărârii judecătoreşti prin care fusese declarată moartă, cu
motivarea că, până atunci ea era considerată că nu există. Soluţia se impune cu atât mai mult cu
cât în cazul persoanei declarată judecătoreşte dispărută, aceasta este prezumată a fi în viaţă.
In cauzele Vo contra Franţei, Mare Cameră, 8 iulie 2004 şi cauza Evans contra
Regatului Unit al Marii Britanii, Cameră, 7 martie 2006 şi Mare Cameră, 10 aprilie 2007 s-a
considerat că dreptul la viaţă ţine de legislaţia statelor. Nu există un consens in plan european cu
privire la această chestiune – definiţia juridică şi ştiinţifică a inceputului vieţii şi nici nu ar fi de
dorit să se realizeze un asemenea lucru.
În problema delicată a copilului conceput, dar nenăscut, s-a adus în discuţie legitimitatea
întreruperii voluntare de sarcină. Într-o primă etapă, Comisia europeană a drepturilor omului a
evitat să se pronunţe dacă aceasta cade sub incidenţa art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în
speţă cererea a fost introdusă de o persoană care nu avea calitatea de „victimă directă”. Într-
adevăr, prin acţiunea sa, reclamantul, căsătorit şi tată a 3 copii s-a plâns în 1975 că adoptarea de
către legislativul austriac a unei legi care permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de
sarcină este de natură să încalce art. 2 al Convenţiei. Comisia a statuat în sensul că nu este
competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei decât cu
privire la o situaţie concretă, nu in abstracto. Mai mult, a reţinut că argumentul reclamantului în
sensul că orice cetăţean austriac este vizat de dispoziţiile legii în discuţie, datorită consecinţelor
acesteia cu privire la viitorul ţării, şi că el este gata să devină curatorul tuturor copiilor care s-ar
naşte dacă nu s-ar aplica legea, semnifică faptul că el a intentat o acţiune populară şi nu o acţiune
individuală, astfel că cererea a fost declarată inadmisibilă.3
Într-o a doua fază, marcată de decizia X c/ Anglia, fosta Comisia a examinat fondul
problemei puse în discuţie: reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date soţiei sale de
instanţele engleze, în conformitate cu legea naţională, de a practica o întrerupere de sarcină fără a
i se cere şi consimţământul lui; de asemenea el a pretins că deşi a cerut instanţei să dispună
interzicerea practicării întreruperii de sarcină de către soţia sa, aceasta i-a respins acţiunea cu
motivarea că legea engleză nu acordă un asemenea drept soţului.
In ceea ce priveşte condiţiilor de admisibilitate, Comisia a concluzionat că, în speţă,
dorinţa reclamantului de a deveni tată a fost afectată de autorizarea practicării întreruperii de
sarcină, ceea ce este de natură să-i confere calitatea de victimă, astfel că cererea a fost declarată
admisibilă. La examinarea pe fond, Comisia a constatat mai întâi că dispoziţiile Convenţiei nu
pot privi decât o persoană născută, întrucât nimic nu indică faptul că ea ar putea să se aplice
unui subiect de drept înainte de naşterea sa. Apoi, limitările prevăzute în par. 2 al art. 2 prin
însăşi natura lor privesc numai persoane născute şi nu au cum să fie aplicate copiilor concepuţi.
Titularul dreptului la viaţă nu poate fi decât o fiinţă deja născută
Comisia a examinat ipoteza în care s-ar recunoaşte copilului un drept la viaţă cu
caracter absolut, plecând de la constatarea făcută în jurisprudenţa sa anterioară că viaţa fătului
este intim legată de viaţa femeii care îl poartă, ceea ce înseamnă că nu poate fi privit izolat de
aceasta. Astfel, dacă s-ar reţine că art. 2 s-ar aplica în privinţa copilului conceput şi că protecţia

3
Comisia, decizia din 10 decembrie 1976 Xc/Autriche
instituită de acest text, în absenţa oricărei limitări exprese ar trebui considerată ca absolută, s-ar
deduce interdicţia întreruperii de sarcină, chiar şi atunci când aceasta ar pune în pericol însăşi
viaţa viitoarei mame. Aceasta ar însemna ca dreptul la viaţă al unei persoane existente să fie
limitat nu numai de dispoziţiile exprese ale par. 2 al art. 2 din Convenţie, ci să primească şi o
limitare implicită, dată tocmai de necesitatea dreptului la viaţă al fătului. Or, s-a considerat, că o
asemenea interpretare ar fi contrară obiectului şi scopului Convenţiei. În consecinţă, cererea
reclamantului a fost respinsă ca fiind, în mod vădit nefondată. 4 Aşadar, în ceea ce priveşte
copilul care urmează să se nască, aceasta nu poate fi considerat ce intră sub protecţia art. 2 din
Convenţie, întrucât dreptul său la viaţă, dacă există, este limitat implicit prin dreptul la viaţă şi
sănătate al mamei sale.
Aceasta nu înseamnă însă că embrionul uman, oricare i-ar fi statutul moral sau legal ce i
s-ar recunoaşte în diferitele culturi şi în diferitele abordări etice care există în Europa, în sensul
de a fi sau nu considerat o fiinţă umană, trebuie protejat de lege. Din moment ce există o
continuitate a vieţii umane, această protecţie trebuie să fie întărită pe măsura dezvoltării
embrionului şi a fătului.
Subliniem de asemenea, că cel mai adesea plângerile înaintate Curţii pe temeiul art. 2 nu
se fac de titularii acestui drept, ci de persoane care aveau sau au avut asemenea legături cu
victima directă a unei asemenea încălcări şi cărora li s-a recunoscut calitatea de „victimă
indirectă” sau „victimă prin ricoşeu”. Astfel jurisdicţia europeană a recunoscut aceasta calitate
unor persoane precum: o mamă afectată de moartea fiicei sale, soţia unei persoane asasinate sau
mamei care s-a plâns că sinuciderea fiului ei în închisoare s-a datorat neglijenţei autorităţilor
engleze. Nu sunt însă excluse nici situaţiile în care victima directă a încălcării dreptului la viaţă
poate să apară ca reclamant în faţa Curţii. Este cazul când acesta, de exemplu, a fost condamnat
la moarte printr-o sentinţă încă neexecutată, dar care poate oricând să fie executată sau în cazul
în care s-a atentat la viaţa victimei, dar moartea nu s-a produs.
Cu privire la problema morţii sau al sfârşitului vieţii, cauza Pretty contra Regatului Unit
al Marii Britanii, Marea Cameră, 29 aprilie 2002 – dreptul la viaţă nu implică şi o latură
negativă, respectiv dreptul la moarte, dreptul la sinucidere. In caz de sinucidere nu putem vorbi
despre aplicarea art. 2 din Convenţie, decât in cazul persoanelor private de libertate şi al
militarilor incorporaţi, care se află intr-o situaţie deosebită, vulnerabilă. Statul are obligaţii mai
mari in a le proteja decât in cazul celorlalte persoane.
Cât priveşte conţinutul dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie acesta nu este
altceva decât dreptul de a trăi, în sensul uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă decentă. Cu
alte cuvinte nu trebuie confundat un drept economic şi social cu dreptul la viaţă. Acest drept
protejează viaţa în sine, şi nu anumite condiţii de viaţă.
O altă chestiune de etică o reprezintă protejarea prin acelaşi articol 2 şi a dreptului de a
muri, cu alte cuvinte acceptarea sau nu a euthanasiei sau a morţii medical asistate.
Recent, Curtea a fost chemată să se pronunţe într-o cauză privind această problemă, şi
printr-o hotărâre de principiu, aceasta face următoarele precizări: art. 2 din Convenţie pune

