CURTEA DE APEL

TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE
SECŢIA I CIVILĂ
Trimestrul I 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător Gheorghe OBERŞTERESCU

Judecător Claudia ROHNEAN
Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

Pagina 2 din 48
 Cuprins
§. DREPT CIVIL...................................................................................
CIVIL...................................................................................3
3
1. Cerere de grăniţuire şi revendicare. Defuncţi înscrişi în cartea
funciară. Calitatea procesuală a Statului Român.........................................3
2. Dreptul de a cumpăra locuinţa în baza Legii nr. 112/1995.
Condiţii 6
3. Expropriere. Caracterul just al despăgubirii şi modalitatea de
stabilire a acestuia.......................................................................................9
4. Locuinţe construite din fondurile unităţilor economice sau
bugetare de stat. Dreptul subiectiv al chiriaşilor de a le cumpăra în baza
Legii nr. 85/1992........................................................................................11
5. Împărţeala de ascendent prin testament. Situaţia bunurilor
necuprinse în împărţeală...........................................................................13
6. Persoană aflată în detenţie. Lipsa accesului la poşta electronică.
Inexistenţa discriminării.............................................................................17
7. Procedura de înscriere în cartea funciară. Aspectele verificate
de către registrator şi instanţă..................................................................24
8. Testament. Anulare pentru lipsă discernământ. Condiţii..........25
§. DREPTUL FAMILIEI.......................................................................
FAMILIEI.......................................................................29
29
9. Competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect
desfacerea căsătoriei, cu elemente de extraneitate.................................29
10. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la numele dobândit prin
căsătorie. Condiţii pentru păstrarea numelui dobândit la încheierea
căsătoriei. Conţinutul sintagmei „motive temeinice”................................30
§. DREPT PROCESUAL CIVIL.............................................................
CIVIL.............................................................32
32
11. Casare. Problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs.
Autoritate de lucru judecat........................................................................32
12. Cerere de revizuire. Inadmisibilitate.........................................33
13. Excepţie. Invocare din oficiu. Condiţii.......................................34
14. Hotărâre penală definitivă. Constatarea inexistenţei faptei
penale. Efectele hotărârii în faţa instanţei civile asupra acţiunii civile în
nulitate a actului juridic.............................................................................39
15. Încheiere de carte funciară. Căi de atac...................................42
16. Taxă judiciară de timbru. Respingerea cererii de reexaminare.
Efecte 44
Pagina 3 din 48
Pagina 4 din 48
 §. DREPT CIVIL

1. Cerere de grăniţuire şi revendicare. Defuncţi înscrişi în cartea

funciară. Calitatea procesuală a Statului Român

- Codul civil din 1865 – art. 680

- Legea nr. 36/1995 – art. 85

În lipsa unui certificat de vacanţă succesorală sau a unei constatări

a instanţei, este nelegală împrocesuarea Statului Român ca succesor al
defuncţilor proprietari tabulari ai imobilului ce face obiect al litigiului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 178 din 6 februarie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2096/31.01.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara

în dosarul 921/325/2011 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta
C.A. împotriva pârâţilor B.J.V. şi Statul Român prin Consiliul Local S.T.
În consecință, a fost stabilită linia de hotar dintre proprietatea reclamantei
înscrisă în CF 40[…] şi proprietatea pârâtei B.J.V., înscrisă în CF 3[…], pe
aliniamentul punctelor B-A-13-16-15, conform raportului de expertiză ce face parte
din prezenta hotărâre.
A fost obligată pârâta B.J.V. să respecte dreptul de proprietate al reclamantei
asupra fâşiei de 500 mp din parcela 75/1, conform raportului de expertiză.
Pentru a dispune astfel, judecătoria a avut în vedere că, prin cererea
înregistrată la 17.01.2011 reclamanta C.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român
prin Consiliul Local S.T. şi B.J.V., a solicitat stabilirea liniei de hotar care desparte
proprietăţile părţilor, obligarea pârâtei B.J. să respecte dreptul de proprietate şi
posesie al reclamantei asupra fâşiei de teren pe care a acaparat-o din proprietatea
sa.
În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara tabulară a imobilului
înscris în CF 40[…], constând în casă şi teren în suprafaţă de 2039 mp. Făcând
măsurători în anul 2010, a constatat că are în posesie doar suprafaţa de 1526 mp, a
apelat la o firmă de topometrie care a întocmit documentaţia şi a constatat că
suprafaţa de 513 mp aferentă parcelei sale cu nr. top 75/1 se afla în posesia pârâtei
2.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 584, 480, C. civ.
Faţa de actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat că potrivit raportului
de expertiză, pârâta foloseşte terenurile înscrise în CF 3[…] în calitate de nepoată a
proprietarilor tabulari R.F. şi R.I., decedaţi conform certificatelor de deces depuse la
dosar. Nefiind dezbătută succesiunea, reclamanţii au chemat în judecată şi Statul
Român, prin Consiliul Local S.T.
Din raportul de expertiză rezultă că parcela reclamantei are cu 500 mp mai
puţin, suprafaţă care se regăseşte în parcela învecinată folosită de pârâtă.
Grăniţuirea semnifică posibilitatea oricărui proprietar de a obliga pe vecinul
său la grăniţuire, adică la marcarea prin semne exterioare a liniei de hotar.

Pagina 5 din 48
 Întemeindu-se pe dreptul de proprietate şi având fiinţă cât timp există acest
drept, acţiunea în grăniţuire se defineşte ca o acţiune petitorie real-imobiliară, având
un caracter imprescriptibil.
Având în vedere concluziile din raportul de expertiză instanţa a dispus
conform celor mai sus arătate.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B.J.V.
Prin decizia civilă nr. 670/03.10.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul 921/325/2011 apelul a fost admis, iar sentinţa schimbată în sensul admiterii
excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Consiliul Local S.T.
şi al respingerii acţiunii.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că, pe calea apelului, pârâta a
invocat că prima instanţă a admis capătul de cerere privitor la revendicarea unei fâşii
de teren în suprafaţă de 500 mp, doar în baza unui raţionament matematic.
În ce priveşte dovada calităţii sale de moştenitor după proprietarii tabulari
Roşu R.F. şi R.I., a menţionat că R.F. este bunica sa.
Faptul că este legatara universală a bunicii sale, proprietară tabulară asupra
imobilului în discuţie rezultă fără nicio putinţă de tăgadă şi din testamentul acesteia
autentificat sub nr.22773/20.07.1992 de către Notariatul de Stat al judeţului Timiş.
Din certificatul suplimentar de moştenitor nr. 133/02.04.2002 rezultă că de pe
urma defunctei a rămas ca moştenitori B.J.V., în calitate de nepoată de fiică şi
legatară universală, care a acceptat succesiunea la data de 12.11.2001 cu o cotă de
1/1 părţi.
Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Consiliul
Local Sacoşul Turcesc a precizat că aşa cum se desprinde din cele expuse anterior,
rezultă că defuncţii R.F. şi R.I. au avut moştenitori, şi prin urmare, succesiunea
nefiind constatată a fi vacantă, statul nu are calitate procesuală pasivă, singurii care
puteau sta în judecată fiind moştenitorii celor doi proprietari tabulari.
Procedând la analiza motivelor de apel, a dispoziţiilor legale incidente, a
susţinerilor părţilor şi a sentinţei civile ce face obiectul controlului judiciar pendinte,
instanţa a admis apelul formulat în cauza, pentru considerentele ce succed:
În mod corect a reţinut prima instanţă ca reclamanta este proprietară tabulară
a imobilului […] înscris în CF 40[…], constând în casă şi teren în suprafaţă de 2039
mp, în timp ce pentru terenul înscris în CF 3[…], figurează ca proprietari tabulari R.F.
şi R.I., decedaţi conform certificatelor de deces depuse la dosar.
În mod neprocedural însă, constatând că nu este dezbătută succesiunea după
aceşti proprietari tabulari, a acceptat prima instanţă cadrul procesual stabilit de
reclamanta prin chemarea în judecată a Statului Român prin Consiliul Local S.T.,
fără a se fi solicitat, în prealabil, constatarea calităţii de proprietar a statului (fie în
considerarea calităţii de bun fără stăpân a imobilului, după cum intimata a
argumentat în întâmpinare, fie în considerarea caracterului vacant al succesiunii).
În orice caz, prin certificatul suplimentar de moştenitor nr. 133/02.04.2002
eliberat de BNP […] depus în apel, din cuprinsul căruia rezultă că de pe urma
defunctei R.F. a rămas ca moştenitor apelanta în calitate de nepoată de fiică şi
legatară universală, alegaţiile reclamantei cu privire la calitatea de bun fără stăpân a
imobilului sunt infirmate.
Au fost înlăturate ca lipsite de temei legal susţinerile reclamantei intimate în
sensul ca certificatul de moştenitor nu îi conferă apelantei calitatea succesor al
proprietarei tabulare şi, concomitent, legitimare procesuala pasiva în litigiul de faţă (şi
nu doar în calitate de posesor neproprietar), întrucât, în condiţiile art.26 din Legea
nr.7/1996, în forma în vigoare de la data emiterii certificatului, prin derogare de la
regula instituita prin art. 25, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt
opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune,

Pagina 6 din 48
accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, aceste drepturi fiind necesar a se înscrie, în
prealabil, numai dacă titularul înţelege să dispună de ele.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale evocate,
constatând şi că statului roman nu îi este justificata calitatea procesuala pasiva în
litigiul pendinte (de altfel, prima instanţă a procedat la grăniţuire în raport de
„posesorul neproprietar”), a admis excepţia invocată şi concluzionând, de asemenea,
că fără dezbaterea în prealabil a succesiunii după ambii proprietari tabulari ai
parcelei învecinate, litigiul cu obiectul evidenţiat nu poate fi soluţionat, potrivit art. 296
alin. (1) ipoteza a II-a C. pr. civ., tribunalul a admis apelul formulat.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a solicitat desfiinţarea ei
şi, în principal, menţinerea hotărârii primei instanţe sau, în subsidiar, trimiterea
cauzei la instanţa de fond spre rejudecare pentru stabilirea cadrului procesual pasiv.
În motivare a criticat reţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a
Statului Român prin Consiliul Local S.T. câtă vreme, faţă de menţiunile din partea
referitoare la proprietate a cărţii funciare rezultă că proprietarii tabulari nu au
capacitate de folosinţă, astfel că a solicitat citarea ca pârât a Statului Român prin
Consiliul Local S.T. ce are în administrare bunurile fără stăpân.
A invocat că, faţă de data la care proprietarii tabulari au decedat, dreptul de
opţiune succesorală era prescris, iar ea, personal, nu avea de unde să ştie cine ar fi
moştenitorii defuncţilor.
A arătat că nu avea obligaţia ca în cazul unei cereri în grăniţuire să solicite
constatarea succesiunii vacante.
A învederat că pârâta B.J.V. a fost chemată în judecată în calitate de posesor
neproprietar al imobilului învecinat, că aceasta nu a formulat obiecţiuni la raportul de
expertiză ori la reţinerea calităţii sale de succesor al defuncţilor proprietari tabulari şi
că în certificatul de moştenitor sau în suplimentul acestuia nu este evidenţiat imobilul
în litigiu
Examinând recursul, instanţa a reţinut următoarele:
Solicitând ca instanţa să stabilească linia de hotar dintre proprietatea sa şi cea
învecinată şi să oblige pârâta B.J.V. la a-i respecta dreptul de proprietate asupra
porţiunii de teren pe care aceasta, conform susţinerilor reclamantei, o ocupă în lipsa
vreunui titlu, reclamanta a chemat în judecată defuncţii B.F. şi R.I. prin Statul Român
reprezentat de Consiliul Local S.T.
Potrivit extrasului CF 3[…], proprietarii tabulari ai imobilului aici înscris
(parcelele nr. top. 73, 74, 75/2) sunt R.F. şi R.I.
Corespunde realităţii că proprietarii tabulari ai imobilului erau decedaţi la data
promovării cererii de chemare în judecată însă, cum în mod corect a reţinut instanţa
de apel, această împrejurare nu atrage împrocesuarea în orice situaţie, în calitate de
pârât a Statului Român (prin Ministerul Finanţelor sau unităţile administrativ –
teritoriale).
Cadrul procesual este stabilit de reclamant inclusiv prin indicarea persoanelor
în contradictoriu cu care îşi formulează pretenţiile (pârâţii), persoane care trebuie să
îndeplinească toate condiţiile pentru a fi părţi în proces.
Or, în cauză, împrocesuarea prin chiar cererea de chemare în judecată a
Statului Român în calitate de pârât fără a se fi stabilit în prealabil printr-o hotărâre
judecătorească sau printr-un certificat de vacanţă succesorală că statul a cules
succesiunea defuncţilor proprietari este contrară dispoziţiilor legale.
Astfel, dispoziţiile art. 680 Codul civil din 1864 (în vigoare la data sesizării
instanţei) prevăd că bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, în lipsă de
moştenitori legali sau testamentari, iar art. 85 din Legea 36/1995 (în forma în vigoare
la aceeaşi dată) prevede că notariatul public constată că succesiunea este vacantă,

Pagina 7 din 48
 eliberând certificat de vacanţă succesorală, după expirarea termenului legal de
acceptare a succesiunii, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari.
În consecinţă, legitimarea procesuală pasivă a statului presupune, fie
existenţa certificatului de vacanţă succesorală, fie constatarea acestei calităţi de
către instanţa legal sesizată cu o atare cerere.
În acest context, susţinerile recurentei vizând lipsa obligaţiei sale de a efectua
demersuri de constatare a succesiuni vacante sunt neîntemeiate câtă vreme,
conform celor mai sus arătate, reclamantul are obligaţia de a stabili cadrul procesual
cu respectarea normelor de procedură civilă.
Este indiferent că termenul de acceptare a succesiuni s-ar fi împlinit – aşa
cum susţine recurenta – câtă vreme, după cum s-a arătat, calitatea de succesor al
statului se stabileşte după împlinirea acestui termen, în situaţia în care nu ar exista
moştenitori legali sau testamentari.
Se observă că, potrivit adresei Camerei Notarilor Publici nr. 26/09.01.2013
succesiunea lui R.I. (unul dintre proprietarii tabulari) a fost înregistrată la fostul
Notariat de Stat Judeţean Timiş, dezbaterea fiind suspendată.
În consecinţă, de pe urma acestuia nu a fost eliberat nici un certificat de
moştenitor (ca în cazul celuilalt proprietar tabular R.F.) şi nici un certificat de vacanţă
succesorală ce ar putea legitima calitatea procesuală a statului în cauză.
Având în vedere nelegala constituire a cadrului procesual, susţinerile
recurentei vizând lipsa calităţii pârâtei B.J.V. de proprietar asupra cotei de imobil ce i-
a aparţinut defunctei Roşu Floare sunt nefondate.
Astfel, chiar dacă în certificatul suplimentar de moştenitor nr. 133/02.04.2002
eliberat de notarul public imobilul în litigiu nu este evidenţiat, existenţa pe numele
pârâtei a testamentului defunctei prin care a fost instituită legatar universal
coroborată cu faptul posesiei terenului în litigiu dă naştere în favoarea acesteia a
unei prezumţii de proprietate ce nu a fost înlăturată în cauză, lipsa înscrierii în cartea
funciară a acestui drept nefăcând dovada contrară prezumţiei, faţă de dispoziţiile art.
26 din Legea 7/1996, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304 C.
pr. civ., art. 306 alin. (2) C. pr. civ., instanţa a respins recursul declarat de
reclamantă.

2. Dreptul de a cumpăra locuinţa în baza Legii nr. 112/1995. Condiţii

- Legea nr. 112/1995 – art. 9 alin. (1)

- Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată – art. 6

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 „chiriaşii titulari de
contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari
sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut
la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau
în rate a preţului”, iar conform art. 6 din H.G. nr. 20/1996, republicată,
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995
„Dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din
lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil
încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a
legii”.
Per a contrario, persoanele care au ocupat apartamentele
respective, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, chiar dacă au

Pagina 8 din 48
încheiat un contract de închiriere valabil, nu pot cumpăra apartamentele
în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 322 din 27 februarie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 897 din 5 decembrie 2012, Tribunalul Timiş a
respins apelul formulat de pârâţii C.L.T. şi Primăria Timişoara împotriva
Sentinţei civile nr. 13095/15.05.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara
în contradictoriu cu reclamanta intimată S.L.C.
În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe, care a admis
acţiunea reclamantei şi a dispus următoarele: a obligat pârâţii să vândă reclamantei
apartamentul nr. 11, situat în Timişoara, […], calculul valorii apartamentului urmând a
fi efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul semnării
contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995; a respins capătul
de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daune cominatorii de 500 lei pe zi de
întârziere de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea obligaţiei; a
obligat pârâţii la plata în favoarea reclamantei a sumei de 10,3 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut argumentele ce
succed:
În mod judicios a concluzionat prima instanţă că imobilul în litigiu se supune
regimului juridic instituit de art. 9 din Legea nr. 112/1995, care reglementează dreptul
chiriaşului de a opta pentru cumpărarea apartamentului folosit, raportat la menţiunile
înscrise în CF potrivit cărora Statul Român este proprietar asupra imobilului, la faptul
că prin Decizia civilă nr. 3152/28.10.2005 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în
dosar civil nr. 9702/C/2005, s-a constatat cu putere de lucru judecat că imobilul-casă
din care face parte si apartamentul în litigiu nu a fost restituit în natură foştilor
proprietari şi că se supune regimului juridic al Legii nr.112/1995, coroborat cu faptul
că reclamanta şi-a exprimat opţiunea cumpărării apartamentului pe care-l ocupă în
calitate de chiriaşă.
Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat dedus din prevederile art. 1200 pct. 4
Codul civil din 1865 se opune repunerii în discuţie a problemei de drept tranşată în
mod irevocabil, întrucât s-ar aduce atingere principiului securităţii circuitului juridic,
parte componenta a conceptului de proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât pârâtul-apelant a fost parte
litigantă în procesul civil finalizat prin hotărârea judecătorească amintită, fiindu-i, ca
atare, pe deplin opozabilă.
În condiţiile în care alţi chiriaşi din acelaşi condominiu au beneficiat de efectul
dispoziţiilor legii speciale, a hotărî diferit în cazul reclamantei ar echivala cu
încălcarea principiului nediscriminării persoanelor aflate în situaţii identice, consacrat
de art. 14 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi protejat şi prin
prevederile Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.
Apelantul a contestat regimul juridic al bunului şi, concomitent, a exclus
competenţa instanţei de judecata de a obliga autoritatea administrativă la perfectarea
unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un bun din patrimoniul său, pe
considerentul că, în absenţa consimţământului său la vânzare, ar fi încălcat dreptul
său de proprietate privata protejat de art. 44 din Constituţia României.
Or, în raport de regimul juridic sus evidenţiat al bunului în litigiu, prima instanţă
nu a făcut decât să dea eficienţă juridică unor texte de lege care, în situaţia
îndeplinirii condiţiilor în mod cumulativ prevăzute, este imperativ a fi aplicate.

