CAPITOLUL VI

MODIFICAREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ (III)

1. Modificarea contractului individual de muncă

1. 1. Elementele şi condiţiile modificării

Executarea contractului este guvernată de principiul stabilităţii în muncă, ceea ce presupune că
modificarea şi încetarea lui pot interveni numai în condiţiile prevăzute de lege1.
Regula statornicită de art. 41 din Codul muncii constă în aceea că modificarea poate interveni
numai prin acordul părţilor [alin. (1)]; doar cu titlu de excepţie este posibilă prin actul unilateral al
angajatorului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Cod [alin. (2)]. De asemenea, tot ca excepţie,
modificarea poate fi dispusă de lege [art. 17 alin. (5)].
Privind regula generală, într-adevăr, interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă
impune ca modificarea contractului individual de muncă să se facă în aceleaşi condiţii în care acesta a
fost încheiat, şi anume prin acordul ambelor părţi2.
Modificarea se referă la următoarele elemente:
a) durata contractului;
b) locul muncii;
c) felul muncii;
d) condiţiile de muncă;
e) salariul;
f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.
Modificarea contractului constă în mod obişnuit în trecerea salariatului într-un alt loc de
muncă sau într- o altă activitate în mod temporar sau definitiv. Ea poate fi determinată atât de
organizarea mai bună a muncii, de anumite necesităţi social-economice, dar şi de unele interese
personale ale salariaţilor.
Modificarea prin acordul părţilor nu este, de regulă, supusă unor restricţii sau limitări. Însă,
printr-o astfel de măsură nu trebuie să se aducă vreo ştirbire drepturilor salariaţilor care sunt ocrotite
1
Este aplicarea principiului general prevăzut în art. 1270 alin. (1) din Codul civil, conform
căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
2
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 627/R/2011, în Daniela Georgeta Enache, Maria Ceauşescu, Litigii de
muncă. Jurisprudenţă relevantă a curţii de Apel Bucureşti pe semestrul I, 2011, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011, p. 35.
prin dispoziţii imperative ale legii, şi ca atare, exclud orice tranzacţie, renunţare sau limitare (art. 38
din Codul muncii). Modificarea unilaterală este în principiu interzisă, fiind posibilă numai în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege, de pildă în cazul delegării şi detaşării. În principiu, dreptul muncii
român nu cunoaşte instituţia modificării unilaterale cu caracter permanent a contractului individual de
muncă.
Modificarea mutuală, care constituie o operaţiune juridică ce reprezintă consecinţa existenţei
unui contract încheiat între aceleaşi părţi, aflat în executare, se materializează printr-un act adiţional la
contractul individual de muncă, încheiat, de asemenea, în formă scrisă, condiţie ad validitatem, ce
urmează a fi încheiat, dispune art. 17 alin. (5) din Codul muncii, „într-un termen de 20 de zile
lucrătoare de la data apariţiei modificării”. De altfel, orice acte bilaterale sau unilaterale (ale
angajatorului) de modificare a contractului trebuie redactate în formă scrisă. Pentru a fi legal, actul
adiţional trebuie să fie expresia consimţământului neviciat al salariatului; el nu trebuie încheiat în mod
abuziv, prin ameninţare sau prin fraudarea intereselor acelui salariat, ori prin ignorarea acordului său3.
Din coroborarea dispozițiilor art. 41 și urm. din Codul muncii, cu cele ale art. 16 și art. 17 din același
Cod, „nu rezultă în niciun mod obligația pentru salariați de prefectare a actelor adiționale oricare ar
trebuie să fie conținutul acestora”.
Modificarea prin lege este posibilă, de exemplu, în situaţia personalului autorităţilor şi
instituţiilor publice atunci când se schimbă regimul legal al salarizării4. Într-un atare caz, „din moment
ce salarizarea este stabilită prin act normativ, încheierea unor acte adiţionale la contractele de muncă
este pur formală, aplicarea legii având loc independent de voinţa părţilor”.
Inadmisibilitatea modificării unilaterale se referă, în special, numai la elementele esenţiale ale
contractului şi anume felul muncii, determinat atât de calificarea profesională, cât şi de funcţia sau
meseria încredinţată, locul muncii, prin care se înţelege unitatea şi localitatea, unde se prestează
munca, precum şi salariul.
Cu toate acestea, art. 48 din Codul muncii prevede că angajatorul poate modifica temporar locul
şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de
sancţiune disciplinară sau ca o măsură de protecţie a salariatului.
Modificarea unilaterală (şi nelegală) este evidentă în situaţia în care salariatul este trecut într-o
altă funcţie, unde i-au fost stabilite atribuţii noi, specifice, şi în plus, într-un alt loc de muncă.
Totodată, schimbarea din funcţie având ca rezultat şi micşorarea salariului nu poate fi făcută
decât cu asentimentul salariatului, în caz contrar angajatorul procedează la modificarea unilaterală a
contractului, ceea ce înseamnă încălcarea dispoziţiilor Codului muncii, întrucât atât funcţia, cât şi

