ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 633/2015

Dosar nr. 2991/87/2012

Şedinţa publică din 5 martie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 552 din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr.
2991/87/2012 au fost respinse, ca nefondate, excepţiile de netimbrare a cererii, de inadmisibilitate a
acţiunii, precum şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, invocate de pârâtul Statul
român, prin M.F.P. Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman, și

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Statul român, prin M.F.P.
Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman și s-a constatat că dreptul
reclamantului P.A. la acţiunea în despăgubire, formulată în temeiul art. 504 alin. (2) şi art. 504 alin.
(4) C. proc. pen. împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P. Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P.
Teleorman, s-a prescris.

Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în despăgubire formulată în temeiul art. 6 pct. 1 din
C.E.D.O.

Pentru a se pronunţa această soluție, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr. 2991/87/2012 la data de 31 mai 2012, reclamantul
P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin M.F.P. Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P.
Teleorman solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro respectiv 1.000.000 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 21 iulie 1994, a fost arestat ilegal de către
Parchetul de pe lângă Tribunalul Oradea până în data de 7 aprilie 1995, când a fost pus în libertate
prin decizia Curţii de Apel Oradea, respectiv 262 zile de închisoare. Judecarea procesului a continuat
în Dosarul penal nr. 1725/110/2009 până în data de 29 noiembrie 2010, când a fost pronunţată
decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 de către Curtea de Apel Bacău, în cauză intervenind
prescripţia.

Reclamantul a mai arătat că pricina a fost soluţionată în mod abuziv şi într-un termen nerezonabil.
Cererea nu a fost motivată în drept.

La data de 21 ianuarie 2013, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită obligarea pârâtului
la plata sumei de 50.000 euro daune materiale şi 200.000 euro daune morale pentru prejudiciul
moral suferit urmare a arestării preventive. Temeiul juridic al acţiunii a fost precizat de reclamant, la
termenul din 18 martie 2013, arătând că acesta în constituie dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Prin întâmpinarea depusă de pârât la data de 03 aprilie 2013 au fost invocate următoarele excepţii:
netimbrarea cererii de chemare în judecată; inadmisibilitatea acţiunii; prescripţia dreptului material
la acţiune şi lipsa calităţii procesuale pasive a Statului român. Pe fondul cauzei, s-a solicitat
respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La dosarul cauzei, reclamantul a depus înscrisuri, fiind încuviinţată proba testimonială, în cadrul
căreia au fost audiaţi martorii: O.A.E. şi P.Ş.

La termenul de judecată din 30 septembrie 2013, tribunalul a pus în discuţia părţilor excepţiile
invocate de pârât, prin întâmpinare, şi a lăsat cauza în pronunţare.

Tribunalul, deliberând, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiilor invocate, a reţinut
următoarele:

Excepţia privind netimbrarea cererii de chemare în judecată, analizată din perspectiva dispoziţiilor
art. 506 alin. (4) C. proc. pen. conform căruia: acţiunea pentru repararea pagubei este scutită de
plata taxei judiciare de timbru, s-a apreciat a fi nefondată.

Privitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe considerentul că nu ar fi îndeplinite cerinţele art. 504

alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în cauză, s-a constatat că nu este fondată întrucât, dacă poate fi primită
critica în sensul că nu ne aflăm în speţă, în prezenţa unei erori judiciare prevăzută ca cerinţă a art.
504 alin. (1) C. proc. pen., nu se poate reţine însă, inaplicabilitatea prevederilor art. 504 alin. (2) C.
proc. pen., privitoare la arestarea preventivă nelegală a reclamantului - inculpat.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului român, analizată din perspectiva
dispoziţiilor art. 506 alin. (3) C. proc. pen. potrivit căruia: pentru obţinerea reparării pagubei
persoana îndreptăţită cheamă în judecată Statul român, care va fi citat prin M.F.P., instanța de fond a
apreciat că este nefondată.

Excepţia privind prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubire a reclamantului s-a constat că este
întemeiată, fiind admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.: "(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în
cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. "Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data
rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului,
prevăzute în art. 504".

Din perspectiva dispoziţiilor legale evocate, cu referire la art. 506 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de
fond a reţinut că acţiunea nu a fost promovată în termenul de 18 luni prevăzut de lege.

