2

SURSE DE LUMINĂ ŞI TIPURI

DE RADIAŢII LUMINOASE

2.1 Clasificări

Orice corp care emite radiaţii luminoase constituie o sursă de

lumină.
Sursele care emit lumină direct, datorită transformării unei alte
forme de energie în energie luminoasă sunt surse primare, iar
corpurile iluminate care devin vizibile datorită proprietăţii lor de a
reflecta lumina sau de a o transmite prin ele, sunt surse secundare.
Sursele primare sunt naturale (soarele, stelele, focul) sau
artificiale, create de om: lumânarea, lampa cu petrol, sursele electrice
de lumină - becuri, lămpi cu descărcări în gaze, leduri, ş.a.
Întreţinerea în timp luminii necesită alimentarea sursei de
lumină energie din exterior. Există două tipuri de radiaţii luminoase:
radiaţia termică şi luminescenţa.
Radiaţia termică se obţine prin excitare termică, respectiv prin
încălzirea corpurilor, ca urmare a ciocnirii dintre atomi, ioni şi
molecule. La temperatura mediului ambiant corpurile emit numai
radiaţii infraroşii cu efecte calorice.
Luminescenţa este fenomenul emisiei de radiaţii ce nu sunt de
natură termică. Dintre formele de luminescenţă existente doar două
prez intă interes practic:
Electroluminescenţa prin care gazele şi vaporii metalici
emit radiaţii luminoase prin descărcări electrice (fig.2.1), respectiv prin
ciocnirea atomilor şi moleculelor acestor substanţe cu fascicule de
electroni şi ioni ce apar în aceste procese.
Fotoluminescenţa este luminescenţa unor substanţe sub
acţiunea radiaţiilor electromagnetice, excitaţia atomilor fiind rezultatul
absorbţiei de radiaţii. Substanţele luminescente solide se numesc
luminofori. La rândul ei fotoluminescenţa se numeşte

16
 fluorescenţă dacă emisia de radiaţii durează foarte
puţin timp (până la 10 -8 s) după dispariţia excitării, şi
fosforescenţă dacă emisia durează mai mult, ca în
cazul fosforului.
Sursele artificiale cele mai răspândite sunt lămpile electrice cu
incandescenţă şi cele cu descărcări în gaze şi vapori metalici. Ledurile
ca surse artificiale de lumină se dezvoltă rapid tinzând să înlocuiască
lămpile cu incandescenţă.

Fig. 2.1. Principiul emisiei de radiaţie prin descărcări electrice

2.2 Fenomene fizice ale emisiei de radiaţii luminoase

Sursele elementare de energie luminoasă sunt atomii care

alcătuiesc materia. Structura atomului fiecărui element chimic, cu
numărul de electroni din jurul nucleului se află în tabelul periodic al
lui Mendeleev.
Pentru înţelegerea fenomenelor emisiei luminii de către atomi, se
studiază fluorescenţa atomului de hidrogen, care este cel mai simplu
atom, cu un singur electron pe orbită.
Dacă primeşte energie din afară atomul o absoarbe, apoi o
cedează, emiţând energie electromagnetică. Absorbţia şi emisia se
produc sub forma unor cuante de energie. Atomul îşi modifică energia
în funcţie de energia electronului său, care se poate situa numai pe
nivelele energetice distincte, cuantificate conform expresiei:
Eo (2.1
En 
n2 )

în care Eo este energia electronului în stare liberă, neexcitată, numită

stare fundamentală şi n - numărul cuantic principal ce poate avea
valorile: 1, 2, 3, 4... până la infinit. Pentru electronul atomului de
hidrogen Eo= -13,6 eV.

17
 Pentru n = 1 electronul se găseşte în starea energetică
fundamentală, iar pentru n =  energia lui devine nulă, situaţie în care
atomul pierde electronul şi redevine ion pozitiv.
În funcţie de nivelul energiei primite electronul trece de la starea
fundamentală la o stare excitată superior (n>1). Stările excitate fiind instabile
şi de foarte scurtă durată, în medie până la 10 -8s, atomul se dezexcită spontan
fără nici o influenţă din exterior, revenind la stări energetice inferioare sau
direct la forma fundamentală, prin emisia de radiaţie (fig.2.2).

Fig. 2.2 Tranziţii energetice ale unui atom între două nivele E s şi Ei
Orice tranziţie de dezexcitare de pe un nivel energetic superior E s
pe unul inferior Ei este însoţită de emisia unui foton, a cărui energie Ef
este egală cu diferenţa dintre energiile celor două nivele, iar frecvenţa
undei electromagnetice purtătoare corespunde expresiei:
Ef Es  Ei (2.2
 
h h )
în care h este constanta lui Planck.
Durata de existenţă a unui foton este de circa 10-8s. Rezultă că
unda purtătoare are o lungime de
3108m/s (viteza luminii) x 10-8(durata)  3m [ ].
În afară de emisia spontană, în medii transparente poate avea loc
şi o emisie stimulată. Dacă un electron este ciocnit de un foton emis
spontan, atomul este stimulat să emită un alt foton în momentul
ciocnirii. Fotonul emis stimulat are aceeaşi energie, frecvenţă şi
direcţie cu fotonul stimulator, fenomen pe care se bazează realizarea
surselor LASER*[ ], singurele capabile să emită lumină monocromatică
coerentă.

18
2.3 Formarea spectrelor de linii şi benzi spectrale. Spectru continuu

La fiecare tranziţie de dezexcitare atomul emite un foton de o anumită

frecvenţă. Fluxul de fotoni de aceeaşi frecvenţă determină apariţia unei
radiaţii monocromatice, numită linie spectrală. Totalitatea radiaţiilor
monocromatice emise de atom formează un spectru specific.
O serie spectrală este alcătuită din liniile ce se obţin prin tranziţii de pe
diferite nivele energetice superioare pe un singur nivel inferior. Rezultă că
spectrul hidrogenului prezintă patru serii spectrale, iar în domeniul
vizibil apar patru linii: una violetă de 410,2 nm, una indigo de 434
nm, una albastră de 486,1 nm şi una roşie de 656,3 nm, care este cea
mai luminoasă.

Fig. 2.3 Schema nivelelor energetice, serii şi linii spectrale ale atomului de hidrogen

19
 Dacă atomul de hidrogen cu un singur electron pe orbită
prezintă un asemenea spectru, spectrele atomilor cu mai mulţi
electroni sunt extrem de complexe.
Lărgimea benzilor spectrale depinde de densitatea atomilor în
substanţă. La presiuni scăzute ale gazelor şi vaporilor metalici
densitatea atomilor este mică, interacţiunea dintre ei este slabă şi
lărgimea benzilor în jurul liniilor spectrale principale capătă valori
foarte mici. De exemplu, lumina verde emisă de vaporii de mercur în
jurul lungimii de undă de 545,1 nm are o lărgime de bandă de numai 2
nm. Lumina monocromatică cu o lărgime extrem de mică a benzii
spectrale se poate obţine numai cu ajutorul laserilor, datorită
rezonatorului optic din construcţia acestora. De exemplu, pentru
laserul cu heliu şi neon lărgimea benzii este de numai 0,0001 nm.
Excitarea gazelor şi vaporilor metalici se realizează practic prin
descărcări electrice în tuburi ermetice de sticlă (v. fig. 2.1). În funcţie de
structura atomică, la presiuni scăzute (de cca. 510-3mm col. Hg) fiecare
gaz prezintă un spectru specific de linii monocromatice ce îi conferă o
anumită culoare aparentă determinată în primul rând de radiaţia
vizibilă cu energia cea mai mare. Astfel, în domeniul vizibil
hidrogenul şi kriptonul prezintă patru linii spectrale, heliul şase,
vaporii de sodiu un dublet la 589 şi 589,6 nm, iar vaporii de mercur –
patru linii (fig. 2.4). Culorile aparente sunt: roşu pentru neon, violet
pentru heliu, galben pentru vaporii de sodiu şi albastru-verde pentru
vaporii de mercur.