Pagina 9 din 48
 Art. 9 din Legea nr.112/1995 reglementează un caz de obligaţie legală de
perfectare a contractului şi, în această situaţie, nu se aduce atingere dreptului de
dispoziţie al proprietarului cu privire la bunurile din patrimoniul său, lipsa
consimţământului proprietarului de a vinde fiind lipsită de efecte juridice – cu excepţia
celui al posibilităţii sancţionării refuzului prin obligarea la respectarea obligaţiei
amintite.
Conformitatea textului de lege evocat cu dispoziţiile constituţionale ce
ocrotesc dreptul de proprietate privată a fost stabilită, în cadrul controlului
constituţional a priori, prin Decizia nr. 73/1995 a instanţei de contencios
constituţional, în cuprinsul căreia s-a reţinut:
,,Nu s-ar putea vorbi, în aceste condiţii, nici despre violarea, prin prevederile
legii, a textelor constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii private, în mod egal,
indiferent de titular, admiţându-se ideea, promovată de autorii uneia dintre sesizări,
ca legiuitorul recurge la o "expropriere individuală", neprevăzută de Constituţie.
Posibilitatea vânzării către chiriaşi a locuinţelor ce nu se restituie în natură
foştilor proprietari este reglementată, prin art. 9 alin. (1) din lege, ca o formă în care
statul, în calitate de proprietar, statorniceşte regimul juridic al bunurilor ce-i aparţin,
astfel cum a făcut-o şi cu privire la cea mai mare parte a fondului său locativ, deja
vândută, potrivit legii, persoanelor care ocupau locuinţele cu titlu de chiriaşi. Este
vorba, totodată, despre recunoaşterea, prin lege, a unei îndreptăţiri egale a
persoanelor cărora li s-au repartizat cu chirie locuinţe ale statului, de a le cumpăra,
indiferent de modul în care locuinţele au fost dobândite în proprietate de către stat,
înlăturându-se discriminarea actuală dintre chiriaşii din locuinţele construite de stat şi
cei care ocupă locuinţe dobândite în proprietate, în alte moduri, de către acesta. Şi
este vorba, în acelaşi timp, de o măsură menită să asigure realizarea scopului legii,
acela de a acoperi o parte a cheltuielilor necesitate de despăgubirea foştilor
proprietari, în condiţiile în care resursele bugetare ce pot fi alocate cu această
destinaţie sunt, evident, neîndestulătoare”.
Pentru toate considerentele evocate, potrivit art. 296 alin. (1) ipoteza I C. pr.
civ. şi în temeiul dispoziţiilor legale iterate, Tribunalul a respins ca nefondat apelul
formulat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei supusă
controlului judiciar pendinte.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs pârâţii Consiliul Local T. şi
Primăria Municipiului T., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate
în sensul admiterii apelului lor cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
Pârâţii recurenţi şi-au motivat în drept recursul cu dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7,
8 şi 9 C. pr. civ., coroborat cu art. 312 C. pr. civ., art. 44 din Constituţie, art. 480 - 481
Codul civil din 1865, art. 2 şi 5 din Legea nr. 213/1998, art. 36 din Legea nr.
215/2001, HCL nr. 459/2005, modificată prin HCL nr. 7/2010, arătând că, potrivit CF
nr. 145286, proprietar al imobilului în litigiu este Primăria Municipiului T., cu titlu de
posesor la localizare, imobilul făcând parte din domeniul privat al Municipiului T.,
astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate de către reclamanta
intimată, respectiv Legea nr. 112/1995 şi nici Legea nr. 85/1992, ci HCL nr.
7/26.01.2010 privind vânzarea locuinţelor proprietate privată a Municipiului
Timişoara.
Astfel, recurenţii au învederat că, pentru ca reclamanta să fie îndreptăţită la
cumpărarea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, este necesar ca locuinţa să
intre în sfera de reglementare a acestui act normativ, ocuparea ei în baza unui
contract de închiriere, încheiat în anul 2004, nefiind suficientă, instanţa de apel
reţinând în mod eronat faptul că reclamantul a dovedit calitatea de chiriaş la intrarea
în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Pagina 10 din 48
 În continuare, recurenţii au arătat că a aprecia pe cale de interpretare
extensivă, în absenţa unui text de lege, că lor le incumbă obligaţia de vânzare a
imobilului echivalează cu o încălcare vădită a dreptului lor de exercitare a
prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate şi care
este în mod expres reglementat de art. 44 din Constituţie, art. 480-481 Codul civil din
1865, art. 2 şi 5 din Legea nr. 213/1998 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, recurenţii au susţinut că nu s-au opus perfectării unui contract de
vânzare-cumpărare cu reclamanta, însă nu în condiţiile speciale, derogatorii de la
dreptul comun, ce solicită reclamanta să-i fie aplicate.
Reclamanta intimată S.L.C. a formulat întâmpinare, căreia Curtea i-a conferit
calitatea unor concluzii scrise, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 308
alin. (2) C. pr. civ.
Prin Decizia civilă nr. 322 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel
Timişoara a admis recursul declarat de pârâţii C.L.T. şi Primăria T.
împotriva Deciziei civile nr. 897/05.12.2012, pronunţată de Tribunalul
Timiş.
A modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul pârâţilor, şi
a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de
reclamanta S.L.C.
Pentru a hotărî astfel, în urma examinării deciziei atacate, în raport
de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 9 din Legea nr.
112/1995 şi art. 6 din H.G. nr. 20/1996 republicată, Curtea a apreciat
întemeiat recursul pârâţilor pentru argumentele de mai jos.
Este adevărat, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că prin Decizia
civilă nr. 3152/28.10.2005 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr.
9702/C/2005, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul-casă din care face
parte şi apartamentul în litigiu nu a fost restituit în natură foştilor proprietari şi că se
supune regimului juridic al Legii nr. 112/1995 numai că în această speţă nu sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din HG nr.
20/1996 pentru ca reclamanta să poată beneficia de cumpărarea apartamentului în
litigiu în baza acestor acte normative.
Astfel, Curtea are în vedere că, potrivit art. 6 din HG nr. 20/1996 - republicată,
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, „Dreptul
de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai
chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele
respective la data intrării în vigoare a legii”.
Or, în condiţiile în care reclamanta nu avea un contract de închiriere valabil
încheiat la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi nici nu ocupa un
apartamentul în litigiu la acea dată, iar contractul ei de închiriere a fost încheiat la
data de 18.06.2004, soluţiile de admitere a acţiunii şi, respectiv, de respingere a
apelului pârâţilor sunt greşite.

3. Expropriere. Caracterul just al despăgubirii şi modalitatea de stabilire

a acestuia

- Legea nr. 33/1994 – art. 1, art. 26 alin. (1)

- Legea nr. 255/2010 – art. 8

Legea consacră caracterul just al despăgubirii, care se compune din

valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la

Pagina 11 din 48
stabilirea cuantumului acesteia, experţii şi instanţa trebuie să ţină seama
de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în
unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 497/R din 27 martie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 497/R din 27 martie 2013, pronunţată în

dosarul nr. 2246/108/2013, Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile
declarate de reclamanţii P.M.V. şi P.F. şi pârâtul Statul Român reprezentat
de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România,
împotriva Sentinţei civile nr. 3386 din 17 decembrie 2012, pronunţată de
Tribunalul Arad, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere amendamentele de
mai jos.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 „exproprierea de imobile, în tot sau în
parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi
prealabilă despăgubire (…)”, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 „în
termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1),
proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul
expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.”
De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că
„despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul (2) al aceluiaşi articol
prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor
ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în
unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi
de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în
considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
Din cuprinsul actelor normative mai sus menţionate (în concordanţă cu art. 1
din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.), reiese că ele consacră caracterul just
(drept) al despăgubirii, pentru imobilele expropriate, şi precizează explicit că
despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina
experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de
acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona respectivă.
Or, în speţă, prima instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor legale mai sus
menţionate, în sensul că nu a stabilit despăgubirea pe baza raportului de expertiză
cerut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere valoarea reală
a imobilului şi prejudiciul cauzat, precum şi preţul cu care se vând imobile similare,
ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ci a avut în vedere adresa
BNP D., cu caracter general, în baza căreia instanţa a făcut un simplu calcul
matematic.
În acest sens, este de menţionat că însuşi expertul B.M., care a semnat cu
observaţii raportul de expertiză, a arătat, prin scriptul de la filele 176, 177 din dosarul
de fond, că rezultatele obţinute prin raportul de expertiză sunt eronate, deoarece
comparabilele folosite nu sunt similare cu terenul expropriat, ele referindu-se la
terenuri care au potenţial de conversie din teren agricol în teren pentru uz industrial,
respectiv sunt cuprinse în PUZ sau PUD, fapt ce le creşte mult valoarea, pe când
terenul expropriat nu a fost cuprins în planuri de dezvoltare urbanistică, astfel încât
comparabilele care sunt cu adevărat similare sunt terenuri agricole extravilane.
Or, observaţiile aduse raportului de expertiză de către acest expert nu au fost
luate în considerare de către prima instanţă, care atât ea, cât şi experţii erau obligaţi,

Pagina 12 din 48
 potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin utilizarea metodei comparaţiilor
directe, să utilizeze comparabile cu adevărat similare, respectiv terenuri cu aceleaşi
caracteristici, cu atât mai mult cu cât în recurs reclamanţii au depus un contract de
vânzare-cumpărare încheiat de BNP D. la 12 august 2011, în care preţul era de 2,5
euro/mp.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că este necesară administrarea
unei probe noi, respectiv unui supliment la raportul de expertiză prin care să se
stabilească despăgubirea în raport de preţul cu care se vând imobilele similare la
data întocmirii raportului de expertiză şi de prejudiciul cauzat proprietarului, în baza
art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 alin. (3) şi (6 1) C. pr. civ., Curtea a admis recursul
reclamanţilor şi pârâtului, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la
Tribunalul Arad.
În rejudecare, instanţa va ordona experţilor să compare, în concret,
caracteristicile terenului expropriat şi ale terenurilor similare, ce au făcut obiectul
contractelor de vânzare-cumpărare depuse în primă instanţă şi în recurs, urmând ca
instanţa să ţină seama şi de celelalte critici aduse prin cererile de recurs.

4. Locuinţe construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare

de stat. Dreptul subiectiv al chiriaşilor de a le cumpăra în baza Legii nr. 85/1992

- Legea nr. 85/1992, republicată – art. 7

Art. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată, prevede că „locuinţele

construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la
data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de
intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea
acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-
lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi”.
Astfel, din textul legal mai sus menţionat, rezultă că obligaţia de a
vinde ia naştere atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare
de stat; solicitantul să fie titularul contractului de închiriere, la momentul
formulării cererii de cumpărare, putând fi sau nu angajat al unităţii
proprietare; locuinţele să nu facă parte din categoria celor de intervenţie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 365 din 6 martie 2013, G.O.

Decizia civilă nr. 365 din 6 martie 2013, pronunţată în dosarul nr.
14661/325/2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de
reclamanţii C.M. şi C.G. împotriva Deciziei civile nr. 750 din 01.11.2012,
pronunţată de Tribunalul Timiş.
A modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de
reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 14138 din 07.06.2011, pronunţată
de Judecătoria Timişoara.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea
formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta SC I. SA să încheie cu
reclamanţii contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 20,
situat în Timişoara […].
A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la respingerea excepţiilor
şi a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă.

Pagina 13 din 48
 Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele de mai
jos.
Cu privire la recursul pârâtei SC I. SA Curtea reţine că acesta vizează doar
neadmiterea excepţiei de lucru judecat în baza Deciziei civile nr. 334/04.03.2008,
pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 6518/111/2006.
Or, prima instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 14138/07.06.2011, a respins
această excepţie, iar împotriva acestei sentinţe pârâta SC I. SA nu a declarat apel,
situaţie în care recursul pârâtei SC I. SA este inadmisibil, fiind exercitat omisso
medio.
Este însă întemeiat recursul reclamanţilor pentru argumentele expuse în
continuare.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă şi prin
întâmpinare, Curtea apreciază că este neîntemeiată această excepţie, întrucât, aşa
cum corect au stabilit ambele instanţe, din extrasul CF […] rezultă în mod evident că
societatea pârâtă a schimbat natura juridică a acestor locuinţe, în sensul de a nu mai
fi locuinţe de intervenţie, fiind vândute, după pronunţarea Deciziei nr. 334/2008 a
Curţii de Apel Oradea, mai multe locuinţe, iar pentru altele s-au încheiat promisiuni
de vânzare-cumpărare, o dovadă în acest sens fiind „Anunţul „pârâtei, din 2010, prin
care aduce la cunoştinţă chiriaşilor faptul că a hotărât vânzarea camerelor de imobil
la preţul de 19.000 euro.
În legătură cu fondul litigiului, este adevărat că adresa nr. 1710/10.09.1992,
emisă de pârâta SC I. SA a fost comunicată unei alte persoane, respectiv numitei
C.S. şi nu reclamantei C.M. (fostă A.)M., însă, contrar celor invocate de pârâtă şi
celor reţinute de instanţa de apel, Curtea reţine că reclamanta C.M. şi-a manifestat
voinţa juridică de a cumpăra imobilul în litigiu prin acţiunea înregistrată la Judecătoria
Timişoara sub nr. 14827 din 13.10.1992, formulată împreună cu alţi locatari.
În al doilea rând, nu pot fi însuşite susţinerile pârâtei SC I. SA, potrivit cărora
contractul de închiriere nr. 9619/06.07.1989 a încetat din data de 01.01.1991, când
au încetat raporturile de muncă ale reclamantei C.M., aşa cum s-a reţinut şi prin
Sentinţa civilă nr. 5610/2010, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dos.
6056/325/2009, întrucât, pe de o parte, acest dosar este suspendat în apel, sentinţa
nefiind nici măcar definitivă, iar pe de altă parte, reclamanta C.M. şi-a desfăşurat
activitatea până la data de 11.04.2003, conform cărţii de muncă, în cadrul SC A. SA
Timişoara, societate comercială ce a luat naştere ca şi pârâta SC I. SA prin divizarea
fostei întreprinderi de stat „Trustul de Construcţii Industriale Timişoara”, ceea ce
înseamnă continuitatea desfăşurării raporturilor de muncă.
Astfel, Curtea are în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992
republicată care prevăd că „locuinţele construite din fondurile unităţilor economice
sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât
locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de intervenţie, la
cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege
nr. 61/1990 şi ale prezentei legi”, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. (6) din aceeaşi
lege, conform cărora „beneficiază de prevederile alin. (1) şi chiriaşii care nu sunt
angajaţii unităţilor proprietare”.
Prin urmare, obligaţia de a vinde ia naştere atunci când sunt întrunite
cumulativ următoarele condiţii: 1) locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor
economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii; 2) solicitantul să
fie titularul contractului de închiriere, la momentul formulării cererii de cumpărare,
putând fi sau nu angajat al unităţi proprietare; 3) locuinţele să nu facă parte din
categoria celor de intervenţie.
Or, aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă.

Pagina 14 din 48
 În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia
civilă nr. 5/2008, dată în interesul legi, stabilind că obligaţia de vânzare a acestor
imobile este una in rem, în raport de natura obiectului (locuinţă construită din fondul
unităţilor economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), şi nu o
obligaţie in personam, derivată din calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a
legii.
Acelaşi caracter propter rem al obligaţiei instituite de Legea nr. 85/1992 în
sarcina proprietarilor unor astfel de locuinţe a fost afirmat şi de către Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 814/2011, arătându-se că „în cazul privatizării
unităţilor din ale căror fonduri a fost construită locuinţa ce a făcut obiectul vânzării,
obligaţia de vânzare către chiriaş, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/1992 (...) este
o obligaţie in rem, iar nu o obligaţie in personam, reglementată în considerarea
subiectului, societatea comercială care a luat naştere pe calea privatizării”.
Recent, prin Decizia nr. 3/18.02.2013, pronunţată în dosarul nr. 20/2012, în
interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind
vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi
fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, stabileşte că aceste
prevederi instituie o obligaţie legală pentru societăţile comerciale cu capital integral
privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuinţele construite din
fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepţiile prevăzute de lege”.
În plus, din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1
adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 44 din Constituţie, se
impun cu caracter obligatoriu considerentele deciziilor Curţii Constituţionale prin care
s-a constat conformitatea dispoziţiilor art. 1 şi 7 din Legea nr. 85/1992, cu motivarea
că „deşi în proprietatea societăţii comerciale sau a regiilor autonome au intrat şi
locuinţele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituţiei, a
posibilităţii ca fiecare chiriaş al unei asemenea locuinţe să devină proprietar nu poate
fi privită decât ca o limitare a dreptului de proprietate al persoanelor juridice
respective. Astfel se consacră o normă de justiţie socială, chiriaşii având posibilitatea
să cumpere locuinţele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul
sistem juridic-statal”.
Astfel, prin obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
nu se afectează patrimoniul acesteia, întrucât ca efect al subrogaţiei reale cu titlu
particular, dreptul de proprietate va fi înlocuit cu preţul plătit de chiriaşul cumpărător,
preţ care în cazul de faţă va fi cel stabilit potrivit Decretului-lege nr. 61/1990,
deoarece procedura de vânzare a început în anul 1992, când s-a întâlnit oferta
(legală) cu acceptare ofertei, în acest sens fiind şi normele tranzitorii cuprinse în art.
II din Legea nr. 244/2011.
Cu alte cuvinte, pârâta nu poate invoca încălcarea prevederilor art. 1 din
Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în condiţiile în care imobilul în litigiu a intrat în
patrimoniul său cu titlu gratuit, în urma transformării unităţilor de stat în societăţi
comerciale, şi primeşte în locul preţului de piaţă un preţ mai mic, stabilit prin lege.
În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut
că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează în toate situaţiile o
compensaţie integrală pentru lipsirea de proprietate, obiective legitime, de utilitate
publică, precum cele ce urmăresc măsuri de reformă economică sau justiţie socială
pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piaţă a bunului (cauza James ş.a.
vs. Regatul Unit, Marea Cameră, Hotărârea din 21 februarie 1986).