În speţa supusă analizei, s-a constat că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost
stabilită, în mod definitiv, prin decizia penală nr. 27/A din 06 aprilie 1995 a Curţii de Apel Oradea
pronunţată în Dosarul nr. 79/1995, prin care s-a înlăturat menţinerea stării de arest preventiv a
inculpatului şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, s-a apreciat că
dreptul la acţiunea în despăgubiri a reclamantului, pentru privarea nelegală de libertate, ar fi trebuit
să se nască la data pronunţării respectivei decizii penale însă, aşa cum a reţinut şi C.E.D.O. în
hotărârea pronunţată în cauza Pantea împotriva României, hotărâre care l-a privit exclusiv pe
reclamant, legislaţia naţională, prin art. 504 C. proc. pen., în forma anterioară Legii nr. 281/2003, nu
prevedea posibilitatea formulării unei astfel de acţiuni.
Prin incidenţa Legii nr. 281/2003, care a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, art. 504 C. proc.
pen. a fost modificat în sensul că, prin prevederile alin. (2) s-a creat posibilitatea exercitării efective a
dreptului garantat de art. 5 alin. (5) din C.E.D.O., respectiv de a promova acţiune în despăgubiri
pentru privarea nelegală de libertate.

Faţă de considerentele expuse, Tribunalul a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului s-ar fi

născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003, adică la data de 01 ianuarie 2004, în raport de
care termenul de prescripţie de 18 luni, prevăzut de art. 506 C. proc. pen. s-a împlinit la data de 01
iulie 2005.

Cât priveşte, solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor, în temeiul art. 6 din C.E.D.O.,
instanţa a constat că reclamantului i-au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea C.E.D.O. pronunţată
în propria cauză, în temeiul art. 6 pct. 1 din C.E.D.O., aşa încât o nouă solicitate, pe acelaşi temei
apare nejustificată.

Împotriva sentinţei civile nr. 552 din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman a
formulat recurs reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art. 483
coroborat cu art. 488 pct. 6 şi 8 N.C.P.C.

1. Potrivit primului motiv de recurs formulat, prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a
arătat că şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că îşi întemeiază acţiunea şi pe
dispoziţiile art. 504 pct. 4 C. proc. pen., privind dreptul la repararea pagubei suferite de către
persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau
dezincriminarea faptei. Or, instanţa de fond nu s-a pronunţat în niciun fel, în motivarea sentinței
pronunțate, cu privire la precizările de acţiune.

Prescripţia s-a constatat prin sentinţa penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 în Dosarul penal nr.
1725/110/2009, astfel încât față de termenul prevăzut de art. 506 pct. 2 C. proc. civ. care este de 18
luni, consideră că acţiunea a fost introdusă în termenul legal. A arătat că nu se poate susţine că
acţiunea trebuia formulată după pronunţarea hotărârii prin care a fost pus în libertate de către
Curtea de Apel Oradea în anul 2005, întrucât a formulat o acţiune împotriva Statului român, la
Tribunalul Timiş, care, prin sentinţa civilă nr. 461/P.I. din 07 iulie 2000 a fost respinsă, ca fiind
prematur formulată, stabilindu-se clar că recurentul are dreptul la repararea pagubei, doar în urma
pronunţării unei hotărâri definitive în procesul penal.

2. Nelegală este şi motivarea hotărârii primei instanţe, în sensul că acţiunea în despăgubiri pentru
privarea de libertate ar fi trebuit să se nască la data pronunţării deciziei penale nr. 27/A din 06 aprilie
1995 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în Dosarul penal nr. 79/1995 prin care s-a înlăturat măsura
menţinerii stării de arest preventiv a inculpatului şi s-a dispus punerea deîndată în libertate a
acestuia. Art. 504 C. proc. pen. în forma anterioară Legii nr. 281/2003 nu prevedea posibilitatea
formulării unei astfel de acţiuni. Doar ulterior acestei legi, prin dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc.
pen. s-a creat posibilitatea exercitării efective a dreptului garantat de art. 5 alin. (5) din C.E.D.O., în
raport de termenul de prescripţie de 18 luni, care s-ar fi împlinit la data de 01 iulie 2005. Instanţa a
ignorat, astfel, că şi anterior Legii nr. 281/2003, art. 504 alin. (2) C. proc. pen. permitea formularea
acţiunii (Codul, astfel cum s-a modificat prin O.U.G. nr. 207/2000, Legea nr. 296/2001, Legea nr.
704/2001, Legea nr. 756/2001, Legea nr. 169/2002 şi O.U.G. nr. 58 şi nr. 93/2002, avându-se în
vedere şi Decizia nr. 255/20 septembrie 2001 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 837/27
decembrie 2001 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. (2)
C. proc. pen.).

3. Hotărârea Tribunalului Teleorman este nelegală şi prin faptul respingerii cererii de administrare a
probelor pentru dovedirea daunelor materiale, respectiv a unei expertize tehnico-judiciare în cauză.