Fig. 2.4 Spectrul de linii al vaporilor de mercur de joasă presiune

La lămpile fluorescente cu vapori de mercur de joasă presiune radiaţiile

ultraviolete sunt absorbite de luminofor şi convertite în radiaţii vizibile sub
forma unui spectru continuu (fig.2.5). Prin creşterea presiunii vaporilor,
respectiv a densităţii atomilor pe unitatea de volum, benzile spectrale
se lărgesc şi devin mai intense.

20
 La substanţele solide, datorită densităţii foarte mari a atomilor,

Fig.2.5 Distribuţia spectrală a energiei unei lămpi fluorescente

de tip alb lumina zilei de circa. 6500K

de circa 1022 atomi/cm3, forţele de legătură considerabile determină,

prin excitarea termică, lărgirea benzilor spectrale ce se suprapun într-
un spectru continuu (fig.2.6).

Fig. 2.6. Spectrul continuu al unei surse de radiaţie termică de circa 3000K

Revenind la aspectul emisiei luminii sub forma undelor

electromagnetice, rezultă că prin tranziţiile de dezexcitare spontană
atomii emit discontinuu grupuri (trenuri) de unde în intervale şi la intervale
de timp extrem de scurte, de circa 10-8s. În fiecare grup unda oscilează pe o
singură frecvenţă şi într-un singur plan, lumina corespunzătoare fiind
monocromatică şi polarizată liniar. Ştiind că viteza luminii în vid este de
3108m/s, rezultă că lungimea fiecărui grup de unde este de circa 3m, aceasta
fiind lungimea de coerenţă. Deoarece atomii surselor obişnuite emit
independent, spontan şi aleatoriu grupuri de unde cu frecvenţe diferite în
limitele benzilor spectrale specifice, cu oscilaţii în plane diferite, rezultă că
practic de la sursele obşnuite formate dintr-o infinitate de atomi, lumina este
emisă în flux continuu, nepolarizată şi de o culoare determinată de distribuţia
energiei radiante după lungimile de undă.

21
2.4 Fluxul energetic şi puterea de emisie a surselor de lumină

Orice sursă de lumină în funcţiune emite în spaţiu energie radiantă.

Intensitatea luminii emise depinde de puterea radiaţiei, respectiv de cantitatea
de energie Q degajată în unitatea de timp şi de distribuţia acesteia după
lungimile de undă. Puterea radiaţiei se numeşte flux energetic şi se
măsoară în waţi:
dQ  Joule  (2.4,a
P  W 
dt  s  )
Pentru o radiaţie monocromatică sau pentru un domeniu îngust
al spectrului de radiaţie d puterea este:
dQ  W  (2.4,b
p 
dt  nm  )

Puterea de emisie a unei surse de lumină, numită emitanţă sau

radianţă energetică Re, este mărimea ce caracterizează densitatea fluxului
energetic emis de pe unitatea de suprafaţă a sursei în toate direcţiile şi se
măsoară în waţi/m2. Deoarece este posibil ca puterea de emisie să nu fie uniformă pe toată suprafaţa
sursei, practic trebuie considerat fluxul emis de un element de suprafaţă ds cât mai mic :

dP
Re  [W/m 2] (2.5,a)
ds
Unei radiaţii monocromatice sau unui interval îngust de lungimi de undă d, îi corespunde
puterea de emisie spectrală:

p  W 
n   m 2 * nm  (2.5,b)
ds

2.5 Puterea de emisie şi spectrul surselor de radiaţie termică

Puterea de emisie a corpurilor încălzite depinde atât de temperatură cât

şi de puterea lor de absorbţie, ceea ce se verifică uşor încălzind, de
exemplu, o bucată de oţel şi una de cuarţ. La temperaturi relativ mici
oţelul emite numai radiaţii infraroşii (calorice) iar de la cca. 600°C
apare şi lumina de culoare roşu închis. Ridicând temperatura lumina
creşte în intensitate şi devine portocalie, de la 1500°C fiind din ce în ce
mai albă şi mai strălucitoare. Repetând experienţa cu cuarţul se
constată că acesta nu emite lumină deoarece puterea lui de absorbţie
este foarte mică. Prin urmare, puterea de emisie a unui corp depinde de
proprietăţile lui optice.

22
2.6 Proprietăţile optice ale corpurilor

Proprietăţile optice ale corpurilor se definesc prin capacitatea lor de a

reflecta, de a absorbi şi de a transmite prin ele lumina, respectiv prin
reflectanţă, absorbanţă şi transmitanţă (fig.2.7).

Fig. 2.7 Reflectanţa, absorbanţa şi transmitanţa unui corp:

a - transparent; b – opac

Raportând fluxul energetic reflectat pp, absorbit p şi cel transmis

p la fluxul incident p, se obţin coeficienţii de reflexie , de absorbţie
şi transmisie  prin care se definesc cantitativ şi calitativ aceste
proprietăţi.
Cu excepţia corpurilor albe, gri sau negre, care sunt neutre din punct
de vedere spectral, la corpurile colorate proprietăţile optice se modifică în
funcţie de lungimile de undă şi de temperatură.
Puterea de absorbţie depinde şi de rugozitatea suprafeţei, deoarece pe
unitatea de suprafaţă numărul de reflexii este mai mare la o suprafaţă
rugoasă decât la una şlefuită (fig. 2.8). Astfel, pentru fiecare rază incidentă fluxul
reflectat se slăbeşte proporţional cu (1-)K, coeficientul de absorbţie fiind:

  1  1    K
unde K este numărul de reflexii pe unitatea de suprafaţă.

23
Experimental se observă că la aceeaşi temperatură o suprafaţă mată a unui
corp radiază mai puternic decât una lucioasă (fig.2.8).