4
Decizia din 13 mai 1980 X c/Regatul Unit.
accentul pe obligaţia impusă statelor semnatare de a proteja viaţa, de aceea Curtea nu este
convinsă că dreptul la viaţă s-ar putea interpreta în sensul că ar comporta şi un aspect negativ.
Din moment ce art. 2 nu are nici o legătură cu problema calităţii vieţii – reclamanta a arătat că
viaţa pentru ea a devenit extrem de penibilă, datorită bolii degenerative de care suferă – sau cu
împrejurarea că o persoană poate să aleagă ce să facă cu propria-i viaţă, adică să dispună de ea,
numai printr-o distorsionare de limbaj art. 2 ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi un drept
diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri. Textul art. 2 consacră interzicerea
forţei sau a oricărui comportament susceptibil să provoace decesul unei fiinţe umane, în nici un
caz el nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze
decesul.. De asemenea Curtea recomandă statelor membre să menţină interdicţia absolută de a
pune capăt de o manieră intenţională vieţii bolnavilor incurabili sau muribunzi.
Redactarea art. 2 din convenţie impune statelor în primul rând o obligaţie negativă, de
ordin general de a nu aduce atingere, prin agenţii săi acestui drept, adică de a nu cauza moartea
unei persoane, cu excepţiile prevăzute de alineatul 2 al aceluiaşi articol, şi în al doilea rând se
impune o obligaţie pozitivă, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a
dreptului la viaţă.
Art. 2 din Convenţie produce două obligaţii in sarcina statelor:
a) obligaţia negativă – abţinerea de la a lua viaţa unei persoane;
b) obigaţia pozitivă, de diligenţă, de protecţie acordată tuturor persoanelor:
adoptarea unei legislaţii penale care să descurajeze săvârşirea de infracţiuni
contra vieţii, creearea unui aparat de stat care să reprime efectiv inracţiunile
contra vieţii (obligaţii generale substanţiale), anchete promte pentru găsirea şi
pedepsirea celor vinovaţi şi măsuri suplimentare in cazul unor ameninţări
teroriste.
Limitările aduse dreptului la viaţă în sensul Convenţiei sunt:
1. executarea unei sentinţe de condamnare la moarte pronunţată de un tribunal în
condiţiile legii – dispoziţie inaplicabilă ca urmare a abolirii pedepsei cu moarte în orice situaţie
prin Protocolul nr. 13 („pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă şi nici executat.”)
2. moartea rezultată din recurgerea la forţă când:
a) se asigură apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) se efectuează o arestare legală sau se împiedică evadarea unei persoane legal deţinute,
c) se reprimă, în condiţiile legii, tulburări violente sau o insurecţie.
2. Interzicerea torturii5 – Interdicţia impusă de art. 3 este absolută: nici o derogare de la
dispoziţiile sale nu este permisă de Convenţie, fiind deci un drept intangibil. Chiar în
circumstanţele cele mai dificile cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate sau
existenţa unui pericol ce ameninţă viaţa naţiunii, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura
şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante.
Consecinţele caracterului absolut al acestui drept sunt:
5
Art. 3 din Convenţie prevede că „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante”.
 1. lipsa relevanţei eventualului comportament reprobabil al victimei, ce ar putea cădea
sub imperiul celor mai grave sancţiuni, în aplicarea acestui articol de către state.
2. statele nu pot alege între respectarea impusă de art.3 şi acordarea unei indemnizaţii
victimei unei eventuale încălcări a dispoziţiilor sale
3. se interzice statelor să invoce în această materie principiul proporţionalităţii, adică dacă
măsura luată a fost proporţională cu scopul legitim urmărit prin producerea ei, consecinţa
aplicării acestui principiul ar fi că anumite măsuri ar putea fi permise şi atunci dreptul ar deveni
dintr-unul absolut un drept relativ
4. Curtea europeană a drepturilor omului se poate sesiza din oficiu cu examinarea
încălcării acestui articol, chiar în ipoteza în care victima nu o face.
Jurisprudenţa Curţii a evidenţiat necesitatea stabilirii aşa-zisului „prag” sau „nivel” de
gravitate de la care o anumită „brutalitate va fi definită ca reprezentând un tratament inuman sau
degradant sau tortură. Pentru a face acest lucru trebuie consideraţi mai mulţi factori, împreună
sau separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata „tratamentului” aplicat,
efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta şi starea de
sănătate. Desigur, tortura în sine nu poate fi considerată decât un tratament inuman şi degradant.
Este limpede însă că autorii Convenţiei au dorit să facă distincţie între „actele de tortură”, care
reprezintă un tratament crud cu suferinţe fizice şi psihice deosebite pentru victimă şi alte rele
tratamente, care fără a produce suferinţe de o asemenea intensitate sunt reţinute totuşi ca
rămânând inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 3. In practică şi in
literatura de specialitate se vorbeşte despre un grad minim al relelor tratamente pentru a ne afla
in prezenţa unei incălcări a art. 3 din Convenţie. Acest nivel minim nu este insă cerut in cazul
deţinuţilor din penitenciare. Un act de violenţă nejustificat impotriva unui deţinut (oricât de mică
i-ar fi intensitatea) face necesară aplicarea art. 3 din Convenţie
Reţinem însă următoarele aspecte privind „tortura” (ex.Cauza Selmouni contra Franţei,
Cameră 28 iulie 1999 şi Cauza Bursuc contra României, Cameră, 12 octombrie 2004):
a) actele de tortură înseamnă orice durere sau suferinţă deosebite, fizice sau mentale;
b) acestea se produc intenţionat;
c) cel care le produce este un agent al forţei publice;
d) scopul aplicării unor ademenea acte constă în obţinerea unor informaţii ori mărturii,
aplicarea unor pedepse pentru un act comis de victima actelor aplicate sau de către o terţă
persoană sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.
Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane (cele care provoacă suferinţe fizice
sau psihice ascuţite – Cauza Pantea contra României, Cameră, 3 iulie 2003) sau degradante
(suferinţe psihice, care il umilesc pe individ in ochii săi şi ai altora – Cauza Erdogan Yagiz
contra Turciei, Cameră, 6 martie 2007) este intensitatea durerii pe care o provoacă, în primul
rând, iar în al doilea rând tortura presupune intenţia celui ce produce o suferinţă deosebită
victimei6.
6
Multă vreme s-a remarcat o anumită ezitare din partea instanţei europene în a califica anumite «  rele tratamente »
aplicate unei persoane de către agenţi ai statului ca reprezentând acte de tortură. Astfel, în cauza interstatală Irlanda
c /Marea Britanie din 1978 Curtea a reţinut că unele tehnici de „dezorientare” sau de „privare senzorială” aplicate
 În fine, un ultim aspect care trebuie menţionat este că, deşi art. 3 are în vedere şi
„pedepsele inumane sau degradante” ar fi absurd să se susţină că orice pedeapsă judiciară,
datorită aspectului ei evident umilitor, ar prezenta şi un caracter „degradant” în sensul articolului
3. Prin interzicerea expresă a pedepselor „inumane sau degradante”, art. 3 implică faptul că
pedepsele astfel calificate se disting de pedepse în general. Această apreciere este, în mod
necesar relativă: ea depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, în special de natura pedepsei,
de contextul în care ea este aplicată şi de modalitatea de executare. În orice caz pentru instanţa
europeană o pedeapsă nu pierde caracterul ei degradant prin simplul fapt că ar putea trece drept
un mijloc eficace împotriva delincvenţei.

3. Interzicerea sclaviei, servituţii şi a muncii forţate

Sediul materiei este art. 4 din Convenţie conform căruia
1. Nimeni nu poate fi ţinut in sclavie sau in condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie in sensul prezentului articol:
a. orice muncă impusă in mod normal unei persoane supuse detenţiei in condinţiile art. 5
din prezenta Convenţie sau in timpul in care se află în libertate condiţionată;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, in cazul celor care refuză să satisfacă stagiul
militar din motive de conştiinţă, în ţările in care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt
serviciu in locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus in situaţie de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale.
Sclavia reprezintă acea stare juridică in care asupra unei persoane se exercită toate sau
unele dintre prerogativele dreptului de proprietate, iar sclavul este considerat un obiect, un bun al
proprietarului. Nu există condamnări ale statelor pentru sclavie, există doar una pentru servitute:
Cauza Siliadin contra Franţei, Cameră, 26 iulie 2005.
Munca forţată este interzisă chiar dacă este plătită şi nu este umilitoare. Excepţiile sunt
cele prevăzute de art. 5 punctul 3, lit. a – d din Convenţie.
4. Dreptul la siguranţă şi la libertate este un drept inalienabil, la care nimeni nu poate
renunţa, iar garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în stare de
detenţie.
Scopul esenţial al acestui articol este protejarea individului împotriva arbitrariului
autorităţilor statale, orice privare de libertate trebuind a fi făcută în conformitate cu normele de
fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională.

persoanelor supuse interogatoriului în cadrul efectuării de cercetări penale ce au constat în obligarea acelor persoane
să stea mai multe ore sprijinite de perete numai cu vârful degetelor, aplicarea unui sac negru pe capul persoanei
deţinute, privarea de posibilitatea de a dormi înaintea interogatoriului, privarea de mâncare solidă sau lichidă,
obligarea lor la suportarea unor zgomote deosebite în celula în care erau deţinute, nu constituie acte de tortură, cu
toate că însăşi Curtea a arătat că, aplicate simultan, cu premeditare şi timp de mai multe ore aceste 5 tehnici de
interogatoriu au cauzat persoanelor care le-au suferit, dacă nu leziuni veritabile, cel puţin vii suferinţe fizice şi
morale.
 Art. 5 par. 1 prevede lista exhaustivă a circumstanţelor în care o persoană poate fi totuşi,
în mod legal, privată de libertatea sa; aceste circumstanţe trebuie să primească o interpretare
restrânsă, deoarece ele constituie excepţii. Aşadar o persoană poate fi lipsită de libertatea sa:
a) dacă există o sancţiune privativă de libertate legală – orice sistem modern de drept
conţine sancţiuni privative de libertate, însă aceste măsuri nu pot fi privite ca pedepse
degradante, inumane sau torturi, în sensul art. 3, decât dacă modul de executare este defectuos;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de un tribunal;
c) dacă este o măsură de prevenţie în procesul penal: arestarea, reţinerea; această măsură
este permisă doar dacă există raţiuni serioase să se creadă că persoana a săvârşit o infracţiune, că
se sustrage de la judecată sau că este pe cale să comită o infracţiune. Curtea afirmă constant în
jurisprudenţa sa că, motivul care justifică o asemenea măsură trebuie să existe nu doar la
momentul luării măsurii, ci să subziste pe tot parcursul menţinerii persoanei în stare de privare de
libertate. Subliniem însă că, aparent poate să existe un conflict între dreptul la libertate
individuală (limitat) şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dat fiind că măsurile se iau pe
parcursul procesului penal şi nu există încă o hotărâre definitivă, aşa încât persoana e prezumată
că e nevinovată, drept urmare ar trebui să fie liberă. Însă, pentru concilierea interesului
individual (starea de libertate a persoanei prezumată a fi nevinovată) cu interesul general (care
impune privarea de libertate a persoanei pe parcursul procesului penal) este permisă măsura, dar
doar dacă se justifică, în unul dintre cazurile menţionate mai sus.
d) dacă este vorba de măsuri educative, pentru minori (nu sunt pedepse);
e) dacă este vorba despre o măsură de siguranţă împotriva unor categorii de bolnavi,
persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui
toxicoman sau a unui vagabond (nu este o pedeapsă propriu-zisă, de ex. internarea medicală);
f) dacă este vorba o măsură de siguranţă pentru prevenirea intrării ilegale a unui străin l
pe teritoriu sau pentru a garanta executarea unei măsuri de extrădare sau expulzare.
Nu se poate face abstracţie de faptul că privarea de libertate poate avea consecinţe directe
şi negative cu privire la exercitarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale apărate prin
Convenţie, cum ar fi dreptul la viaţă privată, familială, la domiciliu şi la corespondenţă, dreptul
la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de mişcare. În afară de aceste corelări de
principiu mai sus-menţionate, există unele interferenţe între unele din garanţiile reglementate de
acest text (de exemplu arestarea să fie legală) şi cele cuprinse în art. 6, care apără dreptul la un
proces echitabil (de exemplu art. 6 par. 3 lit. a „orice acuzat are dreptul de a fi informat, în
termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi
cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”). Totuşi reţinem că cele două garanţii produc efecte la
momente diferite: garanţia instituită de art. 5 par. 2 trebuie raportată la momentul arestării unei
persoane adică atunci când începe privarea ei de libertate, pe când cea prevăzută de art. 6 par. 3
lit. A se referă la întregul parcurs al procesului penal împotriva unei persoane arestată sau aflată
în stare de libertate.
Pentru a putea priva pe cineva de libertate in mod legal trebuie să ne aflăm intr-una din
situaţiile limitativ prevăzute de lit. a-f cu respectarea dreptului intern in materie. In ceea ce
priveşte cele 6 cazuri de limitare a libertăţii, Convenţia le permite, nu le impune. In legislatia
noastră sunt prevăzute 5 din cele 6 măsuri.
Persoanelor private de libertate li se recunosc două tipuri de garanţii: generale şi speciale.
Garanţiile generale sunt:
- dreptul de a fi informat cu privire la motivele privării de libertate şi,
dacă este cazul, cu privire la natura invinuirii – art. 5 paragraful 2
din Convenţie;
- dreptul la un control judiciar al privării de libertate – art. 5
paragraful 4 din Convenţie; verificarea se face de către instanţa
judecătorească competentă.
- dreptul la despăgubiri in cazul unei privări nelegale de libertate – art.
5 paragraful 1 lit.c, paragrafele 3,5 din Convenţie.
Garanţiile speciale sunt cele aplicabile numai in cazul privării de libertate ca măsură de
prevenţie– art. 5 paragraful 1 lit.c din Convenţie:
- dreptul persoanei private de libertate de a fi adusă de indată in faţa
unui judecător sau altui magistrat abilitat de lege cu exercitarea
funcţiilor judiciare;
- persoana privată de libertate are dreptul să fie judecată in termen
rezonabil in ceea ce priveşte măsura arestării preventive sau să fie
eliberată pe parcursul procedurii.

