FACULTATEA DE DREPT – PROGRAM MASTER ZI – SIDIE – ANUL 1

Cooperarea transfrontalieră în cadrul

organizațiilor cu vocație politico-militară

Lect. univ. dr. Ramona Ciobanu Masterand: Norocea Elena

2019-2020

1
 CUPRINS:

1. Notiuni introductive

2. Organizatii internationale cu vocatie politico-militara

2.1 Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO)
2.1.1.Constituie si istoric
2.1.2. Obiectivele esentiale
2.1.3. Structura si modul de functionare
2.1.4 Cooperarea cu partenerii globali si alte organizatii internationale

2.2 Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa ( OSCE )

2.2.1 Instituii si srtucturi operationale
2.2.2. Organismele de decizie si negociere ale OSCE
2.2.3. Mecanisme, instrumente si proceduri de rezolvare a conflictelor
2.2.4.Relatia dintre OSCE si celelalte organisme si institutii internationale

3. Concluzii

2
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Dezvoltarea societăţii umane contemporane presupune aplicarea diferitelor modele

de integrare politică şi economică între statele lumii situate în diferite regiuni geopolitice. Astfel,
optimizarea normelor de drept internaţional şi în special a celor ce fac parte din Dreptul
Organizaţiilor Internaţionale, este chemată să stabilească noi condiţii de cooperare între diferite
sisteme economice şi societăţi ale lumii în scopul ameliorării bunăstării şi creşterii economice şi
sociale globale.
Ideea înfiinţării unor organizaţii internaţionale, ca forme instituţionalizate ale colaborării
internaţionale este veche şi a apărut în diferite părţi ale lumii. În Europa această idee a apărut ca
expresie a preocupărilor pentru evitarea războaielor şi asigurarea păcii, comunitatea internaţională
de după cel de-al II lea Război Mondial fiind formată din state independente şi un număr mare de
organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale. În decursul secolelor, diferiţi
gânditori şi oameni politici au elaborat proiecte referitoare la crearea unor organizaţii
internaţionale. În secolele XVII şi XVIII au fost elaborate mai multe asemenea proiecte, dar abia în
secolul al XIX-lea au apărut în Europa primele organizaţii internaţionale. Acestea au fost limitate la
anumite domenii ale relaţiilor dintre state. Astfel în 1815 au luat fiinţă comisiile permanente pentru
Rhin şi în 1856 pentru Dunăre. De asemenea, au fost create organizaţii internaţionale cu vocaţie de
universalitate, în domeniul tehnic, ca de exemplu “Uniunea Telegrafică Internaţională” (1865) şi
“Uniunea Poştală Universală” (1874, 1878).
În secolul XX a fost creată prima organizaţie internaţională pentru apărarea păcii –
Societatea Naţiunilor. Creată in 1919, după Primul Război Mondial, Societatea Naţiunilor a fost
deschisă tuturor statelor din comunitatea internaţională şi a fost predecesoarea actualei Organizaţii
a Naţiunilor Unite.
În decursul deceniilor, alături de organizaţiile internaţionale cu vocaţie de universalitate au
apărut şi organizaţii regionale, create de statele dintr-o anumită regiune geografică. Cooperarea
internaţională s-a amplificat după cel de-al doilea Război Mondial,ceea ce a condus la apariţia a
numeroase organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale constituie un cadru propice pentru stabilirea şi
dezvoltarea relaţiilor dintre statele membre. Aceste organizaţii participă, în nume propriu, la
relaţiile internaţionale şi au calitatea de subiect de drept internaţional public, derivat şi limitat.
Participarea la relaţiile internaţionale şi a altor entităţi decât statele a fost confirmată de
Curtea de Justiţie Internaţională prin “Avizul consultativ” din 11 aprilie 1949, în care se face
precizarea: “dezvoltarea dreptului internaţional, în cursul istoriei sale a fost influenţată de
exigenţele vieţii internaţionale iar creşterea activităţilor colective ale statelor au făcut să apară
cazuri de acţiuni pe plan internaţional din partea unor entităţi care nu sunt state”.
Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale în perioada de după cel de-al doilea Război
Mondial este expresia apariţiei şi dezvoltării procesului de interdependenţă dintre state şi popoare
precum şi a spiritului de solidaritate umană pe plan international.

3
 2. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE POLITICO-MILITARĂ

2.1. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (N.A.T.O.)    

2.1.1. Constituirea şi istoricul N.A.T.O.

Ţările din Europa Occidentală şi aliaţii acestora din America de Nord, respectiv S.U.A. şi
Canada, au fost confruntate în perioada 1945-1949 cu nevoia urgentă de restructurare economică,
fiind în acelaşi timp îngrijorate de politica şi metodele expansioniste utilizate de U.R.S.S..
    În martie 1948, cinci state din Europa occidentală: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
Marea Britanie au semnat Tratatul de la Bruxelles, prin care au decis să-şi constituie un sistem
comun de apărare şi să-şi întărească relaţiile, astfel încât să poată rezista unor primejdii de natură
ideologică, politică şi militară, care ar fi putut fi operaţionalizate sub forma unor ameninţări
directe la adresa securităţii lor.
    În perioada imediat următoare au urmat negocieri cu S.U.A. şi Canada cu scopul de a crea
o alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale
între Europa şi America de Nord. Alte state europene, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi
Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să participe la acest
proces. Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949, prin semnarea tratatului de la Washington, care
instituia un regim de securitate comun, bazat pe un parteneriat între cele 12ţări.
    Alianţa Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au aderat
în mod liber, dupa dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele nationale. Tratatul
precizează drepturile acestor state, precum şi obligaţiile lor internaţionale, conform Cartei
O.N.U.. Ţările membre se angajează să împartă atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele
ce decurg din securitatea colectivă , şi să nu încheie nicio înţelegere internaţională care sa fie
incompatibilă cu Tratatul.