Fig.2.8 Reflectanţa unei suprafeţe:

a – lucioasă; b – cu rugozitate

2.6 Corpul absolut negru

S-a stabilit ca etalon de radiaţie un corp absolut

negru capabil de a absorbi în totalitate toate
radiaţiile ce cad asupra lui, indiferent de lungimile de
undă, temperatură, direcţie şi polarizare. Având coeficientul
spectral de absorbţie egal cu unitatea, acest corp ipotetic prezintă un spectru
continuu şi o putere de emisie maximă ce depinde numai de temperatură. De
aceea corpul absolut negru a căpătat şi denumirea de
radiator integral ce reprezintă sursa etalon de radiaţie
termică.
Un model practic de corp absolut negru poate fi considerat orice
incintă în care este practicat un orificiu (fig. 2.9). Datorită reflexiilor
repetate, lumina care intră prin orificiu se slăbeşte treptat şi din
aceasta nu mai iese lumină în exterior. Dacă incinta este realizată
dintr-un material greu fuzibil, la încălzire prin orificiu se emite o radiaţie
etalon a cărei structură depinde numai de temperatură.

Fig. 2.9 Model de corp absolut negru

24
2.8 Legile radiaţiei termice

1. Legea lui Kirkhoff (1859): raportul dintre puterea de emisie

spectrală şi puterea de absorbţie a oricărui corp este egal cu o constantă care
depinde de de lungimea de undă şi temperatură:
Pentru corpul absolut negru constanta este chiar puterea de
emisie a corpului absolut negru pentru fiecare lungime de undă şi
temperatură.
Din legea lui Kirkhoff rezultă că puterea de emisie a unui corp este
direct proporţională cu puterea lui de absorbţie şi că acesta emite numai
acele radiaţii pe care le absoarbe
Următoarele legi se referă la radiaţia corpului absolut negru:
2. Legea Stefan-Boltzmann (1879-1884): puterea de emisie integrală
a corpului absolut negru, cuprinzând toate lungimile de undă, toate
direcţiile de propagare şi stările de polarizare, este direct proporţională cu
puterea a patra a temperaturii absolute:
W 
Re    T 4  2  (2.8)
m 
 W 
unde  este o constantă având valoarea de 5,669710-8  4 .
 m  K 
2

Valorile corespunzătoare acestei expresii se găsesc în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1
Caracteristicile energetice şi fotometrice ale corpului absolut negru pentru diferite
temperaturi.
Temperatura T pentru rmax Emitanţa Emitanţa luminoasă Luminanţa
energetică Re R
[K] [nm] [W/cm2] [lm/cm2] [cd/cm 2=sb]
1.200 2,415 11,75 0,045 0,014
1.600 1,811 37,16 6,55 2,08
2.000 1,449 90,71 139,1 44,2
3.000 0,966 459,2 888,1 2.824
4.000 0,724 1.451 73.510 23.380
5.000 0,579 3.543 264.200 84.020
6.000 0,483 7.347 623.000 198.100
8.000 0,362 23.223 1.830.000 581.900
10.000 0,289 56.697 3.503.000 1.114.000

25
 Legea lui Stefan-Boltzmann nu dă nici o indicaţie privind
distribuţia energiei radiaţiilor în funcţie de lungimile de undă, ceea ce
ulterior au stabilit Wien şi Planck.
3. Legea lui Wien (1893) afirmă că fiecărei temperaturi a corpului
absolut negru îi corespunde o anumită lungime de undă pentru care puterea
de emisie este maximă. Această lungime de undă este invers
proporţională cu temperatura:
C
r max  ( )
T
unde C este o constantă având valoarea de 2,89810-3mK. Pentru
lungimea de undă exprimată în microni valoarea constantei este
C=2898mK.
Din această lege rezultă că prin creşterea temperaturii
puterea de emisie maximă se deplasează spre lungimi
de undă mai scurte (v. linia întreruptă din fig. 2.10), datorită
cărui fapt legea lui Wien a căpătat denumirea de legea deplasării.
Puterea de emisie maximă a corpului absolut negru la o anumită temperatură şi lungime
de undă este direct proporţională cu puterea a cincea a temperaturii:

r max  C1  T 5 (2.9)

 W   W 
unde C1=2,0410-6  5  = 2,0410
-15
 .
 m  K  nm 
3 2
m  K 
Din legea deplasării se observă că la temperaturi până la 3800K
puterea de emisie maximă se află în domeniul infraroşu al spectrului de
radiaţie (fig. 2.10). Între circa 3865 şi 7245 K se află în domeniul vizibil şi
peste 7245 K radiaţia emisă trece în ultraviolet. Pentru lungimea de undă
de 555nm, corespunzătoare radiaţiei de maximă sensibilitate spectrală
a ochiului corpul absolut negru ar trebui să fie încălzit la temperatura
de 5222K.
4. Legea lui Planck. Pe baza teoriei cuantice privind absorbţia şi
emisia luminii (1900) Planck a stabilit că puterea de emisie a corpului
absolut negru, specifică fiecărei lungimi de undă şi temperatură, corespunde
formulei:
1
C  2 
C
(2.10
r  ,T   51  e T  1
  

)

în care C1 = 3,7415.10-16 Wm2 şi C2 = 1,4388.10-2 mK [10].

Această formulă descrie curba spectrală de distribuţie a puterii
de emisie pentru corpul absolut negru, la fiecare temperatură

26
 (fig. 2.10).

Fig. 2.10 Curbe spectrale ale corpului absolut negru pentru diferite temperaturi

Dacă unui interval îngust al spectrului d îi corespunde puterea

de emisie elementară rd, atunci puterea de emisie integrală a corpului
absolut negru pentru o anumită temperatură se caracterizează prin aria
cuprinsă între curba spectrală şi abscisă, exprimându-se prin relaţia

W 
Re   r  ,T  d  T 4  2  (2.11)
0 m 

relaţie ce îmbină formula lui Planck (2.10) cu cea a lui Stefan-

Boltzmann (2.8).
O evaluare cifrică a caracteristicilor energetice şi fotometrice ale
corpului absolut negru se găseşte în tabelul 2.1.
După curbele spectrale din fig. 2.10, se poate concluziona că
eficacitatea luminoasă maximă a corpului absolut negru se
află între de 5000 şi 6000K deoarece în acest interval fluxul
energetic maxim se află în zona centrală a spectrului vizibil,
pentru care sensibilitatea spectrală a ochiului este maximă.
În aceste condiţii corpul absolut negru radiază lumină albă.

27
2.9 Puterea de emisie şi distribuţia spectrală a energiei pentru sursele
reale

În tehnica iluminatului cunoaşterea distribuţiei energiei radiante, a

fluxului energetic sau a puterii de emisie în funcţie de lungimile de undă este
esenţială deoarece pe baza lor se definesc fluxul luminos, eficacitatea
luminoasă şi culoarea luminii fiecărei surse.
Nici o sursă termică reală nu radiază identic cu corpul absolut
negru. La corpurile cenuşii, având aceeaşi putere de absorbţie pentru
toate lungimile de undă, la aceeaşi temperatură curbele spectrale sunt
asemănătoare cu cele ale corpului absolut negru, puterea de emisie
fiind însă diminuată proporţional cu coeficientul de absorbţie.
Metalele prezintă o absorbţie selectivă în funcţie de lungimile de
undă, din care cauză curbele lor spectrale sunt puţin diferite. De
exemplu, coeficientul de absorbţie spectral al wolframului creşte pentru
lungimi de undă mai scurte, deci la aceeaşi temperatură puterea de emisie
maximă se găseşte mai spre stânga, lumina acestuia fiind mai albă decât a
corpului absolut negru (fig. 2.11).