II. Protecţia intimităţii

1. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie 7. Art. 8 protejează drepturi ce

semnifică respectul social datorat individului8. Drepturile vizate de art. 8 din Convenţie sunt
următoarele: dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la respectarea vieţii de familie, dreptul
la respectarea domicililui şi dreptul la respectarea corespondenţei. In art. 12 din Convenţie este
consacrat şi dreptul la căsătorie. Aceste drepturi, ca şi altele cuprinse în Convenţie, au o
caracteristică esenţială constând în aceea că primul alineat le consacră într-o manieră absolută,
pentru ca al doilea alineat să precizeze anumite condiţii în care exerciţiul drepturilor poate fi
supus anumitor restricţii, transformându-le aşadar în drepturi condiţionate. În consecinţă, poate
exista o ingerinţă a autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor protejate de art. 8 dacă aceasta:
a) este prevăzută de lege;
b) urmăreşte un scop legitim;

7
Art. 8 din Convenţie care prevede că « Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie,
a domiciliului său şi a corespondenţei sale », trebuie interpretat extensiv, întrucât are o mare capacitate de a include
noi domenii în sfera protecţiei.
8
Aceasta implică în societatea contemporană o reglementare complexă şi diversificată, care se realizează numai prin
asigurarea echilibrului, esenţial pentru democraţiile contemporane, între interesul public şi interesul privat, altfel
spus între tendinţa către puteri discreţionare ale autorităţilor şi încercarea individului de a se închide cât mai mult
într-o sferă, a vieţii private care să fie cât mai mare şi mai bine păzită. Mihail-Constantzin EREMIA, Protecţia
juridică a datelor personale în sistemul juridic al României, Analele Universităţii Bucureşti, nr. 3/2004, p. 26
 c) este necesară pentru o societate democratică;
d) este proporţională cu scopul urmărit (această condiţie nu este prevăzută expres în
Convenţie, ea fiind o creaţie a jurisprudenţei organelor Convenţiei).
Convenţia nu defineşte noţiunea de ingerinţă a autorităţilor statale în exerciţiul
drepturilor garantate de art. 8. Trăsăturile caracteristice însă, statuate pe cale jurisprudenţiale
sunt:
1. ingerinţa trebuie să fie imputabilă autorităţilor statale, oricare ar fi acestea (autorităţi
administrative, judiciare, şi chiar legislative);
2. trebuie să existe o decizie individuală împotriva persoanei care se plânge de existenţa
ingerinţei;
3. constrângerea este impusă titularului dreptului proteguit.
Noţiunea de viaţă privată are un sens foarte larg şi cuprinde următoarele elemente care au
fost protejate prin jurisprudenţă:
a) viaţa privată personală: dreptul la un nume şi prenume şi dreptul de a le schimba,
dreptul la protecţia integrităţii fizice şi psihice (ex. cauza Glass contra Regatului Unit al Marii
Britanii, Cameră, 9 martie 2004), dreptul la imagine, dreptul la onoare şi reputaţie, dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la protectie privind datele persoanei (starea
medicală;
b) viaţa sexuală: dreptul la relaţii sexuale, dreptul la identitate sexuală şi la schimbarea
sexului;
c) viaţa privată socială (ex. Cauza Niemietz contra Germaniei, Camera, 16 decembrie
1992);
d) protecţia mediului inconjurător: condiţii optime fără poluare fonică, chimică, etc. (ex.
Cauza Moreno Gomez contra Spaniei, Cameră, 16 noiembrie 2004).
2. Dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8 din Convenţie) şi dreptul la
căsătorie (art. 12 din Convenţie)
Relaţiile de familie sunt complexe şi se stabilesc intre: soţi, părinţi şi copii, alte rude,
concubini (familia de facto). Art. 8 din Convenţie protejează familia existentă, nu dreptul de a
avea o familie. Se respecta principiul egalității intre soți.
Dreptul la căsătorie privește familia monogamă și cu caracter heterosexual. Conform
jurisprudenței CEDO, transsexualii au dreptul la căsătorie, Cauza ChristineGoodwin contra
Regatului Unit al Marii Britanii, Marea Cameră, 11 iulie 2002).
In temeiul art. 12 din Convenție nu este recunoscut dreptul la divorț.
3. Dreptul la respectarea domiciliului (art. 8 din Convenţie)
Este consacrat in art. 8 din Convenţie și suportă o limitare, aceea a percheziției efectuate
in condițiile legii (art. 8 paragraful 2 din Convenţie). Noțiunea de domiciliu, in sensul Convenției
se referă la: domiciliul sau reședința personală (statornică sau temporară , care poate fi și o
cameră de hotel sau o rulotă), sediul profesional in cazul profesiilor liberale și sediul și
depozitele societăților comerciale.
4. Dreptul la corespondență (art. 8 din Convenţie)
 Corespondența avută in vedere se referă la cea purtată prin telefon, e-mail sau scrisori. Se
referă mai ales la dreptul deținutilor de a purta o corespondență cu membrii familiei. Sunt admise
trei tipuri de ingerințe care trebuie justificate legal și cu privire la care Curtea este destul de
strictă: deschiderea corespondenței, interceptarea corespondenței și citirea acesteia.

III. Libertăţile spiritului

1. Libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 din Convenţie)
Art. 9 alin. 1 prevede: „orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public
sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor”.
Iar alin. 2 „Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul
altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori
pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Acest drept cuprinde două dimensiuni:
a) dimensiunea interioară (internă) care cuprinde ansamblul concepțiilor,
ideilor, teoriilor și sentimentelor unei persoane și este un drept absolut,
indiferent dacă ideile sau teoriile sunt morale sau imorale, legale sau
ilegale.
b) dimensiunea exteriorizată a dreptului care presupune practicarea ideilor
și credințelor in grup sau individual. Orice ingerință asupra dreptului este
posibilă doar in acest aspect al exteriorizării lui.
In ceea ce privește dreptul de a avea și a practica orice religie, acesta este foarte riguros
respectat in plan european, având in vedere mai ales secolele trecute in care nu de puține ori,
alegerea unei religii se pedepsea cu tortura și moartea. Acest drept presupune atât o latură
pozitivă (libertatea de a alege orice religie și de a o schimba) cât și o latură negativă, dreptul de a
fi ateu, iar pe cale de consecință subiectul acestui drept poate fi atât o persoană religioasă
(indiferent de cultul ales) cât și una nereligioasă.
In cauza Buscarini și alții contra Republicii San Marino, Cameră, 18 februarie 1999, ș-a
statuat că art. 9 interzice impunerea unui jurământ religios.
Promovarea unei religii este permisă atât timp cât nu devine agresivă.
2. Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie), considerată de Curte ca fiind unul
dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, este una dintre condiţiile
primordiale ale progresului ei şi al împlinirii fiecăruia.
Conținutul dreptului:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună
societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă
unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei,
protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Acest drept prezintă două dimensiuni:
a) libertatea de opinie - opinia este o percepţie subiectivă asupra realităţii, o părere;
b) libertatea de informaţie - informaţia este un dat obiectiv, fără limitări date de ingerinţe
ale autorităţilor publice sau de frontiere.
a) Referitor la libertatea de opinie, aşa cum s-a arătat, articolul 10 nu ar putea fi
interpretat în sensul garantării faptului că o opinie exprimată fie şi pe cale instituţională, cum este
aceea a referendumului, va produce efectele dorite de cel ce a exprimat-o.
b) Convenţia garantează pe de o parte libertatea de a primi informaţii, iar pe de altă parte
libertatea de comunicare. Facem precizarea că articolul nu consacră şi libertatea de a căuta şi
obţine informaţii (de ex. nu se acordă unui individ dreptul de a accede la un registru unde
figurează informaţii privitoare la propria situaţie, nici nu se obligă autorităţile statale ca acestea
să-i fie comunicate9).
Art. 10 prezintă o importanţă deosebită sub aspectul libertăţii presei (ca mod de
manifestare a libertăţii de exprimare), iar Curtea s-a dovedit a fi în această privinţă într-atât de
îngăduitoare şi favorabilă, încât aproape că nu acceptă nici o îngrădire, pe motiv că altfel s-ar
intra în conflict cu prezumţia de nevinovăţie, cu atât mai mult cu cât presa este considerată
„câinele de pază al democraţiei” având rolul de a informa, de a controla şi relata despre toate
domeniile de interes public. În plus, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, libertatea de exprimare
este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate inofensive
ori indiferente, ci şi pentru cele ce rănesc, şochează sau neliniştesc statul sau un segment
oarecare al populaţiei; aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de
deschidere într-o societate democratică.
În cazul mijloacelor de informare în masă respectarea adevărului în privinţa faptelor şi
onestitatea în opinii şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a rolului lor în
societate, având în vedere extraordinara capacitate de influenţare de care dispun10.
Totuşi, cum se împacă libertatea de exprimare a mass-media şi exigenţele cerute de
răspândirea de idei bazate pe superioritate sau ură rasială, ori de orice act de incitare la
discriminare rasială care impun pedepsirea acestor fapte prin lege? În lumina jurisprudenţei
Curţii, putem vorbi chiar şi în acest context, de o atenuare a imperativului sancţionării actelor de
discriminare, soluţionarea unui astfel de conflict existent între necesitatea anihilării unor idei

