CAPITOLUL I: ANATOMIA REGIUNII INGHINALE

Canalul inghinal este situat în partea inferioară a regiunii inghinale mai sus de
ligamentul inghinal. Această porțiune a regiunii poartă denumirea de triunghi inghinal.
Laturile triunghiului: latura superioară este reprezentată de linia orizontală trasată prin
punctul ce delimitează treimea laterală de cea media a ligamentului inghinal , latura mediană
este reprezentată de marginea laterală a mușchiului drept abdominal iar inferior de ligamentul
Poupart.
În canalul inghinal distingem două orificii sau inele și patru pereți ai canalului
inghinal. Inelul inghinal superficial se formează din două fascicule separate ale aponevrozei
mușchiului oblic extern abdominal unite prin fibre arciforme, ce redau fisuri dintre fascicule
forma de inel. Pe lângă cei doi pilieri descriși anterior există și al treilea ce este reprezentat de
fascicolul profund al inelului superficial sau ligamentul reflex. El prezintă fibre aponevrotice
inferioare ale mușchiului oblic extern din partea opusă care traversează linia mediană ,
posterior de aponevroza mușchiului oblic extern abdominal. Și aderă la ligamentul inghinal.
Prin inelul inghinal superficial la bărbați in mod normal se poate introduce cu ușurință
vârful degetului mic iar la femeie e puțin mai îngust.
Inelul inghinal profund corespunde din partea cavității abdominale fosetei laterale
inghinale. Cordonul spermatic pătrunde în canalul inghinal prin inelul lui profund împreună
cu fascia transversală care invaginându-se în formă de pâlnie constituie o teacă comună pentru
cordonul spermatic și testicul.
Marginea medială a inelului inghinal intern este consolidată de o porțiune evidențiată a
fasciei transversale , numită ligamentul inter-foveolar care superior aderă la mușchiul
transvers abdominal iar inferior la ligamentul inghinal.
Peretele anterior al canalului inghinal este constituit din aponevroza mușchiului oblic
extern. Peretele posterior este format din fascia transversală consolidat de fibre aponevrotice
ale mușchiului abdominal transvers. Aceste fibre se îndreaptă în jos pe marginea mușchiului
spre ligamentul inghinal și se numesc coasta inghinală. Peretele superior este format din
marginile inferioare ale mușchilor abdominali oblic intern și transvers. Peretele inferior este
format din ligamentul inghinal. Canalul inghinal la bărbați are o lungime de 4-5 cm iar la
femeie este puțin mai scurt și mai îngust. Distanța dintre peretele superior și cel inferior al
canalului inghinal este sau dintre mușchii abdominali oblic intern și transvers superior și
ligamentul inghinal inferior poartă denumirea de spațiu inghinal. Forma lui variază ( fisulară,
ovală, triunghiulară ) având dimensiuni diverse și o importanță deosebită la apariția herniilor
inghinale.

Imaginea numărul I 1- Anatomia regiunii inghinale

Prin canalul inghinal trec cordonul spermatic la bărbați și ligamentul rotund al uterului
la femei. Cordonul spermatic reprezintă un ansamblu de formațiuni anatomice , învelit da
fascia transversală pe care se depun mușchiul cremaster , nervul ilio-inghinal și ramura
genitală a nervului genito-femural. Toate elementele anatomice sunt acoperite de fascia
spermatică externă , care constituie un derivat al fasciei superficiale a peretelui abdominal
antero-lateral.
Cordonul spermatic este format din :
1. Canalul deferent
2. Artera testiculară - ramură a aortei abdominal
3. Artera cremasterică ce pleacă din artera epigastrică inferioară
4. Artera diferențială- ramură a arterei iliace interne
5. Venele care însoțesc arterele formează plexul scrotal pampiniform și aduc
sângele din testicul
Cordonul spermatic se formează numai după coborârea testiculului din cavitatea
abdominală în scrot. Din porțiunea inferioară a testiculului inferioară a testiculului situat la făt
la nivelul vertebrelor L1-2 coboară ligamentul scrotal al testiculului. Paralel cu dezvoltarea
intrauterină a fătului , începând cu luna a patra , testiculul treptat se deplasează în scrot
urmând ligamentul conductor și formând procesul peritoneo-vaginal.
Ultimul prezintă o prelungire a peritoneului parietal de care aderă foițele straturilor
peretelui abdominal o dată cu coborârea testiculului în scrot. De obicei porțiunea superioară a
prelungirii peritoneale se obliterează și comunicarea între cavitatea abdominală și sacul seros
al testiculului se întrerupe. Fragmentele rămase ale acestui canal poate duce la prolabarea
directă a organelor din cavitatea abdominală prin canalul inghinal deschis până în scrot și
formarea herniilor inghinale congenitale care necesită intervenții operatorii speciale.