Fig. 2.11 Curbele spectrale la temperatura de 2450K pentru:

1 - corpul absolut negru; 2 - wolfram;
3 - coeficientul de absorbţie al wolframului

Este important de reţinut că toate sursele de radiaţie

termică prezintă un spectru continuu, iar puterea de emisie
integrală este diminuată foarte mult faţă de cea a corpului absolut
negru, cu un coeficient K ce depinde de natura corpului, de puterea lui
de absorbţie, de starea suprafeţei, etc:
Re  KT 4 (2.12)

unde T4 este puterea de emisie integrală a corpului absolut negru.

28
 Valoarea coeficientului K pentru câteva substanţe este
prezentată în tabelul 2.2, de unde se observă că sub aspectul puterii de
absorbţie cel mai eficient ar fi carbonul, dar temperatura de topire a acestuia
este relativ scăzută. Ţinând seama de proporţionalitatea puterii de
emisie cu temperatura la puterea a patra, cât şi de deplasarea puterii
de emisie maxime spre lungimi de undă mai scurte, se poate
concluziona că pentru realizarea filamentelor lămpilor cu incandescenţă cel
mai eficient rămâne wolframul.
Tabelul 2.2
Coeficienţi de diminuare a puterii de emisie integrale pentru diverse substanţe la
temperatura de 1500K
Substanţa Wolfram Platină Molibden Fier Carbon
K la T = 1500K 0,15 0,15 0,12 0,11 0,52
Temperatura de 3634 1973 2625 1808 1973
topire

În paragraful 2.3 s-a arătat că prin descărcări electrice gazele şi

vaporii metalici prezintă spectre de linii sau benzi, în funcţie de presiunea
lor în tubul de descărcare.
În aceste cazuri puterea de emisie a sursei este egală cu suma puterilor
specifice corespunzătoare fiecărei benzi de radiaţii:
Re  r  r  ...  r   r (2.13)
1 2 n

Pentru îmbunătăţirea spectrului lămpilor cu descărcări în vapori

de mercur de joasă presiune, se practică folosirea luminoforilor ce
convertesc radiaţia ultravioletă a descărcării în radiaţie vizibilă cu
spectru continuu, iar în cazul descărcărilor de înaltă presiune se
folosesc adaosuri de halogenuri metalice ale pământurilor rare prin
excitarea cărora se completează lipsurile de radiaţie din spectrul
vaporilor de mercur ca în cazul lămpilor HMI.

2.10 Distribuţia spectrală a energiei luminoase şi culoarea luminii

Ochiul uman realizează o evaluare subiectivă a fluxului

energetic cuprins între lungimile de undă de circa 400 şi 750nm prin
senzaţiile vizuale de intensitate luminoasă şi culoare. Prin senzaţia de
intensitate se face o evaluare cantitativă, culoarea fiind atributul calitativ al
luminii.
Radiaţiile dintr-un anumit interval de lungimi de undă din
domeniul spectrului vizibil determină senzaţia unei anumite culori, cu

29
atât mai bine definită cu cât intervalul este mai îngust. Către
extremitatea de 750nm se află culoarea roşie urmând, pe măsura
micşorării lungimilor de undă, culorile portocaliu, galben, verde,
albastru, indigo şi violet la extremitatea de 400nm. (v. fig. 1.3). Dacă pe
tot domeniul spectrului vizibil fluxul energetic ar fi egal, corelat cu
sensibilitatea spectrală a ochiulu) ar apare senzaţia de lumină albă (alb ideal).
În realitate culoarea luminii capătă o nuanţă corespunzătoare domeniului de
radiaţie pentru care fluxul energetic este mai intens.
Considerând ca sursă incandescentă etalon corpul absolut negru
se constată că singurul factor ce determină structura radiaţiei,
corespunzătoare unei anumite curbe spectrale (v. fig. 2.12), este
temperatura. Prin urmare, distribuţia spectrală a energiei în domeniul
vizibil, pentru fiecare temperatură determină o anumită intensitate
luminoasă şi o anumită culoare. De exemplu, la temperaturi relativ
scăzute, de circa. 1200K, lumina are intensitate slabă şi nuanţă
roşiatică. Pe măsură ce temperatura creşte lumina devine mai intensă
şi de culoare galben-portocalie, cu atât mai apropiată de alb cu cât
temperatura este mai ridicată. La circa. 5500K puterea de emisie
maximă se află în zona centrală a spectrului vizibil iar ponderea
relativ echilibrată a energiei radiaţiilor pe domeniul vizibil indică
emisia de lumină albă. Peste această temperatură lumina capătă o
nuanţă albastră. De altfel chiar şi intuitiv culoarea este corelată cu o
anumită temperatură a sursei de lumină.
Ponderea diferitelor radiaţii în spectrul corpului absolut negru la
diferite temperaturi este mai evidentă printr-o evaluare relativă,
considerând ca referinţă de 100% mărimea fluxului energetic pentru o
radiaţie situată în zona centrală a spectrului vizibil (fig. 2.12).
Pentru sursele cu descărcări ce nu prezintă un spectru continuu
culoarea luminii este determinată prioritar de benzile spectrale de
maximă energie.

30
2.11 Temperatura de culoare

Având în vedere relaţia directă dintre temperatură şi

culoare, pentru sursele de lumină s-a introdus noţiunea de
temperatură de culoare definită ca temperatura
corpului absolut negru la care acesta emite lumină de
aceeaşi culoare (de aceeaşi compoziţie spectrală) cu a
sursei considerate.
Exprimată în Kelvin (t°C+273) temperatura de culoare este o
caracteristică spectrală deosebit de importantă pentru evaluarea calităţii
surselor de lumină, mai ales în relaţie cu redarea corectă a imaginilor în
culori, atât pe materiale fotosensibile cât şi în camerele videocaptoare.
Deşi se defineşte corect numai pentru sursele termice cu spectru
continuu, cum sunt lămpile cu incandescenţă şi lumina soarelui,
noţiunea de temperatură de culoare s-a extins şi asupra surselor
luminiscente ce emit lumină prin alte fenomene decât cele termice şi
care nu au un spectru continuu. Pentru acestea se defineşte, cu o
anumită prudenţă,