     2.1.2.Obiectivul esenţial şi permanent al Alianţei

Aşa cum a fost enunţat în Tratatul de la Washington, obiectivul NATO constă în apărarea
libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Având la baza valori comune, cum ar fi democraţia, drepturile omului şi respectarea
legilor, alianţa s-a angajat încă de la crearea sa să asigure o ordine pasnică, justă şi durabila în
Europa. Realizarea acestui plan poate fi compromisă de către crize şi conflicte care afectează
securitatea regiunii euroatlantice. De aceea, Alianţa veghează atât la apărarea membrilor săi cât şi
la asigurarea păcii şi stabilităţii în această regiune. Alianţa stabileşte o legătură permanentă între
securitatea Americii de Nord şi securitatea Europei.
Principiul fundamental care călăuzeşte alianţa este acela al angajamentului comun şi al
cooperării mutuale între statele suverane, în situaţia de indivizibilitate a securităţii tuturor
membrilor săi.
    Solidaritatea şi coeziunea în cadrul Alianţei se exercită în domeniul politic şi militar,
garantându-se că nicio ţara aliata nu este constrânsă să conteze în mod unic pe propriile sale
eforturi pentru a răspunde marilor provocări de securitate.
Pentru a realiza obiectivul esenţial al ţărilor semnatare a Tratatului de la Washington şi a
Cartei O.N.U., N.A.T.O. îndeplineşte următoarele misiuni fundamentale de securitate:
SECURITATEA - furnizează una dintre bazele indispensabile unui cadru de stabilitate
regională euroatlantică, fondat pe dezvoltarea de instituţii democratice şi pe angajamentul de a
reglementa neîntelegerile în mod paşnic şi în care nicio ţara să nu fie în măsura să recurga la