4. Hotărârea recurată este nelegală şi pentru că nu s-au acordat despăgubirile solicitate pentru
judecarea într-un termen rezonabil a procesului în România, care a durat 17 ani până la pronunţarea
deciziei penale nr. 774 din 29 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, pronunţată în Dosarul nr.
1725/110/2009, cu motivarea că prin Hotărârea C.E.D.O. din 3 iunie 2003, recurentului i-au fost
acordate despăgubiri în temeiul art. 6 din C.E.D.O. S-a arătat că, aceste despăgubiri s-au acordat
pentru că la data pronunţării se împliniseră 8 ani de judecată, iar din 3 iunie 2003 până la
pronunţarea deciziei Curţii de Apel Bacău din 29 noiembrie 2010, au mai trecut 7 ani şi 4 luni, aşadar
pentru această perioadă de timp, C.E.D.O. nu a acordat despăgubiri, considerând, astfel, că în mod
greşit a fost respinsă cererea în temeiul art. 6 C.E.D.O., cu motivarea că o nouă solicitare, pe acelaşi
temei, apare ca nefiind justificată, câtă vreme prin hotărârea C.E.D.O. a primit deja despăgubiri.

Nu s-a dovedit cu nici un mijloc de probă că după pronunţarea hotărârii C.E.D.O., durata procesului s-
a datorat culpei recurentului (7 ani şi 4 luni) - termen nerezonabil, astfel cum a stabilit şi C.E.D.O.
anterior pentru termenul de 8 ani reţinut ca termen nerezonabil pentru soluţionarea cauzei penale.

În dovedirea motivelor de recurs s-au depus la dosar, copia sentinţei civile nr. 461/PI din 07 iulie 2000
pronunţată în Dosarul nr. 9889/1999 a Tribunalului Timiş şi copie extras C. proc. pen., ediţia a IV-a
actualizată la 12 noiembrie 2002.

La solicitarea reprezentantului Ministerului Public din şedinţa de judecată din data de 10 februarie
2014, în sensul ca recurentul - cu privire la cererea de despăgubiri pentru prejudiciul invocat - să
precizeze care este suma ce reprezintă despăgubiri pentru arestarea nelegală şi cât reprezintă pentru
durata procesului - apreciată nerezonabilă, astfel încât să se califice calea de atac în cauză,
reclamantul a depus precizare la dosar privind defalcarea sumelor solicitate de la Statul român astfel:

1). 25.000 euro (în lei 112.500) daune materiale şi 100.000 euro (în lei 450.000) pentru arestarea
nelegală;

2). 25.000 euro (în lei 112.500) daune materiale şi 100.000 euro (în lei 450.000) daune morale pentru
judecarea pe o perioadă îndelungată a procesului penal conform art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (fila 33).

La termenul de judecată din 16 ianuarie 2014, în raport de precizarea cererii de despăgubiri, s-a pus
în discuţie calificarea căii de atac în cauză, instanţa constatând că recurentul solicită despăgubiri, nu
doar în temeiul art. 504 C. proc. pen., ci şi în afara acestui cadru, în temeiul art. 6 alin. (1) din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi având în vedere şi criteriul valoric privind obiectul astfel
dedus judecăţii (pe această din urmă cerere de peste 500.000 lei care exclude aplicarea art. 282 1 alin.
(1) C. proc. civ.) s-a apreciat calea de atac legală ca fiind apelul şi nu recursul, procedând la
constituirea legală a completului, respectiv de doi judecători.

La termenul de judecată din 16 iunie 2014, în complet legal constituit s-au pus în discuţie probele,
apelantul solicitând o expertiză contabilă care să stabilească numărul de deplasări efectuate la
proces, precum şi cuantumul acestora, probă respinsă ca nefiind utilă cauzei, în lipsa înscrisurilor care
să ofere elemente pentru a impune administrarea expertizei solicitate.

La termenul de judecată din 08 septembrie 2014, apelantul a solicitat administrarea probei cu

martori pentru a dovedi deplasările pe cale le-a efectuat la proces, la termenele din cauza penală -
etc. – probă respinsă ca fiind tardiv formulată, probele fiind supuse dezbaterilor contradictorii
anterior, în şedinţa din 16 iunie 2014.

Prin decizia civilă nr. 380 A din 29 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de reclamantul P.A.
împotriva sentinţei civile nr. 552 din 14 octombrie 2013 pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia
civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul român, prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor
Publice Teleorman, sentința civilă apelată fiind schimbată în parte şi, pe fond:

S-a admis, în parte, cererea în despăgubire formulată în temeiul art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. şi, în
consecinţă:

Pârâtul Statul român, prin M.F.P. a fost obligat să plătească reclamantului P.A., cu titlu de daune
morale, în temeiul susmenţionat, suma de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. de
la data plăţii şi a respins cererea de acordare daune materiale, ca neîntemeiată.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

S-a dispus restituirea către Judecătoria Craiova, jud. Dolj - Biroul Executări Penale - a Dosarului penal
nr. 1725/110/2009 ataşat la Dosarul penal nr. 714/32/2010, cu toate celelalte dosare penale anexate
conform referatului de constatare de la fila 40 din dosarul de apel.

