Lucrări practice 1

Igiena aerului – factorii de mediu și influența lor asupra sănătății

Poluarea. Poluanții atmosferici
Organizația Mondială a Sănătății (OMS):
Poluarea aerului reprezintă prezența în aer a unor substanțe străine de compoziția sa
naturală (în concentrații care pot acționa nociv asupra sănătății organismului uman) sau
variații anormale ale componenților normali.
sau
Poluarea aerului reprezintă prezența în atmosferă a unor substanțe care, în funcție
de natura, concentrația și tipul de acțiune afectează sănătatea, generează disconfort și/sau
alterează mediul.
sau
Poluarea aerului reprezintă modificarea calității aerului atmosferic, rezultată în urma
unor fenomene naturale, dar mai ales antropice (det. de om), care depășesc mecanismele de
autoepurare ale aerului.
Poluarea aerului poate fi:
 simplă (cauzată de un singur poluant)
 complexă (cauzată de mai mulți poluanți)
Efectele poluării aerului realizate asupra organismului sunt generate de:
 natura chimică și/sau fizică a poluantului,
 concentrație (doză) și/sau timpul de acțiune a poluantului,
 solubilitatea în apă (respectiv în mucusul bronșic),
 rezistența organismului,
 starea orgnismului anterioară contactului cu poluantul
și pot afecta direct sau indirect starea de sănătate.
În general, putem tolera o expunere la o concentrație mai mare numai pentru o perioadă mai
scurtă de timp. În expunerea de lungă durată, concentrația poluanților trebuie să fie mult
mai mică pentru a preveni efectele toxice.

În aerul atmosferic se găsesc o multitudine de factori (fizici, chimici, biologici) străini

de compoziția naturală a aerului sau compuși proprii, dar în concentrații modificate față de
concentrațiile naturale, care reprezintă potențiale pericole pentru sănătatea oamenilor.
Acești factori pot deveni nocivi în anumite condiții, creează disconfort, alterează condițiile de
mediu sau pot afecta direct starea de sănătate.
Pentru a exista într-un factor de mediu o floră bacterianpă proprie, trebuie să fie o
componentă organică bine reprezentată. Acești germeni care există în aer sunt de
proveniență naturală (sol, apă de suprafață) și se împart în următoarele categorii :
a) Germeni naturali (saprofiți) = germenii psihrofili (care se dezvoltă la temperaturi mai
scăzute decât temperatura corpului 20 - 22C)
b) Germeni supraadăugați = germenii mezofili (sunt germeni de provenienta umană
sau animală, care se dezvoltă la temperaturi de 35 - 45C, preferând o valoare optimă
de 37C, de aceea se numesc mezofili; majoritatea sunt saprofiți, dar pot fi si tulpini
patogene, care produc îmbolnăviri la om cu cale de pătrundere digestivă). Ei intra in
competitie cu germenii proprii apei (germeni criofili sau psihrofili).
 I. În funcție de sursele de poluare, poluanții se pot clasifica în:

a) Sursele naturale de poluare (sunt specifice anumitor zone, sunt cunoscute și se pot
lua măsuri de protecție ale populației): erupțiile vulcanice, incendiile pădurilor,
eroziunea solului de către curenții de aer, întinderile de deșert.
Mai sunt fenomene naturale generale, care apar în anumite perioade (în funcție de condițiile
atmosferice și geografice) - descompunerea substanțelor organice cu degajarea unor gaze
(CH4 - metan, H2S – hirogen sulfurat, NH3 – amoniac, CO2 – dioxid de carbon), disconfortante
prin miros, care se pot cumula uneori la valori periculoase. Se mai adaugă și alergenii (polen,
puf, păr, praf de casă, ambrozie)
b) Surse de poluare antropică (de orgine umană) ale aerului: traficul rutier, industria,
sistemele de încălzire locală.

II. În funcție de starea de agregare, poluanții se pot clasifica în:

a) Poluanții sub formă de particule (aerosoli) – solizi sau lichizi

 Praful reprezintă fracțiunea solidă a aerosolilor, care a sedimentat.
 Fumul reprezintă un amestec de particule solide, lichide și gaze, rezultat în urma
combustiilor.
 Particule solide sunt particulele foarte mici, a caror importanță derivă din mărimea și
compoziția lor chimică. Ele absorb la suprafața lor apă, substanțe în stare gazoasă,
metale grele.
b) Poluanții sub formă gazoasă (vapori sau gaze) – bioxidul de sulf, acidul sulfuric și
sulfații, ozonul, oxizii de azot, aldehidele.