Pagina 15 din 48
5. Împărţeala de ascendent prin testament. Situaţia bunurilor necuprinse
în împărţeală

- Codul civil din 1865 – art. 795, art. 796

Potrivit art. 795 alin. (1) din vechiul Cod civil, împărţeala de
ascendent se poate face prin acte între vii sau prin testament cu formele,
condiţiile şi regulile prescrise pentru donaţiuni între vii şi pentru
testamente, iar conform art. 796 din acelaşi act normativ, „dacă toate
bunurile, ce ascendentele a lăsat la moartea sa, nu au fost cuprinse în
împărţeală, bunurile necuprinse se vor împărţi conform cu legea”.
Din interpretarea textelor de mai sus, reiese că împărţeala de
ascendent făcută prin testament poate avea loc şi asupra bunurilor
viitoare, însă cu condiţia ca acest lucru să fi fost prevăzut în testament.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 140 din 30 ianuarie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 446 din 16 mai 2012 pronunţată în dosarul nr.
923.1/325/2006, Tribunalul Timiş a respins apelul declarate de pârâtul G.Ş.A.
împotriva Sentinţei civile nr. 17137/26.10.2010, pronunţată de Judecătoria Timişoara
în dosarul nr. 923.1/325/2006, în contradictoriu cu reclamanţii intimaţi G.G., G.A. şi
G.G.D.
În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe care a dispus
următoarele:
A admis acţiunea principală formulată de reclamanţii pârâţi reconvenţionali
G.G., G.A. şi G.G.D. împotriva pârâtului reclamant reconvenţional G.Ş.A.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant
reconvenţional.
A constatat că din masa succesorala rămasă după defuncta G.M.H., decedată
la 6.06.1994, cu ultimul domiciliu în Timişoara, str. M., nr. 17, jud. Timiş face parte şi
imobilul situat în Timişoara, str. M., nr. 15/A compus din gradină în suprafaţă de 2647
mp. înscris în CF nr. 13431 sub nr. top 22757/1 bun propriu dobândit cu titlu de
restituire anterior moştenire în temeiul Sentinţei civile nr. 255/1995 a Tribunalului
Timiş, irevocabilă, pe lângă bunurile imobile cuprinse în certificatul de moştenitor nr.
2795/17.11.1994 eliberat de fostul Notariat de Stat al judeţului Timiş dobândit de G.L.
în calitate de soţ supravieţuitor în cota de 2/8 şi de G.A.D. şi de pârâtul reclamant
reconvenţional G.Ş.A. în calitate de descendenţi de gradul I în cote de 3/8 fiecare .
A constatat că după defunctul G.L. decedat la data de 10.03.2002 cu ultimul
domiciliu în str. M., nr. 17, Timişoara, au calitatea de succesori G.Ş.A. în calitate de
descendent de grad I în cota de 2/4 şi reclamanţii pârâţi reconvenţionali G.A. şi
G.G.D. în calitate de descendenţi de gradul I de fiu precedat (G.A.D. decedat la
2.03.1998) în cota de 1/4 fiecare .
A constatat că părţile au dobândit imobilul în litigiu în următoarele cote:
Reclamanta pârâtă reconvenţionala G.G. în calitate de soţie supravieţuitoare a
defunctului G.A.D. – cota de 6/64 ( 2/8 din 3/8), reclamanţii-pâtâţi reconvenţionali
G.A. şi G.G.D. – cota de câte 13/64 fiecare (câte 9/64 după autorul G.A.D. şi câte
4/64 după autorul G.L. prin reprezentare) şi pârâtul-reclamant reconvenţional-cota de
32/64 ( 24/64 după G.A.H. şi 8/64 după G.L.).
A constatat că terenul agricol în suprafaţă de 4 ha. a fost atribuit prin
testamentul autentificat la 18 martie 1994 autorului G.A., terenul a fost dobândit de

Pagina 16 din 48
reclamanţii reconvenţionali G.G., G.A.D. şi G.G.D. în calitate de succesori ai
defunctului G.A.D.
A dispus sistarea stării de indiviziune potrivit variantei a doua a raportului de
expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar S.I. care face parte integrantă din
prezenta hotărâre.
A atribuit în deplina proprietate şi liniştită posesie pârâtului reclamant
reconvenţional lotul nr. 1 compus din teren intravilan situat în Timişoara, str. M., nr.
15/A, în suprafaţă de 1324 mp. cu număr top 22757/1/1, iar reclamanţilor-pârâţi lotul
nr. 2 compus din teren intravilan cu aceiaşi locaţie în suprafaţă de 1323 mp. cu
număr top 22757/1/2.
A dispus înscrierea dreptului de proprietate exclusiva in CF nr. 13431 –
Timişoara în favoarea pârâtului reclamant reconvenţional G.Ş. asupra parcelei cu nr.
top 22757/1/1 şi într-o carte funciară nouă în favoarea reclamanţilor pârâţi
reconvenţionali G.G., G.A. şi G.G.D. asupra parcelei cu nr. top 22757/1/2, în ambele
cazuri cu titlu de sistare stare de indiviziune; fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Referitor la argumentul reclamantului reconvenţional apelant, în sensul că în
speţa de faţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 795 alin. (1) din vechiul Cod civil,
întrucât partajul de ascendent este realizat pe calea testamentului, acesta este
nefondat.
Astfel, textul invocat de apelant nu este decisiv în speţa de faţă, fiindcă nu
pune problema ca bunul din litigiu să fi fost un bun viitor inclus în partajul de
ascendent, iar instanţa de fond nu ar fi ţinut seama de acest aspect. Dimpotrivă acest
bun a intrat în patrimoniul testatoarei după ce aceasta a realizat partajul de
ascendent testamentar, respectiv după decesul ei.
Este evident că printr-o interpretare per a contrario împărţeala de ascendent
făcută prin testament poate purta şi asupra bunurilor viitoare, numai că acest lucru
trebuie prevăzut în testament.
Or, în speţa de faţă, imobilul din litigiu situat în Timişoara str. M. nr. 15A nu a
făcut obiectul partajului de ascendent, fiindcă a intrat în patrimoniul testatoarei după
decesul acesteia şi fiindcă în testament nu se face vorbire despre el ca bun viitor.
În acest context, tribunalul apreciază că decisiv este art. 796 din vechiul Cod
civil care proclama că bunurile necuprinse în împărţeala de ascendent se vor împărţii
„conform cu legea”, adică vor fi dobândite de moştenitori în stare de indiviziune
potrivit dreptului comun.
Prin urmare, prin prisma acestui text de lege care nu distinge între împărţeala
de ascendent realizată prin donaţie sau prin testament, bunurile care nu au făcut
obiectul acestei împărţeli de ascendent vor fi dobândite de moştenitori în stare de
indiviziune, potrivit dreptului comun.
Astfel, în mod judicios prima instanţa a reţinut că în legătura cu acest imobil
vor fi aplicate regulile devoluţiunii legale, respectiv art. 650 şi următoarele din vechiul
Cod civil incidente în speţă.
În concluzie, în baza acestor argumente, Tribunalul a apreciat că toate criticile
formulate de apelant sunt neîntemeiate, astfel încât în baza art. 296 C. pr. civ., a
respins cererea de apel.
Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs pârâtul G.Ş.A., solicitând
admiterea recursului, casarea deciziei şi admiterea apelului în sensul respingerii
acţiunii reclamanţilor şi admiterea cererii reconvenţionale.
Pârâtul recurent şi-a motivat în drept recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7,
8, şi 9 C. pr. civ, arătând cu privire la primul caz (art. 304 pct. 5) că instanţele ierarhic
inferioare (de fond şi de apel) nu au respectat dispoziţiile instanţei de casare,

Pagina 17 din 48
respectiv decizia civilă nr. 29/14.01.2010 a Curţii de Apel Timişoara, ceea ce a dus la
pronunţarea unei soluţii nelegale.
Că, instanţa de recurs a casat hotărârea anterioară stabilind în sarcina
instanţei investite cu soluţionarea cauzei obligaţia de a verifica dacă testamentul
datat 18 martie 1994 încalcă sau nu rezerva succesorală, ceea ce nu s-a făcut, sens
în care trebuia evaluată masa succesorală şi stabilite întinderea rezervei succesorale
şi a cotităţii disponibile.
Recurentul a mai arătat că, deşi a invocat în faţa instanţei de fond şi ulterior a
instanţei de apel faptul că instanţa de recurs a impus evaluarea rezervei succesorale,
instanţele nu s-au pronunţat şi nici părţile interesate, respectiv intimaţii, nu au
abordat acest aspect, precizând că valabilitatea testamentului a fost statuată cu
autoritate de lucru judecat.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recurentul a susţinut că
instanţa de apel a schimbat temeiul de drept al acţiunii sale, apreciind că el ar fi
revendicat suprafaţa de 2647 mp. grădină ca pe un bun prezent (la data deschiderii
succesiunii) neinclus în împărţeala de ascendent (situaţie reglementată de dispoziţiile
art. 796 C. pr. civ.).
Astfel, a invocat că în cererea reconvenţională el a abordat suprafaţa de teren
ca fiind un bun viitor în sensul art. 795 C. civ., bun care a intrat în patrimoniul
defunctului la un an şi jumătate după decesul acestuia şi la un an după emiterea
certificatului iniţial de moştenitor, bunul neintrând în patrimoniul defunctei testatoare
înainte de decesul acesteia întrucât procesul de revendicare s-a finalizat mult mai
târziu.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ., recurentul a învederat că
susţinerea celor două instanţe, precum că pentru a fi admisibilă împărţeala de
ascendent se impune identificarea bunului viitor în testament, este lipsită de temei
legal şi contradictorie cu însăşi calificarea bunului ca viitor.
La termenul din 20.11.2012, reclamanţii intimaţi au depus întâmpinare, înscris
căruia instanţa i-a conferit calitatea de concluzii scrise, pentru nedepunerea acesteia
în temeiul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. pr. civ., solicitând respingerea recursului.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 30 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul nr.
923.1/325/2006, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâtul
G.Ş.A. împotriva Deciziei civile nr. 446 din 6 mai 2012, pronunţată de Tribunalul
Timiş în dosarul nr. 923/325/2006.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere considerentele de
mai jos.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate şi de
dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. pr. civ. Curtea apreciază că este neîntemeiat
recursul pârâtului.
Astfel, Curtea reţine că nu se justifică critica formulată de recurent prin prisma
dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 315 C. pr. civ., întrucât instanţa de recurs, prin Decizia
nr. 29/14.01.2010 a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru
motivul că instanţele nu s-au pronunţat asupra împărţelii de ascendent, nefiind
statuat cu putere de lucru judecat că bunul în litigiu este inclus în împărţeala de
ascendent, astfel că nu se poate reţine că nu s-au respectat dispoziţiile instanţei de
casare.
În acest sens, prin decizia de casare s-a dispus că, în rejudecare, „se va
analiza acţiunea reclamanţilor nu doar prin prisma unei dezbateri succesorale, ci se
va avea în vedere şi cererea reconvenţională a pârâtului recurent, prin care s-a
invocat împărţeala de ascendent, în temeiul dispoziţiilor art. 794 şi 795 C. Civ.,
derivată din voinţa defunctei antecesoare a părţilor, care a lăsat recurentului pârât
toate bunurile imobile (cu excepţiile indicate mai sus – casa situată în Timişoara, str.

Pagina 18 din 48
 M., nr. 17 şi a diferenţei de 4 ha. teren), ce se vor găsi în patrimoniul său, la data
decesului ei (fila 45 dosar fond nr. 5001/2004).”
În al doilea rând, Curtea reţine că prin testamentul autentificat sub nr.
13799/1994, testatoarea a stipulat că „De asemenea, îi las fiului meu susmenţionat
toate celelalte bunuri imobile ce se vor găsi în patrimoniul meu (...)”
Or, instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 795 din vechiul Cod
civil, potrivit cărora împărţeala de ascendent poate avea loc şi cu privire la bunurile
viitoare, însă cu precizarea că acest aspect trebuie prevăzut în mod expres în
testament, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Pe de altă parte, instanţa de apel a interpretat corect şi dispoziţiile art. 796 din
vechiul Cod civil, potrivit cărora „Dacă toate bunurile, ce ascendenta a lăsat la
moartea sa, nu au fost cuprinse în împărţeală, bunurile necuprinse se vor împărţi
conform cu legea”, întrucât, câtă vreme bunul în litigiu a intrat în patrimoniu
testatoarei după decesul ei, bunul nu putea fi inclus în împărţeala de ascendent,
acesta fiind dobândit de moştenitori pe cale moştenirii legale.
Faţă de cele de mai sus, Curtea a reţinut că este neîntemeiată critica adusă
deciziei recurate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. pr. civ., astfel că,
în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ, a respins recursul pârâtului.

6. Persoană aflată în detenţie. Lipsa accesului la poşta electronică.

Inexistenţa discriminării

- Constituţia României – art. 53

- Convenţia europeană a drepturilor omului – art. 8, art. 9, art. 10,
art. 14, art. 17
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 137/2010

Este permisă limitarea exercitării unor drepturi dacă restrângerea

este necesară într-o societate democratică, este proporţională cu situaţia
care a determinat-o, este aplicată nedescriminatoriu şi nu aduce atingere
dreptului sau libertăţii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 17 din 6 februarie 2012, F.Ş.

Prin cererea înregistrată sub nr. 2526/108/2008 la Tribunalul Arad reclamantul

O.R.G. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a
Penitenciarelor solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va da, să-i oblige la plata de
despăgubiri în cuantum de 7.000.000 lei şi la asigurarea accesului la internet – poştă
electronică.
În motivare a invocat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2001 şi a Legii
nr. 233/2002, cele două instituţii erau obligate să-i asigure accesul la poşta
electronică şi internet pentru a-şi putea exercita dreptul la informare, petiţionare,
cultură, religie, educaţie, corespondenţă, fără discriminare în raport cu ceilalţi
cetăţeni.
În drept a invocat art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (2), art.16 alin. (1), (2), art. 26
alin. (1), art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (1), (2), art. 31 alin. (1), (2), art. 32 alin. (1), art.
33 alin. (1), (2), art. 51 alin. (1) din Constituţie; art. 1, 2, 3, 5 alin. (4), art. 6 alin. (1)
din Legea nr. 544/2001; art. 2, 9 din H.G. nr. 123/2002; art. 2 din Legea nr. 233/2002;
art. 1, 8, 9, 14, 17 din Convenţia europeană a drepturilor omului; art. 2 din Protocolul
adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, Protocolul 2 adiţional la Convenţia EDO.

Pagina 19 din 48
 Temeiul juridic a fost ulterior precizat, reclamantul indicând şi dispoziţiile art.
998 – 1000 Codul civil din 1865.
Prin sentinţa civilă nr. 34/26.01.2011, pronunţată în rejudecare de Tribunalul
Arad au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor; a fost
admisă în parte acţiunea reclamantului în sensul obligării pârâţilor Ministerul Justiţiei
şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor la asigurarea reclamantului a accesului la
poşta electronică, în exercitarea drepturilor la petiţionare şi corespondenţă; a fost
respinsă cererea de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că ambele excepţii ale lipsei
calităţii procesuale pasive a Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a
Penitenciarelor sunt neîntemeiate, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 83/2005, ale Legii nr.
293/2004 şi ale H.G. nr. 1849/2004.
Pe fond, instanţa a constatat că, în principal, reclamantul a invocat Legea nr.
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi O.G. nr. 27/2002
privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Legea nr. 544/2001 asigură, conform art. 1, în acord cu art. 31 din Constituţia
României republicată, accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de
interes public, definite la art. 2 lit. b), ca fiind „orice informaţie care priveşte activităţile
sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de
suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”. Art. 5 alin. (1)
prezintă informaţiile de interes public ce se comunică din oficiu de fiecare autoritate
sau instituţie publică (actele normative care reglementează organizarea şi
funcţionarea sa; structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de
funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice; numele şi
prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale
funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice; coordonatele de contact
ale autorităţii sau instituţiei publice: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax,
adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet; sursele financiare, bugetul şi bilanţul
contabil; programele şi strategiile sale; listele privind documentele de interes public,
categoriile de documente produse şi/sau gestionate; modalităţile de contestare a
deciziei autorităţii sau a instituţiei publice) cu precizarea la alin. 4 lit. a) că accesul la
aceste informaţii se realizează inclusiv prin afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei
publice ori prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de
informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de internet proprie.
O.G. nr. 27/2001 are ca obiect reglementarea modului de exercitare de către
cetăţeni a dreptului de a adresa autorităţilor şi instituţiilor publice petiţii formulate în
nume propriu, precum şi modul de soluţionare a acestora [art. 1 alin. (1)]. Petiţia este
definită la art. 2 alin. (1) ca fiind cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea
formulată în scris ori prin poştă electronică.
Reclamantul a invocat, în susţinerea pretenţiilor sale, o serie de drepturi:
- dreptul la corespondenţă [art. 8 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată prin Legea nr. 30/1994]
- libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie [art. 9 alin. (1) din aceeaşi
convenţie, art. 29 din Constituţia României republicată]
- libertatea de exprimare, ce implică şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei [art. 10 alin. (1) din aceeaşi convenţie, art. 30 alin. (1) din
Constituţia României republicată]
- dreptul la instruire [art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale art. 32 alin. (1) din Constituţia
României republicată]
- dreptul la cultură (art. 33 din Constituţia României republicată)