Fig. 2.12. Distribuţii spectrale relative ale energiei

corpului absolut negru pentru diferite temperaturi

31
o temperatură de culoare aproximativă pentru care se folosesc mai
mulţi termeni: Tc corelată,Tc asociată sau Tc echivalentă, la care
corpul absolut negru are culoarea cea mai apropiată de cea a
sursei considerate. Este cazul lămpilor la care distribuţia spectrală a
energiei prezintă unele discontinuităţi, cum este cazul lămpilor HMI şi
CID, sau al lămpilor fluorescente cu unele dominante de culoare
corespunzătoare benzilor spectrale ale vaporilor de mercur, pecum şi
cazul LEDurilor. De obicei temperatura de culoare corelată se atribuie
numai surselor cu indici de redare a culorii mai mari de circa 0,5. Dacă
vizual culoarea luminii evaluată după temperatura de culoare corelată
este acceptabilă, din punct de vedere exponometric distribuţia
discontinuă a energiei radiaţiei poate genera în imaginea fotografică
dominante de culoare dezagreabile ce trebuie eliminate prin filtrare
încă din procesele de iluminare-filmare.
O altă modalitate de evaluare a temperaturii de culoare
este aceea a exprimării în MIRED, care reprezintă
prescurtarea din limba engleză a denumirii “MIcro-
REciprocal Degrees”.
Valorile Mired sunt mărimi inverse temperaturii de
culoare exprimate în Kelvin, conform expresiei:
106 (2.14
M 
K )
Acest sistem prezintă avantajul că la intervale egale de valori Mired
corespund variaţii egale de culoare, ceea ce simplifică calculul valorii filtrelor
necesare pentru acordarea temperaturii de culoare a surselor de lumină la
temperatura de culoare pentru care pelicula color este sensibilizată
(balansată) (v. formula 2.15 şi tabelele 2.5 şi 2.6).
Pentru sursele de lumină mai importante, temperaturile de
culoare exprimate în Kelvin şi Mired sunt prezentate în tabelul 2.3, iar
echivalenţele Kelvin - Mired în tabelul 2.4.

Tabelul 2.3
32
 Temperatura de culoare a unor surse de lumină

Sursa de lumină Kelvin Mired

Flacăra chibritului 1700 588
Flacăra lumânării 1900 526
Flacăra lămpii cu petrol 2000 500
Lămpi electrice
Lampă cu incandescenţă de uz general (25-250W) 2600-2900 384-344
Lămpi de proiecţie clasice 3000-3200 333-312
Lămpi Nitraphot tip B 3200 312
Lămpi Nitraphot tip N şi S (de scurtă durată) 3400 294
Lămpi cu halogen (de uz profesional) 3200-3400 312-294
Lămpi cu metalogen CSI 4200 238
Lămpi metalogen HMI 5600 178
Arc electric de mare intensitate 6000-6500 166-154
Lampă cu xenon 6000 166
Lampă fulger electronic 5600-6500 179-154
Lămpi fluorescente tip alb cald 2900-3000 345-333
Lămpi fluorescente tip alb 3800-4300 263-232
Lămpi fluorescente tip alb lumina zilei 6500 154
Lumină naturală (valori aproximative)
Lumina solară la răsărit şi la apus 2000 500
Lumina solară la o oră după răsărit 3500 286
Clar de lună 4000 250
Media luminii solare, vara la amiază cca. 5400 185
Lumina medie de zi: soare cu cer parţial acoperit, 5600-5800 178-173
vara, la amiază
Cer acoperit 6800-7500 147-133
Cer acoperit şi ceaţă 8000 125
Cer senin în emisfera nordică 10000-20000 100-50
Tabelul 2.4
Echivalenţa în Mired a temperaturilor de culoare cuprinse între 2000 şi 6900K

K 0 100 200 300 400 500 600 700 800 900

2000 500 476 455 435 417 400 385 370 357 345
3000 333 323 312 303 294 286 278 270 263 256
4000 250 244 238 233 227 222 217 213 208 204
5000 200 196 192 189 185 182 179 175 172 169
6000 167 164 161 159 156 154 152 149 147 145

33
2.12 Clasificarea culorilor

Dacă se împarte spectrul vizibil în trei intervale aproximativ

egale, se constată că fiecărei treimi îi corespunde câte o culoare
dominantă, respectiv roşu-R, verde-V şi albastru-A. Acestea sunt
considerate culori fundamentale care, prin sinteză aditivă - amestec în
proporţii egale – reproduc culoarea albă sau, în proporţii diferite, convenabile,
sunt capabile să reproducă orice culoare (fig. 2.13, a).
Însumate câte două, culorile fundamentale determină apariţia a
trei culori complementare, respectiv:
roşu + verde = galben (G)
roşu + albastru = purpuriu (P)
verde + albastru = azuriu (Az)
Sinteza substractivă, ce se bazează pe eliminarea din lumina albă a
unora dintre culori cu ajutorul filtrelor absorbante, este o a doua
modalitate de obţinere a culorilor (fig. 2.13, b). Se precizează că un
filtru este transparent numai pentru culoarea proprie lui şi absoarbe
(sau transmite în cazul filtrelor interferenţiale) culoarea
complementară.

Fig. 2.13 Sinteza culorilor:

a – sinteză aditivă cu filtre interferenţiale (schema de principiu a unei lanterne aditive de
copiere a filmelor în culori);
b – sinteză substractivă cu filtre de absorbţie în culori complementare.

34
 În limbajul artistic se obişnuiesc denumiri de culori calde pentru
domeniile roşu, portocaliu şi galben ale spectrului vizibil, sugerând
senzaţia de căldură radiată de sursele incandescente şi culori reci
pentru domeniul albastru – violet ce se asociază mental cu senzaţia de
frig, ceaţă, atmosferă de noapte.

2.13 Caracteristicile culorilor

Ochiul identifică o culoare după trei parametri subiectivi:

strălucirea, nuanţa şi saturaţia.
Strălucirea este atributul senzaţiei potrivit căreia o sursă de
lumină primară sau secundară pare că emite mai multă sau mai puţină
lumină de o culoare specifică respectivei surse.
Nuanţa, sau tonalitatea cromatică, dă senzaţia unei anumite
culori, denumite prin asociere cu o culoare a spectrului vizibil obţinut
prin dispersia luminii albe.
Saturaţia permite aprecierea de puritate a unei culori,
corespunzătoare radiaţiei de o anumită lungime de undă, şi se
caracterizează prin diluarea culorii respective cu lumină albă.
În practica reproducerii culorilor pentru fotografie, filme, TV, ca
şi în tipografie, se face apel la colorimetrie, domeniu ce operează cu
parametri obiectivi, măsurabili ai culorilor. Aceşti parametri, care
determină senzaţiile subiective, sunt: luminanţa, lungimea de undă
dominantă şi puritatea.
Luminanţa, caracterizează intensitatea radiaţiilor ce compun o
culoare în direcţia observatorului şi dă senzaţia de strălucire a
respectivei culori. Dacă se doreşte schimbarea luminanţei culorii fără a
influenţa nuanţa, trebuie să se intensifice sau să se diminueze în egală
măsură toate radiaţiile ce o compun.
Lungimea de undă dominantă din domeniul radiaţiilor ce
formează o culoare corespunde radiaţiilor monocromatice care dă
senzaţia de nuanţă a culorii.
Factorul de puritate indică gradul de amestec cu alb a culorii
respective şi dă senzaţia de saturaţie.