Agresivitatea particulelor este determinată de mai mulți factori: concentrație,

diametru, natura lor chimică și timpul de expunere.

III. În funcție de efectele asupra organismului, particulele se împart în următoarele

categorii (Gibbs), având în vedere diametrul lor:

 particule cu diametrul între 100-10 µ - sedimentabile în aerul imobil, se depun pe

suprafețe (sol, vegetație, ape, clădiri sau în interior); nu difuzează în aer și sunt
nerespirabile, dar disconfortante, iar când sunt antrenate de curenții de aer se rețin în
nazo-faringe și trahee.
 particule cu diametrul de 10 µ și mai mici (PM 10) rezultă din combustii, sunt particule în
suspensie, cu o mare stabilitate în aer, difuzează puțin în aer, sedimentează în aer imobil
cu viteză uniformă; au o agresivitate mare deoarece sunt respirabile, fiind reținute la
diferite nivele în arborele respirator, în funcție de diametru. Cea mai mare agresivitate o
au particulele cu diametrul de 2,5 µ sau mai mic (PM 2,5), care ajung până la nivel
alveolar, au o compoziție diferită de celelalte, având un conținut mai mare în apă și
radicali acid (sulfat, nitrat), metale grele. Datorită dimensiunilor foarte mici sunt
deplasate de curenți de aer la distanță și pătrund în clădiri. PM 0,5 sunt considerate
particule ultrafine și rolul lor asupra sănătății încă nu s-a certificat.
 particule cu dimensiuni intre 0,1 µ - 0,001µ, care nu sedimentează în aer imobil,
deoarece au mișcări de tip brownian și se deplasează prin ciocnire, difuzează foarte mult.
 Deși sunt respirabile și ajung pana la nivelul alveolelor, în cea mai mare parte sunt
eliminate cu aerul expirat.

IV. În funcție de natura chimică a particulelor, poluanții se împart în:

a) Poluanții cu acțiune asfixiantă: oxid de carbon (CO), hidrogen sulfurat (H2S).

b) Poluanții cu acțiune iritantă: particule care în funcție de diametru produc leziuni tip
inflamație aseptică la nivel respirator - pulberile, oxizii de sulf (bioxid de sulf – SO 2 și
trioxid de sulf – SO3), oxizii de azot (monoxid de azot – NO și dioxid de azot – NO 2),
substanțele oxidante.
c) Poluanții cu acțiune toxică: plumb, fluor, mercur, cadmiu, nitrați.
d) Poluanții cu acțiune fibrozantă: bioxid de siliciu liber (SiO2), asbest, cărbune, unele
metale, bioxid de siliciu, oxizi de fier, unele pulberi vegetale.
e) Poluanții cu acțiune cancerigenă: poluanții organici = hidrocarburi policiclice
aromatice (HPA) – benzen, poluanții anorganici = arsen, crom, beriliu, cadmiu, cobalt,
nichel, seleniu, asbest.
f) Poluanții cu acțiune alergizantă: pulberi alergizante (naturale și artificiale): pulberile
minerale (cuarț, silicații, pulberea de beriliu, zirconiu, bariu și zinc) și pulberile
organice (soia, cacao, turnesol, muștar, cafea, ricin, tutun, polen, ciuperci –
aspergilus, penicilinum, cladosporium, polenul unor flori, arbori sau graminee), gaze
alergizante (bioxid de sulf, oxizi de azot, hidrogen sulfurat, oxid de carbon, bioxid de
carbon).

În aerul poluat al orașelor se întâlnesc ca principali poluanți: PM2,5, NO2 și ozon.

Determinarea microorganismelor din aer sau de pe diferite suprafeţe se utilizează
pentru controlul condiţiilor de igienizare şi a posibilităţilor de răspândire a infecţiilor.
Microorganismele din aer pot fi virusuri, bacterii, fungi.