4
intimidare sau la constrângere împotriva unei alte ţări, prin ameninţarea cu forţa sau prin folosirea
ei;
CONSULTAREA - conform dispoziţiilor art. 4 din Tratatul de la Washington (Carta
N.A.T.O.) se constituie un cadru transatlantic esenţial în care aliaţii se pot consulta asupra
oricărei probleme care afectează interesele lor vitale, în special asupra evenimentelor care
reprezintă un risc pentru securitatea lor. Aliaţii au dreptul sa procedeze la o coordonare
corespunzătoare a eforturilor lor în domeniile de interes comun;
    DESCURAJAREA şi APARAREA–N.A.T.O. exercită misiunea de descurajare şi de
apărare împotriva oricărei ameninţări cu agresiunea care vizeaza orice ţara membră, conform
dispoziţiilor art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington şi în scopul de a întări securitatea şi
stabilitatea regiunii euroatlantice.
    GESTIONAREA CRIZELOR–Alianţa va fi pregatită permanent pentru a gestiona crizele, de
la caz la caz şi în consens, conform art. 7 din Tratatul de la Washington, va contribui la
prevenirea eficientă a conflictelor şi se va angaja activ în gestionarea crizelor, inclusiv în
executarea unor operaţii militare de răspuns la acestea;
    PARTENERIATUL–Alianţa va promova ample relaţii de parteneriat, de cooperare şi dialog cu
alte ţari din regiunea euroatlantica, în vederea creşterii transparenţei, încrederii reciproce şi
capacitaţii de acţiune comuna cu alianţa.
Şefii de state şi de guverne participanţi la summit au analizat şi provocarile şi riscurile la
adresa securităţii euroatlantice.
    În pofida evoluţiei pozitive a cadrului strategic şi a faptului că o agresiune convenţională de
mare amploare îndreptată împotriva N.A.T.O. este foarte putin probabilă, se mentine posibilitatea
apariţiei unei astfel de ameninţări pe termen lung.
Alianţa încearcă să apere pacea şi sa întărească securitatea în diferite moduri: ocrotind
legătura transatlantică; mentinând o capacitate militară-eficientă pentru a asigura descurajarea şi
apărarea şi pentru a îndeplini gama completă a misiunilor sale; dezvoltând identitatea europeana
de securitate şi apărare în cadrul Alianţei; păstrând capacitatea globală de a gestiona crizele cu
succes; rămânând deschisă unor noi adeziuni; continuând parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu
alte ţări în cadrul abordării în comun a securităţii euroatlantice, în special în ceea ce priveşte
controlul armamentului şi dezarmarea.
LEGĂTURA TRANSATLANTICĂ. N.A.T.O. este legat de un parteneriat puternic şi
dinamic între Europa şi America de Nord, venind în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le
impărtăşesc.
    MENŢINEREA CAPACITĂŢILOR MILITARE ALE ALIANŢEI rămâne esenţială pentru
realizarea obiectivelor în planul securităţii, pentru ca N.A.T.O. să poata preveni orice tentativă de
constrângere sau de intimidare şi să garanteze că o agresiune militara impotriva sa nu poate fi
percepută ca având şanse de succes. Capacitatea militară a Alianţei este de asemenea
fundamentală pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor prin operaţii de răspuns la
crizele ce nu se încadrează în prevederile art. 5 din Tratatul de la Washington.
    IDENTITATEA EUROPEANĂ DE SECURITATE şi APĂRARE. N.A.T.O. va sprijini
aliaţii europeni să acţioneze ei înşişi potrivit nevoilor, scop în care alianţa este pregătită să pună
la dispoziţie mijloacele şi capacităţile sale, pe bază de consens, pentru operaţii în care ea nu ar fi
angajată militar, şicare se vor afla sub controlul politic şi militar al Uniunii Europei Occidentale.
    PREVENIREA CONFLICTELOR şi GESTIONAREA CRIZELOR. N.A.T.O. se va
strădui să prevină conflictele, sau dacă are loc o criză, să contribuie la gestionarea eficace,
conform dreptului internaţional, ceea ce include posibilitatea de a conduce operaţii de răspuns la
crize care nu sunt prevazute în art. 5 al Tratatului de la Washington. La asemenea acţiuni vor
participa şi partenerii alianţei. N.A.T.O. va sprijini, de la caz la caz şi potrivit propriilor sale
proceduri operaţiile de menţinere a păcii şi alte operaţii duse sub autoritatea Consiliului de
5
Securitate al O.N.U. sau aflate în responsabilitatea O.S.C.E., inclusiv punând la dispoziţie
resursele de care dispune alianţa.
    PARTENERIAT, COOPERARE şi DIALOG. Consiliul Parteneriatului Euroatlantic
(E.A.P.C.) va rămâne cadrul general de consultare în toate aspectele de cooperare cu partenerii
N.A.T.O., el oferind o dimensiune politică lărgită pentru consultări şi cooperare.Parteneriatul
pentru Pace este principalul mecanism care permite stabilirea de legături practice în materie de
securitate între alianţa şi partenerii săi şi întărirea interoperabilităţii între parteneri şi N.A.T.O..
alianţa este hotărâta să dea partenerilor un rol mai mare în luarea deciziilor şi în planificarea de
activităţi în cadrul P.f.P. şi să facă acest parteneriat mai operaţional. În cadrul relaţiilor de
parteneriat, cooperare şi dialog, N.A.T.O. va dezvolta relaţiile cu Rusia şi Ucraina, ca urmare a
rolului jucat de acestea în cadrul securitătii euroatlantice.
    EXTINDEREA. alianţa rămâne deschisa adeziunii de noi membri, conform art. 10 din
Tratatul de la Washington. Ea consideră că în anii următori să lanseze noi invitaţii ţărilor dornice
şi capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile legate de statutul de membru. în acest scop
N.A.T.O. a pus la punct un program de activităţi destinat să ajute ţările care aspiră să devină
membre, spre a se pregati în vederea admiterii ca membre ale Alianţei.
CONTROLUL ARMAMENTULUI, DEZARMAREA şi NEPROLIFERAREA. Aliaţii
acordă o importanţă deosebită rolului specific pe care il joacă pentru a favoriza un larg proces
internaţional de control asupra armamentului şi de dezarmare, mai uşor de verificat.
    Alianţa işi va accentua eforturile întreprinse pe plan politic în vederea reducerii riscurilor
ce decurg din proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor acestora.
Scopul principal al Alianţei şi al membrilor săi în domeniul neproliferării constă în a
preveni proliferarea sau, dacă acest lucru are loc, în a inversa cursul prin mijloace diplomatice.
Capacitatea de colaborare strânsa va deveni indispensabila pentru îndeplinirea misiunilor
Aliantei. Structura militara integrata joaca un rol cheie în aranjamentele privind apararea
colectiva a N.A.T.O.. Diferitele elemente ale procesului de planificare a apărării Alianţei trebuie
să facă obiectul unei coordonări eficace, la toate nivelurile, pentru asigurarea pregătirii forţelor şi
structurilor de sprijin în vederea îndeplinirii tuturor misiunilor posibile. Schimburile de informaţii
şi consultările între statele membre N.A.T.O. sunt deosebit de importante în eventualitatea
operării unor schimbări importante în planurile de apărare ale ţărilor respective.
     