Din examinarea apelul (astfel cum a fost recalificat) formulat de reclamantul P.A., Curtea de Apel a
apreciat că este fondat doar cu privire la cererea privind acordarea de daune morale pentru termenul
nerezonabil privind desfăşurarea procesului penal început în anul 1994 şi finalizat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă abia în 2010 - prin sentinţa penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010
pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 1725/110/2009 - întemeiată pe dispozițiile art. 6
alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - după circa 15 ani şi 4 luni, respectiv pentru
perioada ulterioară Hotărârii C.E.D.O. - Pantea contra României din 03 iunie 2003 când Curtea
europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană privind drepturile omului
(între alte încălcări), pentru termenul nerezonabil privind judecarea procesului în aceeași cauză
penală, când se constatase trecerea a 8 ani şi 8 luni de zile fără a se pronunţa o hotărâre definitivă de
către instanţele interne care să clarifice situaţia inculpatului P.A., apelantul - reclamant deducând
prezentei judecăţi cererea de despăgubiri pentru termenul nerezonabil de încă 7 ani şi 4 luni de
proces - în aceeaşi cauză penală - până la obţinerea unei hotărâri penale definitive (la 29 noiembrie
2010).

Critica din apel referitoare la nelegalitatea hotărârii apelate constând în greşita respingere ca prescris
a dreptului material la acţiunea în despăgubiri pentru privarea de libertate, (starea de arest preventiv
din perioada 21 iulie 1994 - 07 aprilie 1995 - 8 luni şi jumătate) din cauza penală în care procesul s-a
prelungit pe o durată nerezonabilă de peste 15 ani, s-a apreciat a fi nefondată.
Fără îndoială că, şi anterior modificării aduse articolului 504 alin. (2) C. proc. pen., prin Legea nr.
281/2003, era permisă o acţiune în despăgubiri în temeiul acestui text de lege prin prisma
interpretării date de Curtea Constituţională prin decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001, în raport de
prevederile legii fundamentale.

S-a apreciat că, în mod legal prima instanţă a reținut că în temeiul art. 504 alin. (2), modificat prin
Legea nr. 281/2003, s-a deschis calea unei noi acţiuni, pentru care urmează a se calcula o nouă
prescripţie de 18 luni, astfel cum este prevăzută de art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru titularii
pretenţiilor vizând repararea pagubei cu privire la cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen.

Curtea de Apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă, trecând la efectuarea calculului
termenului de prescripţie a dreptului material de acţiune în repararea pagubei, ţinând seama de art.
506 alin. (3) C. proc. pen. şi Legea de modificare a art. 504 alin. (2) C. proc. pen., survenită prin Legea
nr. 281/2003 privind modificarea Codului de procedură penală şi altor legi speciale, publicată în M.
Of. al României nr. 468 din 01 iulie 2003, a constatat că termenul de prescripţie de 18 luni, prevăzut
pentru formularea acţiunii, în baza art. 506 alin. (3) C. proc. pen., a expirat anterior promovării
acţiunii de față (31 mai 2012).

Susţinerea apelantului că termenul de 18 luni nu era depăşit la data formulării cererii de chemare în
judecată (31 mai 2012), întrucât ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei
penale nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr.
1725/110/2009, s-a apreciat de instanța de apel că nu este fondată.

S-a avut în vedere că, apelantul ar sugera că ar beneficia practic de un caz de întrerupere a
prescripţiei până la soluţionarea definitivă a procesului penal în acţiunea civilă de daune, până la
rămânerea definitivă a hotărârii în penal (cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie,
începând cu data rămânerii definitive a hotărârii din cauza penală - 29 noiembrie 2010). Afirmaţia
este corectă, cu condiţia însă, ca hotărârea finală să fie una de achitare ceea ce, în speţă, nu s-a
întâmplat.

Potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen. „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la
rămânerea definitivă, după caz, a hotărârilor instanţelor de judecată sau a ordonanţelor procurorului
prevăzută în art. 504”, respectiv în următoarele cazuri, subliniate de instanța de apel:

1. Persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei
suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare;

2. Persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea -
situaţii care trebuie stabilite:

a) prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

b) prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale
pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii
privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare
a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) (respectiv: există autoritate de
lucru judecat).
Aşadar, cazul de întrerupere a cursului prescripţiei, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr.
167/1958 (cazul aflării pe rolul instanţei judecătoreşti a unei cereri) întrerupe cursul prescripţiei
dreptului material la acţiune (de 18 luni în litigiul pendinte) cu condiţia prevăzută - pentru cauza
penală aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti - de art. 504 C. proc. pen. - de a obţine o hotărâre
judecătorească definitivă de achitare ori încetare a procesului penal pentru cazul prevăzut de art. 10
lit. j) C. proc. pen. - există autoritate de lucru judecat, astfel cum se limitează prin art. 506 alin. (3) C.
proc. pen.