35
2.14 Sistemul colorimetric CIE

Pentru realizarea imaginilor în culori, în timp au fost elaborate

multiple metode de evaluare a culorilor [6; 13]. Dintre acestea, cel mai
suplu folosit astăzi este sistemul colorimetric XYZ adoptat de comisia
Internaţională de Eclairage (CIE în anul 1931).
Se ştie că prin amestecul amestecul aditiv a celor trei culori
primare fundamentale, roşu, verde şi albastru (RGB – red, green, blue)
în anumite proporţii se pot reconstitui aproape toate culorile, dar
culorile pure ale spectrului vizibil nu pot fi sintetizate cu ajutorul
coloranţilor sau pigmenţilor.
Pentru a permite reprezentarea grafică mai simplă a culorilor
decât în sistemul RGB cu culori primare reale [ ], CIE a ales trei culori
primare fictive (numite stimuli), ale căror distribuţii cromatice sunt
prezentate în figura 2.14.
Acestea se identifică prin: X – purpuriu cu o maximă spectrală la
roşu de 600 nm şi una secundară pentru culoarea albastru – violet la
450 nm, Y – verde cu maxima la 564,1 nm şi Z – albastru, având
maxima situată la 435,8 nm. Se observă că verdele reproduce de fapt
curba sensibilităţii spectrale a ochiului.
În principiu orice culoare se poate defini printr-o ecuaţie
tricromatică de forma:
C=xX + yY + zZ ( )
în care x, y, şi z sunt coeficienţii tricromatici care indică ponderea de
participare a fiecărei culori primare pentru obţinerea culorii dorite.
Valoric, aceşti coeficienţi se definesc cu expresiile:
X X Z ( )
x ;x ;z
X Y  Z X Y  Z X Y  Z

36
Fig. 2.14 Valori cromatice în funcţie de  pentru culorile primare fictive XYZ ale sistemului
CIE.

Este evident că astfel definiţi suma coeficienţilor x+y+z = 1, iar

pentru albul de egală energie x = y = z = 0,333 , deci pentru alb cele
trei culori primare participă energetic în mod egal.
O reprezentare grafică completă a culorilor presupune o diagramă
complicată pe trei coordonate. Ţinând seama că orice culoare poate fi definită
numai prin doi coeficienţi x şi y, al treilea rezultând prin diferenţa
z = 1-(x+y), devine posibilă o exprimare grafică într-un singur plan, pe două
coordonate rectangulare x şi y (fig. 2.15).
Astfel, toate culorile din natură se cuprind într-o suprafaţă
închisă, sub forma unei potcoave de cal, înscrisă într-un triunghi
dreptunghic (fig. 2.14 şi 2.15). Pe curba care închide această suprafaţă
sunt marcate, prin lungimi de undă, culorile spectrale naturale
saturate în proporţie de 100%. Pe dreapta ce uneşte extremităţile
spectrului vizibil, mărginit de culorile roşu şi violet, se află culorile
purpurii, obţinute prin amestecul celor două culori extreme, astfel că
purpurile, deşi saturate, nu sunt culori spectrale.
În interiorul figurii 2.14 se află trasată curba lui Planck ce indică
caracteristile cromatice ale corpului absolut negru încălzit la diferite
temperaturi absolute. În virtutea definiţiei temperaturii de culoare
aceste caracteristici sunt valabile şi pentru lămpile incandescente reale.

37
 Fig. 2.15 Diagrama CIE de reprezentare a culorilor în sistemul XYZ.

Pe baza diagramei CIE se pot determina caracteristicile oricărei

culori, precizând că la coordonatele x = y = 0,33 se află albul standard
de egală energie w. Astfel, dacă prin orice punct de culoare C se duce
o dreaptă w – c – , capătul  al dreptei indică lungimea de undă
dominantă, în cazul de faţă egală cu 540 nm ce conferă culorii nuanţa
sau tonalitatea verde. Calculând raportul wc/w, respectiv 27/38 =
0,7 se obţine puritatea, respectiv saturaţia de 70% a culorii menţionate,
ce conţine 30% culoare albă. Orice dreaptă ce trece prin w indică, la
capetele ce intersectează diagrama, culorile complementare: în cazul
de faţă, verdelui obţinut îi corespunde culoarea complementară
purpurie.
În diagrama din fig. 2.16 sunt delimitate aproximativ, cu linii
întrerupte, principalele familii de culori. Este evident că saturaţia lor
este maximă spre locul spectral (conturul figurii) şi scade pe măsură ce
se apropie de punctul alb w, determinând apariţia tonurilor pastelate.

38
 Fig. 2.16 Triunghiul culorilor RGB adoptat pentru televiziunea în culori şi principalele
familii de culori în diagrama xyz a CIE.

Deoarece coloranţii şi pigmenţii folosiţi pentru reproducerea

imaginilor în culori nu sunt capabili să redea culorile saturate din
sistemul XYZ, practic se alege un triunghi RGB ca cel din fig. 2.16,
înscris în diagrama CIE, care să asigure cel mai bine redarea culorilor
din natură, care nici ele nu sunt la maxim saturate. În figură este
reprezentat triunghiul ales pentru televiziunea în culori, vârfurile
căruia corespund coordonatelor culorilor primare alese: roşu, verde şi
albastru (v. tabelul 2.5). În acest caz se foloseşte albul de tip C cu o
uşoară nuanţă de albastru faţă de albul echienergetic.
Apropierea mai accentuată a laturii RG a triunghiului de zona
culorilor saturate calde semnifică faptul că se dă o mai mare atenţie

39
redării mai saturate a acestor culori, mai numeroase în natură, fără să
rezulte practic o distorsiune prea mare a culorilor reci. În plus, pe
direcţia ce uneşte prin alb culorile galbene-portocaliu şi albastru-verde
puterea de separaţie a ochiului este mai mare decât pentru direcţia
verde-galben şi violet-purpuriu.
Tabelul 2.5
Caracteristicile culorilor primare adaptate pentru televiziunea în culori
Culoare Simbol  Coordonate Vizibilitate
nm x y relativă
Roşu R 610 0,67 0,33 0,46
Verde G 535 0,21 0,71 0,90
Albastru B 470 0,14 0,08 0,17
Alb C 0,310 0,316

2.15 Relaţia dintre culoarea luminii şi culoarea corpurilor iluminate

Culoarea corpurilor se datorează faptului că acestea absorb unele

radiaţii ale luminii cu care sunt iluminate iar pe altele le reflectă sau le
transmit (cele transparente şi translucide), devenind, astfel, surse secundare.
Prin urmare, culoarea unui corp depinde atât de culoarea luminii
folosite pentru iluminare cât şi de proprietăţile lui spectrale de
reflexie, absorbţie şi transmisie. Întotdeauna culorile luminii reflectate
şi transmise faţă de cele absorbite sunt complementare. Câteva
exemple:
-un corp alb sau gri ce reflectă şi transmite neselectiv capătă
culoarea luminii incidente;
-un corp iluminat cu lumină albă este roşu pentru că el reflectă şi
transmite numai radiaţiile roşii iar pe toate celelalte le absoarbe;
-un corp roşu rămâne tot roşu dacă este iluminat cu lumină
roşie, dar devine negru în prezenţa luminii albastre şi/sau verzi, pe
care o absoarbe;