9
Cauza Leander c/Suedia din 26 martie 1987
10
Din această perspectivă ar trebui privită diferenţa de tratament pe care o face art. 10 între presa scrisă pe de o parte
şi audio-vizual, pe de altă parte, lăsând statelor facultatea de a-l supune pe cel din urmă unui regim de autorizare.
Motivul, deseori invocat constă în impactul lor deosebit asupra vieţii sociale în general, al opiniei publice în special,
Irina MOROIANU ZLĂTESCU, Un echilibru instabil: libertatea de exprimare şi interdicţia discriminării rasiale,
Revista de drept public, nr. 1/2002, p. 48
rasiste şi aceea a salvgardării libertăţii de exprimare situându-se la nivelul dreptului, şi nu numai
la cel specific eticii jurnalistice.
Problema cea mai delicată o constituie însă aceea de a găsi măsura echilibrului care
trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia intereselor sociale şi ale
drepturilor individuale ce aparţin altor persoane
Un alt aspect analizat de Curtea europeană se referă la natura şi mărimea pedepselor
aplicate, care sunt elemente ce trebuie luate în considerare atunci când se impune a se măsura
proporţionalitatea unei atingeri aduse libertăţii de exprimare garantată de art. 10. Curtea a
subliniat în repetate rânduri că trebuie să dea dovadă de o mare prudenţă în situaţiile în care
autorităţile naţionale au adoptat măsuri sau sancţiuni de natură a împiedica presa să participe la
discutarea unor probleme ce prezintă un interes general legitim.
3. Dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul numărul 1 la Convenție)
Conform acestui articol „nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în
exercitarea funcțiilor sale pe care și le va asuma în domeniul educației și al invățământului, va
respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform
convingerilor lor religioase și politice.”

IV. Protecţia proprietăţii11

Facem încă de la început precizarea că prin Convenţie se consacră dreptul de
proprietate şi nu dreptul la proprietate, este deci apărată proprietatea existentă, nu dreptul de a
dobândi bunuri în proprietate.
Există două sensuri ale noţiunii de proprietate: sensul economic – constă în procesul de
însuşire a unui bun, şi sensul juridic – dreptul subiectiv de proprietate, cu prerogativele care
decurg din ea, recunoscute de lege12. Altfel spus, în ceea ce priveşte natura sa juridică, dreptul ce
proprietate este un drept civil prin conţinutul său şi un drept economic prin finalitatea sa.
„Dreptul de proprietate organizează din punct de vedere social puterea individului asupra
bunurilor”13. Noţiunea de proprietate s-a dezvoltat în timp primind noi elemente cum sunt
proprietatea imaterială, proprietatea colectivă aparţinând persoanelor juridice, proprietatea
literară şi artistică, etc.
Interesant de menţionat este că, deşi acest drept este proclamat, chiar dacă într-o manieră
imprecisă în Declaraţia universală a drepturilor omului, „orice persoană, singură sau în
colectivitate, are drept de proprietate”, acesta nu figurează printre drepturile reglementate de
cele două Pacte ONU. De asemenea, dreptul de proprietate nu şi-a găsit locul în Convenţia
europeană, din moment ce şi-a primit consacrarea în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, care
11
Art. 1 al Protocolului 1 care protejează acest drept are următorul conţinut: „ orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, Dispoziţiile precedente
nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
12
Corneliu BÂRSAN, Dreptul de proprietate în Convenţia europeană pentru drepturile omului. Aplicaţii ale
jurisprudenţei, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 102
13
Anne-Marie PATAULT, Dreptul de proprietate, sub direcţia Denis ALLAND, Stephane RIALS, Dicţionar al
culturii juridice, PUF, Paris, 2003, p. 1263.
garantează oricărei persoane fizice sau juridice dreptul la respectarea bunurilor sale, fără să se
recunoască dreptul de a intra în posesia proprietăţii sau chiar, într-o formă directă, dreptul la
despăgubiri în caz de expropriere pentru cauze de utilitate publică.
Principalele aspecte ce vor fi analizate în cele ce urmează sunt:
1. dezvoltarea conţinutului noţiunii de „proprietate” sau de „bun”, în sensul Convenţiei;
2. limitarea dreptului de proprietate, şi legat de aceasta problema „restituirii”
proprietăţilor.
1. Curtea a fixat jurisprudenţa sa în sensul că noţiunea de „bun” prevăzută de art. 1 din
Protocolul nr. 1 are o rază de acţiune autonomă care nu se limitează la proprietatea de bunuri
materiale şi care este independentă în raport cu determinările formale ale dreptului intern. Astfel,
vechea Comisie a decis că o creanţă, un brevet de invenţie, titlurile de valori, sunt bunuri în
sensul Convenţiei. În aceeaşi direcţie jurisprudenţa Curţii este şi mai bogată, de vreme ce în
concepţia acesteia noţiunea poate să cuprindă de asemenea: clientela, interesele economice,
legate de exploatare a unui debit de băuturi, o carieră de piatră, un proiect imobiliar concret, părţi
sociale ale societăţilor, drepturi privind bunurile succesorale ale unei succesiuni deschise.
Recent, Curtea a decis că o decizie de justiţie care acordă o sumă de bani cu titlul de
răspundere a statului, obligaţia de a restitui TVA fără temei plătită prin încălcarea unei directive
comunitare „perfect clară, precisă şi direct aplicabilă”, dreptul reclamanţilor de a practica o
anumită formă de pescuit în ape aparţinând statului, în virtutea concesiunilor care le-au fost
acordate prin legi speciale, dreptul la indemnitate pentru sarcini militare, în măsura în care este
prevăzut de legislaţia naţională aplicabilă sunt bunuri în sensul Convenţiei. Dimpotrivă, dreptul
la indexarea economiilor, „remunerare” care cuprinde o parte din bacşişurile primite de
reclamanţi dar trecute în „proprietatea angajatorului, o datorie faţă de stat care vrea să obţină
rambursarea unei sume fără temei percepute, nu constituie bunuri în sensul Convenţiei.
1. Dreptul de proprietate cunoaşte două categorii de limitări:
A. prima priveşte privarea de proprietate (preluarea completă şi definitivă a unui bun),
B. a doua conduce la reglementarea privind folosirea bunurilor în conformitate cu
interesul general sau care să asigure plata impozitelor, amenzilor sau altor contribuţii către stat.
A. În ceea ce priveşte privarea de proprietate, aceasta trebuie:
1. să privească un scop de utilitate publică14
2. să aibă loc în condiţiile prevăzute de lege15
3. să fie respectate principiile generale ale dreptului internaţional.
În cauza Brumărescu c. România, Curtea a adăugat că, în plus, orice ingerinţă în dreptul
de a se bucura de proprietate trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate: trebuie
menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele
respectării drepturilor fundamentale ale individului.

14
Noţiunea de „utilitate publică este extrem de vastă, statul dispunând de o largă marjă de apreciere
pentru a stabili care sunt cauzele de utilitate publică. Orice interes general poate justifica o cauză de
utilitate public, de ex. o criză socială de locuinţe.
15
În acest caz legea trebuie să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
 Condiţia indemnizării proprietarului în situaţia privării sale de bun nu este prevăzută în
textul articolului. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a preluat însă necesitatea indemnizării
proprietarului bunului naţionalizat sau expropriat din principiile generale ale dreptului
internaţional şi a impus-o pentru orice situaţie de privare de proprietate recunoscută de
Convenţie. Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.
1 din Protocolul nr. 1; ea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text,
luat în ansamblul său. Curtea a statuat că în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocol n-ar
asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu
dispoziţiile Convenţiei.
B. Această limitarea are o trăsătură fundamentală, şi anume că nu e de natură să
conducă la privarea de însuşi dreptul de proprietate ce aparţine titularului său, ci limitează doar
exercitarea atributului folosinţei asupra bunului care formează obiectul dreptului. Este un astfel
de exemplu clasarea unui teren agricol ca sit natural protejat în mod permanent, exploatarea lui
neputându-se realiza decât sub rezerva obţinerii unor autorizaţii administrative sau obligaţia
impusă unor proprietari forestieri aflaţi într-o zonă protejată, de a planta anumite esenţe de
copaci care să favorizeze această protecţie şi producţia de lemn.
Statele au de asemenea dreptul să perceapă impozite sau alte contribuţii în materie
fiscală, fiindu-le recunoscută în acest sens o largă marjă de apreciere. Aşa fiind, obligaţia unui
contribuabil la plata unui impozit sau a altei contribuţii nu ar putea fi contrară dreptului la
respectarea bunurilor sale, decât dacă cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcină intolerabilă
sau i-ar fi complet bulversată situaţia financiară.
După ratificarea Convenţiei de către statele Europei Centrale şi Orientale, vechea
Comisie şi apoi Curtea au fost confruntate cu problema de a şti dacă diferitele naţionalizări,
confiscări, rechiziţii, exproprieri forţate sau de fapt care au avut loc în aceste ţări sub regimurile
totalitare şi măsurile reparatorii eventual adoptate de noile lor guverne democratice pot fi
examinate sub unghiul art. 1 al Protocolului nr. 1. În acest context a apărut problema
restituirilor de proprietăţi.
Principiile generale stabilite de Curte în această problemă sunt următoarele:
a) privarea de un drept de proprietate sau de alt drept real constituie, în principiu, un act
instantaneu şi nu creează situaţia de „privare continuă de un drept”. Totuşi, Curtea a admis
existenţa unei încălcări continue” a dreptului de proprietate atunci când autorităţile de stat au
ocupat şi deţinut fără compensaţie terenuri care aparţineau unor particulari sau atunci când au
refuzat să execute o decizie de justiţie care le obliga să restituie bunurile confiscate ilegal, situaţii
considerate de către jurisdicţia europeană ca fiind „exproprieri de fapt”, incompatibile cu
dispoziţiile Convenţiei.
b) articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu garantează un drept de a achiziţiona bunuri;
c) acest text protejează dreptul privind „bunurile actuale” sau privind valorile
patrimoniale care reprezintă cel puţin „o speranţă legitimă”16 în privinţa obţinerii. Dimpotrivă,
16
Curtea a decis că există „o speranţă legitimă” din momentul în care autorităţile de stat au eliberat un certificat
prealabil de urbanism, pe baza căruia societăţile reclamante cumpăraseră un domeniu pe care doreau să-l amenajeze.
Curtea a statuat că certificatul asupra căruia serviciul de urbanism nu putea reveni era „un element al proprietăţii în
speranţa de a-şi revedea recunoscut un drept de proprietate pe care eşti în imposibilitatea de a-l
exercita efectiv nu poate fi considerată un bun în sensul acestui text,în orice caz, ratione
temporis Convenţia nu se aplică privărilor de proprietate care s-au produs înainte de ratificarea sa
de către un stat contractant;
d) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o
obligaţie generală de a restitui bunurile lor care fuseseră transferate, indiferent în ce fel, înainte
ca ele să ratifice Convenţia17. De asemenea, acest text nu le impune nici o restricţie privind
libertatea pe care o au şi pe care o conservă în întregime de determina câmpul de aplicare a
legislaţiilor pe care le pot adopta în materie de restituire de bunuri şi de a alege condiţiile în care
acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