Instanța de apel a avut în vedere că textele menţionate C. proc. pen. se coroborează cu art. 16 alin.
(2) din Decretul nr. 167/1958 care statuează: „Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat
încetarea procesului…”, aşadar cu excepţia cazului privind existenţa autorităţii lucrului judecat
prevăzută de art. 504 C. proc. pen. cu raportare la art. 10 lit. j) C. proc. pen., atunci când pe rol există
o cauză penală.

Altfel spus, întreruperea cursului prescripţiei operează condiţionat de o hotărâre definitivă de

achitare ori încetare a procesului pentru autoritate de lucru judecat, iar până la rămânerea definitivă
a unei astfel de hotărâri penale, întreruperea prescripţiei este doar una provizorie, iar în lipsa
pronunţării unei hotărâri finale de achitare, întreruperea cursului prescripţiei practic se şterge.

În cauză, Curtea de Apel constată că, dimpotrivă, Tribunalul Bacău prin decizia penală nr. 59/A din 15
februarie 2010, s-a pronunţat pe latură penală, constatând că a intervenit prescripţia răspunderii
penale, conform art. 124 C. pen. (prescripţia specială) pentru fapta inculpatului P.A. prevăzută de art.
182 alin. (1) C. pen. (reţinută ca fiind săvârşită în considerente – cercetarea judecătorească fiind
continuată însă, la solicitarea inculpatului pentru a obţine achitarea) – dispunându-se încetarea
procesului penal, în temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b), coroborat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.
pen. (pentru cazul de prescripţie susmenţionat).

Decizia Tribunalului Bacău a rămas nemodificată pe latură penală, în mod definitiv, prin decizia
penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel a precizat
că, în acţiunea de față, respingerea ca prematură, potrivit sentinţei civile nr. 461 din 07 iulie 2000 a
Tribunalului Timiş, privind cererea de daune pentru arestarea nelegală în cauza penală
susmenţionată, nu prezintă relevanţă, având în vedere considerentele reţinute.

Critica privind faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat pe cererea precizată, în care a menţionat ca
temei legal - nu doar prevederile art. 504 alin. (2), ci şi cele ale art. 504 alin. (4) C. proc. pen., nu a
fost primită, în condiţiile în care, dimpotrivă, instanţa s-a pronunţat cu privire la ambele texte de lege
invocate, rezultând clar din chiar dispozitivul hotărârii apelate, dar în sensul constatării prescrierii
dreptului material la acţiunea în despăgubire.

Instanța de apel a subliniat faptul că temeiul precizat şi sub aspectul art. 504 alin. (4) C. proc. pen.
nici nu-şi avea aplicarea în cauză, întrucât în cazul P.A., măsura arestării preventive în perioada 21
iulie 1994 - 07 aprilie 1995 nu a fost dispusă „după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau
dezincriminarea faptei”, potrivit cerinţei acestui text de lege, ci cu mult înainte de constatarea
intervenirii prescripţiei speciale cu consecinţa înlăturării răspunderii penale prin decizia penală nr.
597A/15 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1725/110/2009.
Curtea mai constată faptul că, în cazul în care prin hotărârea definitivă în cauza penală avută în
vedere, apelantul – reclamant ar fi obţinut o hotărâre de achitare pentru infracţiunea ce a făcut
obiectul judecăţii în Dosarul nr. 1725/110/2009, într-adevăr ar fi operat cazul de întrerupere a
cursului prescripţiei dreptului material la acţiune prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. şi
reclamantul ar fi beneficiat de o nouă prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubiri pentru
măsura preventivă a arestării în termenul de 18 luni, calculat începând cu data rămânerii definitive a
hotărârii în penal, respectiv 15 februarie 2010. Deşi apelantul se prevalează de data susmenţionată
de la care apreciază că ar începe să curgă termenul de prescripţie susmenţionat, susţinerea sa nu a
fost primită, pentru considerentele deja expuse.

Critica privind respingerea de către prima instanţă a unei expertize tehnice judiciare pentru
dovedirea daunelor materiale solicitate, instanța de apel a înlăturat-o ca nefondată, în lipsa
înscrisurilor relevante, a unor minime elemente care să justifice pertinenţa şi utilitatea unei astfel de
probe în cauză, aspect reţinut şi în faza procesuală a apelului, reclamantul reiterând necesitatea
administrării unei astfel de probe.