40
 Prin urmare, culorile corpurilor pot fi definite corect
numai în prezenţa luminii albe cu spectru continuu. Dar şi
această “redare corectă” este relativă deoarece depinde de
albul aparent al luminii folosite [23]:
-alb cald - pentru Tc mai mici de 3300K specifice lămpilor cu
incandescenţă;
-alb intermediar (neutru) - pentru Tc cuprinse între 3300 şi
5500K;
-alb rece - pentru Tc mai mari de 5500K specifice luminii naturale
de zi.
Este evident că în condiţiile iluminatului cu lămpi incandescente
“aceleaşi culori” vor fi uşor mai calde, respectiv uşor mai reci în
prezenţa luminii naturale de zi, dar în mod subiectiv ambele situaţii
extreme sunt acceptate de observator.
De aceea, ţinând seama de condiţiile reale ale iluminării, pentru
colorimetrie Comisia Internaţională de Iluminat (CIE - Commission
Internationale de ľ Eclairage) a standardizat câte o sursă din fiecare categorie:
o sursă tip A- pentru 2854K corespunzătoare iluminatului incandescent; de
tip B - pentru 4800K corespunzătoare luminii solare directe şi de tip C-
pentru 6500K corespunzătoare luminii difuze de zi.
Restituirea integrală a culorilor este condiţionată de continuitatea
spectrului luminii folosite. În prezenţa unui spectru discontinuu, cauzat fie
de radiaţii predominante, fie de lipsa unora dintre ele, cum este cazul
lămpilor cu descărcări, culorile corpurilor vor fi denaturate prin apariţia
unor culori dominante.
Calitatea surselor de lumină sub acest aspect este evaluată după
indicele de redare al culorilor (Ra) determinat experimental în comparaţie cu
surse de lumină şi eşantioane etalon [ ].
Indicele Ra=100 corespunde numai unei surse de “alb ideal”. Pentru
imaginea de film şi televiziune culorile se redau satisfăcător dacă
Ra85. Prezentând un spectru continuu, soarele şi sursele incandescente au
Ra=99, iar pentru lămpile HMI cu unele discontinuităţi ale spectrului R a>90.
Iluminatul de film cu lămpi fluorescente (Ra<85) obligă la filtrarea
dominantei de culoare verzi cu filtre de compensare rozalii.

41
2.16 Relaţia dintre culoarea luminii şi culoarea imaginii fotografice
color. Filtre

Pentru realizarea imaginilor în culori se folosesc practic două

tipuri de materiale fotosensibile: unele balansate pentru lumină de
incandescenţă de 3200K şi altele pentru lumină de zi de 5600K.
Curbele sensibilităţii spectrale ale acestora sunt prezentate în fig. 2.17.

Fig. 2.17. Curbele sensibilităţii spectrale pentru cele trei straturi ale peliculelor negative
color:
pentru lumină de incandescenţă de 3200 K
pentru lumină de zi de 5500 K

Redarea corectă a culorilor se va obţine numai dacă temperatura

de culoare a luminii este în concordanţă cu tipul peliculei folosite. În
caz contrar în imagine vor apare dominante de culoare: albastră dacă
pe peliculă de incandescenţă se filmează în lumină de zi şi roşie dacă
pe peliculă pentru lumină de zi se filmează în lumină de
incandescenţă. Alte dominante sunt cauzate atât de discontinuitatea
spectrului surselor de lumină cât şi de alte fenomene [23].
Neconcordanţa dintre temperatura de culoare pentru care pelicula este
balansată şi temperatura de culoare a sursei de lumină trebuie corijată cu
ajutorul unor filtre colorate care să asigure absorbţia radiaţiilor în surplus
pentru pelicula folosită, respectiv pentru senzorul video cu care se filmează
Filtrele pentru materiale fotosensibile color se împart de obicei în trei
grupe:
-filtre de conversie - pentru modificări importante ale temperaturii de culoare;
-filtre de corecţie - pentru modificări moderate ale temperaturii de culoare a
surselor de lumină;
-filtre de compensare - pentru eliminarea unor dominante de culoare,
(indiferent de cauzele care le determină).
Filtrele din primele două grupe sunt divizate în două serii:
albastre pentru ridicarea temperaturii de culoare şi roşii-portocalii
42
pentru coborârea acesteia (v. tabelele 2.5 şi 2.6 în care s-au luat ca
referinţă filtrele Kodak).
Efectele filtrelor pentru lumină sunt evaluate în Mired . Deoarece
valorile Mired sunt în relaţie inversă cu temperatura de culoare,
filtrele albastre absorb excesul de radiaţii din domeniul roşu
ridicând, astfel, temperatura de culoare, şi sunt însoţite de semnul
(-), iar cele roşii-portocalii de semnul (+).
Semnul (+) sau (-) rezultă din formula de calcul:
106 106
   Mired (2.15)
Tcorijată Tsursă

De exemplu, dacă pe o peliculă balansată pentru lumina de

incandescenţă de 3200K se filmează în lumină de zi de 5500K, rezultă
necesitatea folosirii unui filtru de +130,7  +131 Mired. Conform
tabelului acesta este filtrul Wratten nr. 85B, deşi practic în asemenea
condiţii se foloseşte filtrul Wratten nr. 85. În condiţii inverse, cu
peliculă de 5500K şi lumină de 3200K rezultă un filtru de –131 Mired,
respectiv nr. 80A. Este evident că în caz de necesitate se pot folosi şi
combinaţii de filtre de conversie şi de balansare. Pentru evitarea
calculelor se poate utiliza nomograma din fig.2.18, dar mai bine un
colorimetru. Experienţa arată că abateri de circa ±200K faţă de 3200K
în condiţiile luminii de incandescenţă şi de ±500K şi chiar mai mari în
lumină de zi de 5500K produc uşoare dominante de culoare corijabile
în procesele de etalonare-copiere. Pentru procese reversibile de
prelucrare foto-chimică restricţiile sunt mai mari. Etalonarea şi
tehnologia transferului imaginii în copia pozitivă sunt conforme cu
vizionarea în lumină albă de 6000K corespunzătoare lămpilor cu
xenon folosite azi în aparatele de proiecţie cinematografică.

43
 Tabelul 2.6
Filtrele de corecţie Wratten şi efectele lor

Culoarea Nr. Compensarea Pentru a se Pentru a se Interval

expunerii obţine 3200K, obţine
filtrului filtrului în
pornind de la: 3400K,
(în diviziuni de mired
pornind de
diafragmă)
la:

82 C + 82 C 1 1/3 2 490 K 2 810 K - 89

82 C + 82 B 1 1/3 2 570 K 2 700 K - 77
Albastru 82 C + 82 A 1 2 650 K 2 780K - 65
82 C + 82 1 2 720 K 2 870 K - 55
82 C 2/3 2 800 K 2 950 K - 45
82 B 2/3 2 900 K 3 060 K - 32
82 A 1/3 3 000 K 3 880 K - 21
82 1/3 3 100 K 3 290 K - 10

fără filtru 3 200 K 3 400 K -

81 1/3 3 300 K 3 510 K +9

81 A 1/3 3 400 K 3 630 K + 18
Galben- 81 B 1/3 3 500 K 3 740 K + 27
portocaliu
81 C 1/3 3 600 K 3 850 K + 38
81 D 2/3 3 700 K 3 970 K + 42
81 EF 2/3 3 850 K 4 140 K + 52

Filtrele de corecţie sunt realizate în şase culori: roşu, verde,

albastru şi în culorile complementare acestora: galben, purpuriu şi
azuriu, efectele lor fiind exprimate în densităţi (tabelul 2.6).
La ora actuală gama de filtre destinate realizării imaginilor în
culori este deosebit de largă [ ].