3
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 427/2012, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2012, p. 95.
4
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 262/2012, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2012, p. 100-101.
salariul constituie elementele esenţiale ale contractului, ce trebuie avute în vedere de părţi la
încheierea acestuia şi care nu pot fi schimbate decât pe timp limitat şi tot cu acordul părţilor. Soluţia
se impune şi în situaţia în care măsura luată de angajator ar fi una „managerială, în interesul unităţii”.
Schimbarea funcţiei şi a salariului în mod unilateral nu este admisibilă nici chiar atunci când
unitatea trece printr-un amplu proces de privatizare, fiind necesare înştiinţarea şi acordul salariatului5.
Modificarea contractului se va realiza cu respectarea prevederilor art. 17 alin. (1), (2) şi (4) şi de
art. 19 din Codul muncii, angajatorul având obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele care
urmează să le modifice6.

1.2. Clasificarea cazurilor de modificare a contractului individual de muncă

Există mai multe cazuri de modificare a contractului; ele pot fi clasificate în funcţie de anumite
criterii, astfel:
a) în raport cu manifestarea de voinţă a părţilor contractante, modificarea poate fi:
- convenţională (prin acordul părţilor);
- unilaterală (prin actul angajatorului);
- în temeiul legii (delegarea, detaşarea etc.)7.
b) după elementul (sau elementele) contractului individual de muncă supuse modificării:
– unitatea (detaşare);
– felul muncii (detaşare, trecerea într-o altă muncă);
– locul muncii (delegare, detaşare);
– salariul.
c) după durată, modificarea poate fi:
– temporară (delegare, detaşare, trecerea temporară în altă muncă);
– definitivă (trecerea definitivă în altă muncă).