Pagina 20 din 48
 În materia discriminării, art. 16 din Constituţia României revizuită instituie
principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări. Art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează interzicerea discriminării, iar
Protocolul nr. 12 la aceeaşi Convenţie prevede la art. 1 că „Exercitarea oricărui drept
prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special,
pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
oricare altă situaţie”, interzicând autorităţilor publice o conduită contrară acestui
principiu.
Art. 51 alin. (1) din Constituţie referitor la dreptul cetăţenilor de a se adresa
autorităţilor publice se află în corelaţie cu O.G. nr. 27/2002, la fel ca şi art. 1 din
Legea nr. 544/2001. Accesul la informaţiile pe care autorităţile/instituţiile publice sunt
obligate să le comunice din oficiu, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, se
realizează inclusiv prin publicare lor pe pagina de internet a fiecărei autorităţi/instituţii
publice [art. 5 alin. (3)].
În acord cu prevederile constituţionale şi convenţionale de mai sus, O.G. nr.
137/2000 republicată privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare garantează respectarea principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii
privilegiilor şi discriminării [art. 1 alin. (2)], inclusiv în domeniile drepturilor civile
constând în dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea
de opinie şi de exprimare, dreptul de petiţionare, dreptul la educaţie şi la pregătire
profesională, dreptul de a lua parte, în condiţii de egalitate, la activităţi culturale şi
sportive, cu precizarea la alin. (3) al art. 1 că exercitarea acestor drepturi priveşte
persoanele aflate în situaţii comparabile, iar, conform alin. (4), obligaţia respectării
acestor principii revine oricărei persoane fizice sau juridice.
În condiţiile în care reclamantul este deţinut, exercitarea drepturilor invocate
se realizează în concordanţă cu necesitatea respectării regimului de detenţie, în
aplicarea măsurii pedepsei închisorii dispusă în privinţa acestuia, sens în care art. 38
alin. (1) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal prevede faptul că exercitarea
drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu poate fi
îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.
Printre drepturile a căror exercitare este reglementată de această lege se
numără şi: libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase (art. 40);
dreptul la informaţie (art. 41) privitor la accesul neîngrădit la informaţiile de interes
public, ce se realizează în condiţiile legii; dreptul de petiţionare [art. 44, care la alin.
(3) defineşte termenul petiţie ca fiind „orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor
publice, instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor
internaţionale”); dreptul la corespondenţă (art. 45, ce reglementează
confidenţialitatea acesteia, precum şi excepţiile de la acesta).
Art. 41 din Legea nr. 275/2006 instituie obligaţia Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării
dispoziţiilor legale privind liberul acces la informaţiile de interes public pentru
persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate [alin. (3)], precum şi
realizarea dreptului persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate
la informaţii de interes public prin publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau prin
orice alte mijloace autorizate de către administraţia penitenciarului [alin. (4)].
Art. 46 din aceeaşi lege reglementează măsurile pentru asigurarea exercitării
dreptului de petiţionare şi a dreptului la corespondenţă, inclusiv directorul
penitenciarului are obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru punerea la

Pagina 21 din 48
dispoziţia persoanei condamnate a materialelor necesare şi pentru instalarea de cutii
poştale în interiorul penitenciarului [alin. (1)].
De asemenea, în privinţa exercitării dreptului de corespondenţă, art. 45 din
lege garantează confidenţialitatea corespondenţei şi excepţiile când aceasta poate fi
deschisă sau reţinută, şi anume: deschiderea corespondenţei în faţa destinatarului,
fără a fi citită în scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul
corespondenţei, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea
obiecte a căror deţinere este interzisă [alin. (3)]; deschiderea şi reţinerea
corespondenţei dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni
[alin. (4)], cu excepţia corespondenţei cu apărătorul, cu organizaţiile
neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor
omului, precum şi cu instanţele sau organizaţiile internaţionale a căror competenţă
este acceptată ori recunoscută de România [alin. (6)].
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor
şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal aprobat prin
H.G. nr. 1897/2006 cuprinde normele privitoare la regulamentul de ordine interioară,
determinat, la art. 16, ca fiind „documentul prin care directorul locului de deţinere
stabileşte regulile pe care trebuie să le respecte persoanele private de libertate şi
personalul penitenciarului în vederea asigurării unui climat corespunzător de ordine
şi disciplină şi a respectării drepturilor persoanelor private de libertate” (art. 16), în
structura sa fiind cuprinse, printre altele şi: drepturile persoanelor private de libertate
şi posibilităţile acestora [art. 18 alin. (1)], respectarea acestui regulament fiind
obligatorie pentru toate persoanelor private de libertate pe întreaga perioadă a
privării de libertate [art. 18 alin. (2)].
În consecinţă, dreptul de acces la informaţiile publice se poate realiza prin
publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau prin orice alte mijloace autorizate de
către administraţia penitenciarului, ce se stabilesc prin regulamentul de ordine
interioară, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 coroborat cu art. 16 şi 18
din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost aprobat prin
HG nr. 1897/2006.
Or, din moment ce, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, exercitarea
drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu poate fi
îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege, înseamnă
că şi acestor persoane li se aplică dispoziţiile Legii nr. 544/2001 şi ale O.G. nr.
27/2001, deci inclusiv prin poştă electronică, bineînţeles în condiţiile prevăzute de
Legea nr. 275/2006 şi art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (2), art. 10 alin. (2) din Convenţia
pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Reclamantul nu a precizat natura daunelor sale, dar din ansamblul acţiunii
sale rezultă că este vorba despre daune morale. Condiţiile cumulative ale răspunderii
civile delictuale, astfel cum decurg din prevederile art. 998 şi art. 999 din Codul civil,
sunt: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi
prejudiciu.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat.
Prejudiciul poate fi cert, chiar dacă este viitor cu condiţia să fie sigură producerea lui
în viitor. Astfel, un simplu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine, nu poate
justifica acordarea de despăgubiri.
Or, reclamantul invocă privarea sa de accesul la internet, poştă electronică şi,
în consecinţă, discriminarea faţă de cetăţenii aflaţi în stare de libertate prin faptul că
pârâţii de ord. I şi II nu i-au asigurat accesul la informaţiile de interes public în
penitenciar, prin accesul la internet. Dar toate adresele depuse la dosar dovedesc

Pagina 22 din 48
faptul că acestuia i s-a respectat atât dreptul de acces la informaţiile de interes
public, cât şi cel la petiţionare.
Reclamantul nu a fost privat de dreptul la învăţătură, nesusţinând că a fost
împiedicat să urmeze studii, deşi accesul la studii este asigurat conform
regulamentului de ordine interioară, potrivit Legii nr. 275/2006 şi a Regulamentului de
aplicare a acestuia.
De asemenea, nu i-a fost îngrădit nici dreptul la cultură, ce se exercită în
diferite forme, în limitele permise de condiţia reclamantului de persoană privată de
liberate. Astfel, accesul la cultură se realizează şi prin accesul la cărţi, publicaţii,
emisiuni radiofonice şi televizate.
Dreptul la corespondenţă, libertatea de gândire şi ce a de exprimare nu au
fost încălcate, căci persoanele fizice îşi pot exercita aceste drepturi în modalităţi
diferite, iar nu doar prin intermediul internetului. Acesta din urmă nu este sigurul
mijloc de comunicare a corespondenţei şi petiţiilor. Pe de altă parte, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului asigură respectarea drepturilor concrete, iar nu doar
a unor drepturi potenţiale.
În contextul în care libertatea de gândire şi de exprimare se pot exercita prin
viu grai şi în scris, iar nu doar prin poştă electronică, iar dreptul de petiţionare, de
asemenea se exercită în scris şi prin poştă electronică, iar reclamantul nu a suferit
vreun prejudiciu concret cert, prin absenţa accesului la poştă electronică, având
libertatea de a se exprima în celelalte modalităţi mai sus descrise, Tribunalul a
constatat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.
998, art. 999 din Codul civil, dar că, pe de altă parte, pârâţii de ord. I şi II nu au
combătut susţinerea reclamantului privitor la absenţa accesului la poştă electronică,
astfel că a fost admisă în parte acţiunea civilă.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamantul O.R.G. şi pârâţii Ministerul
Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Reclamantul a solicitat schimbarea ei în sensul admiterii în tot a cererii de
chemare în judecată.
În motivare, a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr.
137/2000, instanţa fiind obligată să acorde despăgubiri morale odată cu restabilirea
egalităţii.
Apelul nu a fost motivat în drept.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii
în tot a cererii de chemare în judecată a reclamantului.
În motivare, a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea
275/2006 referitoare la posibilitatea îngrădirii în condiţiile Constituţiei şi ale legii a
exercitării drepturilor persoanelor condamnate.
Astfel, potrivit Anexei 1 la OMJ nr. 2714/2008 pct. III, subpunctul 2.3,
persoanele private de libertate pot primi şi folosi calculatoare şi echipamente
informatice în condiţiile stabilite prin decizia directorului general al Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor. Potrivit art. 4 lit. d) din Decizia nr. 383/2010 emisă de
directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se interzice primirea
echipamentelor IT care permit accesarea internetului sau a căsuţelor poştale
electronice, limitarea fiind în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
A mai invocat că art. 44 alin. (3) din Legea nr. 275/2006 are caracter special în
raport cu art. 2 din O.G. nr. 27/2002 şi se aplică în mod prioritar şi că drepturile la
corespondenţă şi petiţionare nu sunt absolute, ci se exercită în limitele Legii nr.
275/2006 şi ale OMJ nr. 2714/2008.
Apelul nu a fost motivat în drept.

Pagina 23 din 48
 Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat greşita interpretare
şi aplicare a dispoziţiilor legale, prima instanţă încălcând principiul potrivit cu care
norma specială derogă de la cea generală, cu trimitere la raportul dintre dispoziţiile
art. 44 alin. (2), (3) art. 45 alin. (2), (3) din Legea nr. 275/2006 (norma specială) şi
dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 27/2002 (norma generală).
A invocat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), 49 din Legea nr.
275/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 186 din Regulamentul de aplicare a legii, ale
Anexei 1 la OMJ 2714/2008, art. 4 din Decizia nr. 383/2010.
În drept a invocat dispoziţiile art. 282 C. pr. civ.
Examinând apelurile prin prisma susţinerilor părţilor şi în baza art. 295 alin. (1)
C. pr. civ., instanţa a reţinut următoarele:
Prin hotărârea primei instanţe, cererea reclamantului a fost admisă în parte,
pârâtele fiind obligate să-i asigure acestuia accesul la poşta electronică în
exercitarea drepturilor la petiţionare şi corespondenţă.
Pe calea apelului, reclamantul a criticat soluţia dată doar sub aspectul
respingerii cererii în despăgubiri astfel că, date fiind limitele caracterului devolutiv al
apelului, hotărârea tribunalului nu va fi examinată din perspectiva respingerii cererilor
vizând respectarea altor drepturi (indicate în cuprinsul cererii de chemare în
judecată).
Pe de altă parte, pârâţii au criticat ca nelegală hotărârea de obligare a lor la a-i
asigura reclamantului acces la poşta electronică în exercitarea drepturilor la
petiţionare şi corespondenţă.
În ceea ce priveşte dreptul la petiţionare, art. 2 din O.G. nr. 27/2002 aprobată
prin Legea nr. 233/2002 prevede că „ în sensul prezentei ordonanţe prin petiţie se
înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin
poşta electronică, pe care un cetăţean … o poate adresa organizaţiilor şi instituţiilor
publice centrale şi locale…”.
Pe de altă parte, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 273/2006 (în forma în vigoare la
data sesizării instanţei) prevede că „în sensul prezentei legi, termenul petiţie include
orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice, instituţiilor publice, organelor
judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale”.
În ceea ce priveşte dreptul la corespondenţă, art. 45 din sus-menţionata lege îl
garantează şi în favoarea persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate, stabilind condiţiile în care se exercită acest drept.
În continuare, instanţa a reţinut că, în exercitarea acestor drepturi, persoanele
interesante au acces (şi) la informaţii de interes public, astfel cum sunt acestea
definite de art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 (în forma în vigoare la data sesizării
instanţei).
Potrivit art. 6 alin. (1) din lege, orice persoană are dreptul să solicite şi să
obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile prezentei legi, informaţiile de
interes public, accesul la acestea realizându-se inclusiv prin afişare în pagina de
internet proprie [art. 4 lit. a) din lege], principiile, procedurile şi regulile de aplicare a
legii fiind stabilite prin HG 123/2002.
Având în vedere aceste dispoziţii legale şi cele ce vor fi arătate în continuare,
instanţa a reţinut că solicitarea reclamantului de asigurare a accesului la poşta
electronică în exercitarea drepturilor invocate nu este întemeiată.
Astfel, în situaţia persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de
libertate, art. 44 alin. (3) din Legea nr. 275/2006 (mai sus arătat) se aplică prioritar,
având caracter special în raport cu norma generală care permite exercitarea
dreptului de petiţionare formulată şi prin posta electronică.
În condiţiile în care legea generală stabileşte poşta electronică drept
alternativă la metoda clasică de comunicare prin corespondenţă, iar legea specială

Pagina 24 din 48
nu prevede accesul la această alternativă, reclamantul nu se poate prevala de
dispoziţiile normei generale.
Conform celor mai sus arătate, Legea nr. 275/2006 stabileşte condiţiile în care
se exercită dreptul la corespondenţă, legea nefăcând vorbire despre poşta
electronică.
În fine, Legea nr. 544/2001 [art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (1)] asigură accesul la
informaţiile de interes public şi în situaţia în care cererea persoanei interesate este
trimisă prin mijloacele clasice de comunicare, răspunsul fiind expediat în aceeaşi
formă.
Corespunde realităţii că art. 41 din Legea nr. 275/2006 prevede că accesul la
informaţie de interes public nu poate fi îngrădit (art. 1), însă acest drept se realizează
şi prin publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau prin orice alte mijloace
autorizate de către administraţia penitenciarului.
Or, nici accesul la informaţii (după cum nici exercitarea drepturilor la
petiţionare sau corespondenţă) nu au fost autorizate pe calea poştei electronice.
Contrar susţinerilor reclamantului, lipsa acestei autorizări nu se constituie în
vreo încălcare a normelor legale invocate de acesta.
Astfel, corespunde realităţii că O.G. nr. 137/2000 (în forma în vigoare la data
sesizării instanţei) interzice discriminarea în exercitarea drepturilor prevăzute de art.
1 alin. (2) pentru criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) însă art. 1 alin. (3) din
ordonanţă prevede că exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul articolului priveşte
persoane aflate în situaţii comparabile, iar art. 2 alin. (3) prevede că sunt
discriminatorii prevederile, criteriile, practicile care dezavantajează anumite
persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, critici sau practici sunt justificate
obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi
necesare.
Raportat la aceste dispoziţii instanţa a reţinut, în primul rând, că aflat în
exercitarea pedepsei, reclamantul ar putea invoca împrejurarea că ar fi discriminat în
raport cu persoane aflate în situaţii comparabile, respectiv cu persoane ce execută
pedepse privative de libertate.
Or, reclamantul nu a invocat o atare situaţie.
Nici prin raportare la situaţia persoanelor ce nu sunt supuse prevederilor Legii
nr. 275/2006 cererea nu este întemeiată.
Astfel, în concordanţă cu normele interne şi CEDO, legea stabileşte restricţii şi
limitări ale regimului persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate.
Chiar dacă atât Constituţia României [art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 16
alin. (1), (2), art. 11 alin. (2), art. 26 alin. (1), art. 29 alin. (2), art. 30 alin. (1), (2), art.
31 alin. (1), (2), art. 51 alin. (1)] cât şi Convenţia europeană a drepturilor omului [art.
1, art. 8 alin. 1, art. 9 alin. (1), art. 10 pct. 1, art. 14, art. 17] şi art. 2 din Protocolul 1
adiţional şi Protocolul 12 adiţional) consacră egalitatea în drepturile invocate de
reclamant, fără discriminare, aceleaşi acte interne şi internaţionale (parte a dreptului
intern) stabilesc limitările în executarea acestor drepturi.
Astfel, după cum s-a arătat, O.G. nr. 137/2000 înlătură caracterul
discriminatoriu al unor prevederi, criterii sau practici care sunt justificate obiectiv de
un scop legitim, în metodele de atingere a scopului sunt adecvate şi legitime.
Constituţia prevede posibilitatea restrângerii executării unor drepturi sau
libertăţi prin lege, pentru motivele arătate în art. 53 alin. (1), dacă restrângerea este
necesară într-o societatea democratică, este proporţională cu situaţia care a
determinat-o, este aplicată în mod nediscriminatoriu şi nu aduce atingere existenţei
dreptului sau libertăţii.

Pagina 25 din 48
 Limitări sunt prevăzute în art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor
mului (amestecul autorităţii publice este permis dacă e prevăzut de lege şi constituie
o măsură care într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora); art. 9 alin. (2)
din Convenţia europeană a drepturilor omului (restrângeri prevăzute de lege care
constituie măsuri necesare pentru protejarea intereselor mai sus arătate), art. 10 alin.
(2) din Convenţia europeană a drepturilor omului (exercitarea este supusă unor
formalităţi, condiţii restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care constituie măsuri
necesare protejării aceloraşi interese); art. 17 din Convenţia europeană a drepturilor
omului face trimitere la limitările prevăzute de convenţie.
În continuare, instanţa a reţinut că reclamantul invocă încălcarea unor drepturi
prevăzute de convenţie. Indicând ca temei legal art. 14 din Convenţia europeană a
drepturilor omului, este exclusă incidenţa dispoziţiilor Protocolului 12 („Interzicerea
generală a discriminării”).
În aplicarea art. 14, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că
această normă nu interzice orice diferenţă de tratament în exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor recunoscute (Linquistique belge c/Belgia) că există discriminare doar dacă
tratamentul este diferit între persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile
(Fredn c/Suedia, Carson ş.a. c/Marea Britanie) statele dispunând de o anumită marjă
de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii
analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic
aplicate (Spadea şi Scalabrina c/Italia).
Tot Curtea a statuat că orice detenţie legală a unei persoane presupune, prin
însăşi natura ei, o restricţie a vieţii private a celui interesat (Nessina c/ Italia) un
control al contactelor deţinutului cu lumea exterioară este necesar şi nu apare ca
incompatibil, în sine, cu dispoziţiile Convenţiei (Kalichikov c/Rusia), că exercitarea
dreptului la corespondenţă de către deţinuţi poate fi supus unui anumit control din
partea autorităţilor penitenciare, ţinând seama de exigenţele normale şi rezonabile
ale regimului de detenţie (Campbell c/Marea Britanie) că acest control nu este, în
sine, incompatibil cu prevederile Convenţiei, câtă vreme este prevăzut de lege (Boyle
c/ Marea Britanie).
Concluzionând, instanţa a reţinut că lipsa accesului reclamantului la poşta
electronică în vederea exercitării pe această cale a dreptului la petiţionare şi
corespondenţă nu se constituie într-o discriminare în sensul legislaţiei interne şi nici
al Convenţiei şi că, putând fi exercitate în condiţiile mai sus arătate, aceste drepturi
nu i-au fost în vreun fel încălcare.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 296 C. pr. civ., instanţa a
admis apelurile declarate de Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a
Penitenciarelor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins în tot
cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; a menţinut în rest sentinţa.
Având în vedere soluţia dată apelurilor pârâţilor, pe cale de consecinţă, în
baza dispoziţiilor art. 296 C. pr. civ., instanţa a respins apelul declarat de reclamant
împotriva aceleiaşi hotărâri.