44
 Tabelul 2.7
Filtrele de conversie Wratten şi efectele lor

Culoarea Codul Mărimea Modificarea Interval

Filtrului filtrului expunerii temperaturii de în mired
(în diviziuni culoare în
de Kelvin
diafragmă)

80 A 2 3 200 la 5 500 K - 131

Albastru 80 B 1 2/3 3 400 la 5 500 K - 112
80 C 1 3 800 la 5 900 K - 81
80 D 1 /3 4 200 la 5 500 K - 56

85 C 1 /3 5 500 la 3 800 K + 81
85 2 /3 5 500 la 3 400 K + 112
85 N 3 1 2/3 5 500 la 3 400 K + 112
85 N 6 2 2/3 5 500 la 3 400 K + 112
Portocaliu 85 N 9 3 2/3 5 500 la 3 400 K + 112
85 B 1 5 500 la 3 200 K + 131
85 B N 3 2 5 500 la 3 200 K + 131
85 B N 6 3 5 500 la 3 200 K + 131

45
Fig. 2.18 Nomogramă pentru alegerea filtrelor de corecţie şi de compensare

46
 Tabelul 2.8
Filtrele compensatoare de culoare (CC) Kodak

Se Purpuriu Se Se
Densitate Galben Y Azuriu C
deschide M deschide deschide
absoarbe absoarbe
Maximă diafragma absoarbe diafragma diafragma
albastrul roşul
cu verdele cu cu
0,025 CC - 0,025 - CC - 0,025 - CC - 0,025 C -
Y M

0,05 CC – 0,05 - CC – 0,05 M 1/3 CC – 0,05 C 1/3

Y diviziune diviziune
0,10 CC – 0,10 1/3 CC – 0,10 M 1/3 CC – 0,10 C 1/3
Y diviziune diviziune diviziune
0,20 CC – 0,20 1/3 CC – 0,20 M 1/3 CC – 0,20 C 1/3
Y diviziune diviziune diviziune
0,30 CC – 0,30 1/3 CC – 0,30 M 2/3 CC – 0,30 C 2/3
Y diviziune diviziune diviziune
0,40 CC – 0,40 1/3 CC – 0,40 M 2/3 CC – 0,40 C 2/3
Y diviziune diviziune diviziune
0,50 CC – 0,50 2/3 CC – 0,50 M 2/3 CC – 0,50 C 2/3
Y diviziune diviziune diviziune

Roşu R
Se Verde G Se Albastru B Se
Densitate absoarbe
deschide absoarbe deschide absoarbe deschide
albastrul
Maximă diafragma albastrul şi diafragma roşul şi diafragma
şi roşu verdele
cu cu cu
verdele
0,025 CC - 0,025 - CC - 0,025 G - CC - 0,025 B -
R
0,05 CC – 0,05 1/3 CC – 0,05 G 1/3 CC – 0,05 B 1/3
R diviziune diviziune diviziune
0,10 CC – 0,10 1/3 CC – 0,10 G 1/3 CC – 0,10 B 1/3
R diviziune diviziune diviziune
0,20 CC – 0,20 1/3 CC – 0,20 G 1/3 CC – 0,20 B 2/3
R diviziune diviziune diviziune
0,30 CC – 0,30 2/3 CC – 0,30 G 2/3 CC – 0,30 B 2/3
R diviziune diviziune diviziune
0,40 CC – 0,40 2/3 CC – 0,40 G 2/3 CC – 0,40 B 1 diviziune
R diviziune diviziune
0,50 CC – 0,50 1 diviziune CC – 0,50 G 1 diviziune CC – 0,50 B 1 diviziune
R

47
2.14 Măsurarea temperaturii de culoare

Pentru măsurarea temperaturii de culoare se folosesc

colorimetre ce funcţionează pe principiul determinării raportului
energetic al radiaţiilor din zonele albastră şi roşie a spectrului vizibil.
În funcţie de tipul peliculei/senzorului video folosite ele indică şi
filtrele de corecţie necesare redării corecte a culorilor. Analizând şi
raportul energetic dintre zona verde şi zona roşie, colorimetrul poate
indica filtrele de compensare verzi şi purpurii necesare filtrării
dominantelor specifice iluminatului fluorescent.
Ca structură constructivă, în fig. 2.15 se ia drept model schema
de principiu a colorimetrelor Minolta: analogic din generaţia mai
veche şi digital din generaţia actuală.
Trei fotodiode cu siliciu, acoperite cu filtre albastru, verde şi
roşu, furnizează, prin curenţii corespunzători, informaţia ponderii
energetice a radiaţiilor din domeniile albastru şi roşu, sau verde şi
roşu, unui comparator energetic. De aici, în cazul sistemului analogic
curentul rezultat este transmis unui galvanometru a cărui scală este
gradată în ±Mired.

Fig. 2.19. Schema de principiu a unui colorimetru

a-analogic; b-digital:
1-filtre de selecţie spectrală: A- albastru; V- verde şi R- roşu;
2-fotodiode cu siliciu
3-comutator pentru regimul A-R sau V-R;
4-comparator energetic (electronic)
5-galvanometru cu scală 0Mired;
6-calculator colorimetric cu discuri;
7-microprocesor;
8-ecran de afişaj numeric.

48
Rezultatul obţinut în Mired este transformat, cu ajutorul unui
calculator cu discuri, în valori ale temperaturii de culoare dacă cu un
comutator este preselectat domeniul albastru-roşu, şi în funcţie de
tipul peliculei preselectate pe discul temperaturii de culoare se obţin
pe un cadran, în cifre convenţionale, valorile filtrelor de corecţie
galben-portocalii sau albastre, după caz. Pe un tabel de pe spatele
aparatului fiecare cifră indică concret tipul de filtru corespunzător
tabelului. Prin comutarea aparatului pentru domeniile verde şi roşu se
obţin, în mod asemănător, pe un alt cadran, şi alt tabel, filtrele de
compensare necesare.
Prin acelaşi comutator aparatul poate deveni şi luxmetru,
galvanometrul având şi o scală marcată în lux. Cu ajutorul unui
calculator cu discuri separat, acest colorimetru poate fi folosit şi ca
exponometru.
În cazul colorimetrului digital informaţiile furnizate de către cele
trei fotodiode, prin comparatorul energetic sunt preluate de către un
microprocesor şi afişate numeric pe un ecran. Prin acţionarea tastelor
aparatul poate indica: temperatura de culoare, valori MIRED, cât şi
filtrele de corecţie şi de compensare, după caz, în funcţie de tipul
peliculei/senzorului video ce se introduce în memorie. Tabelele de
filtre sunt de asemenea memorate şi accesibile la comandă.

49
50