Poluanții cu acțiune asfixiantă:

oxid de carbon (CO)

Numărul poluanților cu acțiune asfixiantă este mult mai redus decât al poluanților
cu acțiune iritantă. Acțiunea lor asupra sănătății este de o mare gravitate.
Expunerea se face la concentrații moderate, iar riscul acestor efecte este major,
deoarece este cronic (perioada de timp este îndelungată).
Există și riscurile de tip acut ale acestor efecte, atunci când expunerea se face la
concentrații foarte crescute, într-o perioadă de timp scurtă. Efectele acute determină
intoxicații acute (de la forme ușoare până la forme grave, letale).
Poluantul cel mai răspândit dintre asfixianți este oxidul de carbon (CO), care este cel
mai important dintre gazele asfixiante (alături de hidrogen sulfurat), exercitându-și acţiunea
fie împiedicând aportul de oxigen în organism, fie blocând enzimele oxido-reducătoare
tisulare.
Oxidul de carbon (CO) este un compus în stare gazoasă, fără proprietăți
organoleptice (fără gust, fără miros și fără culoare), fiind mai ușor decât aerul (are o
densitate mai mică).
Sursele de oxid de carbon (CO) sunt exterioare (traficul rutier/autovehiculele/gazele
de esapament; industriile) și interioare (spațiile închise), acesta formându-se din combustii
incomplete care nu beneficiază de suficient aer (O 2). Cele mai mai frecvent întâlnite surse de
oxid de carbon (CO) fiind:
- mijloacele de transport mecanic-rutiere, aeriene, navale, feroviare în care reglarea
aportului de aer nu se poate asigura proporţional cu consumul de carburant, astfel încât
gazele de ardere evacuate prin conductele de eşapament conţin CO în mod obişnuit 3-6%, în
caz de uzură şi defecţiuni atingând şi depășind 10%.
- unele procese şi instalaţii industriale, cum sunt cele din siderurgia, metalurgia
prelucrătoare a Fe, rafinarea petrolului, fabricile de hârtie etc.
- sistemele de încălzire locală (sobe improvizate, focuri deschise în interiorul
încăperilor, sobele metalice, orice sistem de ardere şi încălzire în care tirajul de aer este
nesatisfăcător şi care sunt lipsite de dispozitivele de evacuare în exterior a gazelor de
ardere);
- sistemele de pregătire a alimentelor cu gaze (aragaz), lipsite de hotă şi coş de
evacuare în exterior a gazelor de ardere;
- fumatul tutunului, CO rezultând în fum în proporţie de 2-6%, o parte din acesta fiind
inhalat direct de fumători, iar alta răspîndindu-se în încăperile unde se fumează şi expunând
la risc în continuare (atât pe fumători, cât şi pe nefumătorii cu care aceştia coabitează).
- bețișoarele parfumate - folosite necorespunzător dăunează grav sănătății.
Aromoterapia cu bețișoare parfumate ar trebui sa aibă numai proprietăți
vindecătoare. Potrivit studiilor recente, fumul eliberat de acestea conține concentrații
periculoase de oxid de carbon, dioxid de sulf și formaldehidă, benzen și hidrocarburi
aromatice ciclice (PAH). Expunerea prelungită la fumul bețișoarelor parfumate crește riscul
de a dezvolta boli ale tractului respirator și afecțiuni la nivelul gatului și gurii. Se găsesc și
bețișoare non-toxice, complet naturale și rulate manual.
Cea mai mare cantitate de CO este produsă de autovehicule. Concentrațiile
semnificative de CO se găsesc pe căile rutiere cu trafic intens (mai ales în punctele și
perioadele de încetinire sau de oprire). Concentrațiile deosebit de mari de CO se găsesc la
intersecții, în punctele de blocare a circulației și în tunelele rutiere, în garaje.
 Oxidul de carbon (CO) rezultă în urma proceselor de ardere incompletă sau a
acelora în care aportul de O2 este insuficient, ceea ce determină concentrații crescute de
CO.
Arderea combustibililor
1. Prima etapă: formarea oxidului de carbon (CO) în prezența oxigenului (O 2). Dacă
aportul de O2 este scăzut, atunci arderea se oprește în această etapă, având loc o
ardere incompletă.
2. A-2-a etapă: Dacă aportul de O2 este mare, atunci arderea este completă și se
formează bioxidul de carbon și vapori de apă.
Mecanismul de acțiune al oxidului de carbon (CO):
CO din sursele de poluare ale aerului este inhalat și absorbit aproape integral în
aparatul respirator.
CO trece în curentul sanguin până la atingerea unui nivel de echilibru între presiunea
sa parțială din aer și concentrația din sânge.
Pătrunderea CO în sânge determină fixarea sa de către hemoglobină și dă naștere
unui compus stabil: carboxihemoglobina (COHb), proporțional cu concentrația de CO din
aerul expirat.
Hemoglobina nu mai este un mijloc de transport pentru O2 la nivel tisular (fiind
ocupată de CO).
Carboxihemoglobina (COHb) este improprie transportului O2 de la plămâni către
țesuturi și are o influeță negativă asupra disocierii sale de oxihemoglobină - împiedică
oxigenarea sângelui și a țesuturilor.
Afinitatea hemoglobinei pentru CO este de peste 240 ori mai mare decat pentru O2.
Chiar și în cazul unor concentrații foarte mici de CO în aerul poluat, care pătrunde în
plămân și de acolo în sânge, acesta se combină cu hemoglobina și o sustrage combinării sale
normale cu oxigenul.
CO produce modificări acute sau cronice după expuneri la concentrațiile de
carboxihemoglobină (COHb) de până la:
2%: nu se semnalează modificări notabile
2-10%: pot apare manifestări subiective și obiective, hipoxia poate fi evidențiată
prin examene clinice și paraclinice la orice persoană.
10-20%: se resimt subiectiv și se înregistrează obiectiv semnele asfixiei la toate
persoanele expuse intoxicației; apar manifestări ca: oboseală, cefalee, tulburări de
coordonare a mișcărilor, scăderea evientă a performanelor fizice și intelectuale.
20-40%: apar semne grave de intoxicație: cefalee, grețuri, amețeli, tulburări
senzoriale.
 40%: se instalează peirderea conștienței
60%: se produce decesul (concentrațiile mai mari se întâlnesc accidental).