2.1.3. Stuctura şi modul de funcţionare ale N.A.T.O

    Cooperarea celor 29 state membre se bazează pe o structură care a fost pusă în practică
încă din primii ani de existenţă ai Alianţei şi ale cărei elemente fundamentale sunt următoarele:
a. Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.), investit cu autoritate politică şi puteri decizionale
reale,este singurul organ al Alianţei a cărui autoritate derivă în mod clar şi explicit din Tratatul
Atlanticului de Nord, conform căruia are însărcinarea de a crea organisme subordonate.   
 b. Comitetul pentru planificarea apărării (D.P.C.),se ocupă de majoritatea problemelor de
apărare şi de cele legate de planificarea apărării colective. Cu excepţia Franţei, toate ţările
membre sunt reprezentate în acest organism. D.P.C elaborează orientări pentru autorităţile
militare ale N.A.T.O. şi, în limitele responsabilităţilor sale, îşi asumă aceleaşi functii şi dispune
de aceleaşi puteri cu cele ale N.A.C., în probleme ce ţin de competenţa sa.
c. Grupul pentru planificarea nucleara (N.P.G.) este principalul cadru în care au loc consultările
asupra tuturor problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate şi de
apărare a N.A.T.O..
d. Secretarul general este o personalitate politică de talie internaţională, numit de ţările membre
pentru a-şi asuma funcţiile de Preşedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului
6
pentru planificarea apărării, al Grupului pentru planificare nucleară şi al altor comitete principale,
concomitent cu cea de secretar general al N.A.T.O.. Este, de asemenea, principalul purtător de
cuvânt al Organizaţiei, atât în relaţiile acesteia cu exteriorul, cât şi în cadrul discuţiilor şi
contactelor cu guvernele ţărilor membre.
e. Statul major internaţional este alcătuit din cetăţeni ai ţărilor membre care lucrează pentru
Consiliu, pentru Comitetele şi grupurile de lucru subordonate lui şi funcţionează în permanenţă
având de rezolvat o gamă largă de probleme curente ce interesează alianţa.
f. Comitetul militar este însărcinat să recomande autorităţilor politice ale N.A.T.O. măsurile
socotite a fi necesare pentru apărarea comună a zonei N.A.T.O. şi de a orienta asupra problemelor
militare pe Comandanţii Comandamentelor Strategice ale N.A.T.O..
 Comitetul militar este cea mai înaltă instanţă militara a Alianţei, plasat sub autoritatea politica a
Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru planificarea apărării sau, dacă este vorba
despre probleme nucleare, a Grupului pentru planificarea nucleară.
g. Structura militara integrată este plasată sub controlul autorităţilor politice de nivelul cel mai
înalt. Ea serveşte drept cadru pentru organizarea apărării teritoriului ţărilor membre impotriva
ameninţărilor îndreptate împotriva securităţii sau stabilităţii lor.
Această structură include o reţea de comandamente strategice şi operaţionale, care acoperă
împreună, întreaga zonă a Atlanticului de Nord. Aceasta asigură desfăşurarea exerciţiilor comune
ale forţelor armate, precum şi colaborarea în domenii cum ar fi sistemele de comunicaţii şi
informare, apărarea aeriana, sprijinul logistic al forţelor armate şi standardizarea la nivelul
interoperabilităţii în domeniul echipamentelor, tehnicilor, tacticilor utilizate şi a procedurilor de
stat major şi a celor administrative.
h. Statul major militar internaţional este însărcinat ca, în calitate de organ executiv al
Comitetului militar, să vegheze la executarea în bune condiţii a hotărârilor şi directivelor
Comitetului militar. Mai are ca sarcină să elaboreze planuri, să întreprindă studii şi să recomande
politica de urmat în probleme de natură militară pe care autorităţile, comandamentele sau
organismele N.A.T.O., sau ţările membre le-au supus spre atenţie Alianţei sau Comitetului
militar. Pe de alta parte, în cadrul Programului de activitate pentru dialog, parteneriat şi cooperare
stabilit de Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (E.A.P.C.) şi al programelor de activităţi
militare adoptate de Comitetul militar, Statul major militar internaţional participă activ la
procesul de cooperare cu ţările din Europa Centrala şi de Est, atât în cadrul E.A.P.C. cât şi în
cadrul Parteneriatului pentru pace (PfP).
i. Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic. Cadrul largit de cooperare şi consultare pe care îl
oferă E.A.P.C. oferă statelor partenere N.A.T.O. posibilitatea de a dezvolta relaţii politice directe
cu alianţa.
    E.A.P.C. are 50 de membri, incluzând toate cele 29 state membre şi în plus, Armenia,
Austria, Azerbaidjan, Belarus, Bosnia Hertegovina, Elvetia, Finlanda, Georgia, Irlanda,
Kazahstan, Kirghistan, Macedonia, Malta, Moldova, Serbia, Suedia, Rusia, Tadjikistan,
Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan.

2.1.4. Cooperarea cu partenerii globali şi alte organizaţii internaţionale

Pe măsură ce ameninţările devin din ce în ce mai imprezivibile ca natură,gamă şi

origine,NATO şi-a extins parteneriatele.Alianţa a apelat la parteneri globali pentru a o ajuta să
combată ameninţările globale care au apărut după începutul noului secol.Aceste aşa-numite «’ţări
de contact ‘,care nu sunt nici state membre şi nici partenere ale Alianţei, includ Japonia, Noua
Zeelanda, Australia şi Coreea de Sud.

7
 NATO este de asemenea angajat în relaţiile sale cu alte organizaţii internaţionale care au
un rol complementar în promovarea păcii şi a securităţii.În contextul operaţiilor de menţinere a
păcii şi de gestionare a crizelor, NATO cooperează cu organizaţii care deţin instrumentele pentru
asigurarea unei păci durabile prin asigurarea dezvoltării politice, economice şi sociale.Aceste
organizatii incud Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa, precum şi alte instituţii cum ar fi EUROCONTROL şi Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii.

2.2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E)