V. Libertățile de acțiune socială și politică

1. Libertatea de reuniune (art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

Articolul 11 . Libertatea de întrunire şi de asociere prevede următoarele :
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau
a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca
restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai
poliţiei sau ai administraţiei de stat.
Libertatea consacrată de art. 11 din Convenție se referă la a manifesta pentru a exprima o
opinie și modul legitim in care se poate desfășura această activitate. Dacă reuniunea sau
manifestarea presupun o activitate tempoară și nestructurată, pe termen scurt, asocierea in
schimb, presupune o activitate mai indelungată în timp, un sistem insituționalizat, o organizare
ierarhică.
Manifestația se poate desfășura atât în public cât și in privat și poate îmbrăca orice formă:
mitinguri, intruniri, marșuri, etc.) ; in ceea ce privește scopul manifestației, acesta trebuie să fie
pașnic, fără arme și violențe.

2. Libertatea de asociere (art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

chestiune”, şi exista deci „o speranţă legitimă” a reclamantului de a se bucura efectiv de dreptul de proprietate.
17
În cauza Constandache c/România din 11 iunie 2002, Curtea a constatat că exproprierea constată de reclamant a
fost efectuată de autorităţile naţionale în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei
în privinţa României. În aceste condiţii, ea estimat că nu exista în nici un fel chestiunea unei încălcări continue a
Convenţiei imputabile autorităţilor române, în plus, ca urmare a acestei măsuri de expropriere, nici autorul său, nici
el, în calitate de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului expropriat şi
deci nu se poate considera că reclamantul a conservat un drept de proprietate şi un drept de restituire care să se
analizez într-o „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei Curţii.
 Acest articol garantează dreptul de a constitui o asociație, adică o structură de drept
privat, fără scop lucrativ, cu sau fără personalitate juridică. Deci nu poate fi o societate
comercială (aceasta având scop lucrativ) și nu poate conține elemente de putere publică.
Exemple: asociații și fundații, sindicate, partide politice, culte religioase, etc.
Dreptul consacrat de art. 11 conferă oricărui individ atât dreptul de a inființa, activa sau
face parte dintr-o asociație, cât și contrariul său ( nu există obligația de a fi membru al vreuneia).
In ceea ce privește partidele politice, se poate dizolva un partid sau i se poate refuza
autorizația de constituire dacă : are un proiect nedemocratic sau se folosește de mijloace
nelegale. (Ex. Cauza Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu contra României,
Cameră, 3 februarie 2003)

3. Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul nr. 1 la CEDO)

Conform acestui articol : „ inaltele părți contractante se angajează să organizeze, la
intervalle rezonabile, alegeri libere cu vot secret, in condițiile in care asigură libera exprimare a
opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.
Acest drept este exclusiv politic și presupune două dimensiuni: dreptul de a alege și
dreptul de a fi ales. Din exprimarea articolului rezultă că dreptul se referă doar la alegerea
membrilor parlamentului, adică a puterii legislative, nu și la cea executivă sau la alegeri locale.
Aceleași reguli să aplică la ora actuală și parlamentului european, parlamentelor statelor federale,
organelor legiuitoare ale regiunilor politice din statele regionalizate politic (ex. Spania), etc.

VI. Interzicerea discriminării (art. 14 din Convenție)

1. Interzicerea discriminării
Art. 14 din Convenție consacră: „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Prin statuarea acestui drept se impune aplicarea unui tratament egal persoanelor aflate in
situații similare. Diferențele de tratament in asemenea situație imbracă forma discriminării.
Discriminarea negativă este interzisă in orice situație. Din dreptul american provine noțiunea de
discriminare pozitivă, care este permisă insă numai cu caracter temporar, pentru a acorda
egalitate de șanse.
Discriminarea este totuși permisă dacă sunt intrunite cumulativ următoarele condiții :
autoritățile furnizează o explicație adecvată a măsurii (de exemplu concediul pentru naștere se
acordă doar femeii, dar cel pentru cresterea copilului atât femeii cât și bărbatului) și diferența de
tratament să fie proporțională.
Pentru a ne afla în prezența unei discriminări trebuie să existe : o diferență de tratament
care să se fundamenteze pe anumite criterii : rasă, religie, origine etnică, sex, vârstă, etc. In
general, intâlnim ideea de discriminare raportată la unul din drepturile prevăzute de CEDO, nu
este un drept autonom. Dar nu este exclusă incălcarea art. 14 fără să existe violarea dreptului din
Convenție la care se referă.
 2. Interzicerea discriminării prevăzută in Protocolul nr. 12 din Convenție
Această prevedere introduce interdicția discriminării in general, nu numai cu privire la
drepturile și libertățile garantate prin Convenție.
Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție consară faptul că :
„1. exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o
discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau
orice altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele
menționate la paragraful 1.”

VII. Drepturile de procedură

1. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 18 din Conveție și art. 2, 3, 4 din Protocolul
nr. 7) , precum şi „dreptul la un recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale”, sunt drepturi
procedurale, care nu au în vedere anumite libertăţi ale unei persoane, ci se concretizează în
garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor ce sunt recunoscute
indivizilor în faţa instanţelor naţionale. Vom analiza
A. Domeniul de aplicare – Din punct de vedere material articolul se aplică atât
proceselor civile cât şi celor penale.
Noţiunea de „civil”, ca şi cea de „penal” sunt noţiuni autonome, au sensul lor propriu în
dreptul european, sens care nu se confundă cu sensurile pe care legislaţiile naţionale le atribuie