Curtea de Apel a constat, însă, a fi întemeiată critica vizând respingerea cererii întemeiată pe
prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru derularea, în continuare, a procesului
penal într-un termen nerezonabil, în continuarea celui deja constatat în cauza C.E.D.O. „Pantea
contra României” din 03 iunie 2003 (8 ani şi 8 luni), respectiv de încă 7 ani şi 4 luni până la
pronunţarea unei hotărâri definitive în cauza penală, respectiv a deciziei penale nr. 774 din 29
noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău.

Instanța de apel a constat că, într-adevăr, au fost acordate apelantului P.A. despăgubiri potrivit art.
44 din Convenţie de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi pentru încălcarea art. 6 alin. (1)
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind termenul nerezonabil privind procesul penal,
întrucât nu se pronunţase încă o hotărâre definitivă de către instanţele interne în cei 8 ani şi 8 luni de
la data reţinerii ca săvârşite de către apelant a faptei pentru care a fost trimis în judecată, dar şi
pentru încălcări privind alte drepturi ale omului statuate în Convenţie - art. 3 privind tratamentele la
care a fost supus reclamantul pe perioada arestării sale preventive şi a anchetei efective ce ar fi
trebuit realizată de autorităţi cu privire la tratamentele menţionate şi art. 5 alin. (1) (menţinerea în
arest preventiv după expirarea mandatului de arestare), alin. (3), (4) şi (5) din Convenţie - Curtea
Europeană apreciind global - pentru toate încălcările constatate, asupra unei despăgubiri care să fie
acordată de Statul român reclamantului - cu titlu de daune materiale şi morale în cuantum de 40.000
euro.

Aşadar, despăgubirea susmenţionată vizează doar parţial şi termenul nerezonabil al procesului penal
din perspectiva art. 6 (alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din Convenţie), reţinând şi o anumită complexitate a
cauzei, dar şi perioade semnificative de inactivitate a autorităţilor şi prin prelungirea procedurii, la
care a contribuit şi reclamantul (parţial) prin formularea cererilor de strămutare a cauzei la o altă
instanţă judecătorească la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate, chiar dacă în cea mai
mare parte, atât la urmărirea penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, actele de procedură
derulându-se la intervale rezonabile şi regulate, Curtea observând că prelungirea procedurii în mod
nerezonabil s-a datorat deficienţelor autorităţilor, întrucât Curtea de Apel Oradea la 16 aprilie 1995 a
anulat toate actele de procedură efectuate de Parchet, după ce a pus în evidenţă viciile de procedură
la urmărirea penală şi a restituit dosarul pentru reluarea urmăririi penale, iar după un al doilea ciclu
procesual complet, când cauza se afla, din nou, în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiinţat
la data de 13 septembrie 2000, în totalitate, hotărârile instanţelor inferioare, cu motivarea că acestea
au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi leziunile suferite de
partea vătămată şi a trimis cauza spre rejudecare, primei instanţe, iar în etapa urmăririi penale, la
primele declaraţii, reclamantul nu a beneficiat de apărare.

Curtea de Apel a constat astfel, că cererea reclamantului din cauza pendinte dedusă judecăţii nu
poate viza - cu privire la procesul echitabil, sub aspectul termenului nerezonabil sub care s-a derulat
procedura în cauza penală, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului - decât perioada procesului penal, care a urmat datei pronunţării cauzei C.E.D.O. Pantea
contra României din 03 iunie 2003 - până la pronunţarea hotărârii penale definitive - decizia penală
nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău.

Astfel, s-a constat că procedura s-a prelungit într-un „termen nerezonabil” apreciat din perspectiva
jurisprudenței C.E.D.O. potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţie încă 7 ani şi 4 luni de zile care, parţial, s-a
datorat autorităţilor prin faptul constatării nelegale a deciziei penale nr. 301 din 25 martie 2004
pronunţată împotriva sentinţei civile nr. 3001 din 19 iunie 2003, în Dosarul nr. 28642/2000 al
Judecătoriei Craiova, de către Tribunalul Dolj care a respins apelurile părţii vătămate şi ale
inculpatului, fiind admis apelul Ministerului Public (pe latură civilă) de către Curtea de Apel Craiova
care, prin decizia penală nr. 73 din 30 ianuarie 2006, a admis recursul inculpatului, a casat decizia din
apel, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Dolj, întrucât nu s-a respectat decizia de casare
anterioară privind efectuarea unei expertize medico-legale.