7. Procedura de înscriere în cartea funciară. Aspectele verificate de

către registrator şi instanţă

- Legea nr. 7/19961 – art. 48

1
Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară a fost republicată, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 7 februarie 2013, dându-se textelor o nouă

Pagina 26 din 48
 Potrivit art. 48 din Legea nr. 7/1996, în procedura de înscriere a unor
drepturi în cartea funciară se verifică doar aspecte de ordin formal, nici
registratorul şi nici instanţa de judecată sesizată pe calea plângerii
împotriva încheierii de carte funciară neputând efectua verificări cu privire
la temeinicia fondului pretenţiilor.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 187 din 12 februarie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 187 din 12 februarie 2013, pronunţată în

dosarul nr. 19691/55/2011, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul
declarat de reclamanta SCM T. Arad împotriva Deciziei civile nr.
351/08.10.2012, pronunţată de Tribunalul Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea, examinând decizia
atacată prin prisma motivelor invocate şi în limitele dispoziţiilor art. 304,
art. 306 alin. (2) C. pr. civ. şi art. 50 şi următoarele din Legea nr. 7/1996,
în forma în vigoare la data pronunţării încheierii de carte funciară, a
reţinut următoarele:
Faţă de obiectul pricinii, limitele controlului judiciar au fost corect decelate de
instanţele de fond, în raport de conţinutul cererii iniţiale şi adresate Oficiului de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad, precum şi de temeiul de drept invocat [art. 50
alin. (2) din Legea nr. 7/1996 republicată]. Ne aflăm în procedura specială a plângerii
împotriva încheierii de carte funciară, ce presupune competenţe limitate pentru
instanţa de judecată.
Procedura de înscriere în cartea funciară a unor acte sau fapte cu relevanţă
juridică este una necontencioasă, neimplicând decât o analiză formală a valabilităţii
actelor depuse. În cadrul acestei proceduri, registratorul de carte funciară nu are
aptitudinea de a se analiza fondul litigiului dintre părţi, finalizat printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă.
Nici în faţa instanţei de judecată învestită în condiţiile art. 50 alin. (2) din
Legea nr. 7/1996 republicată, nu se pot formula astfel de cereri, şi aceasta faţă de
prevederile art. 51 din actul normativ arătat, conform cărora instanţa de judecată
învestită cu soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, nu poate
decât să verifice dacă, raportat la actele depuse, încheierea atacată este legală.
În procedura de înscriere a unor drepturi în cartea funciară se verifică doar
aspecte de ordin formal, nici registratorul de carte funciară şi nici instanţa de
judecată sesizată pe calea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, neputând
efectua verificări cu privire la temeinicia fondului pretenţiei părţii.
Caracterul necontencios al procedurii de la Birourile de Carte Funciară se
păstrează şi în faţa instanţelor sesizate cu căile de atac formulate împotriva încheierii
de carte funciară, instanţe care nu pot, în această procedură specifică, să facă
verificări şi să dispună în sensul dorit de reclamantă, respectiv, să constate că
apartamentul trebuia vândut la un alt preţ, că acesta nu a fost achitat şi că, în
consecinţă, nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului.
Ca atare, concluzia ce se impune este că, în prezenta procedură nu pot fi
discutate aspecte privind fondul pretenţiilor părţilor ce au fost, de altfel, tranşate în
mod irevocabil prin hotărârile judecătoreşti supuse intabulării. Recurenta încearcă pe
această cale să repună în discuţie titlul supus intabulării, cu privire la existenţa
obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, preţul
convenit şi plata (sau, mai exact, neplata) acestuia de către intimat lucru care nu
poate fi permis din două considerente: pe de o parte, procedura specială în care ne
numerotare. Astfel, art. 48 devine art. 29 după republicare.

Pagina 27 din 48
 aflăm şi care permite doar verificarea unor aspecte de ordin formal, iar, pe de altă
parte, puterea lucrului deja judecat irevocabil.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor legale invocate, coroborate
cu prevederile art. 299 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a
constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) l-a
respins.

8. Testament. Anulare pentru lipsă discernământ. Condiţii

- Codul civil din 1864 – art. 856, art. 948 pct. 2

- Codul de procedură civilă din 1865 – art. 201

Doar lipsa de discernământ a testatorului la data întocmirii

testamentului, dovedită fără echivoc, atrage anularea actului astfel
întocmit.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 338/R din 27 februarie 2013, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 430/20.11.2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul

nr. 19210/55/2010*, a fost respins apelul declarat de pârâta A.E. împotriva sentinţei
civile nr. 11700/10.12.2009 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr.
19210/55/2010 în contradictoriu cu reclamanţii P.G. şi P.V.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin sentinţa apelată,
prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de reclamanţi şi, pe cale de
consecinţă, a constatat nulitatea testamentului autentic nr. 3830/08.07.2008 al BNP
E.L. şi valabilitatea testamentului autentic sub nr. 990/24.05.2006 al BNP S.L.C.
Urmare analizei tuturor probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut în
fapt că, la data de 24.05.2006, prin testamentul autentic autentificat sub nr.
990/24.05.2006 al BNP S.L.C., pârâta a testat în favoarea reclamanţilor P.G. şi P.V.,
pe care i-a instituit legatari universali.
La data de 08.07.2008, pârâta a testat în favoarea lui B.M. şi B.G.T., prin
testamentul autentic sub nr. 3830 din 08.07.2008 al BNP E.L., instituindu-i de data
aceasta pe cei doi ca şi legatari universali.
Cu toate că a semnat în faţa notarului testamentul autentic sub nr. 3830 din
08.07.2008 al BNP E.L., la data de 08.07.2008, pârâta A.E. a fost lipsită de
discernământ şi aceasta deoarece, la data de 23.02.2008, a fost examinată de către
Clinica de Psihiatrie, iar în urma consultării, medicul a sesizat că sunt sesizabile
lacune însemnate în gândirea sa.
Din examinarea înscrisului medical nr. 219/2008, instanţa de fond a reţinut că
în urma consultului psihologic de la cabinetul CMI Psihologie M.R., la data de
27.05.2008, s-a constatat că pârâta este dezorientată, că are dificultăţi amnezice
marcate, observându-se totodată de către psiholog că pârâta are halucinaţii prezente
la momentul respectiv, că este în incapacitatea de anticipare a consecinţelor
propriilor sale acţiuni, că deteriorarea cognitivă a pârâtei este severă şi că pârâta
este în incapacitatea de a se administra.
Scrisoarea medicală nr. 3338921/18.06.2008, eliberată de Cabinetul
neurologic către institutul de protecţie a persoanelor cu handicap, evidenţiază că
numita A.E. a fost consultată la data de 18.06.2008 şi prezenta diagnosticul de
demenţă Alzheimer forma medie – severă - atrofie corticală difuză.

Pagina 28 din 48
 S-a constatat cu acea ocazie că boala a debutat în urmă cu 5 – 6 ani, iar
simptomatic a fost constatată dezorientarea temporo-spaţială marcată şi
dezorientarea cu privire la propria persoană a pârâtei; s-a constatat totodată că
pârâta nu îşi poate asigura igiena personală şi hrana, că a periclitat situaţia bunurilor
personale şi locuinţa şi reprezintă un potenţial pericol pentru comunitate şi pentru
propria sa persoană.
Medicul specialist neurolog a observat că pârâta are halucinaţii vizuale, că
este afazică, că execută doar unele ordine simple, că nu execută ordine complicate
şi semicomplicate şi că nu poate răspunde la întrebări simple.
Cu ocazia unei internări, comisia de internare a stabilit că pârâta are o
atitudine cooperantă, colaborare dificilă datorită deficienţelor cognitive şi senzoriale,
că aceasta este lucidă, dar este dezorientată temporal şi nu are conştiinţa tulburării
sale psihice actuale.
Aceeaşi comisie a supus-o testului ceasului - pârâta reuşind să totalizeze 3
puncte din 10 puncte - şi testului MMSE, totalizând 16 puncte din 30 puncte.
Prin urmare, comisia a concluzionat că pârâta are capacitatea psihică de
înţelegere a semnificaţiei şi înţelegere a actelor de înţeles civil mult scăzută.
Prin urmare, după cum rezultă din cele relatate mai sus, aprecierile instanţei
au fost în sensul că este evident că nu doar la data de 08.07.2008, ci chiar de la
începutul anului 2008 (23.02.2008), pârâta nu mai dispunea de facultatea de a
discerne, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare, cu atât mai puţin de a
pătrunde semnificaţia unor acte juridice.
Este adevărat că modul în care Comisia medico-legală din data de 21.10.2008
şi-a formulat concluziile („pârâta are capacitatea psihică de înţelegere a semnificaţiei
şi înţelegere a actelor de înţeles civil - discernământul actelor de interes civil mult
scăzut”) este oarecum echivoc şi lasă loc la interpretări, însă, în speţă, adevărul cu
privire la starea de sănătate a pârâtei la data de 08.07.2008 se impune a fi stabilit în
raport cu totalitatea probelor amintite, inclusiv cu probele testimoniale administrate
într-un alt dosar aflat pe rolul instanţei.
Or, din actele medicale analizate a rezultat că, pe durata în discuţie, pârâta
era o persoană cu lacune grave în gândire, dezorientată temporo-spaţial şi
dezorientată cu privire la propria ei persoană.
Împotriva soluţiei a declarat apel pârâta A.E., solicitând schimbarea în tot a
sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii.
În dezvoltarea motivelor a arătat că motivarea instanţei de fond este bazată pe
declaraţiile unor martori care nu au fost audiaţi în prezenta cauză, ci în dosarul nr.
12224/55/2008; or, această împrejurare contravine dispoziţiilor art. 169 alin. (1) C. pr.
civ., cu atât mai mult cu cât acei martori au fost audiaţi la solicitarea intimatei
reclamante.
Soluţia atacată este netemeinică şi nelegală şi prin prisma faptului că instanţa
de fond a făcut o interpretare personală a observaţiilor medicale, a raportului de
expertiză medico-legală din care a extras doar anumite aspecte şi a tuturor celorlalte
acte medicale administrate în probaţiune, descriind simptomatologia bolii de care
suferă pârâta şi ajungând la concluzia proprie cum că apelantei i-ar fi lipsit
discernământul la momentul încheierii testamentului. Cu alte cuvinte, instanţa de
fond s-a substituit atribuţiilor Institutului Medico Legal şi Institutului de Medicină
Legală Arad şi, în ciuda concluziilor raportului de expertiză, a reţinut nejustificat că
pârâta nu a avut discernământ în momentul încheierii testamentului autentificat sub
nr.3830/08.07.2009 de BNP E.L.
Prin urmare, deşi raportul de expertiză este, la rândul său, o probă
administrată într-un alt dosar, acesta este singura probă care se poate pronunţa

Pagina 29 din 48
avizat şi profesionist cu privire la discernământul apelantei la momentul încheierii
contractului.
Analizând apelul în cadrul dat de art. 294-296 C. pr. civ. şi prin prisma
motivelor invocate, Tribunalul a constatat că nu este fondat, astfel:
Prima instanţă a reţinut o stare de fapt care se coroborează cu probele
administrate în cauză şi analizate în mod temeinic, examinând actele medicale
privitoare la starea de sănătate mintală a pârâtei, atât anterior cât şi ulterior datei de
08.07.2008, data încheierii testamentului autentic nr. 3830 al BNP E.L.
Prima instanţă nu a dat interpretări personale actelor medicale, ci doar a
redat, în cuprinsul hotărârii, constatările şi concluziile acestora.
Este de notorietate faptul că o persoană diagnosticată cu demenţă Alzheimer
prezintă o deteriorare mentală serioasă şi care se manifestă prin lacune în gândire,
dezorientare tempo-spaţială, dezorientare cu privire la persoanele din jur, halucinaţii.
O astfel de boală, odată instalată, poate evolua sau poate rămâne la un
anumit stadiu, dar nicidecum nu se poate vorbi despre o îmbunătăţire a stării mentale
a persoanei suferinde.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen pârâta, care a solicitat
modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat că, interpretând probele, instanţele au ignorat
concluziile raportului de expertiză – probă ştiinţifică – din conţinutul căruia rezultă că,
deşi avea discernământul mult scăzut la data încheierii testamentului, acesta nu îi
lipsea; în consecinţă, actul nu putea fi anulat.
A invocat greşita interpretare dată de instanţe actului dedus judecăţii.
În drept a invocat disp. art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2)
C. pr. civ., instanţa a reţinut următoarele:
În primul rând, pentru considerentele ce vor fi mai jos arătate, vor fi înlăturate
susţinerile intimaţilor referitoare la împrejurarea potrivit cu care criticile recurentei
vizează exclusiv aspecte de netemeinicie a hotărârii, aspecte ce nu ar putea fi
încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ.
În continuare, instanţa reţine că, pe calea cererii de chemare în judecată,
reclamanţii au invocat nulitatea relativă a testamentului încheiat de pârâtă pentru
lipsa discernământului acesteia, această susţinere fiind reiterată şi cu ocazia
dezbaterilor asupra fondului.
Corespunde realităţii că valabilitatea actului juridic presupune consimţământul
valabil al persoanei care îl încheie (art. 948 pct. 2 Cod civil din 1864 în vigoare la
data încheierii testamentului din 8.07.2008), şi că lipsa discernământului este de
natură a atrage nulitatea actului.
Calificat de art. 802 Cod civil ca fiind un act juridic, şi testamentul trebuie să
întrunească cerinţa de validitate mai sus-menţionată.
Având în vedere dispoziţiile art. 856 Cod civil potrivit cu care orice persoană
este capabilă a face un testament dacă nu este oprită de lege, rezultă că regula este
capacitatea de a dispune prin testament, incapacitatea fiind excepţia.
În consecinţă, pentru a se dispune anularea testamentului este necesar a se
dovedi în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului.
Stabilirea fără echivoc a lipsei de discernământ presupune corecta aplicare a
dispoziţiilor art. 129 alin. (4), (5) C. pr. civ., art. 167 alin. (1), art. 169 alin. (1) C. pr.
civ.; dată fiind împrejurarea cu care instanţa a fost sesizată (discernământul pârâtei),
dispoziţiile art. 201 C. pr. civ. se impun a fi aplicate în cauză, părerea unui specialist
fiind necesară şi prevalând asupra altor probe.
Or, în cauză, deşi părerile astfel exprimate sunt în sensul discernământului
mult scăzut al pârâtei, lipsa totală a acestuia nu a fost ştiinţific stabilită fără echivoc.

Pagina 30 din 48
 În consecinţă, anulând testamentul încheiat de pârâtă la 08.07.2008 pentru
lipsa discernământului pârâtei, instanţele au făcut greşita aplicare şi interpretare a
dispoziţiilor art. 948 pct. 2, art. 856 Cod civil şi ale art. 129 alin. (4), (5) C. pr. civ., art.
201 C. pr. civ.
Pe de altă parte, instanţa reţine că este discutabil dacă un act unilateral care-
şi produce efectele doar după moartea dispunătorului (în speţă, testamentul sus-
menţionat) poate fi contestat pe calea unei cereri în anulare formulată în timpul vieţii
testatorului.
Dată fiind soluţia de menţinere a testamentului autentificat la 8.07.2008 şi
efectele acestuia asupra testamentelor anterioare încheiate de pârâtă, văzând şi că
testamentul din 24.05.2006 încheiat pe numele reclamanţilor nu a fost contestat nici
anterior şi nici pe parcursul judecăţii, urmează a fi respinsă şi cererea de constatare
a valabilităţii testamentului ai cărui beneficiari sunt aceştia.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) C.
pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursul declarat de
reclamant, a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul reclamantului, cu
consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, dispunând ca pârâta să revină la
numele purtat anterior căsătoriei, acela de „Ş.”.

§. DREPTUL FAMILIEI

9. Competenţa de soluţionare a acţiunii având ca obiect desfacerea

căsătoriei, cu elemente de extraneitate

- Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 – art. 3

Atunci când într-o cauză având ca obiect desfacerea căsătoriei cu

elemente de extraneitate se analizează problema competenţei exclusive
sau alternative a instanţelor naţionale, instanţa sesizată trebuie să aibă în
vedere dispoziţiile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003, în ordinea de
prioritate stabilită de text.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă –

complet specializat de familie şi minori,
Decizia civilă nr. 242 din 19 martie 2013, C.R.