Hipoxia indusă de CO este o hipoxie de transport hematologic.

Dacă nivelul concentrației de CO din aer scade sau dispare prin ventilația cu aer curat,
scoaterea persoanei intoxicate la aer liber, administrarea de oxigen în concentrații
superioare celei atmosferice, are loc deblocarea lentă a Hb, cu eliminarea CO pe cale
respiratorie. Doar în caz de deces, blocarea Hb sub formă de COHb rămâne ireversibilă mai
multe zile – ajută la stabilirea diagnosticului dacă nu se cunoaște cauza decesului.
Expunerea acută la CO determină scăderea auzului, a vederii, a vitezei de percepție, a
timpului de reacție și a dexterității manuale.

Pentru a aprecia expunerea la CO se determină concentrația lui în aer.

Cu toate acestea, indicatorii biologici au mereu o valoare mai mare decât determinările
exogene, deoarece există mari variații individuale în ceea ce privește efectele.
Metodele de determinare:
 determinarea oxidului de carbon (CO) în aer
• metoda colorimetrică
 determinarea carboxihemoglobinei
Există 2 metode:
• metoda directă (metoda recoltării din sânge),
• metoda indirectă (metoda Dräger).

1. Determinarea oxidului de carbon (CO) în aer prin metoda colorimetrică

Principiul metodei:
Oxidul de carbon (CO) reduce clorura de paladiu proporțional cu concentrația lui, iar
paladiul metalic obținut reacționează cu reactivul Folin-Ciocâlteu (amestec de acid fosforic,
wolframic și molibdenic), care dă o colorație galben-verzuie până la verde închis/albastru, în
funcție de concentrația de paladiu sau de oxid de carbon din proba de aer respectivă.
Reactivii:

 Soluție etalon pentru oxidul de carbon – se prepară un etalon artificial din sarea Mohr
(sulfat feroamoniacal): 1 ml corespunde la 30 µg/ml CO
 Apă distilată
 Clorură de paladiu 0,1%
 Reactiv Folin-Ciocâlteu (amestec de acid fosforic, wolframic și molibdenic)
Recoltarea aerului:
Aerul care urmează a fi analizat se recoltează în recipiente de sticlă de dimensiuni
variate (1-5 l) sau în baloane mari din sticlă (TONOMETRE).
Recipientele sunt umpute cu apă, iar la locul de recoltare se golesc și aerul de analizat
ia locul apei evacuate sau sunt vidate (se racordează la o pompă de vid) și astupate bine.
Mod de lucru:
În recipientele în care s-a recoltat aerul de analizat se introduc reactivii, obținînd un
volum total de 10 ml:

 1,5 ml soluție de clorură de paladiu 0,1%

 0,5 ml reactiv Folin-Ciocâlteu
 8 ml apă distilată
 soluție etalon cu concentrația de 30 µg/ml (prima eprubetă este martor și se
distribuie în alte 4 eprubete, pentru a forma o scală: în a-2-a eprubetă = 0,5 ml; în a-
3-a eprubetă = 1 ml; în a-4-a eprubetă = 1,5 ml; în a-5-a eprubetă = 2 ml)
Se agită bine recipientul pentru ca reactivii să vină în contact cu întreaga masă de aer
recoltată și se lasă să reacționeze cel puțin 6 ore, după care se extrage conținutul.
Conținutul recipientului se trece, apoi, într-o eprubetă și culoarea obținută se
compară cu o scală de etalonare colorimetrică, întocmită după următoarea schemă:

Nr. eprubeta 1 2 3 4 5
Soluție etalon CO, ml 0 0,5 1 1,5 2
Apă distilată, ml 8 7,5 7,0 6,5 6,0
Clorură de paladiu, ml 1,5 1,5 1,5 1,5 1,5
Reactiv Folin - Ciocâlteu 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
Concentrația de CO în micrograme 0 15 30 45 60

Scala calorimetrică folosește soluție etalon pentru a compara proba cu norma

sanitară.
Dacă s-a colorat (galben-verzui până la verde închis/albastru), atunci există oxid de
carbon (CO) în proba de aer.
 Determinăm concentrația de CO pe care o comparăm cu concentrația maximă
admisă pentru CO (CMA), care este o valoare europeană. Aceasta se regăsește în legea
privind calitatea aerului atmosferic (Legea 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător):
CMA a CO medie = 10 mg CO/m³ aer/8 ore
Legislația EU prevede în următorii ani o reducere a
CMA a CO medie = 6 mg CO/m³ aer/8 ore.
Rezultatul se calculează după formula:
C în mg/ml = 𝐶𝑜𝑛𝑐𝑒𝑛𝑡𝑟𝑎ț𝑖𝑎 𝑖𝑛 μ𝑔/𝑉𝑜𝑙𝑢𝑚 𝑎𝑒𝑟 𝑟𝑒𝑐𝑜𝑙𝑡𝑎𝑡 (î𝑛 𝑙𝑖𝑡𝑟𝑖)
C = concentrația oxidului de carbon în proba de aer
V = volumul de aer recoltat, în litri
*Avem grijă să convertim înainte μg (soluția etalon are concentrația 30 μg/ml) în mg

Obs! Metoda se folosește numai pentru determinarea concentrației momentane (30 de

minute); prin această metodă nu se pot recolta probe de aer pe durată lungă.

2. Determinarea carboxihemoglobinei

2.1. Metoda directă (metoda recoltării din sânge):

• Principiul metodei:
Oxidul de carbon (CO) eliberat din carboxihemoglobină (COHb) cu ajutorul unui hemolizat și
a fericianurii reduce soluţia de clorură de paladiu (PdCl 2) - proporţional cu concentraţia
oxidului de carbon – la paladiu metalic.
Excesul de clorură de paladiu (PdCl2) se determină colorimetric cu iodura de potasiu (IK):

PdCl2 + CO + H2O → Pd + CO2 + 2HCl

PdCl2 + 4IK → [PdI4] K2 + 2KCL

• Reactivi şi material necesar:

 soluția de clorură de paladiu;
 hemolizant de fericianură;
 iodură de potasiu, soluţie 20%;
 celula de microdifuzie - celula se închide ermetic cu un dop rodat.

 Recoltarea probelor:
În compartimentul central al celulei de microdifuziune (celula Mezincescu) se introduce 1 ml
de clorură de paladiu. În compartimentul periferic al celulei de microdifuziune (celula
Mezincescu) se introduc 5 ml hemolizat și 1 ml sânge (recoltat prin puncție venoasă pe un
anticoagulant – oxalat sau heparină). Apoi, se închide imediat celula.
Se amestecă lichidele din compartimentul periferic prin rotire cu multă atenţie (de 10-15 ori
pentru omogenizare). Se lasă celula la temperatura camerei şi la întuneric până a doua zi
(minimum 6 ore, aproximativ 12 ore).
Se pipetează cu grijă lichidul din compartimentul central într-un balon cotat de 50 ml,
filtrându-l. Se adaugă, apoi, în balon 10 ml de iodură de potasiu (IK) 20% şi se completează
până la semn cu apă distilată.

Paralel cu proba se face o probă martor, în care se pun numai reactivii (fără sânge).
Soluția de clorură de paladiu (PdCl2) se introduce în ambele celule. Se lasă 4-6 ore.

CO din sânge va umple celula și va reduce soluția de clorură de paladiu (PdCl 2) la paladiu
metalic.