1.3. Analiza cazurilor de modificare a contractului individual de muncă

1.3.1. Delegarea
1.3.1.1.Reglementare şi noţiune
Delegarea este reglementată, de art. 42-44 din Codul muncii.

5
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 721/2000, în Alexandru Ţiclea, op. cit.,
p. 40-41.
6
A se vedea şi Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Regimul juridic al raporturilor de
muncă..., p. 229; Idem, Dreptul muncii, 2005, p. 81.
7
Luminiţa Dima, în Alexandru Athanasiu, Magda Volonciu, Luminiţa Dima, Oana Cazan,
Codul muncii. Comentarii pe articole, vol. I, Articolele 1-171, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
218.
 Ea constă în executarea temporară de către salariat, din dispoziţia angajatorului, a unor
lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu, în afara locului său de muncă (art. 43).
Delegarea prevăzută de Codul muncii trebuie deosebită de delegaţia pe care gestionarul nevoit
să lipsească are dreptul să o dea, potrivit Legii nr. 22/1969, cu acordul angajatorului, unei persoane,
pentru ca aceasta să primească, să păstreze şi să elibereze bunurile în cazurile în care operaţiunile de
gestiune nu pot fi întrerupte.
Instituţia delegării se deosebeşte şi de situaţia juridică potrivit căreia angajatorul poate numi
prin decizie în posturile de conducere devenite vacante, până la ocuparea acestora prin examen sau
concurs, a unui înlocuitor. Prin numirea unui înlocuitor cu delegaţie într-un post de conducere vacant
este evident că are loc o schimbare a felului muncii.
Delegarea trebuie deosebită şi de delegarea de atribuţii pe trepte ierarhice şi compartimente de
muncă. Aceasta este o operaţiune specifică dreptului administrativ şi reprezintă o măsură de ordin
organizatoric, în virtutea căreia atribuţiile conferite prin lege unei persoane cu funcţie de conducere
sunt executate de o alta, în baza actului de voinţă a titularului8.
1.3.1.2. Efectele delegării
Pe timpul delegării, salariatul rămâne legat prin raportul juridic de muncă numai cu angajatorul
care l-a delegat, fiindu-i subordonat numai acestuia, nu şi unităţii la care efectuează delegarea; el îşi
păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul său de muncă 9 [art. 44 alin. (2) din
Codul muncii].
Cel aflat în delegare trebuie să respecte normele de disciplină şi de protecţia muncii în unitatea
în care îşi execută sarcinile, dar răspunderea sa disciplinară poate fi angajată numai faţă de angajatorul
la care este încadrat. Pentru prejudiciile cauzate unei alte unităţi, în timpul executării delegării,
persoana vinovată nu răspunde potrivit Codului muncii faţă de unitatea păgubită deoarece nu se află
în raporturi de muncă cu aceasta; răspunderea ei civil delictuală poate fi angajată potrivit dreptului
comun, conform art. 1349 alin. (3) din Codul civil. Unitatea prejudiciată poate solicita, pe cale
judecătorească, despăgubiri de la autorul daunei (salariatul delegat, în calitate de prepus), fie de la
angajatorul care a dispus delegarea (în calitate de comitent), fie de la ambii, în solidar10.
În baza art. 44 alin. (2) din Codul muncii, persoana delegată are dreptul la plata cheltuielilor de
transport şi de cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare.

8
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 313 şi urm.
9
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 1169/R/2007, în Lucia Uţă, Florentina Rotaru, Simona Cristescu, op. cit.,
p. 242-243.
10
A se vedea Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, ediţia a III-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 384.
 Spre deosebire de situaţia anterioară anului 1991, când legislaţia muncii era cea care regle-
menta, în detaliu şi în mod unitar, aceste cheltuieli, în prezent ele sunt reglementate numai pentru
personalul autorităţilor şi instituţiilor publice11.
În cazul personalului societăţilor comerciale, precum şi al oricăror persoane fizice sau juridice
care au personal salariat, drepturile de delegare (şi cele de detaşare) se stabilesc prin negociere
colectivă sau individuală – în acelaşi mod în care se stabilesc şi salariile.
În cazul personalului autorităţilor şi instituţiilor publice, Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006,
enumeră drepturile celor trimişi în delegaţie (sau detaşaţi):
– indemnizaţia de delegare (şi detaşare), indiferent de funcţia celui în cază (art. 9-12 din anexă);
– cheltuieli de transport (art. 13-25);
– cheltuieli de cazare (art. 26-33)12;
Concomitent cu drepturile specifice delegării, aşa cum am arătat mai sus, salariatul aflat în
delegaţie îşi păstrează dreptul la salariul corespunzător funcţiei sau postului în care este încadrat.
Salariul i se cuvine drept plată a muncii ce o prestează în delegare, în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, potrivit contractului de muncă şi în cadrul programului zilnic.
1.3.1.4. Încetarea delegării
Delegarea încetează în următoarele cazuri:
– la expirarea termenului până la care a fost dispusă;
– după executarea lucrărilor sau îndeplinirea sarcinilor care au făcut obiectul delegării;
– prin revocarea măsurii de către angajator;
– ca urmare a încetării contractului de muncă al salariatului aflat în delegaţie;
– prin denunţarea contractului de muncă de către persoana delegată (demisia salariatului).

1.3.2. Detaşarea
1.3.2.1. Noţiunea şi specificul detaşării
În baza art. 45 din Codul muncii, detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea
temporară a locului de muncă din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării
unor lucrări în interesul acestuia.