Prin decizia civilă nr. 419/A/8.11.2012, Tribunalul Arad – Secţia Civilă a admis
apelul pârâtei Z.M.R. împotriva sentinţei civile nr. 5360/5.06.2012 a Judecătoriei
Arad, pe care a anulat-o şi, evocând fondul, a respins acţiunea de divorţ formulată de
reclamantul Z.F. împotriva acesteia, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că din înscrisurile
depuse în apel de pârâtă rezultă că aceasta este cetăţean italian, cu reşedinţa în

Pagina 31 din 48
 Italia în timp ce reclamantul este cetăţean italian, locuieşte în Italia şi a demarat în
faţa instanţelor italiene procedura separării conjugale faţă de soţia sa încă din luna
iulie 2010, ocazie cu care a indicat pentru citarea pârâtei adresa acesteia din Italia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.F., solicitând
modificarea ei în sensul admiterii apelului şi retrimiterii cauzei spre rejudecare la
Judecătoria Arad.
Prin Decizia civilă nr. 242 din 19 martie 2013, Curtea de Apel
Timişoara a constatat că, în mod justificat şi în aplicarea corectă a dispoziţiilor
Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 la acţiunea de divorţ de faţă, Tribunalul Arad a
stabilit că instanţele române nu sunt competente să o soluţioneze şi a respins pe
cale de consecinţă această acţiune.
S-a reţinut că, atunci când într-o cauză cu elemente de extraneitate – cum
este cea de faţă – se analizează problema competenţei exclusive sau alternative a
instanţelor naţionale în materie de divorţ, instanţa sesizată trebuie să aibă în vedere
– aşa cum în mod corect a procedat şi Tribunalul Arad – dispoziţiile Regulamentului
(CE) nr. 2201/2003.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), în materie de divorţ (ca şi în materie de separare
de corp sau anulare a căsătoriei) sunt competente să hotărască, în ordinea de
prioritate stabilită de text, instanţele pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a
soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care, unul din ei încă
locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului (restul criteriilor prevăzute
referindu-se la acţiunea de divorţ declanşată prin cerere comună sau în situaţia în
care reclamantul a avut, o perioadă de timp reşedinţa obişnuită în statul instanţei
investite, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă).
Câtă vreme pârâta a susţinut şi a dovedit că părţile nu mai au în prezent o
reşedinţă comună, că ultima lor reşedinţă comună a fost în Italia, unde domiciliază şi
reclamantul (aspect ce rezultă din conţinutul procurii date avocatei sale din România)
şi că reşedinţa obişnuită a pârâtei era şi este tot în Italia (aspect ce rezultă din
adresa comunicată pârâtei la 1.07.2010 de către avocatul reclamantului pentru a
conveni asupra unei separări de corp amiabile şi mai ales din cartea ei de identitate,
valabilă până în 2018), rezultă, în mod evident, că niciunul din criteriile atributive de
competenţă stabilite de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu îndreptăţeşte la
soluţionarea acţiunii de divorţ de către instanţele din România.
Contrar a ceea ce reclamantul a susţinut în recursul său, Curtea constată că
niciodată pârâta nu a afirmat a fi avut domiciliul sau reşedinţa ei obişnuită – şi nici
reşedinţa obişnuită a soţilor – în România, recunoscând doar că au o proprietate
comună într-o localitate din judeţul Bihor, cu destinaţia de casă de vacanţă şi că, la o
adică, putea fi citată şi acolo, dar nu la adresa indicată în acţiune, la care ea nu
locuieşte.
Pârâta a mai susţinut în apelul său şi faptul că instanţa italiană a fost deja
sesizată cu o acţiune de divorţ – la care ea ar fi comunicat instanţei că se opune –
însă la dosar, afirmaţia chiar necontestată fiind, nu este dovedită de probe.

10. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la numele dobândit prin

căsătorie. Condiţii pentru păstrarea numelui dobândit la încheierea căsătoriei.
Conţinutul sintagmei „motive temeinice”

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (Noul Cod civil) – art. 383
alin. (2)

Pagina 32 din 48
 Simplul fapt că un soţ a purtat mai mulţi ani numele de familie al celuilalt soţ şi
că toate actele care îl priveau conţin acest nume nu constituie motive temeinice,
justificate de interesul său pentru păstrarea numelui de familie în caz de divorţ,
deoarece în acest caz s-ar depăşi intenţia legiuitorului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă –

complet specializat de familie şi minori,
Decizia civilă nr. 117 din 29 ianuarie 2013, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 4601/15.05.2012 pronunţată în dosarul nr.

2635/55/2012, Judecătoria Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de
reclamantul I.L.V., în contradictoriu cu pârâta I.D.C. şi a admis în parte acţiunea
reconvenţională formulată de pârâta I.D.C. în contradictoriu cu reclamantul I.L.V.
pentru desfacerea căsătoriei, s-a desfăcut căsătoria încheiată în data de 04.09.1993
în faţa delegatului de stare civilă al Primăriei municipiului Arad şi trecută în Registrul
Stării civile sub nr. 915 din aceeaşi dată, din vina ambilor soţi; a dispus ca pârâta să
păstreze numele dobândit prin încheierea căsătoriei acela de I.; fără a se acorda
cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a apreciat că păstrarea numelui din căsătorie de către pârâtă
nu i-ar aduce reclamantului niciun fel de atingeri sau prejudicii, în timp ce pârâta, prin
reluarea numelui purtat anterior încheierii căsătoriei, ar fi prejudiciată moral şi
material, având în vedere că trebuie să îşi schimbe toate actele necesare şederii în
străinătate, cât şi cele necesare locului de muncă, fapt ce necesită cheltuieli
materiale şi absenţe de la locul de muncă.
Pe de altă parte, prin ocuparea unui loc de muncă în cadrul unui spital din altă
ţară, s-a constatat că pârâta este o persoană serioasă şi responsabilă, astfel că,
pentru toate aceste motive, prima instanţă, în baza art. 373 alin. (1) Cod civil, a
dispus ca pârâta să păstreze numele dobândit prin încheierea căsătoriei, acela de
„I.”.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul I.L.V., solicitând
modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a se dispune ca pârâta să revină
la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „Ş.”, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 368/A/11.10.2012 pronunţată în dosarul cu acelaşi
număr, Tribunalul Arad a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul I.L.V.
împotriva sentinţei primei instanţe, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Tribunalul a apreciat că, sub aspect material, este evident interesul pârâtei de
a evita cheltuielile băneşti şi alocarea de timp presupuse de schimbarea actelor
atributive de statut personal, care implică deplasarea în faţa autorităţilor române şi
franceze.
Sub aspect moral, tribunalul a reţinut, în primul rând, inconvenientul
prezentării hotărârii judecătoreşti de divorţ de fiecare dată când se pune problema
identificării pârâtei în raporturile juridice, pentru ipoteza în care nu s-ar impune
modificarea decât în privinţa unora din actele în care aceasta figurează cu numele
din căsătorie.
Sub acelaşi aspect, instanţa de apel a apreciat că nu se poate face abstracţie
de faptul că pârâta poartă numele dobândit prin căsătorie de 19 ani, nici de faptul că
aceasta îşi desfăşoară activitatea profesională într-un mediu medical din Franţa în
care este cunoscută sub acest nume, iar reluarea numelui anterior i-ar cauza noi
inconveniente legate de integrarea profesională într-o ţară străină.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege,
reclamantul I.L.V., solicitând admiterea recursului, în sensul admiterii apelului,

Pagina 33 din 48
 modificării în parte a hotărârii atacate respectiv a dispune ca pârâta să revină la
numele purtat anterior căsătoriei, acela de „Ş.”, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 117 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel
Timişoara a constatat că prezentul recurs este întemeiat, şi, în baza art. 312 alin.
(1) – (3) C. pr. civ. coroborat cu pct. 9 al art. 304 C. pr. civ., l-a admis, a modificat
decizia recurată, în sensul că a admis apelul reclamantului, cu consecinţa schimbării
în parte a sentinţei primei instanţe, dispunând ca pârâta să revină la numele purtat
anterior căsătoriei, acela de „Ş.” şi menţinând în rest sentinţa atacată.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că dispoziţiile art. 383 alin. (2) din Noul
Cod civil au fost interpretate şi aplicate eronat în cauză, faţă de motivele invocate de
pârâtă în susţinerea cererii sale de a-şi păstra numele dobândit la încheierea
căsătoriei şi după desfacerea acesteia, având în vedere şi opoziţia constantă şi
neechivocă a reclamantului cu privire la această cerere.
Astfel, legea vorbeşte de motive temeinice, justificate de interesul unuia din
soţi sau de interesul superior al copilului. Diferenţa faţă de art. 40 alin. (2) C. fam., ce
reglementa materia până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, rezidă în faptul că
se menţionează expres că aceste motive temeinice pot să privească fie interesul
unuia din soţi, fie al copilului.
În speţă, nu se poate vorbi de interesul superior al copilului, câtă vreme nu
există copii minori rezultaţi din căsătorie, iar faptul că pârâta lucrează ca medic în
altă ţară, iar schimbarea actelor ar presupune un timp şi cheltuieli materiale nu poate
fi încadrată în conţinutul sintagmei de „motive temeinice”, astfel cum acesta a fost
stabilit în jurisprudenţă.
S-a statuat astfel constant în practica judiciară că simplul fapt că un soţ a
purtat mai mulţi ani numele de familie al celuilalt soţ şi că toate actele care îl priveau
conţineau acest nume nu constituie un astfel de motiv temeinic, deoarece în acest
caz s-ar depăşi intenţia legiuitorului.
Practic, orice schimbare de nume presupune costuri materiale şi demersuri la
autorităţile competente, astfel că, dacă s-ar accepta motivele pârâtei, ar însemna a
lăsa fără finalitate prevederile art. 383 din Noul Cod civil, lăsând exclusiv la
aprecierea unuia dintre soţi dacă vrea să păstreze numele dobândit prin căsătorie,
fără ca partea adversă să se poată opune cu succes.
Faptul că pârâta locuieşte şi lucrează în altă ţară nu este de natură să
schimbe această concluzie, neexistând inconvenientele reale şi efective, altele decât
cele pe care le implică pentru orice cetăţean al statului respectiv, decurgând din
revenirea la numele avut anterior căsătoriei.
Nu s-a probat nici existenţa unei activităţi profesionale, care să-i confere
pârâtei o consacrare ştiinţifică de natură a o prejudicia pe aceasta în mod efectiv,
astfel că în mod eronat a fost admisă cererea reconvenţională sub acest aspect.

§. DREPT PROCESUAL CIVIL

11. Casare. Problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs.

Autoritate de lucru judecat

- Codul de procedură civilă din 1865 – art. 315 alin. (1)

Pagina 34 din 48
 Problemele de drept dezlegate de către instanţa de recurs, prin
hotărârea de casare, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel că
acestea nu mai pot fi contrazise de o altă hotărâre.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 309 din 26 februarie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 309 din 26 februarie 2013, pronunţată în

dosarul nr. 14089.1/325/2008*, Curtea de Apel Timişoara a respins
recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Consiliul Local al
Municipiului Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 756/A/01.11.2012,
pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele de mai
jos.
Motivarea tribunalului în respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român
prin reprezentanţi este corectă, dar se aplică doar parţial argumentelor invocate de
acesta cu privire la imposibilitatea promovării prezentei acţiuni, în condiţiile în care
notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă în mod irevocabil.
Astfel, Tribunalul nu a analizat celelalte aspecte invocate prin apelul iniţial
declarat, soluţie corectă întrucât acestea au fost soluţionate prin deciziile de casare
pronunţate în cauză.
În ceea ce priveşte imposibilitatea apelării reclamantului la calea dreptului
comun, prin prezenta acţiune (cu cele două componente: constatarea nevalabilităţii
titlului Statului Român şi înscriere în C.F.), faţă de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea
nr. 213/1998, Curtea constată că, faţă de conţinutul deciziilor anterioare de casare
pronunţate în prezentul dosar şi de prevederile art. 315 alin. (1) C. pr. civ., prezentul
recurs nu poate fi admis.
În condiţiile în care, prin decizia de casare nr. 691/R/8.09.2010 a Curţii de Apel
Timişoara, dată în dosar nr. 14089/325/2008, s-a reţinut că prezenta acţiune este una în
constatarea nevalabilităţii titlului Statului Român şi nu o acţiune în revendicare,
admisibilă în condiţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, se impune a fi respinse
motivele de recurs invocate de pârât cu privire la acest aspect.
Pentru a conchide în acest sens, Curtea are în vedere, pe de o parte, dispoziţiile
alineatului (1) al art. 315 C. pr. civ. (potrivit cărora dezlegările instanţei de recurs cu
privire la problemele de drept soluţionate prin decizia de casare sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului), iar, pe de altă parte, puterea de lucru judecat de care se bucură o
hotărâre irevocabilă, în sensul că aspectele tranşate în mod irevocabil de o instanţă de
judecată nu mai pot fi contrazise de o altă instanţă.
Ca atare, instanţa învestită cu judecarea prezentului recurs nu mai poate repune
în discuţie natura prezentei acţiuni şi nici admisibilitatea acesteia, chestiuni stabilite
irevocabil prin deciziile de casare date anterior în cauză, ce sunt obligatorii inclusiv
pentru instanţa de recurs investită ca urmare a rejudecărilor dispuse.
O hotărâre irevocabilă nu poate fi criticată decât prin căile extraordinare de atac
prevăzute de Codul de procedură civilă, neputând fi contrazisă, aşa cum s-a arătat,
printr-o altă hotărâre care să se pronunţe asupra aspectului deja judecat.
În cauza Amurariţei contra României, din data de 23.09.2008, Curtea Europeană
a arătat că instanţele trebuie să ţină cont chiar şi de constatările de fapt din procedurile
judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, şi să nu le mai repună în discuţie
într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcţie de particularităţile cauzei, trebuie să
analizeze şi posibilitatea ca, în anumite situaţii, constătarile din hotărârile judecătoreşti
să poată fi opuse chiar şi terţilor.

Pagina 35 din 48
 Curtea constată că, în jurisprudenţa CEDO, se reţine în mod constant că
autoritaţilor judiciare nu le este permis ca, prin acţiunile sau inacţiunile lor, să impiedice
realizarea scopului unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, scop care poate rezulta nu
doar din dispozitiv, ci şi din motivare, decât în cazurile în care există o imposibilitate
obiectivă de executare, temeinic justificată de către autoritatea care invocă
imposibilitatea de executare (de exemplu cauza Niţescu contra Romaniei).
Cum motivele de recurs vizează exclusiv aspectele tranşate anterior irevocabil
(şi care, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai pot fi repuse în discuţie), fără a fi invocate
şi chestiuni privind fondul titlului pus în discuţie, Curtea constată că prezentul recurs nu
este întemeiat, faţă de prevederile legale invocate anterior, coroborate cu dispoziţiile
art. 299 şi următoarele C. pr. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ.,
a respins prezentul recurs, ca nefondat.

12. Cerere de revizuire. Inadmisibilitate

- Codul de procedură civilă – art. 322 alin. (1)

Potrivit art. 322 alin. (1) C. pr. civ., se poate cere revizuirea unei
hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum
şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Prin urmare, în cazul hotărârilor care nu evocă fondul, cererea de
revizuire este inadmisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 6 din 15 ianuarie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 6 din 15 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul

nr. 1205/59/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca inadmisibilă,
cererea de revizuire formulată de revizuienţii B.G., D.I. şi D.M. împotriva
Deciziei civile nr. 1855/20.09.2012, pronunţată de Curtea de Apel
Timişoara în dosarul nr. 5118/30/2006.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele
considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 322 C. pr. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri
rămase definitive în instanţe de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri
dată de o instanţa de recurs atunci când evocă fondul.
Doctrina juridică şi jurisprudenţa au conturat sfera hotărârilor ce pot fi supuse
revizuirii, arătând că, pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanţe
de recurs, există o cerinţă suplimentară impusă de legiuitor, respectiv ca această
instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât
cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii
legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând
să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea stabilită până
în acel moment. O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa de
recurs respinge recursul sau când, admiţând recursul, casează decizia dată în apel şi
menţine hotărârea primei instanţe, respectiv atunci când se constată nulitatea
recursului.
Ca atare, nu pot face obiectul revizuirii deciziile prin care s-a respins recursul,
în această ipoteză calea extraordinară de atac fiind inadmisibilă.

Pagina 36 din 48
13. Excepţie. Invocare din oficiu. Condiţii

- Codul de procedură civilă din 1865 – 129, art. 137 alin. (1)

Nulitatea actului încheiat în fraudarea legii are natura unei apărări

de fond şi nu poate fi invocată din oficiu de instanţă în temeiul art. 137
alin. (1) C. pr. civ., (opinie majoritară).

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 366 din 6 martie 2013, F.Ş.

Prin cererea înregistrat sub nr. 4722/325/2006 la Judecătoria Timişoara

reclamanţii P.T.Z., P.T.C. şi P.T.D. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii B.I. şi B.M.,
în principal constatarea nulităţii absolute a actului – promisiune de vânzare –
cumpărare încheiat la 28.07.1999 la Biroul de avocat L.N. şi a tuturor consecinţelor
actului, iar în subsidiar, anularea convenţiei şi a consecinţelor acesteia.
Pe cale reconvenţională ulterior precizată, pârâţii au solicitat pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de act autentic notarial şi prin care să se dispună intabularea
în CF 8[…]; în subsidiar, au solicitat obligarea pârâţilor reconvenţionali la încheierea
actului autentic sub sancţiunea unor daune-interese de 1000 lei/zi întârziere.
Prin sentinţa civilă nr. 19675/14.10.2010 s-a luat act de renunţarea la judecata
acţiunii principale formulată de reclamanţi şi s-a dispus disjungerea cererii
reconvenţionale, cerere ce a fost înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr.
29207/325/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 13931/02.06.2011 cererea formulată de reclamanţii B.I.
şi B.M. împotriva pârâţilor a fost admisă.
În consecinţă, instanţa a constatat că prin promisiunea bilaterală de vânzare
cumpărare încheiată la 28.07.1999 antecesoarea pârâţilor, P.T.E., s-a obligat să
vândă reclamanţilor imobilul situat în Timişoara […], prezenta hotărâre ţinând loc de
contract autentic de vânzare-cumpărare; a dispus înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate al reclamanţilor ca bun comun în devălmăşie.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, în motivare, reclamanţii
au arătat că bunica pârâţilor, P.T.E. s-a obligat să le vândă imobilul arătat; deşi nu
mai operează interdicţia de vânzare de 10 ani, moştenitorii promitentei vânzătoare
(care a decedat) refuză să încheie contractul autentic, obligaţie asumata de
antecesoarea lor prin promisiunea de vânzare încheiată la 28.07.1999.
În drept, s-a invocat art. 1073, art. 1075, art. 969-970 şi art. 680-700 C. civ.
În apărare, pârâţii au arătat ca promisiunea de vânzare cumpărare cuprinde o
clauza de dezicere potrivit căreia moştenitorii au dreptul să se răzgândească şi să
refuze transmiterea dreptului de proprietate, clauză pe care înţeleg să o invoce ca
motiv care justifică respingerea cererii privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină
loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.
Au mai arătat că antecontractul de vânzare-cumpărare este nul, întrucât se
încalcă interdicţia de înstrăinare de 10 ani prevăzută de Legea nr. 112/1995 şi
cuprinde şi o obligaţie de întreţinere care, pentru a fi valabilă, trebuie să
îndeplinească cerinţa formei autentice.
Examinând actele şi lucrările de la dosar, instanţa a reţinut că la data de
28.07.1999 s-a încheiat promisiunea sinalagmatica de vânzare cumpărare prin care
bunica pârâţilor, P.T.E., s-a obligat să vândă reclamanţilor imobilul situat în
Timişoara str. […]. Preţul a fost stabilit de comun acord printr-o suma de bani care se
completează cu prestaţia de întreţinere a promitentei vânzătoare.