Ideea unei conferinţe permanente privind securitatea europeană a aparţinut URSS. Prima
propunere concretă a fost făcută în 1954 şi constă în încheierea unui tratat pentru o perioadă de
50 de ani, tratat care să fie monitorizat şi pus în aplicare prin intermediul unor instituţii
permanente create special în acest scop. Propunerea nu a fost acceptată de către statele europene
mai ales datorită faptului că în acest proiect era inclusă şi Germania.
Pe la mijlocul anilor ’60 propunerea a fost reiterată de către URSS în forma unei
conferinţe de securitate bazată pe un tratat prin care să fie recunoscute frontierele existente în
acea perioada în Europa şi prin care să se pună bazele unei cooperări economice pe scară largă
între Est şi Vest. Majoritatea statelor europene neutre şi nealiniate la Tratatul de la Varşovia au
primit propunerea cu entuziasm însă NATO a manifestat unele rezerve.
Discuţiile pentru realizarea practică a proiectului au început în noiembrie 1972 şi s-au
finalizat cu adoptarea Cărţii Albastre . Actul final al Conferinţei pentru securitate şi Cooperare de
la Helsinki a fost semnat de 35 de state guverne.
Actul final cuprinde trei mari seturi de recomandări referitoare la:
 aspecte politico-militare privind securitatea cunoscute şi sub denumirea de “ decalogul de
la Helsinki “
 cooperarea în domeniul economic, al protecţiei mediului şi al ştiinţei şi tehnologiei
 cooperarea în domeniul drepturilor omului
Decalogul de la Helsinki cuprinde majoritatea principiilor dreptului internaţional public:
egalitatea suverană a statelor, abţinerea de la ameninţarea şi folosirea forţei, inviolabilitatea
frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea paşnică a diferendelor, neintervenţia în
treburile interne, principiul cooperării, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor rezultate din
tratate, dreptul la autodeterminare al popoarelor, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale incluzând: libertatea de gândire, conştiinţa, religie şi convingeri.
Prăbuşirea comunismului în Europa simbolizată prin distrugerea zidului Berlinului a
produs modificări semnificative şi în domeniul securităţii. În această perioada de tranziţie CSCE
şi-a asumat noi responsabilităţi. Carta de la Paris pentru o nouă Europa semnată la 21 noiembrie
1990 reprezintă primul instrument unilateral prin care se ia act de sfarşitul războiului rece şi prin
care se decide crearea unor instituţii permanente şi a unor mecanisme politice de cooperare.
Aceste modificări precum şi amploarea şi importanţa activităţilor desfăşurate au condus în mod
logic la transformarea CSCE în OSCE.
În prezent OSCE include 57 de state şi acoperă o largă arie geografică situată între
Vancouver şi Vladivostok. In cadrul acestui perimetru OSCE reprezintă instrumentul primordial
de avertizare şi prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor şi reabilitare post – conflictuală.
OSCE abordează problema securităţii într-o nouă manieră ce se bazează pe cooperare,
luând în considerare o gamă largă de aspecte incluzând controlul armamentelor, diplomaţia
preventivă, drepturile omului, monitorizări ale alegerilor, probleme economice şi de protecţia

8
mediului, măsuri de securitate. Toate aceste aspecte variate ale securităţii sunt privite ca fiind
interconectate şi interdependente, ceea ce duce la concluzia că securitatea este indivizibilă.
Pornind de la premisa că securitatea este indivizibilă, statele participante au obligaţia de a
colabora pentru prevenirea conflictelor, pentru reducerea riscurilor şi pentru soluţionarea crizelor.
Acest principiu porneşte de la ideea conform căreia cooperarea poate beneficia tuturor, în timp ce
insecuritatea unui singur stat poate avea consecinţe asupra tuturor celorlalte. Cheia acestui
mecanism este deci cooperarea, desfăşurarea de activităţi în folosul celorlalţi, nu împotriva lor.
Cooperarea în domeniul securităţii presupune un parteneriat real bazat pe transparenţă şi
încredere reciprocă, excluzând din start orice fel de comportamente sau pretenţii de hegemonie
asupra altor teritorii. Principiul securităţii prin cooperare se reflectă mai ales în faptul că toate
statele membre au drepturi egale iar deciziile sunt luate prin consens; nici-un stat nu-şi va
consolida securitatea pe cheltuiala celorlalte.
OSCE este organizaţie politică, deciziile sale fiind de asemenea politice însă acest aspect
nu le lipseşte de eficacitate, ele fiind semnate la cel mai înalt nivel politic,  beneficiaza uneori de
o autoritate chiar mai puternică decat cea a legilor internaţionale.
Aria de acoperire a OSCE include Europa Continentală, Caucazul, Asia Centrală şi
America de Nord având parteneri şi în Asia şi zona mediteraneană.

       2.2.1. Instituţii si structuri operaţionale din cadrul OSCE

  Preşedintele în exerciţiu deţine responsabilitatea executivă iar în ceea ce priveşte