După cele 6 ore, se măsoară extincţia probei şi a martorului la spectofotometru, la lungimea

de undă de 50 nm, în cuva de 1 cm.

Se calculează mg soluție de clorură de paladiu (PdCl2) care au fost reduse de oxid de carbon
(CO) după formula:

Calcul: mg PdCl2 redusă= Es – Ep/Es.

PdCl2 = soluție clorură de paladiu;

Es= valoarea extincţiei martorului;
Ep= valoarea extincţiei probei de sânge.

După, se calculează cantitatea de carboxihemoglobină (gramele de COHb), pe baza

corespondenței unui mg de PdCl2 cu 0,0941 carboxihemoglobină

gr COHb/100 ml sânge = A x 0,0941

A = [(𝐸𝑥𝑡𝑖𝑛𝑐ț𝑖𝑒𝑀𝑎𝑟𝑡𝑜𝑟 − 𝐸𝑥𝑡𝑖𝑛𝑐ț𝑖𝑒𝑃𝑟𝑜𝑏ă)/𝐸𝑥𝑡𝑖𝑛𝑐ț𝑖𝑒𝑀𝑎𝑟𝑡𝑜𝑟] = cantitatea de PdCl2 (mg),
care a fost redusă la CO dintr-un ml de sânge
Determinăm și Hemoglobina totală
Ulterior, exprimăm procentul de Carboxihemoglobină (COHb) din hemoglobin (Hb) totală.
COHb % = (g COHb/g Hb totală) x 100

Nefumători: valoarea normală a carboxihemoglobinei (COHb) este maxim 1,5%.

Fumători: valoarea normală a carboxihemoglobinei (COHb) poate avea valori mult mai mari
5-10-15%.

2.2. Metoda Dräger

Utilizată în studiile epidemiologice, deoarece facilitează determinarea rapidă pentru un

număr mare de persoane.
Principiu: Se calculează nivelul de CoHb în funcție de concentrația CO din aerul expirat.
Aerul expirat se trece printr-un tub Dräger care are o umplutură de pentoxid de iod
(I2O5). Oxidul de carbon (CO) reduce pentoxidul de iod la iod elementar, care colorează în
brun suportul alb.
 Material necesar:
 o pungă de PVC prevăzută cu un tub de cauciuc la care este ataşată o clemă;
sau
 un balon de plastic, care se termină cu un tub de sticlă;
 aparatul Dräger – o pompă;
 tuburi Dräger (pentru oxid de carbon), divizate în părți per milion (ppm) – 5/10/15
ppm.
 Recoltarea probelor:
Recoltarea se face în punga de PVC sau într-un balon de plastic: inspir profund urmat de
expir forțat în balon. Apoi, se astupă punga de PVC sau balonul de plastic.
Aerul expirat trece prin tub și colorează în maro granulele albe din tubul Dräger.
Notăm diviziunea până la care s-a colorat tubul.

Subiectul este scos din atmosfera poluată cu oxid de carbon şi este pus să facă
2-3 inspiraţii şi expiraţii. Inspiră apoi profund, se menţine în apnee 20’’ după care suflă forţat
aerul într-o pungă de PVC sau într-un balon de plastic, care se astupă bine şi se transportă în
laborator.
Se ataşează la punga de PVC, pompa Dräger la care este fixat un tub Dräger pentru a
determina oxidul de carbon (CO). Se aspiră aerul din pungă cu ajutorul pompei până când
stratul alb (granulele albe) din tubul Dräger începe să devină maro, oprind pomparea când
îmbrunarea stratului a ajuns la o diviziune exactă.
Se ţine cont de numărul de pompări care s-au efectuat. Citim și notăm diviziunile de pe
tub până unde s-a îmbrunat suportul şi calculăm oxidul de carbon (CO) după indicaţiile date
în prospectul aparatului.

Cunoscând cantitatea de oxid de carbon din aerul expirat în ppm, se poate determina
carboxihemoglobina (COHb), procentual din hemoglobina totală după formula:

% COHb din Hb totală = 𝑉𝑎𝑙oarea CO𝑐𝑖𝑡𝑖𝑡ă (î𝑛 𝑝𝑝𝑚)/5

ppm = părți per milion

Exemplu: pentru 10 ppm citite => concentrația este de 2% COHb.

Obs! Metoda este mai rapidă și nu mai necesită și determinarea hemoglobinei (Hb) totale.