Pagina 37 din 48
 Promitenta vânzătoare a decedat în anul 2000, succesiunea acesteia fiind
culeasă de pârâţi în calitate de moştenitori legali.
Obligaţia de a face a defunctei născută din promisiunea de vânzare-
cumpărare este o datorie ce intră în pasivul succesoral şi care trece asupra
moştenitorilor care au acceptat pur şi simplu moştenirea. Pârâţii sunt astfel obligaţi a
transmite proprietatea asupra imobilului în litigiu, obligaţie asumată de antecesoarea
lor şi aflată în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii, conform
convenţiei menţionate.
Pârâţii au susţinut că această convenţie este nulă, întrucât Legea nr.
112/1995 prevede interdicţia de înstrăinare timp de 10 ani.
În temeiul promisiunii de vânzare-cumpărare, a reţinut instanţa, proprietatea
nu se transmite de la promitent la beneficiar ci se naşte doar obligaţia de a face o
astfel de transmisiune în viitor. Dată fiind natura obligaţiei asumate, interdicţia de
vânzare prevăzută de Legea nr. 112/1995 nu afectează valabilitatea convenţiei,
întrucât prin încheierea ei nu a avut loc o înstrăinare, o transmitere a dreptului de
proprietate.
Astfel, motivele de nulitate invocate de pârâţi sunt neîntemeiate.
Pârâţii se prevalează în apărare şi de clauza din antecontract prin care se
prevede că moştenitorii promitentei vânzătoare se pot răzgândi în privinţa încheierii
contractului de vânzare cumpărare.
Această clauză este o clauză îndoielnică, având în vedere că vine în
contradicţie evidentă cu clauza din antecontract conform căreia, în situaţia în care
moştenitorii vor refuza încheierea actului autentic, promitenţii cumpărători se vor
putea adresa instanţei în vederea obţinerii hotărârii judecătoreşti care să suplinească
consimţământul acestora.
Existând îndoială în ce priveşte clauza de dezicere, aceasta se interpretează
în sensul care reiese din natura contractului conform art. 979 C. civ. şi în
conformitate cu voinţa reala a părţilor (art. 977 C. civ.), iar voinţa internă a părţilor a
fost aceea de a se transmite proprietatea şi nu de a se răzgândi cu privire la
încheierea contractului autentic.
Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei a fost admis de Tribunalul Timiş
prin decizia civilă nr. 527/27.06.2012 pronunţată în dosarul nr. 29207/325/2010.
În consecinţă, sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că, în motivare, reclamanţii au
arătat că prima instanţă nu a luat în considerare clauza de dezicere, apreciind că
aceasta vine în contradicţie cu clauza care se referă la posibilitatea de a se apela la
concursul justiţiei dacă nu se doreşte încheierea contractului în formă autentică.
Această interpretare este greşită, deoarece clauza de dezicere prevalează.
Doar dacă nu se uzează de clauza de dezicere şi nici nu se doreşte încheierea
contractului autentic se poate apela la concursul instanţei. Interpretarea după natura
contractului şi după voinţa părţilor nu înlătură clauza de dezicere. Natura contractului
nu interzice clauza de dezicere, ba mai mult aceasta este uzuală în promisiunile de
vânzare-cumpărare şi art. 977 C. civ. este invocat în mod greşit.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate de apelanţi dar şi prin prisma
nulităţii absolute determinată de fraudarea legii prin simulaţie prin interpunere de
persoane, tribunalul a reţinut că, prin pronunţarea sentinţei, prima instanţă a dat o
interpretare greşită atât stării de fapt cât şi dispoziţiilor legale incidente în speţă.
Astfel, între părţi, respectiv între reclamanţii intimaţi şi antecesoarea pârâţilor
apelanţi P.T.E. s-a încheiat în anul 1998 un act sub semnătură privată căruia i s-a
dat dată certă la cabinetul de avocat R.C. în data de 24.09.1998.
Prin acest act sub semnătura privată, reclamanţii intimaţi au dat antecesoarei
apelanţilor suma de 4.200.000 lei, pentru ca aceasta să cumpere pentru reclamanţi

Pagina 38 din 48
apartamentul din litigiu în baza Legii nr. 112/1995; antecesoarea pârâţilor apelanţi a
recunoscut reclamanţilor calitatea de adevăraţi proprietari, arătând în mod expres că
„deşi apartamentul în cauză va fi intabulat pe numele cumpărătoarei aparente,
realitatea este cea care rezulta din conţinutul prezentului înscris”.
Prin urmare, antecesoarea pârâţilor apelanţi a recunoscut că este proprietara
aparentă a imobilului în litigiu şi că adevăraţii proprietari sunt reclamanţii intimaţi
pentru care ea a cumpărat acest imobil în baza Legii nr. 112/1995.
În acest context este evident că între părţi s-a încheiat o simulaţie prin
interpunere de persoane în scopul de a frauda dispoziţiile imperative ale Legii nr.
112/1995 care prevedeau că pot cumpăra imobile numai chiriaşii acestora care la
data intrării în vigoare aveau contract de închiriere valabil.
Prin simulaţie părţile produc voit, în deplină cunoştinţă de cauză, o
neconcordanţă între voinţa declarată şi voinţa reală, acordul lor de voinţă realizat în
scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic fiind însoţit şi de un alt
acord de voinţa, declarat dar nereal, în scopul ascunderii faţă de terţi a existenţei
acordului de voinţa secret, real.
Simulaţia ca operaţiune juridică are anumite limite în sensul că pentru a
produce efecte juridice trebuie să fie conforma cu legea şi în acord cu bunele
moravuri. Astfel, simulaţia este lovita de nulitate absoluta atunci când prin ea se
urmăreşte fraudarea legii.
Fraudarea legii (fraus omnia corumpit) reprezintă operaţiunea prin care, la
întocmirea unui act juridic în scopul eludării unor norme legale imperative, sunt
uzitate alte norme legale, prin deturnarea acestora din urma de la scopul în care au
fost edictate de legiuitor. Fraudarea legii se naşte dintr-o conduită a părţilor care în
mod artificial urmăresc să supună raportul lor juridic unei legi care nu le este
aplicabilă în condiţii normale.
Or, în speţa de fată este evident că părţile prin încheierea acestor acte juridice
au urmărit să eludeze dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995 care nu permiteau
reclamanţilor intimaţi să cumpere imobilul din litigiu.
În concluzie, actele încheiate de părţi şi contractul de vânzare-cumpărare
încheiat de antecesoarea pârâţilor apelanţi cu SC Administrarea Domeniului Public
sunt lovite de nulitate absolută, fiind astfel ineficace din punct de vedere juridic.
De asemenea, chiar dacă s-ar admite că aceste acte juridice civile sunt
valabile şi nu au fost încheiate în vederea fraudării legii, tribunalul a apreciat că
motivul de apel invocat de apelanţi privind clauza de dezicere este fondat.
În mod greşit prima instanţa a reţinut ca această clauză de dezicere stipulată
în promisiunea bilaterala de vânzare-cumpărare este îndoielnică, întrucât ar veni în
contradicţie cu clauza din antecontract privind posibilitatea instanţei de a pronunţa o
hotărâre care sa tină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă,
Tribunalul a apreciat că această clauză este neechivocă şi nu vine în contradicţie cu
această clauză. Din cuprinsul promisiunii rezultă faptul că părţile au prevăzut că, în
ipoteza în care la data expirării interdicţiei contractul în forma autentică nu se poate
încheia la notar din voinţa promitenţilor sau a moştenitorilor, prezentul act va putea fi
valorificat în instanţă în vederea obţinerii acestei hotărâri judecătoreşti care să
suplinească actul autentic.
Prin urmare, această clauză trebuie să fie interpretată în sensul că dacă din
diferite motive contractul în formă autentică nu se poate realiza la notar, oricare
dintre părţi se va putea adresa instanţei de judecată ca să suplinească actul autentic.
Dar acest lucru nu vine în contradicţie cu clauza de dezicere stipulată în promisiunea
de vânzare-cumpărare.
Împotriva deciziei au declarat recurs în termen reclamanţii, care au criticat-o
pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Pagina 39 din 48
 În motivare au invocat greşita interpretare a clauzei de dezicere cu consecinţa
reţinerii caracterului neechivoc al acesteia, câtă vreme părţile din promisiune au
stabilit că actul este opozabil moştenitorilor şi că, în situaţia în care, din voinţa părţilor
sau a moştenitorilor nu se va încheia actul autentic, promisiunea poate fi valorificată
în instanţă în vederea obţinerii unei hotărâri care să suplinească actul autentic, voinţa
reală a părţilor fiind aceea de a încheia acest act.
Au invocat că aceeaşi concluzie referitoare la voinţa reală a părţilor rezultă şi
din ordinea în care clauzele au fost inserate în contract.
Au criticat decizia sub aspectul reţinerii fraudării legii cu consecinţa reţinerii
nulităţii promisiunii, câtă vreme în cauză nu s-a formulat o cerere reconvenţională
având acest obiect.
Au invocat greşita interpretare dată dispoziţiilor art. 969, 983 C .civ.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.
Examinând decizia prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2)
C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce
vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:
Corespunde realităţii că, în manifestării libertăţii de voinţă, părţile pot include
în convenţia încheiată o clauză de dezicere, aceasta reprezentând prevederea
contractuală asumată de părţi care dă dreptul la desfiinţarea unilaterală a unui
contract valabil încheiat şi constituindu-se, astfel, într-o excepţie de la principiul
irevocabilităţii contractului prin voinţa unei părţi prevăzut de art. 969 alin. (2) Codul
civil din 1864 (aplicabil şi în cauză).
Fiind rezultat al convenţiei părţilor şi inclusă – în speţa de faţă – într-o
promisiune de vânzare – cumpărare, clauza de dezicere nu se sustrage regulilor de
interpretare a actelor juridice, ea neavând o existenţă de sine-stătătoare ci
coexistând cu celelalte clauze ce reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 977 C. civ. interpretarea actelor juridice se face
după intenţia comună părţilor şi nu după sensul literal al termenilor, iar art. 982 C. civ
prevede că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act.
Totodată, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care reiese din
natura convenţiei (art. 972 C. civ.) şi în înţelesul în care produce un efect (art. 978 C.
civ.), efectul fiind cel urmărit de părţi la încheierea convenţiei, în speţă cel de obligare
la transmiterea proprietăţii.
Corespunde realităţii că părţile promisiunii au convenit că, în cazul în care
„promitenta sau moştenitorii săi se răzgândesc în privinţa încheierii contractului
autentic de vânzare – cumpărare vor fi obligaţi să restituie acceptanţilor” cheltuielile
efectuate [alin. (9) din promisiune).
Se observă, însă, că aceleaşi părţi au convenit în cuprinsul aceluiaşi act că
„ în cazul decesului oricăreia dintre părţi înainte de perfectarea contractului autentic,
prezenta promisiune este opozabilă moştenitorilor. De asemenea, la expirarea
interdicţiei de înstrăinare prezentul act poate fi valorificat în instanţă în vederea
obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească actul autentic, în cazul în
care din voinţa promitenţilor sau a moştenitorilor lor, acesta nu se va putea încheia”
[alin. (7) din promisiune].
La fel, promitenta vânzătoare s-a obligat ca la data la care vânzarea va fi
posibilă, respectiv după expirarea interdicţiei legale, să vândă apartamentul
promitenţilor – cumpărători [alin. (4) din promisiune].
Rezultă, astfel că, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, clauza
referitoare la efectele răzgândirii promitentei vânzătoare sau a moştenitorilor acesteia
este una îndoielnică în sensul art. 978, 979 C. civ.

Pagina 40 din 48
 Câtă vreme, conform celor mai sus reţinute, voinţa reală a părţilor a fost
încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică la data expirării
interdicţiei prevăzute de Legea nr. 112/1995 ( şi, pe cale de consecinţă, transmiterea
dreptului de proprietate), în mod greşit a calificat instanţa de apel clauza referitoare
la răzgândire ca fiind una de dezicere.
Astfel, câtă vreme promitenţii au convenit că actul poate fi valorificat în
instanţă în vederea obţinerii unei hotărâri care să suplinească actul autentic în cazul
în care din voinţa părţilor sau a moştenitorilor nu se va putea încheia, sus-menţionata
clauză are, eventual, efectul unei constrângeri a promitentei (moştenitorilor ei) în
sensul de a-i determina să perfecteze actul în formă autentică.
În ceea ce priveşte considerentele deciziei vizând nulitatea absolută a actelor
încheiate între părţi şi a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de
antecesoarea pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de recurs a reţinut
următoarele:
Conform celor mai sus arătate, prin cererea înregistrată sub nr.
4722/325/2006 la Judecătoria Timişoara, pârâţii din prezenta cauză au solicitat
constatarea nulităţii absolute a promisiunii de vânzare cumpărare şi a tuturor
consecinţelor actului invocând fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; ulterior, au
renunţat la judecată, instanţa luând act de renunţare prin sentinţa civilă nr.
16375/14.10.2010.
În acelaşi dosar, pe calea întâmpinării înregistrată la 09.10.2006 şi a
completării la acţiune, pârâţii au invocat nulitatea actului sub semnătură privată din
24.09.1998 şi a consecinţelor acestui act.
După disjungerea cererii reconvenţionale şi constituirea prezentului dosar,
pârâţii (reclamanţi în dosarul iniţial) nu au mai reiterat aceste susţineri.
Chiar în lipsa investirii cu o cerere în constatarea nulităţii care să fie formulată
în dosarul de faţă, prima instanţă a examinat cererile formulate în dosarul anterior şi
le-a respins ca neîntemeiate.
Pe calea apelului, pârâţii nu au formulat critici punctuale împotriva sentinţei
sub acest aspect ci au arătat că există „şi o interdicţie de înstrăinare legală
încălcată”, iar admiterea apelului se impune” deoarece legea interzice vânzarea
acestui imobil”(f 3, 6 dos apel), tribunalul nereţinând, în consecinţă, că apelanţii ar fi
formulat o atare critică.
În aceste condiţii, după ce la termenul de judecată din 08.02.2012 instanţa a
acordat cuvântul pe fond şi a rămas în pronunţare (apelanţii susţinând incidenţa
clauzei de dezicere), cauza a fost repusă pe rol pentru discutarea simulaţiei prin
interpunere de persoane, la termenul de judecată din 20.06.2012 instanţa punând în
discuţia părţilor excepţia invocată, iar în considerente Tribunalul a reţinut că sunt nule
actele sus-menţionate întrucât s-a încheiat o simulaţie prin interpunere de persoane
în scopul de a frauda dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Este adevărat că nulitatea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, însă
sesizarea instanţei cu o atare cerere trebuie să respecte dispoziţiile procedurale
edictate în acest sens.
Or, invocarea nulităţii actului pentru fraudarea legii nu are natura unei excepţii
procesuale, câtă vreme o atare susţinere pune în discuţie nu exerciţiul dreptului la
acţiune ci chiar fondul pretenţiei formulate de partea adversă, astfel că ea se
constituie într-o apărare de fond.
O atare susţinere putea fi opusă în cauză de pârâţi reclamanţilor pe calea unei
eventuale cereri reconvenţionale formulată în condiţiile art. 119 C. pr. civ. şi supusă
exigenţelor dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, câtă vreme pârâţii au renunţat la cererea
în nulitate formulată în dosarul din care cererea de faţă a fost disjunsă.

Pagina 41 din 48
 Pe de altă parte, pentru considerentele mai sus arătate, nici instanţa de apel
nu putea invoca simulaţia ca mijloc de fraudare a legii (cu consecinţa nulităţii actelor
încheiate de promitenţi) câtă vreme, potrivit celor mai sus arătate, nu a fost investită
în condiţiile art. 287 C. pr. civ. cu o atare cerere, iar din oficiu acest aspect nu putea fi
invocat decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. pr. civ., ale art. 294 alin.
(1) şi ale art. 295 alin. (1) C. pr. civ. referitoare la limitele caracterului devolutiv al
apelului şi la motivele ce pot fi invocate de instanţă din oficiu.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), C.
pr. civ., raportat la art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ., instanţa a admis recursul declarat de
reclamanţi, cu consecinţa respingerii apelului pârâţilor şi a menţinerii hotărârii primei
instanţe.