În rejudecare, Tribunalul Dolj a pronunţat decizia penală nr. 192 din 30 mai 2007, în Dosarul nr.
1504/63/2006 (nr. vechi 961/P/2006) împotriva căreia inculpatul a formulat recurs înregistrat la
Curtea de Apel Craiova în care, la cererea inculpatului, s-au acordat mai multe termene, pentru lipsă
de apărare, probleme medicale şi apoi pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
invocată vizând art. 131 (1), (2), (3) C. proc. pen. pentru încălcarea art. 21 pct. 2, 3
din Constituţia României privind accesul la justiţie şi art. 129 privind garantarea căilor de atac, art. 23
pct. 11 privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 6 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului - care a condus la sesizarea Curţii Constituţionale şi suspendarea judecăţii cauzei conform art.
29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 în forma în vigoare la acea dată (termenul din 28 noiembrie 2007),
decizia nr. 457 din 22 aprilie 2008 a Curţii Constituţionale fiind de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, la data de 06 iunie 2008, cu motivarea în sensul că, în esenţă,
controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiunile de reglementare invocate şi având în
vedere art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia, Curtea Constituţională nu poate modifica
ori completa reglementarea supusă controlului faţă de dispozițiile Constituţiei României.

În acelaşi dosar au urmat cereri de amânare ale reclamantului (inculpat) pentru concediu de odihnă,
concediu medical, cereri de recuzare şi, în final, cerere de strămutare admisă de Înalta Curte de
Casație și Justiție prin încheierea nr. 1912 din 31 octombrie 2008, cauza fiind strămutată la Curtea de
Apel Bacău, unde s-a înregistrat cu Dosarul nr. 769/32/2008 la 18 ianuarie 2008, iar prin decizia
penală nr. 160 din 27 februarie 2009 s-au admis recursurile inculpatului şi părţii vătămate, s-a casat
în totalitate decizia recurată (nr. 192/30 mai 2007 a Tribunalului Dolj) din Dosarul nr. 1504/63/2006
(nr. vechi 961/P/2006) cauza fiind trimisă în rejudecare la Tribunalul Bacău, reţinându-se că în decizia
Tribunalului Dolj - recurată - nu s-a efectuat cercetarea judecătorească completă pentru cunoaşterea
exactă a faptelor şi asigurarea unui proces echitabil care să conducă la pronunţarea unei hotărâri
legale şi temeinice.

La Tribunalul Bacău s-a înregistrat cauza, cu Dosarul nr. 1725/110/2009, s-a completat cercetarea
judecătorească, iar prin decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2010, Tribunalul Bacău a admis
apelurile Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, inculpatului P.A. şi părţii vătămate N.F.D.
împotriva sentinţei civile nr. 3001 din 19 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr.
28642/2000, a desfiinţat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare şi, în fond, în baza art. 11
pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal
pornit împotriva inculpatului P.A. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă
prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. proc. pen. şi aplicarea art. 13 C.
pen. (legea mai favorabilă - fapta din 20 aprilie 1994), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii
penale, fiind efectuate modificări şi pe latură civilă vizând reducerea cheltuielilor de spitalizare ale
părţii civile Spitalul Judeţean Oradea, fiind dispusă şi reactualizarea tuturor sumelor acordate părţilor
civile şi fiind menţinute celelalte dispoziții ale sentinţei apelate.

În considerentele deciziei din apel a Tribunalului Bacău s-a analizat întregul probatoriu al cauzei,
constatându-se că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corespunzătoare şi statuând că
inculpatul P.A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă asupra părţii
vătămate – aspect asupra căruia există certitudine, iar achitarea solicitată este exclusă, instanţa
luând în considerare toate circumstanţele reale şi personale de natură să caracterizeze fapta şi pe
inculpat, procedând la o individualizare judiciară corectă a pedepsei, solicitarea de a se reţine
acţionarea de către inculpat în legitimă apărare, potrivit art. 44 C. pen., menită să conducă la soluţia
achitării, nefiind reţinută, din probele administrate rezultând că nu sunt îndeplinite cerinţele
legitimei apărări, prima instanţă aplicând, însă, prevederile art. 73 lit. b) C. pen. ca şi circumstanţă
atenuantă, întrucât inculpatul a săvârşit infracţiunea în condiţiile unei puternice tulburări cauzate de
modul agresiv în care s-a comportat victima.

Decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău a rămas definitivă prin
decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr.
1725/110/2009 - pe latură penală - fiind respinse criticile inculpatului pe acest aspect, decizia din
recurs modificând doar dispozițiile pe latură civilă ale deciziei din apel, în sensul înlăturării măsurii de
reactualizare a tuturor sumelor acordate părţilor civile - fiind menţinute celelalte dispoziții ale
deciziei recurate susmenţionate.