coordonarea acţiunilor curente ale organizaţiei,preşedintele coordonează desfăşurarea lucrărilor
organismelor, monitorizează activităţile privind prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi
reabilitarea post – conflictuală.
Preşedenţia OSCE este deţinută pentru o perioadă de un an prin rotaţie de către miniştrii
afacerilor externe ai statelor membre. Preşedintele în exerciţiu este asistat de cel precedent şi cel
viitor, împreună formând Troika. Preşedintele poate de asemenea forma grupuri ad – hoc sau
poate desemna anumite persoane pentru rezolvarea anumitor crize sau situaţii conflictuale.
Secretarul General acţionează ca un reprezentant al preşedintelui şi îl susţine pe acesta în
toate acţiunile sale privind îndeplinirea scopurilor OSCE. Postul de secretar general a fost
instituit prin Conferinţa de la Stockholm din 1992. Secretarul este numit de Consiliul Miniştrilor
pentru o perioadă de trei ani şi este şeful Secretariatului organizaţiei.
Secretariatul are ca sarcini menţinerea contactului cu organizaţiile internaţionale şi cu
organizaţiile neguvernamentale, sarcinile administrative financiare şi de personal ale organizaţiei.
Ca urmare a deciziei Consiliului Permanent din 29 iunie 2000 Secretariatul include următoarele
structuri: Biroul Secretarului General, Centrul pentru prevenirea conflictelor, Departamentul
buget şi servicii, Departamentul resurse umane, Biroul de coordonare a activităţilor economice şi
de protecţie a mediului, Biroul Secretariatului de la Praga.
Biroul pentru alegeri libere instituit prin reuniunea de la Viena  a fost transformat de
către Consiliul Miniştrilor în 1992 în Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului.
Biroul desfaşoară activităţi în special pentru:   desfăşurarea de alegeri libere şi
democratice  monitorizarea alegerilor  asigurarea de asistenţă pentru consolidarea instituţiilor
democratice, protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor civile;    implementarea activităţilor
cuprinse în dimensiunea umană a OSCE.
              Reprezentanţii pentru libertatea mijloacelor de informare. Acest organ a fost creat prin
Summitul de la Lisabona – 1996 iar principala sa atribuţie este de a asista guvernele urmărind
crearea şi dezvoltarea unei prese libere şi independente, aspecte ce sunt considerate cruciale
pentru existenţa şi funcţionarea unei societăţi democratice.
9
 Îînaltul Comisariat pentru Minorităţi Naţionale. OSCE a creat această instituţie în 1992 –
Helsinki pentru a identifica în faza incipientă tensiunile etnice ce s-ar putea transforma în
conflicte şi pentru a gestiona aceste tensiuni. Înaltul Comisariat funcţionează ca un instrument
diplomatic preventiv iar Biroul Înaltul Comisariat se afla la Haga. Înaltul comisar este ajutat în
activitatea sa de un grup format din 11 persoane. În vederea obţinerii informaţiilor Înaltul
Comisariat urmăreşte să promoveze dialogul bazat pe încredere şi cooperare între părţi. Pentru
rezolvarea situaţiei Înaltul Comisariat poate înainta guvernelor implicate rapoarte cu propuneri
privind rezolvarea situaţiilor conflictuale cu care acestea se confruntă.
            Adunarea Parlamentară a OSCE 
Carta de la Paris pentru o nouă Europă recunoscând importanţa şi rolul pe care
parlamentarii îl pot avea în procesul declanşat la Helsinki, a propus crearea unei adunări care să
cuprindă membrii ai parlamentelor statelor membre.
Toate parlamentele statelor membre au dreptul să fie reprezentate la Adunarea
Parlamentară în concordanţa cu numărul populaţiei fiecărei ţări. Iniţial Adunarea a fost compusă
din 245 de membri dar o dată cu creşterea  numărului statelor membre de la 34 la 57 a crescut şi
numărul de reprezentanţi în adunare la 323.
Obiectivul primar al Adunarii este de a facilita dialogul interparlamentar, alături de acesta
urmărind:
 implementarea obiectivelor OSCE în legislaţia statelor membre
 discutarea şi analizarea aspectelor înaintate de către Consiliul Miniştrilor şi reuniunile
şefilor de stat şi guverne
 dezvoltarea şi promovarea unor mecanisme de prevenire şi rezolvare a conflictelor
 întărirea şi consolidarea instituţiilor democratice în statele membre
 se contribuie la dezvoltarea relaţiilor de coperare între membri
În vederea îndeplinirii acestor obiective, Adunarea adoptă declaraţii, rezoluţii şi
recomandări, desfăşoară seminarii, organizează misiuni, delegaţii şi programe în statele membre
şi în anumite zone conflictuale sau pentru monitorizarea alegerilor.
Adunarea se întruneşte în sesiune ordinară anual ocazie cu care îşi alege şi preşedintele
pentru anul urmator. În intervaul dintre sesiunile anuale lucrările Adunarii sunt desfaşurate de
către organele sale.
Adunarea Parlamentară întreţine relaţii stranse cu celelate organisme ale OSCE, toate
activităţile sale fiind raportate către preşedintele în exerciţiu şi Consiliul Permanent; de asemenea
Adunarea are reprezentanţi în cadrul fiecărei instituţii a organizaţiei.
Pe plan extern Adunarea cooperează cu adunările parlamentare ale Consiliului Europei,
NATO, Uniunii Europene, Uniunii Europei Occidentale şi Adunarii Uniunii Inter-parlamentare.
Toate aceste adunări beneficiază de statut de observator în cadrul Adunării Parlamentare a OSCE.
Curtea de Consiliere şi Arbitraj a fost înfiinţată în 1992 prin Convenţia de Consiliere şi
Arbitraj dar a intrat în vigoare abia în 1994. Scopul sau este de a aplana disputele şi conflictele ce
îi sunt înaintate de către statele semnatare ale convenţiei. Curtea nu este un organism permanent
al OSCE, ea întrunindu-se numai atunci când este însărcinată cu soluţionarea unei cauze.
Curtea are două organisme: Comisia de Consiliere şi Tribunalul Arbitral. Procedura
prevede că statele se pot adresa în vederea soluţionării unei cauze mai întai Comisiei de
Conciliere. Hotărârea Comisiei de Consiliere poate fi acceptată de părţi sau nu, (în acest caz),
părţile având la dispoziţie un interval de 30 zile în care să decidă. în cazul în care hotărarea nu
este acceptată cauza va fi înaintată Tribunalului Arbitral a cărui hotărare este obligatorie.
Până în prezent Curtea nu a fost solicitată pentru soluţionarea vreunei  cauze. 

10
 2.2.2. Organismele de decizie şi negociere ale OSCE 

În mod tradiţional OSCE a reprezentat o organizaţie politică de consultare şi negociere