18
Articolul 6. Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi
publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către
instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal
stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra
naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer ;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării
în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
acestor cuvinte. Curtea europeană face o interpretare extensivă a acestor noţiuni, incluzând foarte
multe tipuri de procese în domeniul de aplicare al art. 6.
În ceea ce priveşte procesele civile sunt incluse:
- toate litigiile de drept privat, indiferent că au caracter patrimonial sau nepatrimonial, aşa
încât sunt cuprinse litigiile civile, comerciale, de dreptul familiei şi de dreptul muncii;
- acele litigii de drept public care prezintă o importantă dimensiune patrimonială, spre
exemplu litigiile legate de o autorizaţie pentru comercianţi, deşi ţin de contenciosul
administrativ, datorită importanţei patrimoniale pentru comercianţi litigiul este considerat ca
fiind „civil”.
Mai facem următoarea precizare: litigiile legate de funcţia publică, în măsura în care
privesc funcţii publice intim legate de puterea publică, de exerciţiul suveranităţii de stat, nu sunt
calificate ca intrând în această categorie, indiferent de latura patrimonială. Pentru celelalte funcţii
publice, dacă există o dimensiune patrimonială, litigiul poate fi considerat „civil”. Nu se includ
în noţiunea drept civil litigiile de drept public cu tentă politică evidentă, spre exemplu cele care
ţin de contenciosul electoral.
Referitor la litigiile penale, noţiunea de drept penal în interpretarea Curţii fiind mai largă
decât cea utilizată în legislaţiile interne au fost instituite 3 criterii, alternative de calificare a
acestora:
1. calificarea dată de dreptul intern – dacă dreptul naţional califică litigiul ca fiind penal,
atunci el este la fel şi în dreptul european;
2. natura şi gravitatea faptelor imputate acuzatului;
3. natura şi asprimea sancţiunilor aplicabile pentru respectiva faptă (sunt avute în vedere
sancţiunile privative de libertate).
În ceea ce priveşte ultimul criteriu, raţiunea unei interpretări extensive a materiei penale
rezidă în limitarea fraudei la lege, adică evitarea situaţiilor în care, cu rea credinţă, pentru a nu
mai respecta garanţiile cuprinse în art. 6, statul dezincriminează o anumită faptă (o scoate din
domeniul penal), dar menţine natura şi asprimea sancţiunii.
B. Din punct de vedere temporal dreptul la un proces echitabil există pe durata
procesului, dar nu numai, pentru că vizează şi perioade exterioare desfăşurării procesului:
- înainte de începerea unui proces există pe de o parte dreptul de acces la judecător, la
instanţa de judecată, în ultimă instanţă dreptul de acces la justiţie (drept neprevăzut de Convenţia
europeană, dar pe care Curtea l-a statuat), iar pe de altă parte există garanţia specială din
paragraful 2 al art. 6 – prezumţia de nevinovăţie (o persoană acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni este prezumată nevinovată până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare) se aplică şi înainte de începerea unui proces.
- după terminarea procesului există dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească cu
valoare de adevăr judiciar şi care să poată intra în puterea de lucru judecat; dreptul la stabilitatea
hotărârii judecătoreşti, altfel s-ar submina grav siguranţa raporturilor judiciare; dreptul de a
obţine executarea hotărârii definitive şi executorii.
În conţinutul său propriu-zis art. 6 conţine garanţiile unui proces echitabil:
a) garanţii generale – se aplică atât proceselor civile cât şi celor penale;
 b) garanţii speciale – se aplică doar în materie penală, sunt garanţii suplimentare.
a) 1. dreptul ca procesul să se desfăşoare în faţa unui tribunal (instanţă judiciară)
independent, imparţial şi stabilit prin lege.
Tribunalul este acea formaţiune jurisdicţională care are competenţa să soluţioneze litigii
(să stabilească faptele şi să aplice dreptul) prin hotărâre cu valoare de adevăr judiciar care au
vocaţia să intre în puterea lucrului judecat, să fie obligatorii şi executorii.
Independenţa se apreciază în raport cu celelalte autorităţi publice, adică judecătorii nu
trebuie să fie subordonaţi unei alte autorităţi publice.
Imparţialitatea presupune ca părţile să se afle la egală distanţă faţă de judecător. Atât
independenţa, dar mai ales imparţialitatea presupun o dimensiune subiectivă (un anumit
judecător nu trebuie, într-o cauză determinată să aibă vreun interes personal ) şi una obiectivă
(analiza imparţialităţii se face cu caracter general, un mare rol avându-l chiar şi aparenţele,
deoarece nu-i suficient ca un judecător să fie imparţial, e nevoie să se şi vadă că este imparţial,
pentru că justiţiabilii trebuie să aibă încredere în acesta). Dacă la nivelul aparenţelor judecătorul
nu este imparţial, chiar dacă pe fond respectă această condiţie se produce o încălcare a art. 6.
Imparţialitatea are drept consecinţă aceea că judecătorul nu trebuie să aibă nici o idee
preconcepută despre proces şi despre soluţia pe care o va da. De exemplu dacă un judecător s-a
pronunţat asupra arestării preventive (sau împotriva acestei măsuri) el va fi incompatibil să mai
judece pe fond.
2. dreptul ca procesul să se desfăşoare în mod echitabil, ceea ce se transpune în
principiul „egalităţii armelor”.Această garanţie urmăreşte să asigure ca procesul să fie câştigat de
cel ce are dreptate, nu ca procesul să fie câştigat de cel mai puternic.
3. dreptul ca procesul să se desfăşoare în public - nu e suficient ca justiţia să se
înfăptuiască, e necesar să se şi vadă că justiţia s-a înfăptuit. Menţionăm însă că publicitatea
vizează doar faza de judecată, care cuprinde două momente:
 dezbaterile – publicitatea e regula, dar textul permite excepţii, cu condiţia ca
măsura să fie proporţională cu scopul urmărit.
 pronunţarea hotărârii – nu există excepţii în acest caz, hotărârile trebuie să fie
pronunţate public întotdeauna. Curtea interpretează şi în acest caz extensiv
publicitatea pronunţării considerând că se respectă această condiţie şi atunci când
conţinutul hotărârii e accesibil publicului pe orice cale. Publicitatea nu vizează
faza deliberării, care rămâne secretă.
4. dreptul ca procesul să se desfăşoare într-un termen rezonabil - Caracterul rezonabil
al termenului în care se desfăşoară procesul se analizează în concret, de la caz la caz, nu în
abstract, se ţine cont de complexitatea cauzei şi alte elemente specifice, de orice element de
extraneitate (martor din străinătate); comportamentul părţilor (o parte poate întârzia deliberat un
proces, ea nu se mai poate plânge). Nici un proces ce se desfăşoară prea repede nu e echitabil.
b) garanţii speciale – în materie penală:
1. prezumţia de nevinovăţie – aceasta e răsturnată doară când hotărârea de condamnare
devine definitivă, fiind o prezumţie relativă. Prezumţia trebuie respectată nu numai de autorităţile
judiciare, ci şi de toţi ceilalţi membri ai societăţii.
 2. drepturile acuzatului:
 de a fi informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii cauzei şi acuzaţiei aduse împotriva sa;
 să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, să se apere
el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de
un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
 să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
 să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.
Pe lângă cele două garanţii speciale în materie penală mai există 3 garanţii speciale tot în
materie penală în art. 2,3,4, din Protocolul nr. 7.
1. dreptul la dublu grad de jurisdicţie – ceea ce înseamnă că a doua judecare a cauzei
se face de o jurisdicţie superioară. Există însă următoarele excepţii:
 când infracţiunea este minoră (de mică importanţă);
 când judecata în primă instanţă s-a făcut de cea mai înaltă jurisdicţie a statului;
 când e vorba de o condamnare pronunţată în judecarea căii de atac declarate
împotriva unei hotărâri de achitare. Nu mai e necesar ca împotriva celei de-a doua
hotărâri (de condamnare) să existe o altă cale de atac pentru că deja există două
judecăţi.
2. dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară. Eroarea judiciară presupune
existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Există însă o excepţie: nu există dreptul la
despăgubiri când eroarea a fost cauzată în tot/în parte de persoana respectivă.
3. dreptul de a nu fi judecat/pedepsit de 2 ori – non bis in idem. Constituie excepţie
dacă se descoperă fapte noi, necunoscute la momentul primei condamnări definitive. Principiul
non bis in idem se aplică numai în raportul dintre jurisdicţiile aceluiaşi stat, nu şi în raporturile
dintre jurisdicţiile a două state diferite, nici în raporturile dintre jurisdicţiile unui stat şi o
jurisdicţie penală internaţională. Dreptul la un proces echitabil se analizează în mod global, nu
cercetând un act luat izolat.

2. DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE ȘI CULTURALE

Drepturile economice şi sociale sunt prevăzute de Carta socială europeană şi de Pactul

internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, aceste categorii de drepturi fiind
strâns legate, astfel încât ar fi dificil de făcut o distincţie clară între ele. Aceste drepturi, alături
de drepturile culturale sunt drepturi –program, sunt obiective de atins pentru state care depind
esenţialmente de nivelul de dezvoltare economică atins de un anumit stat.
Mai mult, există două diferenţe fundamentale între drepturile economice, sociale şi
culturale şi cele civile şi politice:
 1. statele îşi asumă numai o obligaţie de diligenţă, nu de rezultat ca în cazul drepturilor
civile şi politice, ceea ce înseamnă că acestea vor depune toată diligenţa necesară pentru ca
rezultatul dorit să fie realizat, fără să existe însă obligativitatea îndeplinirii rezultatului;
2. aceste drepturi nu au caracter justiţiabil şi tratatele în această materie nu sunt
susceptibile de aplicabilitate directă în dreptul intern, spre deosebire de drepturile civile şi
politice.
Din aceste considerente vom proceda doar la o enumerare a acestor drepturi aşa cum
sunt ele precizate în documentele mai sus-amintite. Aşadar drepturile economice şi sociale
recunoscute omului sunt:
1. dreptul la muncă;
2. dreptul la condiţii de muncă juste şi favorabile;
3. dreptul la securitate şi igiena muncii;
4. dreptul la remuneraţie echitabilă;
5. libertatea sindicală;
6. dreptul la negocieri colective;
7. dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică;
8. dreptul femeilor care muncesc la maternitate;
9. dreptul la orientare profesională;
10. dreptul la formare profesională;
11. dreptul la protecţia sănătăţii;
12. dreptul la securitate socială;
13. dreptul la asistenţă socială şi medicală;
14. dreptul de a beneficia de servicii sociale;
15. dreptul persoanelor cu dizabilităţi la autonomie, integrare socială şi participare la
viaţa comunităţii
16. dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (este distinct de dreptul de a
întemeia o familie, prevăzut de art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului)
17. dreptul lucrătorilor migranţi şi a familiilor lor la protecţie şi asistenţă;
18. dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de muncă şi de profesie fără
discriminare bazată pe sex;
19. dreptul la informare şi consultare;
20. dreptul de a lua parte la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de
muncă;
21. dreptul persoanelor în vârstă la protecţie socială;
22. dreptul la protecţie în caz de concediere
23. dreptul lucrătorilor la protecţia creanţelor lor în caz de insolvabilitate a angajatorului;
24. dreptul la demnitatea muncii;
25. dreptul lucrătorilor având răspunderi familiale la egalitate de şanse şi de tratament
26. dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi facilităţile care
trebuie să li se acorde;
27. dreptul la informare şi consultări în procedurile de concediere colectivă;
 28. dreptul la protecţie contra sărăciei şi excluderii sociale;
29. dreptul la locuinţă.
Drepturile culturale sunt recunoscute numai de Pactul internaţional privind drepturile
economice, sociale şi culturale. Acestea sunt:
1. dreptul la educaţie (diferit de dreptul la instruire, care este un drept civil);
2. dreptul de a participa la viaţa culturală;
3. dreptul de a beneficia de progresul ştiinţei şi de aplicaţiile acestuia;
4. dreptul la protecţia creaţiilor ştiinţifice, literare şi artistice.