14. Hotărâre penală definitivă. Constatarea inexistenţei faptei penale.

Efectele hotărârii în faţa instanţei civile asupra acţiunii civile în nulitate a
actului juridic

- Legea nr. 36/1995, republicată – art. 100 alin. (1)

- Codul de procedură penală – art. 22

Nulitatea, ca sancţiune aplicabilă actelor încheiate cu încălcarea

dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ce ocrotesc un interes general,
nu poate fi acoperită prin constatarea de către instanţa penală a
inexistenţei unei infracţiuni în legătură cu actul a cărui nulitate absolută s-
a cerut a fi constată pe cale civilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 390 din 13 martie 2013, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 429 din 13.02.2012, pronunţată în dosarul nr.
1927/290/2011 Judecătoria Reşiţa a admis excepţia autorităţii de lucru
judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C.C.V.A. SRL
împotriva pârâţilor SC A.I. SRL, SC A. SRL şi Consiliului Local Reşiţa.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin încheierea nr.
518/03.04.2008 întocmită de către BNP B.L., s-a dispus autentificarea Actului
Adiţional nr. 2/02.04.2008 încheiat între Consiliul Local Reşiţa - Serviciul Public
Direcţia pentru Administrarea Domeniului Public şi Privat al Municipiului Reşiţa, în
calitate de concedent şi SC A. SRL Berzovia, în calitate de concesionar.
Actul Adiţional a fost redactat de către Consiliul Local, iar din cuprinsul
încheierii de autentificare rezultă că în faţa notarului public s-a prezentat numitul
A.E., în calitate de delegat al concesionarei, conform delegaţiei nr. 62/03.04.2008 şi
M.N., în calitate de delegat al concedentului, conform împuternicirii nr.
4414/02.04.2008.
Potrivit art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 republicată „actele notariale pot
fi atacate de părţi sau de către orice persoană interesată prin acţiune în anulare la
instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă”.
Reclamanta a invocat faptul că sunt incidente un număr de două cauze de
nulitate absolută a încheierii, anume cele ce derivă din nerespectarea art. 49 lit. f) şi
art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 36/1995 notarilor şi a activităţilor notariale,
republicată (numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora si
menţiunea faptului prezentării lor in persoana, reprezentate ori asistate, precum şi
modul în care li s-a constatat identitatea, cu excepţia încheierilor prin care se dă dată

Pagina 42 din 48
certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; constatarea că înscrisul a
fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să-l semneze), precum şi un caz de
nulitate relativă care ţine de conţinutul încheierii ce atestă îndeplinirea actelor
notariale.
Prin plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Timişoara, numita C.A., în calitate de administrator al SC C.C.V.A. SRL, a solicitat
tragerea la răspunderea penală a notarului public B.L. pentru săvârşirea infracţiunii
de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. Plângerea penală a vizat condiţiile
în care notarul public a autentificat Actul Adiţional nr. 2/02.04.2008, fiind evocate, în
esenţă, aceleaşi motive de nelegalitate precum cele ce fac obiectul prezentei cauze.
Prin ordonanţa emisă la data de 27.06.2011 de către Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. 811/P/2009 s-a dispus, în temeiul art. 228
alin. (6) C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. pr. pen., neînceperea urmăririi penale
faţă de notarul public sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen.
Pentru a dispune în acest mod, Parchetul a reţinut că notarul public şi-a
exercitat corect atribuţiile de serviciu, respectiv redactarea de acte notariale la
solicitarea părţilor, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 şi a Regulamentului
de aplicare a legii.
Soluţia a fost menţinută de către primul procuror pe calea controlului ierarhic,
iar împotriva celor două soluţii, în termen legal, a formulat plângere petenta SC
C.C.V.A. SRL, care a solicitat desfiinţarea celor două rezoluţii şi trimiterea cauzei la
parchet în vederea începerii urmăririi penale.
Prin sentinţa penală nr. 314/PI/03.11.2011, pronunţată de către Curtea de
Apel Timişoara, în dosarul nr. 1391/59/2011, în temeiul dispoziţiilor art. 278 1 alin. (8)
lit. a) C. pr. pen., a fost respinsă plângerea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut, între altele, că obiectul sesizării îl
constituie pretinsa încălcare a atribuţiilor de serviciu de către notarul public prin
aceea că a autentificat un act lovit de nulitate absolută, prin modificarea părţilor
iniţiale, că nu ar fi fost semnat de o persoană care să aibă calitatea de reprezentant
al SC A.I. SRL, că nu s-ar fi respectat dispoziţiile art. 49 lit. g) din Legea nr. 36/1995,
respectiv că lipseşte menţiunea privind „arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de
formă ale actului notarial în raport cu natura acelui act”. Curtea a reţinut că nu există
o hotărâre care să fi constatat nulitatea absolută a actului adiţional, iar susţinerea
privind nerespectarea dispoziţiilor art. 49 lit. g) din Legea nr. 36/1995 nu poate
justifica reţinerea unei vătămări a intereselor petentei care să conducă la infracţiunea
de abuz în serviciu. Mai mult, Curtea a constatat că în încheierea de autentificare se
menţionează că părţile au prezentat actul redactat de Consiliul Local Reşiţa.
Conform art. 22 alin. (1) C. pr. pen. „hotărârea definitivă a instanţei penale are
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire
la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.
De asemenea, conform art. 2781 alin. (10), (11) C. pr. pen. „hotărârea
judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă…”, „în situaţia prevăzută în
alin. (8) lit. a) persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis
că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi
urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a
intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10”.
După cum se observă, pretenţia dedusă judecăţii, anume constatarea nulităţii
absolute a încheierii adresată de notarul public s-ar circumscrie acţiunii civile din
procesul penal, care vizează restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii.

Pagina 43 din 48
 Întrucât prin hotărârea penală definitivă s-a decis că fapta nu există şi cum
acţiunea penală şi cea civilă au acelaşi izvor, respectiv săvârşirea unei infracţiuni,
instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, iar Tribunalul Caraş-
Severin, prin Decizia civilă nr. 193 din 5 decembrie 2012, a admis apelul reclamantei,
a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Reşiţa.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere
considerentele de mai jos.
Referitor la excepţiile invocate de intimata SC A.I. SRL, Tribunalul a
apreciat că prima instanţă le-a respins în mod corect.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, a constatat că în
mod greşit instanţa a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute, reţinând că
în cauză operează autoritatea de lucru judecat, ca efect al sentinţei penale nr.
314/PI/03.11.2011 a Curţii de Apel Timişoara.
Nulitatea, ca sancţiune aplicabilă actelor încheiate cu încălcarea dispoziţiilor
imperative, de ordine publică, ce ocrotesc un interes general, nu poate fi acoperită,
prin constatarea de către instanţa penală a inexistenţei unei infracţiuni în legătură cu
actul a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată pe cale civilă.
A admite un punct de vedere contrar, de natura celui exprimat de prima
instanţă, ar însemna că actele care nesocotesc flagrant dispoziţii imperative ale legii
să rămână în circuitul civil, nesancţionate, iar consecinţele juridice pe care la produc
să nu poată fi înlăturate.
Constatarea de către instanţa penală a inexistenţei faptei penale, în speţa cea
de abuz în serviciu, în legătură cu actul cu privire la care s-a cerut constatarea
nulităţii absolute, nu îl validează sub aspectul îndeplinirii cerinţelor de legalitate.
Într-o altă ordine de idei, excede competenţei instanţei penale să se pronunţe
asupra sancţiunii civile aplicabile unui act încheiat cu nerespectarea cerinţelor legale
imperative, câtă vreme nu s-a probat conţinutul fals sau falsificat al respectivului
înscris. Ceea ce ţine de competenţa instanţei penale este să constate, în limitele
actului prin care a fost sesizată, dacă unul sau mai multe înscrisuri ce au constituit
obiect al cercetării penale au sau nu au incidenţă penală şi să dispună în consecinţă.
Prin urmare, în speţă, nu operează autoritatea de lucru judecat şi în
consecinţă, prima instanţă a soluţionat în mod greşit cauza pe baza acestei excepţii,
fără a cerceta fondul.
Necercetarea fondului reprezintă o situaţie anormală în procesul de
administrare a justiţiei, deoarece este de natură să priveze părţile de beneficiul
tuturor gradelor de jurisdicţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, prin cereri separate, Consiliul
Local al Municipiului Reşiţa şi SC A.I. SRL, solicitând admiterea recursului şi
modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii
hotărârii primei instanţe.
În motivare, pârâţii recurenţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.,
arătând, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 22
alin. (1), art. 228 alin. (6), art. 245 alin. (1) lit. c 1) şi art. 2781 alin. (10) C. pr. pen., în
ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de
Sentinţa penală nr. 314/PI/03.11.2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în
dosarul nr. 1391/59/2011, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea
împotriva Ordonanţei din 27 iunie 2011, pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Timişoara în dosarul nr. 811/P/2009.
Prin Decizia civilă nr. 390 din 13 martie 2013, pronunţată în dosarul nr.
1927/290/2011, Curtea de Apel Timişoara a respins recursurile declarate
de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi SC A.I. SRL împotriva

Pagina 44 din 48
 Deciziei civile nr. 193 din 5 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Caraş-
Severin.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.
Într-adevăr, constatarea de către instanţa penală a inexistenţei faptei penale,
respectiv a infracţiunii de abuz în serviciu, în legătură cu actul cu privire la care s-a
solicitat prin acţiune constatarea nulităţii absolute, nu înseamnă validarea actului
respectiv sub aspectul îndeplinirii cerinţelor de legalitate.
Cu alte cuvinte, sfera motivelor (cazurilor) de nulitate absolută a actelor
juridice este mult mai largă şi nu se suprapune cu sfera motivelor ce au incidenţă
penală.
A admite teza contrată, avută în vedere de către prima instanţă, ar însemna
ca actele juridice civile ce încalcă norme imperative de fond sau de formă, de drept
civil, şi care nu au incidenţă penală să nu poată fi supuse sancţiunii nulităţii, cu
consecinţa rămânerii lor în circuitul civil şi producerii de efecte juridice.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea
corectă a legii (art. 22 C. pr. pen.), astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a
respins recursurile declarate în cauză.

15. Încheiere de carte funciară. Căi de atac

- Legea nr. 7/1996, republicată – art. 50

Împotriva încheierii de carte funciară, dată de registrator, se poate

formula cerere de reexaminare, care se soluţionează, prin încheiere, de
către registratorul şef, iar împotriva acestei din urmă încheieri se poate
face plângere, care este de competenţa judecătoriei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 376 din 12 martie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 376 din 12 martie 2013, pronunţată în dosarul nr.
545/194/2011, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanţii
T.D.M. şi C.I. împotriva Deciziei civile nr. 91/14.06.2012, pronunţată de Tribunalul
Caraş-Severin.
A casat decizia recurată şi Sentinţa civilă nr. 195/06.03.2012, pronunţată de
Judecătoria Oraviţa şi a dispus trimiterea căii de atac promovate de către reclamanţi
împotriva Încheierii nr. 203914.09.2010 a Biroului de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Reşiţa spre competentă soluţionare Oficiului de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Caraş-Severin, organ cu atribuţii jurisdicţionale.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii Ţ.D.M. şi C.I. în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Local al
comunei Lăpuşnicel, Primăria comunei Lăpuşnicel, Administraţia Apelor Banat
Timişoara si C.T. au solicitat ca pe cale judecătorească să fie desfiinţată încheierea
nr. 20319/14.09.2010 a O.C.P.I Caraş-Severin Resiţa pronunţată în dosarul
20139/13.08.2010 privind imobilul cu nr. cadastral 30143 UAT L. prin care a fost
actualizat CF 730 P., fiind rectificată suprafaţa din 1816 mp., solicitând radiera
acestor înscrieri si radierea din cartea funciara.
Încheierea de carte funciară nr. 20139 a cărei anulare o solicită contestatorii a
fost pronunţată de O.C.P.I. Caraş-Severin Reşiţa în data de 14.09.2010 şi în aceasta
încheiere se prevede ca se comunică părţilor care au drept de reexaminare respectiv
plângere in termen de 15 zile de la comunicare care se depune la B.C.P.I. Reşiţa.

Pagina 45 din 48
 „Împotriva încheierii registratorului-şef emise potrivit alin. (2) se poate formula
plângere în termen de 15 zile de la comunicare. Cererea de reexaminare şi
plângerea împotriva încheierii se depun la biroul teritorial şi se înscriu din oficiu în
cartea funciară. Oficiul teritorial este obligat să înainteze plângerea judecătoriei în a
cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul, însoţită de dosarul încheierii şi
copia cărţii funciare”.
Întrucât contestatorii nu s-au încadrat în termenul legal prevăzut de din Legea
nr. 7/1996 instanţa de fond a respins ca tardiv formulată acţiunea civilă formulată de
Ţ.D.M. şi C.I. în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Local al comunei Lăpuşnicel,
Primăria comunei Lăpuşnicel, Administraţia Apelor Banat Timişoara şi C.T.
Raportat la modificările aduse prin OUG nr. 64/2010 art. 50 din Legea nr.
7/1996 şi la data pronunţării încheierii de CF se constată că, împotriva încheierii de
CF se poate formula doar cerere de reexaminare care se soluţionează de către
O.C.P.I., prin registratorul-şef şi că doar împotriva acestei din urmă încheieri (a
registratorului-şef) se poate formula plângere, de competenţa judecătoriei, însă, în
cauză, reclamanţii Ţ.D.M. şi C.I. s-au adresat O.C.P.I. Caraş-Severin cu o cerere
intitulată „Plângere” împotriva încheierii nr. 20319/14.09.2010 pronunţată de O.C.P.I.
Caraş-Severin, B.C.P.I. Reşiţa în dosar nr. 20319/13.08.2010. Această din urmă
instituţie, deşi avea competenţă jurisdicţională, conferită de alin. (2) al art. 50 din
Legea nr. 7/1996 modificată, în mod eronat a înaintat cererea Judecătoriei Bozovici,
în loc să o califice corect, potrivit intenţiei părţii şi nu după denumirea acesteia, cu
ignorarea prevederilor art. 84 C. pr. civ., potrivit cărora cererea de chemare în
judecată sau exercitarea unei căi de atac este valabil făcută, chiar dacă poartă o
denumire greşită.
În consecinţă, B.C.P.I. Reşiţa avea obligaţia ca, faţă de conţinutul cererii, din
care rezultă, că se exercită o cale de atac împotriva unei încheieri de CF, să califice
corect această cerere ca fiind una de reexaminare şi să o reţină spre competentă
soluţionare, potrivit dispoziţiilor art. 50 din legea arătată, şi nu să o trimită
Judecătoriei Bozovici, atâta timp cât nu ne aflăm în situaţia prevăzută de alin. (2 1) al
art. 50 din actul normativ arătat.
În consecinţă, constatând că plângerea reclamanţilor, având ca obiect calea
de atac exercitată împotriva unei încheieri de CF, chiar eronat intitulată, a fost
soluţionată cu încălcarea regimului corect al căilor de atac aplicabil speţei, regim
stabilit de către legiuitor prin norme imperative, de la a căror aplicare nici părţile şi
nici instanţa nu pot abdica, având în vedere că, în cauză, atât sentinţa, cât şi decizia
atacată au fost pronunţate cu ignorarea acestui regim, în baza art. 304 pct. 3 raportat
la art. 312 alin. (6) C. pr. civ., Curtea a admis prezentul recurs, a casat decizia civilă
recurată şi sentinţa civilă nr. 195/06.03.2012 pronunţată de Judecătoria Oraviţa în
dosarul cu acelaşi număr şi a dispus trimiterea căii de atac promovate de către
Ţ.D.M. şi C.I. împotriva încheierii nr. 20319/14.09.2010 a Biroului de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Reşiţa spre competentă soluţionare Oficiului de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Caraş-Severin, organ cu atribuţii jurisdicţionale.

16. Taxă judiciară de timbru. Respingerea cererii de reexaminare. Efecte

- Legea nr. 146/1997 – art. 18, art. 20

Reexaminarea este singura cale de atac, prevăzută de art. 18 din

Legea nr. 146/1997, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de
timbru.

Pagina 46 din 48
 Pe cale de consecinţă, în cazul în care cererea de reexaminare a fost
respinsă, cuantumul taxei judiciare de timbru a dobândit autoritate de
lucru judecat, astfel că această chestiune nu mai poate fi invocată pe
calea apelului sau recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 378 din 12 martie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 378 din 12 martie 2013, pronunţată în dosarul
nr. 5527/325/2012*, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de
pârâta A.D.S. împotriva Deciziei civile nr. 1411/A/05.12.2012, pronunţată
de Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele ce în
continuare sunt enumerate.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate
de art. 304 şi 3041 C. pr. civ., faţă de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile art.
299 şi urm. C. pr. civ. coroborate cu prevederile art. 18 şi 20 din Legea nr. 146/1997
republicată, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiş
pronunţând o hotărâre temeinică şi legală pentru considerentele expuse în cuprinsul
său şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997,
determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanţa de
judecată, iar împotriva modului de stabilire a acestora, se poate formula cerere de
reexaminare la aceeaşi instanţă. Cererea se soluţionează de către un alt complet, în
cameră de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheierea irevocabilă.
În cauză, Tribunalul Timiş a stabilit taxa judiciară de timbru datorată de către
apelantă, punându-se în vedere prin citaţia emisă apelantei să facă dovada achitării
acesteia la termenul de judecată din 3.10.2012, sub sancţiunea anulării cererii, ca
netimbrată.
Apelanta Agenţia Domeniilor Statului a formulat cerere de reexaminare (notă
de timbraj) împotriva modului de stabilire a taxei judiciare astfel stabilite, cerere
respinsă în mod irevocabil, prin încheierea de şedinţă din 17.10.2012, astfel că, în
mod corect Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr.
146/1997.
Prin prezenta cerere de recurs, se încearcă o repunere în discuţie a
cuantumului taxei judiciare de timbru datorate pentru cererea de apel, criticându-se
modalitatea de stabilire a acesteia, precum şi cea de soluţionare a cererii de
reexaminare, lucru care nu poate fi acceptat.
Reexaminarea este singura posibilitate prevăzută de lege pentru cel
nemulţumit de cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia a fost obligat, cale
de atac specifică la care recurenta a şi apelat. Prin prezenta decizie, nu se poate
concluziona în sensul dorit de recurentă (că nu ar datora taxele stabilite) fără a se
aduce atingere puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească
irevocabilă. Indiferent de aspectul tranşat printr-o astfel de hotărâre, cuprinsul său se
bucură de prezumţia absolută şi irefragabilă de legalitate şi temeinicie, astfel că nu
poate fi contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească.
Ca atare, vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, criticile aduse deciziei de apel
privind cuantumul taxei judiciare de timbru şi modalitatea de soluţionare a cererii de
reexaminare, faţă de puterea de lucru judecat de care se bucură încheierea
pronunţată de Tribunalul Timiş la 17.10.2012.

Pagina 47 din 48
 În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului recurentei la apărare, prin
necomunicarea încheierii prin care s-a soluţionat cererea sa de reexaminare, Curtea
constată, de asemenea, că este neîntemeiat.
Încheierea în discuţie este una irevocabilă, astfel că, potrivit prevederilor 261
alin. (3) C. pr. civ., ea nu se comunică, partea fiind obligată, în condiţiile art. 129 alin.
(1) C. pr. civ., să urmărească desfăşurarea procesului, cu atât mai mult cu cât avea
termenul în cunoştinţă, conform dispoziţiilor art. 88 alin. (1) pct. 5 1 C. pr. civ.

Pagina 48 din 48