între state, deciziile sale fiind de asemenea de natură politică. Organismele de decizie şi
negociere în cadru OSCE sunt următoarele:
a) Reuniunile şefilor de stat şi guverne sunt întruniri periodice ale celor menţionaţi prin
care sunt stabilite priorităţile organizaţiei, liniile şi principiile directoare pentru activitatea
viitoare.
b) Consiliul Miniştrilor asigura în intervalul dintre reuniunile şefilor de stat şi guverne
îndeplinirea obiectivelor stabilite. Consiliul se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compuns
din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre.
c) Consiliul Permanent fost Comitet Permanent este organismul principal al OSCE, are
sediul la Viena, el ocupându-se de toate aspectele ce intra în aria competenţei OSCE, asigurând
funcţionarea de zi cu zi a organizaţiei. Membrii săi sunt reprezentanţi permanenţi ai statelor
membre şi se întrunesc săptămânal.
d) Consiliul Superior – fost Comitet al Înalţilor Funcţionari, are rolul de a se întruni în
situaţii de urgenţă în vederea rezolvării unor crize. Această funcţie a sa este cunoscută mai des
sub numele de “ Mecanismul de la Berlin “.Celelalte funcţii şi atribuţii ale Comitetului Înalţilor
Funcţionari au fost preluate de către Consiliul Permanent.
f) Forumul pentru securitate şi Cooperare este alcătuit din reprezentanţi ai statelor
membre care se întrunesc săptămânal la Viena, pentru negocieri şi consultări privind măsurile de
securitate şi stabilitate în Europa. Principalele sale obiective sunt:    negocieri asupra dezarmării;  
măsuri de creştere a încrederii privind securitatea;consultări intensive pe teme de securiatate; 
reducerea continuă a riscurilor apariţiei conflictelor;    implementarea măsurilor stabilite.
În cadrul acestor organisme deciziile sunt luate prin consens , ceea ce înseamnă absenţa
oricăror abţineri sau opuneri. Acest aspect este o reflectare a principiului securităţii prin
cooperare.

2.2.3. Mecanisme, instrumente şi proceduri de rezolvare a conflictelor 

Punctele decisive în rezolvarea eficientă a unei crize le constituie descoperirea acesteia

într-o fază incipientă şi luarea de măsuri adecvate situaţiei respective. Cu toate că în principiu se
prevede regula consensului pentru adoptarea de masuri şi decizii, în cadru OSCE sunt prevăzute
şi o serie de mecanisme şi proceduri care să ofere o intervenţie promtă şi eficientă şi care să
mobilizeze şi să concentreze eforturile asupra situaţiei conflictuale.
Mecanismele Dimensiunii Umane includ mecanismele de la Viena şi Moscova.
Mecanismul de la Viena prevede obligaţia statelor de a furniza la cererea celorlalte state
informaţii, de a organiza întruniri bilaterale şi de a permite statelor membre să aducă problema în
cauză în atenţia celorlalte state. Mecanismul de la Moscova prevede opţiunea trimiterii unei
misiuni de experţi care să asiste statele în conflict. Misiunea poate fi solicitată de statele în
conflict sau poate fi iniţiată la propunerea a cel puţin şase  state. Misiunea se va folosi de
informaţiile de care dispune, de bune oficii şi de mediere pentru promovarea dialogului şi
cooperarii dintre părţi.
Mecanismul de consultare şi cooperare privind activităţi militare neobişnuite şi
neprogramate se aseamănă cu cel de la Viena, statele fiind obligate la cererea celorlalte să explice
mobilizarea de forţe armate în alte zone decât cele în care sunt mobilizate pe timp de pace şi care
pot avea o semnificaţie militară asupra celorlalte state.

11
 Mecanismul de cooperare în cazul unor incidente de natură militară prevede obligaţia
statului respectiv de a informa în cel mai scurt timp într-o formă scurtă şi clară celelalte state
pentru evitarea unor interpretări greşite a evenimentelor ce ar da naştere la conflicte. La cererea
statelor interesate privind clarificarea evenimentelor răspunsul trebuie să fie prompt.
Pentru a asigura descoperirea cat mai rapida a situaţiilor generatoare de crize statale au
dreptul de a informa organele şi organismele OSCE.
Mecanismul de la Berlin privind consultarea şi cooperarea în situaţii de urgenţă prevede
că statele pot solicita preşedintelui în exerciţiu să convoace o întrunire de urgenţă a Consiliului
Superior în vederea soluţionării situaţiei.
Mecanismele privind soluţionare pe cale paşnică a conflictelor includ mecanismul de la
Valletta şi mecanismul Curţii de Conciliere şi Arbitraj. Mecanismul de la Valletta prevede
numirea unui grup de raportori care să medieze conflictul purtând discuţii cu părţile implicate, în
mod individual sau în comun.
Măsurile de sporire a încrederii şi securităţii statelor reprezintă prevederi privind
verificarea şi schimbul de informaţii în legătură cu forţele armate şi activităţile militare. Aceste
măsuri includ schimbul anual de informaţii militare, ratificări privind desfăşurarea în viitor a
anumitor activităţi militare, schimbul de calendare ale activităţii militare, stabilirea unor principii
privind transferul armelor. Scopul acestor măsuri este de a promova încrederea reciprocă,
transparenţa şi deschiderea spre cooperare.
Codul de conduită privind aspecte politico – militare ale securităţii a fost adoptat în 1994
la Budapesta. Codul reafirma obligaţia statelor de  a acţiona solidar în cazul violării normelor şi
angajamentelor OSCE; codul prevede de asemenea obligaţia de neacordare a asistenţei statelor
care folosesc forţa sau ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei
oricărui stat.

2.2.4. Dimensiunea economică a OSCE

OSCE nu este o organizaţie economică dar abordarea sa asupra securităţii ia în calcul şi

aspecte economice şi de protecţia mediului plecând de la premisa că solidaritatea în aceste
domenii poate contribui la menţinerea pacii şi stabilităţii. Pe de altă parte însă, nerezolvarea
problemelor economice şi de protecţia mediului pot conduce la tensiuni între state.
Dimensiunea economică a OSCE presupune urmărirea tendinţelor economice şi de
protecţie a mediului în cadrul statelor membre cu scopul de a avertiza statele în cauză de
posibilitatea apariţiei unei situaţii conflictuale. De asemenea se urmăreşte elaborarea unor politici
economice şi de mediu în special pentru statele aflate în tranziţie.
Principalele instrumente implicate în dimensiunea economică sunt Coordonatorul
activităţilor economice şi de mediu şi Forumul Economic.