§ 3.3. CATEGORII SPECIALE DE PERSOANE PROTEJATE

Dacă în mod generic drepturile sunt recunoscute, ca principiu, fiecărui individ, aceasta nu
exclude recunoaşterea unor drepturi specifice unor categorii determinate de persoane, adaptate
situaţiei lor particulare, cum ar fi copiii, femeile, persoanele cu handicap, refugiaţii, etc.
Egalitatea nu semnifică identitate. Primordială apare preocuparea pentru a fi garantate drepturile
care să asigure fiecăruia dezvoltarea propriei personalităţi.
Astfel a apărut noţiunea de discriminare pozitivă19. Condamnând discriminările
arbitrare, Curtea europeană a stabilit condiţiile care justifică, în mod temporar, o diferenţiere de
tratament juridic în legislaţiile interne ale statelor. Curtea afirmă: „egalitatea de tratament este
încălcată dacă diferenţierii îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”.
Discriminarea pozitivă reprezintă o „ruptură de egalitate, justificată prin existenţa unei
situaţii de fapt de inegalitate şi destinată să stabilească egalitatea de şanse între indivizi 20”. Acest
concept provine din dreptul american, noţiunea de „affirmative action” (acţiune afirmativă)
apărând în cea de-a doua jumătate a anilor 60, când societatea americană s-a preocupat de
mijloacele pentru a da prioritate persoanelor de origine afro-americană în ceea ce priveşte
posturile vacante în universităţi şi fabrici. Ideea consacrării acestui tratament preferenţial se baza
pe necesitatea reparării unei injustiţii istorice (oprimarea negrilor în sistemul sclavagist), ca, o
dată recunoscută o egalitate de drept să evolueze şi către o egalitate de fapt 21. Deşi este admisă
necesitatea discriminărilor pozitive, acestea pot fi instituite doar în sprijinul unor categorii
economice şi sociale defavorizate, categorii care sunt conjuncturale şi tranzitorii şi nu sunt
legate de esenţa indivizilor, cum sunt cele privitoare la culoarea pielii sau religie.
Singurul punct de legătură al sistemelor american şi european pare să fie, măcar la nivel
ideologic, discriminarea pozitivă în favoarea femeilor. Vom reda în acest sens o speţă soluţionată
19
În Legea nr. 202/19.04.2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, publicată în M. Of. Nr.
301/8.05.2002, legiuitorul român foloseşte termenul de măsuri stimulative sau de discriminare pozitivă, definite la
art. 4 lit. D ca fiind: „acele măsuri speciale care sunt adoptate temporar pentru a accelera realizarea în fapt a
egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi care nu sunt considerate acţiuni de discriminare”.
20
Jean-Francois Rennuci - Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris, 2002, p. 113.
21
Florian Dorian Dăscălescu - Discriminările pozitive în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Revista de drept public, nr.3/2001 ,p.115
de Curtea europeană, Karheinz Schmidt contra Germania prin care însă Curtea nu abordează
deschis caracterul legitim sau nu al măsurilor preferenţiale în favoarea femeilor. Reclamantul
contestă obligaţia impusă într-un land bărbaţilor, dar nu şi femeilor, de a activa în cadrul
departamentului de pompieri (în cazul în care numărul de voluntari s-ar fi dovedit insuficient)
sau de a plăti o contribuţie financiară. Reclamantul Schmidt invocă în cererea sa violarea art. 14
– interzicerea discriminărilor – coroborat cu art. 4 par. 3 lit. D – interzicerea muncii forţate şi
obligatorii (cu excepţia unei munci sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale) din
Convenţie şi Protocolul nr. 1, pretinzând a fi victima unei discriminări bazate pe sex. Curtea
eludează dezbaterea privind discriminările pozitive precizând că „independent de aspectul de a
şti dacă există în zilele noastre motive pentru a tratat diferit bărbaţii şi femeile în ceea ce priveşte
îndeplinirea serviciului obligatoriu de pompier, un element este decisiv în speţă: obligaţia
amintită nu există decât în drept şi în teorie. Numărul de voluntari fiind tot timpul suficient, nici
o persoană nu a fost obligată în practică să efectueze acest serviciu. Contribuţia financiară şi-a
pierdut în fapt caracterul său compensator, pentru a deveni singura obligaţie reală. O diferenţă de
tratament bazată pe sex nu ar trebui în nici un caz să justifice plata unei astfel de contribuţii, şi,
în consecinţă a existat în speţă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei”22.
Drepturile femeii în lumea arabă. În societatea arabă păstrarea onoarei familiei
reprezintă una dintre cele mai înalte valori morale, iar necuviinţa femeilor este taxată mai sever
şi aduce mai multe daune onoarei de familie decât în cazul bărbaţilor. Numeroşi occidentali nu
reuşesc să înţeleagă tiparele comportamentale, care în mod clar s-au creat pentru a proteja în
viziunea tradiţională femeile şi pentru a evita formarea de rele impresii despre ele şi de bârfe
nefondate. Femeile interacţionează în mod liber doar cu alte femei şi cu rudele masculine foarte
apropiate.Codul social arab interzice cu desăvârşire afişarea în public a intimităţilor dintre un
bărbat şi o femeie, aceasta incluzând ţinerea de mână, de braţ sau orice alt gest de afecţiune
precum sărutul sau atingerea prelungită. Asemenea gesturi chiar şi între soţi sunt deosebit de
stânjenitoare pentru arabi. Odată, în Cairo, unui cuplu căsătorit i s-a cerut să părăsească teatrul
deoarece bărbatul şi femeia au fost văzuţi ţinându-se de mână.
Gradul de integrare a femeii în forţa de muncă şi circulaţia ei liberă în public diferă de
la o ţară arabă la alta. In Maroc, Tunisia, Egipt, Liban, Siria, Iordania şi Irak femeile educate sunt
active pe toate nivelele societăţii. Femeile au ajuns deja şefi de stat sau de guvern în patru ţări
islamice non-arabe: Pakistan, Bangladesh, Indonezia şi Turcia.
În statele Golfului Arab, puţine femei au slujbe în afara căminului (deoarece puţine sunt
cele care au nevoie de venit). Guvernele fac însă eforturi serioase în a încuraja educaţia femeilor
şi încadrarea lor în muncă. Arabia Saudită reprezintă un caz special: femeile continuă să se
instruiască, dar puţine îşi iau serviciu. Cele care muncesc au profesii în mediul specific feminin,

22
Totuşi, în opinia sa separată, un judecător considera că „în această afacere Curtea nu a distins suficient între
tratamentul discriminatoriu interzis şi tratamentul diferenţiat legitim, fondat pe sex sau pe alte circumstanţe
personale”. Astfel, obligaţia de a activa în cadrul serviciului de pompieri, diferenţa fizică dintre cele două sexe este
un considerent foarte puternic, care justifică o diferenţă de tratament, ţinând seama de faptul că anumite sarcini care
necesită eforturi fizice violente sunt, în mod normal mai uşor de îndeplinit de bărbaţi decât de femei, ele
întâmpinând un risc mai mare de primejduire a sănătăţii lor.
excepţie făcând doar mediul sanitar. Toate guvernele arabe însă se străduiesc să sporească
posibilităţile de şcolarizare ale femeilor.
„În lumea arabă, problemele femeilor încep să ajungă în centrul atenţiei. Procesul s-ar
putea să nu fie atât de rapid precum şi-ar dori unii, dar este în curs de desfăşurare”, declara Amr
Moussa, secretar general al Ligii Arabe, la cel de-al treilea Forum anual internaţional al femeilor
arabe23. În aceeaşi ordine de idei, Wadouda Badran, secretarul general al Organizaţiei Femeilor
Arabe, afirma: „Nimeni n-a spus vreodată că schimbarea va avea loc peste noapte. Dar cel puţin
avem promisiunea guvernelor că doresc să lucreze în această direcţie”24.
În majoritatea ţărilor arabe femeile au drept de vot. Progresul în acest domeniu este
evident, ceva diferenţe existând numai pe plan social şi fără nici o legătură cu islamul. În Arabia
Saudită şi Emiratele Arabe Unite, femeile încă nu au drept de vot, dar presiunea în această
direcţie continuă să crească. De exemplu, în martie 2005, în urma unui amplu protest şi a unei
demonstraţii în Kuweit, femeile au primit drept de vot (aici Parlamentul era cel care se opunea,
nu şeful statului).
În societăţile tribale sau barbare, femeia era considerată o fiinţă sub-umană, ori o sclavă
menită să satisfacă nevoile sexuale ale bărbatului şi să îndeplinească diverse sarcini degradante.
Era o roabă ce trăia numai pentru a fi exploatată de bărbat oricum ar fi crezut acesta de cuviinţă.
Ea nu avea dreptul să se bucure de viaţă şi de privilegiile conferite oricărei fiinţe umane. Iată
câteva dintre punctele de vedere exprimate în relaţie cu femeia de vechii romani, arabi, franci şi
greci. Societăţile civilizate ale Europei recunosc femeii statutul de fiinţă omenească, dar îi neagă
multe drepturi ce ar decurge din această condiţie. Ea nu era recunoscută ca cetăţean al statului,
neavând nici un drept personal. Fetelor li se cerea să accepte ca soţ orice persoană propusă de
părinţii sau tutorii lor, nefiind altceva decât instrumente de satisfacere a poftelor carnale ale
bărbatului. Femeia era destinată să muncească pământul şi în gospodărie pe de o parte, iar pe de
alta, să împlinească dorinţele sexuale ale bărbatului; în afara acestor domenii, ea nu beneficia de
protecţie legală.
Înainte de Revoluţia Industrială, familiile europene duceau o viaţă simplă şi modestă;
femeile ajutau la muncile agricole şi întreţineau gospodăria, îndeplinind uneori şi mici lucrări
meşteşugăreşti. Dar viaţa familială şi socială a femeii era limitată la interiorul locuinţei sale, pe
fondul dragostei şi afecţiunii reciproce. Revoluţia Industrială a dus la formarea marilor complexe
industriale, schimbând puternic natura activităţii în domeniu. Necesarul tot mai mare de
muncitori a provocat destrămarea familiilor. Femeile şi copiii s-au văzut nevoiţi să părăsească
atmosfera caldă, familială, a satelor, şi să se mute la oraşe. Condiţiile de muncă dure şi
obositoare, destrămarea familiilor, contactul nepermis intre bărbaţi şi femei la locurile de muncă,
presiunea impulsurilor sexuale de o parte şi de cealaltă, erodarea sentimentelor de afecţiune
familială, exploatarea femeilor lipsite de protecţie şi de adăpost pentru a satisface dorinţele
sexuale ale marilor proprietari, şi răspândirea astfel a corupţiei - toate acestea au creat premisele
unei noi revoluţii. Femeile au început să simtă povara vieţii căzând pe umerii lor, lipsite fiind de
23
Dinna Ezzat, Fortifying Women`s Rights, Al-Ahram Weekly, 17-23 iunie 2004 (www.weekly.ahram.org.eg) (7
iulie 2011).
24
Ibidem.
căldura şi privilegiile traiului familial. îşi pierduseră soţii, copiii, onoarea, castitatea - într-un
cuvânt, totul. Si-au dat astfel seama că, deşi războiul ucisese milioane de bărbaţi, deşi proprietarii
de fabrici aveau mare nevoie de ele pentru procesul de producţie, totuşi ei continuau să le
exploateze, considerându-le lipsite de orice valoare. Mai mult decât atât, salariile acordate
femeilor erau mult mai mici. Discriminarea între bărbaţi şi femei se perpetua. Femeile au căzut
pradă corupţiei şi poluării morale; cele lipsite de adăpost şi de protecţie s-au prăbuşit sub această
povara, silite să ducă o viaţă de mizerie, în condiţii sub-umane.