11
A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului
autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în
cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1046 din 29 decembrie 2006), modificată ulterior.
12
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă nr. 552/R/2014, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 7/2014, p.
119.
 Tot o detaşare, dar cu caracter special, poate fi considerată şi munca prin agent de muncă
temporară (art. 88-100 din Codul muncii).
Un caz particular de detaşare îl reprezintă şi cel reglementat de Hotărârea Guvernului nr.
83/2003 privind autorizarea societăţilor comerciale care prestează servicii de selecţie şi plasare a
personalului navigant maritim şi fluvial român pe mare ce arborează pavilion român şi străin, precum
şi instituirea unor măsuri de securitate financiară în caz de abandonare a acestuia în afara României 13.
Potrivit art. 3 alin. (2) din acest act normativ, „agenţia de personal navigant detaşează personalul
navigant la armatorul solicitant în baza unui contract de furnizare personal, prin care sunt stipulate
obligaţiile reciproce ale agenţiei şi ale armatorului”.
Specificul detaşării constă în aceea că:
– ea presupune în toate cazurile trimiterea temporară la un alt angajator pentru executarea unor
sarcini ale acestuia;
– cel detaşat face parte pe durata detaşării din colectivul de muncă al noului angajator,
subordonându-se acestuia;
– detaşarea modifică locul muncii prin schimbarea angajatorului, dar felul muncii (funcţia,
profesia, meseria etc.) trebuie să rămână acelaşi14;
– contractul individual de muncă iniţial încheiat cu angajatorul de origine subzistă şi în timpul
detaşării; el se suspendă pe această perioadă.
Rezultă din cele de mai sus că detaşarea nu se dispune în cadrul aceleiaşi unităţi, de  la o
subunitate la alta 15, sau dintr-un post în altul 16, ci pentru a se lua această măsură este necesară
solicitarea expresă din partea altei unităţi decât cea la care este angajat salariatul 17.

13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 11 februarie 2003, modificată
prin Hotărârea Guvernului nr. 2173/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1217 din 17 decembrie 2004).
14
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă nr. 846/R/2008.
15
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 2028/R/2010, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 5/2010, p.
79-82.
16
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 2028/R/2010, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 1/2012, p.
117-118.
17
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 856/R/2005, în Lucia Uţă, Florentina Rotaru, Simona Cristescu,
Contractul individual de muncă..., p. 238-239.
1.3.2.2. Efectele detaşării
Detaşarea având ca scop îndeplinirea unei activităţi ori a unor sarcini proprii angajatorului
cesionar, salariatul detaşat se încadrează în colectivul acestuia.
Funcţia încredinţată celui detaşat la unitatea cesionară trebuie să corespundă felului muncii
prestate la angajatorul de care salariatul aparţine. Schimbarea funcţiei se poate face în mod
excepţional, numai cu consimţământul expres al persoanei detaşate. De asemenea, prin detaşare nu i
se poate crea o situaţie mai grea, nefiind îngăduit să i se pretindă îndeplinirea unei alte activităţi decât
cea prevăzută în contractul de muncă18.
Cu privire la drepturile cuvenite salariatului detaşat, art. 47 din Codul muncii prevede că acestea
se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea. Dar, el beneficiază de drepturile care îi sunt mai
favorabile, fie de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de la angajatorul la care este detaşat. Dacă
la noul angajator nivelul salariului este mai scăzut, va beneficia de salariul avut la angajatorul său
(care l-a detaşat). În situaţia în care la angajatorul cesionar nivelul drepturilor salariale este mai ridicat
decât faţă de cel avut la angajatorul cedent, va primi acestea drepturi.
1.3.2.3. Nulitatea şi încetarea detaşării
Detaşarea constituie o măsură care trebuie dispusă în cadrul şi în condiţiile prevăzute de lege.
Orice încălcare a acestor norme presupune declanşarea unei nulităţi virtuale în sensul că detaşarea
suferă de acest viciu de când a fost nesocotită norma juridică respectivă şi până când nulitatea este
constatată de un organ competent. Nulitatea poate fi totală atunci când prin încălcarea legii detaşarea
este imposibil de dus la îndeplinire, de exemplu, când funcţia în care este încadrat salariatul în cauză
la angajatorul la care a fost detaşat nu corespunde pregătirii sale profesionale sau nu este determinată
de interesele reale ale serviciului ori când nu există post liber corespunzător la angajatorul cesionar.
Este lovită de nulitate detaşarea care nu a produs efecte juridice, „Mai mult, din interpretarea
gramaticală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 41, 42 şi 45 din Codul muncii, se desprinde ideea
că decizia de detaşare nu poate viza decât situaţia unui singur salariat, iar nu a mai multora sau a unui
întreg compartiment din structura anagajatorului”19.
Nulitatea este parţială în cazul în care după înlăturarea clauzei ilegale, detaşarea poate fi
executată cel puţin în parte în condiţii legale. Clauza nelegală se va considera nescrisă şi inoperantă;
pentru a exemplifica, este parţial nulă detaşarea dispusă de la început printr-un singur ordin pe o