2.2.5. Relaţiile dintre OSCE şi celelalte organisme şi instituţii internaţionale

 Reprezentând mai mult un proces decât o organizaţie, fosta CSCE a întreţinut relaţii
restrânse, mai mult formale cu celelalte organizaţii internaţionale. O dată cu sfârşirea Războiului
Rece, conceptul de securitate regională a evoluat substanţial, necesitatea cooperării cu celelate
instituţii devenind imperioasă. În momentul actual OSCE reprezintă o parte importantă a reţelei
de organizaţii care se ocupă de drepturile omului, securitatea regională şi probleme economice.
Având în vedere evoluţia şi complexitatea aspectelor privind securitatea, cooperarea în materie
este vitală atât la nivel politic cât şi practic. Aceste aspecte au fost afirmate şi recunoscute la
Summiturile OSCE de la Budapesta, Lisabona şi Copenhaga.

12
 Unul dintre cei mai apropiaţi parteneri ai OSCE este ONU astfel la summitul de la
Helsinki (’92) statele participante au declarat OSCE ca fiind “ un aranjament regional în sensul
capitolului VII al Cartei ONU “.
Relaţiile stranse sunt menţinute şi cu Consiliul Europei, începând din 1993 find
organizate întruniri bilaterale la nivel înalt între preşedinţii şi Secretarii generali ai celor două
organizaţii. Cele două organizaţii desfăşoară şi activităţi în comun, în special întruniri, conferinţe
şi grupuri de lucru pe teme cum ar fi rolul mijloacelor de informare în situaţiile conflictuale,
monitorizarea alegerilor.
Începând din 1993 au fost inaugurate întruniri tripartite între OSCE, Consiliul Europei şi
ONU iar începând din 1996 la aceste întruniri participă şi organismele reprezentative în domeniul
drepturilor omului ale celor trei organizaţii.
OSCE cooperează de asemenea cu Uniunea Europeană, majoritatea statelor membre
OSCE fiind şi membre ale UE, ceea ce conduce la concluzia că Uniunea Europeană are un rol
important în cadru OSCE.Acest aspect este o ilustrare a politicii externe şi de securiatte comună a
UE în plină acţiune.
OSCE menţine contacte strânse şi cu alte organizaţii internaţionale cum ar fi NATO, fostă
Uniune a Europei Occidentale ale cărei sarcini au fost transferate UE după auto dizolvarea sa şi
cu organizaţiile neguvernamentale.
Aceste aspecte ale colaborării politice sunt completate prin activităţile practice
desfăşurate în comun de aceste organizaţii în diferite zone conflictuale: Kosovo,  Albania,
Croaţia, Tadjikistan, Georgia, Bosnia şi Herţegovina.

13
 3. CONCLUZII

Organizaţiile internaţionale au parcurs,într-o perioada relativ scurtă,drumul de la un

subiect secundar în relaţiile internaţionale până la un subiect calitativ extrem de important,
element integrant al comunităţii şi relaţiilor internaţionale contemporane.
În prezent, rolul organizaţiilor internaţionale în cadrul sistemului internaţional este unul
esenţial, acestea devenind instrumente indispensabile cu precădere în domeniul economic, social
si în sfera drepturilor omului.
Situaţia internaţională caracterizată de intensificarea fenomenului globalizării, necesitatea
rezolvării unor noi tipuri de probleme apărute în cadrul comunităţii internaţionale subliniază rolul
crescând al organizaţiilor internaţionale precum şi evoluţia acestora ca răspuns de adaptare la
noile provocări la adresa comunităţilor internaţionale din toate punctele de vedere, evoluţie care
reprezintă o provocare pentru teoreticienii dreptului internaţional.
De asemenea, în ceea ce priveşte relaţiile dintre state, dintre princiipiile care le
guvernează, un rol deosebit de important îl ocupă „principiul cooperării între state”. Norma
cooperării se subsumează aceleia privind dezvoltarea de relaţii paşnice iar cuprinsul ei porneşte
de la colaborarea pentru menţinerea păcii şi merge pâna la aceea în domeniul economic, social,
cultural, etc.
Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale, ca şi extinderea obiectului activităţii
acestora, reprezintă o caracteristică a vieţii internaţionale contemporane. Aceasta se datorează
necesităţii extinderii colaborării internaţionale în diverse domenii ale relaţiilor între state, cu
participarea unui număr cât mai mare de state.
Organizaţiile internaţionale au reflectat cerinţele si condiţiile în care au fost create şi au
funcţionat. Există o tendinţă constanta de adaptare a lor la noile cerinţe ale relaţiilor
internaţionale, la schimbările care intervin în lume, chiar dacă uneori acest proces este dificil,
întâmpinând opoziţia unora din membrii organizaţiilor.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Florian Coman, “Drept International public” , Editura Sylvi, Bucuresti, 1999.

2. Viorel Marcu, “Drept Instituţional Comunitar”, Editura Lumina Lex, 2000.

3. Marţian I.Niciu, “Organizaţii Internaţionale(Guvernamentale)”, Editura

Fundaţiei:’Chemarea’ Iaşi, 1992.

4. Horia C.Matei, Silviu Negut, Ion Nicolae, Nicolae Steflea, “Statele lumii, mică
enciclopedie”, editia a V-a, editura Romby, Bucureşti, 1993

5. Grigore Geamănu, “Drept internaţional public”, vol.II, Ed.didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1983.

6. Octavian Manolache, “Drept Comunitar- Instituţii comunitare”, Editura All

Beck, Bucureşti, 2000

15