Simţeau că au pierdut totul; erau nevoite acum să suporte şi să tacă, să tolereze

oprimarea şi totuşi să se abţină de la orice proteste. In mod aparent, ele munceau cot la cot cu
bărbaţii, dar în realitate nu erau altceva decât nişte biete animale de povară captive îh mâinile
câtorva profitori. Ceas de ceas, ele erau nevoite să îndure totul pentru un salariu de mizerie.
Tensiunea provocată de această atmosferă le-a determinat în cele din urmă să
protesteze, grevele soldându-se de multe ori cu arestări şi chiar ucideri. In cele din urmă însă,
ca rezultat al neobositelor eforturi, al discursurilor şi al scrierilor pe această temă, femeile au
reuşit să ajungă până la centrele de autoritate şi să pătrundă chiar în forurile legislative.
Treptat, pe lângă salarii egale cu cele ale bărbaţilor pentru aceeaşi muncă prestată, ele au
obţinut egalitatea în drepturi cu bărbaţii şi posibilitatea de a pătrunde în toate sferele de
activitate. In lumea islamică, femeia nu avea drept de moştenire sau de proprietate pe vremea
Jahiliyei (perioada ignoranţei, dinaintea Islamului). Ea era doar o moştenire, excepţie făcând
fetele care proveneau din familii nobile. Mai mult, practica îngropării de vii a fetiţelor era
foarte răspândită înaintea venirii Islamului. Unii dintre companioni şi-au îngropat de vii chiar şi
şapte fetiţe şi nu aveau remuşcări pentru fapta lor...Unele fetiţe erau îngropate imediat după
naştere, iar altele la vârsta de şase ani. 25 O dată cu prima revelaţie care a avut loc la vârsta de
40 de ani (anul 610 e.n.) şi care a durat 23 de ani, a început şi chemarea lui Muhammed la
monoteism şi la reformă socială. El a promovat o viaţă sănătoasă. A condamnat violenţa
domestică, le-a încurajat pe soţiile sale să exprime ceea ce gândesc, a garantat femeilor
musulmane drepturi care vor fi promulgate, chiar şi în Europa, doar cu câteva secole mai
târziu, incluzând dreptul la proprietate personală; a respins ideea căsătoriilor aranjate şi a
acordat dreptul de a divorţa fie şi din cauza incompatibilităţii dintre soţi. 26 Astfel, Profetul a
schimbat condiţia socială şi poziţia femeilor. Înainte ca Sfântul Coran şi „Tradiţia Profetului”
(Sunna) să îmbunătăţească această problemă , nici o societate nu a recunoscut, nici prin lege,
nici prin practică, drepturile femeilor aşa cum a recunoscut drepturile bărbaţilor. 27

Drepturile principale ale soției în fața soțului sunt : zestrea - pe care bărbatul e obligat să
i-o ofere femeii ca un simbol al dorinţei lui de a se însura cu ea, dreptul de a fi întreţinută -
soţului i se cere să îi asigure soţiei mâncarea, hainele, un loc în care să locuiască şi tratament
25
Amr Khaled, Pe urmele lui Muhammed, Ed. Golden, Constanţa, 2008, p. 27.
26
Ibidem p. 19.
27
Mustafa Ahmad al-Zarqa, Muhammed – modelul perfect pentru omenire, Ed. Islam, București, 2008, p. 24.
medical conform mediului, condiţiilor şi veniturilor sale, dreptul de a convieţui cu ele onorabil,
ce cuprinde un complex de drepturi, dreptul de a nu fi bătută. În schimb, pentru aceste drepturi, o
soţie este obligată să îl asculte pe bărbatul ei în toate, excepţie făcând nesupunerea faţă de
Dumnezeu. Ea este obligată să aibă grijă de banii lui şi să nu-i cheltuiască decât cu permisiunea
lui; cât despre casa lui, ei nu îi este permis să lase pe nimeni înăuntru fără permisiunea lui, chiar
dacă este vorba de o rudă. Astfel de îndatoriri nu sunt nici prea grele, nici nedrepte în schimbul
drepturilor ei. Prin urmare, pentru fiecare drept există o îndatorire. Dumnezeu Atotputernicul
spune: Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă... (Coran 2: 228).
Poligamia din ţările arabe constituie un subiect discutat peste măsură în Occident, care o
consideră practică obişnuită şi acceptată pe scară largă. De fapt poligamia este limitată cu
severitate şi îngăduită numai în anumite condiţii în majoritatea ţârilor arabe. Doar 1% sau 2% din
totalul bărbaţilor căsătoriţi au mai mult decât o soţie. Cum însă drepturile femeilor sunt mai
restrânse în Peninsula Arabică, poligamia este mai larg răspândită acolo. În Islam, o femeie poate
avea un singur bărbat, pe când bărbatul poate avea două, trei sau patru soţii, dar nu mai mult de
patru în acelaşi timp. Acest aspect este prevăzut chiar în Coran: Luaţi-vă soţii pe acelea care vă
plac dintre femei – două, trei sau patru, iar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci
[luaţi] una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. (IV, 3).28
În vremea lui Mahomed, se practica o formă de divorţ de rit păgân (zihar), posibil
exclusiv pentru bărbaţi. Era suficient pentru un bărbat să se adreseze femeii sale cu vechea
formulă arabă „îmi eşti ca spatele mamei mele”, şi despărţirea era definitivă. Căsătoria putea
continua doar în cazul în care bărbatul mărturisea că a rostit formula respectivă într-un moment
de supărare, dar primea sancţiunea „de a elibera un sclav, de a posti două luni sau de a hrăni
şaizeci de săraci.”29 Forma frecventă de divorţ în islam este, însă, repudierea (talak) sau
izgonirea soţiei de către soţul ei. Este suficient ca bărbatul să pronunţe de trei ori formula talak –
te repudiez, după care urmează perioada de continenţă (idda) pentru a nu fi nici o îndoială asupra
paternităţii unui copil, născut dintr-o femeie repudiată. Totuşi, pe perioada de continenţă soţul se
poate răzgândi, revocând repudierea şi reluându-şi soţia.

Un alt caz, Buckley contra Marea Britanie, priveşte existenţa unor discriminări pozitive
în favoarea minorităţilor. Reclamanta, June Buckley (de origine rromă şi naţionalitate britanică)
cere în mai multe rânduri un permis de amenajare funciară pentru terenul achiziţionat de ea pe
care se găseau cele trei caravane ale sale. Consiliul local refuză aceasta, motivând că exista un
loc de adăpost pentru rromi special amenajat şi că utilizarea terenului în modul propus de
reclamantă ar aduce atingere securităţii rutiere şi peisajului, contrar obiectivului fixat pe planul
local privitor la mediu: acela de a proteja regiunea, neadmiţând decât amenajările indispensabile.
28
Această recomandare face referire la unele probleme sociale speciale, cu care s-a confruntat comunitatea
musulmană după bătălia de la Uhud: mulţi orfani, văduve şi câţiva prizonieri de război. Ei trebuiau trataţi după
principiile umanitare şi echitabile. Astfel, profetul propune căsătoria cu fetele rămase orfane, dacă prin aceasta le
sunt protejate interesele şi bunurile în mod corect, fiindcă altfel trebuiau făcute alte aranjamente pentru ele. Prin
urmare, poligamia îşi are originile în trecut, cândva în perioada pre-islamică, dar a rămas valabil până astăzi în
morala islamică.
29
Paul Baltă, op. cit., p. 75.
Reclamanta se plânge în cererea sa că nu a fost lăsată să trăiască împreună cu familia sa în
caravane amenajate pe propriul teren şi nici să continue modul de viaţă tradiţional al ţiganilor,
fiindu-i încălcat dreptul garantat de art. 8 din Convenţie. În final, Curtea a refuzat să recunoască
în favoarea populaţiilor nomade dreptul de a-şi alge un mod de viaţă conform tradiţiei, având în
vedere că acesta se dovedeşte contrar interesului public, şi, în consecinţă nu a fost încălcat art. 8
din Convenţie întrucât autorităţile naţionale au luat măsuri care vizau scopuri legitime:
prosperitatea economică a regiunii şi protecţia sănătăţii publice.
În lumina acestor cazuri trebuie observat că, în prezent judecătorii europeni nu recunosc
dreptul la un tratament diferenţiat, chiar dacă în documentele internaţionale (de exemplu
Convenţia cadru a Consiliului Europei pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995) există
tendinţa de a consacra o protecţie sporită unor minorităţi defavorizate. O primă dificultate în
calea recunoaşterii discriminărilor pozitive este constituită de inexistenţa unor criterii precise de
apreciere a gradului de importanţă a situaţiei de fapt, pentru a se determina când se justifică într-
adevăr tratamentul diferenţiat propus.
Un alt aspect esenţial este compatibilitatea discriminărilor pozitive cu dispoziţiile
Convenţiei europene, care nu e deloc evidentă, dat fiind că prevederile acestui document nu aduc
nici o precizare expresă în acest sens30.
O categorie aparte care va fi obiectul analizei noastre este cea a funcţionarilor publici31,
primii actori şi primii martori ai organizării democratice ai unui stat. Sunt, de asemenea în
calitatea lor de agenţi subordonaţi, garanţii organelor de putere32.
Funcţionarii publici cunosc anumite îngrădiri ale drepturilor specifice corespunzătoare
misiunii pe care o exercită, ei având o obligaţie de neutralitate care constă pe de o parte în
imparţialitatea absolută dovedită în exercitarea funcţiilor şi pe de altă parte de a nu se servi de
funcţia sa pentru a răspândi convingerile sale, de a se abţine de la orice propagandă.
Efectul obligaţiei de neutralitate asupra drepturilor funcţionarilor publici conduce la
anumite limitări. De exemplu, în ceea ce priveşte libertatea conştiinţei, deci libertatea de a-şi
alege credinţa religioasă, în a-şi forma opiniile politice sau filosofice neutralitatea ce le este
impusă vizează doar modalităţile de exprimare a acestor opinii sau credinţe.
De asemenea referitor la libertatea de exprimare Curtea europeană constată că folosirea
de către un funcţionar public dintr-un stabiliment public de învăţământ superior a adresei
electronice a instituţiei şi a căsuţei poştale a unuia dintre profesori, în scopuri personale
determinate de calitatea sa de membru al Asociaţiei pentru Unificarea Creştinismului Mondial,
constituie o încălcare a obligaţiei de neutralitate.
O altă speţă interesantă priveşte libertatea de asociere şi obligaţia de neutralitate. Astfel,
în afacerea N. F. c/Italia reclamantul judecător, membru al unei organizaţii masonice, a făcut
obiectul unei proceduri disciplinare considerându-se că, prin apartenenţa la o lojă masonică şi-a
30
Jean-Francois Rennuci, Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris, 2002, p. 115.
31
Ne vom axa în principal pe abordarea internaţională a problemei drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici,
nu pe modul cum este reglementat statutul funcţionarilor publici în România, această chestiune fiind tratată distinct
în cadrul altor discipline.
32
Cosmin Falvius Costaș - Consideraţii asupra limitării exerciţiului unor libertăţi publice ale funcţionarilor publici,
Pandectele române, nr. 3/2004, p. 205.
încălcat obligaţiile ce-i reveneau, şi mai ales prestigiul funcţiei. Curtea a apreciat că
restricţionarea asocierii nu era previzibilă deoarece dispoziţiile legale incidente cu conţineau
precizări în legătură cu modul în care un judecător îşi putea exercita dreptul de liberă asociere, şi
exista deci o violare a art. 11 din Convenţie.