18
În acest sens, de exemplu, art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevede că „în perioada
detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător sau procuror şi beneficiază de
drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat”.
19
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia civilă nr. 399/R/2014, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 5/2014, p.
119.
perioadă mai mare de un an ca activitate neîntreruptă. Dispoziţia va produce efecte înăuntrul perioadei
prevăzute de lege (un an), iar apoi devine inoperantă.
Detaşarea încetează, ca şi delegarea, în următoarele cazuri:
– la expirarea termenului pentru care a fost dispusă20;
– prin revocarea ei de către angajatorul cedent;
– prin concedierea salariatului pentru orice motiv prevăzut de lege de către angajatorul care a
dispus detaşarea;
– la încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor (rezilierea contractului individual de
muncă), situaţie în care este necesar numai consimţământul angajatorului cedent;
– prin încetarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului; în acest caz, preavizul va trebui
adresat angajatorului de origine, cu care s-a încheiat contractul de muncă. Pentru necesităţi de ordin
practic privind organizarea muncii şi producţiei la angajatorul unde a avut loc detaşarea, este
recomandabil ca preavizul să fie adresat şi acestuia;
– la expirarea termenului prevăzut în contractul individual de muncă în cazul în care a fost
încheiat pe o durată determinată.
Detaşarea mai poate înceta şi în cazul în care angajatorul la care lucrează salariatul detaşat aplică
unilateral dispoziţiile referitoare la desfacerea contractului individual de muncă sau când îi stabileşte
alte sarcini de serviciu, fără legătură cu felul muncii sale. O asemenea măsură are drept efect doar
încetarea detaşării, fără a afecta contractul individual de muncă21.

1.3.3. Trecerea temporară în altă muncă

1.3.3.1. Noţiune şi temei legal
Instanţa supremă a statuat că prin trecerea temporară în altă muncă se înţelege „schimbarea
locului de muncă în cadrul aceleiaşi unităţi pe o perioadă scurtă de timp”22.
Această situaţie a fost definită ca modificarea unilaterală a contractului de muncă în temeiul
căreia salariatul îndeplineşte, într-o perioadă determinată, o altă funcţie sau meserie decât cea
20
La împlinirea acestui termen, raportul juridic de muncă dintre cel detaşat şi angajatorul
cesionar încetează de plin drept, personalul în cauză revenind la angajatorul cedent, în funcţia şi cu
salariul avut anterior (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind
conflictele de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 665/R/2005, în Lucia Uţă, Florentina Rotaru,
Simona Cristescu, Contractul individual de muncă…, p. 241).
21
Pentru prezentarea opiniilor din literatura juridică privind încetarea detaşării, a se vedea,
Emilian Lipcaru, Consideraţii în legătură cu detaşarea salariaţilor în Codul muncii, în „Dreptul”
nr. 5/2013, p. 116-122.
22
Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 9/1974, în Culegere de decizii pe anul 1974, p.
27.
prevăzută în contract şi care trebuie să corespundă – cu unele excepţii stabilite de lege – calificării
sale profesionale23.
Având în vedere caracterul excepţional, această măsură este posibilă şi fără consimţământul
celui în cauză, care însă se va putea adresa organului jurisdicţional, dacă apreciază că drepturile sale
au fost încălcate.
1.3.3.2. Situaţii