Imaginea nr I 2- canalul inghinal

 CAPITOLUL II: HERNIILE INGHINALE

2.1 Clasificarea herniilor

Prin noțiunea de hernie se subînțelege ieșirea viscerelor prin locurile slabe sau orificii
de origine patologică ale peretelui abdominal cu păstrarea integrității peritoneului.
Herniile abdominale se împart în externe și interne . Cele interne apar la pătrunderea
viscerelor cavității abdominale în recese sau funduri de sac care în mod normal nu conțin
organe.

După sediul anatomic herniile externe ale peretelui abdominal antero-lateral se împart
în:
 Inghinale
 Femurale
 Herniile liniei albe
 Ombilicale
 Herniile Spiegel
 Herniile apendicelui xifoid
 Lombare
 Obturatori
După particularitățile etiologice herniile externe se împart în :
 Congenitale
 Dobândite
 Postoperatorii
  Recidivate ( după operații efectuate anterior în hernia cu sediul respectiv)
 Traumatice ( dacă perineul parietal și tegumentul sunt intacte)
După simptomele clinice herniile se clasifică în :
 Reductibile – conținutul din sacul herniar în clinostatism se reduce singur în cavitatea
abdominală și iese din nou în poziție verticală.
 Ireductibile – semnele de ocluzie intestinală lipsesc și este imposibil a reduce
conținutul herniar.
 Strangulate – se comprimă viscerele la nivelul inelului hernia

2.2 Definiția herniilor inghinale

Herniile inghinale reprezintă cea mai frecventă patologie chirurgicală dar și cel mai frecvent
tip de hernie. Se consideră că aproximativ 80% din totalul herniilor sunt de origine inghinală.
Herniile inghinale apar mai frecvent la bărbați față de femei ( raportul este de 1la 8), probabil
atât anatomiei particulare a bărbatului cât și a modului lui de viață care predispune la apariția
herniilor. Herniile inghinale indirectesunt mai frecvente față de cele directe și de asemenea sunt
mai frecvente pe partea dreaptă față de partea stângă. O treime din persoanele care au hernie
inghinală poate dezvolta hernie inghinală controlaterală.

2.3 Etiopatologia herniilor inghinale

Herniile inghinale pot să apară ca urmare a unor manevre ce fac presiune pe punctele slabe
ale organismului , în cazul herniei inghinale , zona canalului inghinal.
Cauzele prezumtive ce pot duce la apariția herniilor inghinale sunt reprezentate de :
 Tuse cronică sau tuse puternică
 Boli pulmonare cronice obstructive
 Obezitate
 Încordarea musculaturii abdominale cu efect și asupra canalului inghinal
 Constipația cronică
 Prostatitele
 Sarcina
 Istoricul familial de hernia
  Exercițiile fizice statice
 Manevra Valsalva
 Ascita sub tensiune pe lângă hernia ombilicală pe care poate să o determine este un
factor și pentru herniile inghinale
 Ortostatismul prelungit
 Defecte ale sintezei de collagen
 Anevrismele arteriale
 Fumatul prin faptul ca da boli pulmonare cronice obstructive
 Ridicarea de greutăți
 Incizii ale cadranului inferior abdominal
 Scăderea bruscă în greutate
Anatomia patologică a herniilor evidenţiază trei elemente comune tuturor
herniilor:
1. Sacul herniar - prelungire a peritoneului, are trei părţi: gâtul (coletul), corpul şi fundul
sacului.
Imaginea nr II