Trecerea temporară în altă muncă poate fi realizată în două situaţii:

a) prima, când este necesar consimţământul special al salariatului;
b) a doua, în care măsura este obligatorie.
Printre cazurile din prima situaţie se află:
– numirea unui înlocuitor cu delegaţie (girarea unei funcţii vacante), inclusiv numirea temporară
într-o funcţie de conducere;
– înlocuirea unei persoane care lipseşte temporar de la serviciu şi căruia angajatorul este obligat
să-i păstreze postul.
În conformitate cu art. 48 din Codul muncii, angajatorul poate modifica temporar locul şi felul
muncii, fără consimţământul salariatului în cazul:
– unor situaţii de forţă majoră;
– cu titlu de sancţiune disciplinară;
– ca măsură de protecţie a salariatului.
În caz de forţă majoră, trecerea temporară în altă muncă nu poate avea loc decât pe perioada în
care acţionează acea împrejurare externă imprevizibilă şi de neînlăturat; dacă sunt neînţelegeri,
salariatul se poate adresa instanţei de judecată, care va hotărî dacă angajatorul abuzează sau nu de
dreptul său.
1.3.3.3. Efectele trecerii temporare în altă muncă
Salariaţii trecuţi temporar în altă muncă sunt obligaţi să îndeplinească întocmai şi la timp
atribuţiile noului loc de muncă. Ei trebuie să respecte disciplina stabilită, fiind răspunzători pentru
orice încălcare a normelor legale, a atribuţiilor stabilite şi a ordinelor superiorilor ierarhici.

1.3.4. Promovarea
Promovarea reprezintă trecerea cu caracter permanent a salariatului într-o altă funcţie,
superioară în grad celei deţinute anterior. De esenţa promovării este schimbarea felului muncii,24 după
caz, ea constând în trecerea dintr-o funcţie de execuţie în una de conducere sau dintr-o astfel de
funcţie în una superioară.

23
A se vedea, de exemplu, Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 323.
24
Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul
muncii. Tratat, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 349.
 De regulă, promovarea se face ca şi încadrarea în muncă, prin examen sau concurs, ceea ce
presupune o serie de operaţiuni anterioare din partea angajatorului: declararea postului vacant;
stabilirea tematicii pentru concurs (examen), condiţiilor de participare şi desfăşurare a acestuia;
anunţarea datei şi a locului desfăşurării acţiunii de verificare a aptitudinilor şi pregătirii profesionale
ale candidaţilor; constituirea comisiei de examinare etc.

1.3.5. Alte cazuri

Prin modificarea definitivă a contractului, în sensul art. 41 din Codul muncii, trebuie înţeleasă
schimbarea unor elemente esenţiale ale acestuia, intervenită în cursul executării sale, şi anume: durata,
felul muncii, locul muncii, condiţiile de muncă, salariul.
Dacă nu există o interdicţie legală, modificarea definitivă a contractului este oricând posibilă
prin acordul părţilor. Însă, modificarea unilaterală prin actul angajatorului, nu este, în principiu,
admisă. În schimb, este permisă dacă modificarea rezultă expres din lege. De exemplu, este cazul
salarizării personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de salarizare în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/200925. Într-o atare situaţie, modificarea drepturilor salariale
(diminuarea lor) nu a operat ca urmare a voinţei angajatorului, ci ca urmare a voinţei legiuitorului,
scopul fiind acela ca, începând din anul 2010, toţi salariaţii din instituţiile publice să fie salarizaţi
unitar, pe principiul supremaţiei legii – în sensul că drepturile de natură salarială să se stabilească
numai prin norme juridice de forţa legii26.

25
Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea
cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia
Europeană şi Fondul Monetar Internaţional (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
761 din 9 noiembrie 2009), modificată ulterior.
26
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale, decizia nr. 3816/R/2011, în Daniela Georgeta Enache, Maria Ceauşescu, Litigii de
muncă, p. 42-43; decizia nr. 3876/R/2011, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 7/2011, p.
113-112.