Din datele derulării procedurii penale în faza de cercetare judecătorească din perioada de după
pronunţarea cauzei C.E.D.O. „Pantea contra României” din 03 iunie 2003, instanța de apel reține că
prelungirea procesului penal s-a datorat atât reclamantului P.A. care a solicitat termene pentru lipsă
de apărare (repetate), concedii de odihnă, şi medicale, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate
(respinsă ca inadmisibilă), cereri de recuzare (repetate) şi cerere de strămutare a cauzei, cât şi
organelor judiciare prin constatarea vicierii hotărârii Tribunalului Dolj, care a condus la o nouă casare
de către Curtea de Apel Bacău şi trimiterea spre rejudecare, pentru o completă cercetare
judecătorească şi stabilirea certă a vinovăţiei faptei şi raportului de cauzalitate, prin motivarea în
acest sens, în fapt şi în drept a hotărârii ce urma a se pronunţa.

Această nouă prelungire, cu încă 7 ani şi 4 luni a procesului penal (dincolo de durata anterioară
constatată în hotărârea C.E.D.O. Pantea c. României, de 8 ani şi 8 luni), a fost apreciată de instanța de
apel ca fiind înscrisă în noţiunea de „termen nerezonabil” privind cursul procesului penal menit să
clarifice situaţia inculpatului cu privire la acuzare, dar care, doar în parte, poate fi reproşată
instanţelor respective, reclamantul fiind îndreptăţit la primirea unor despăgubiri menite să-i
atenueze prejudiciul moral de frustrare pentru situaţia prelungirii clarificării situaţiei penale a
inculpatului, dincolo de limitele fireşti ale procedurii, cu repercusiuni de imagine a sa în societate şi în
familie, de a-şi desfăşura o activitate în condiţii fireşti, fără limitări, date de existenţa unui proces
penal nefinalizat, creat în parte de organele judiciare, apreciindu-se, în final, că un cuantum de 2.500
euro, în echivalent în lei la data plăţii, este unul echitabil raportat şi la elementele de prelungire a
procedurii determinate de către reclamant (chiar dacă, în parte, justificate) şi care nu pot fi puse pe
seama organelor judiciare care au manifestat prudenţă în a nu-l priva pe inculpat de apărare, la
cererile cu acest obiect în fiecare fază procesuală, aplicând textele în vigoare privind suspendarea
cauzei la sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
invocate de către inculpat - ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale - etc.

Privitor la cererea vizând acordarea de daune materiale, Curtea de Apel a constat că acesta nu este
fondată.

În aprecierea instanței de apel, constatarea termenului nerezonabil privind procedura în cauza

penală supusă analizei, dă dreptul doar la daune morale în limitele arătate, nu şi la daune de ordin
material, privind cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, cu onorariul avocatului ales, etc.
deoarece acestea ţin de cheltuielile judiciare datorate în cauza penală respectivă, potrivit art. 192
alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. şi în acel cadru procesual penal și nu în acţiunea civilă pendinte. Aceste
cheltuieli judiciare, în raport de soluţia definitivă pe latură penală şi civilă în cauza penală în care a
fost implicat reclamantul, s-au stabilit deja de către instanţele penale susmenţionate prin raportare
la întregul proces penal, finalizat prin decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2009 pronunţată de
Tribunalul Bacău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de
Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. 1725/110/2009.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul, sentinţa civilă apelată
a fost schimbată în parte şi, pe fond, a fost admisă, în parte, cererea în despăgubire formulată de
reclamantul P.A., pârâtul Statul român, prin M.F.P. fiind obligat să plătească reclamantului cu titlu de
daune morale, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suma de
2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al B.N.R. de la data plăţii şi a respins cererea de daune
materiale, ca neîntemeiată. Celelalte dispoziții ale sentinţei civile apelate au fost menținute.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul P.A., cât și pârâtul Statul român, prin
M.F.P.,reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman.

1. În recursul declarat, pârâtul Statul român a invocat nelegalitatea deciziei atacată pentru motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu
aplicarea eronată a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, instanţa de apel a reţinut greşit faptul că
prelungirea procesului penal cu încă 7 ani şi 4 luni (dincolo de durata anterioară constatată în
hotărârea C.E.D.O. Pantea contra României, de 8 ani şi 8 luni) se înscrie în noţiunea de „termen
nerezonabil" privind cursul procesului penal de natură a-l îndreptăţi pe reclamant la primirea unor
despăgubiri menite să-i atenueze prejudiciul moral de frustrare pentru situaţia prelungirii clarificării
situaţiei sale penale.

Recurentul solicită a se constata că prelungirea procesului penal s-a datorat, în principal,

reclamantului P.A. care a solicitat repetate termene pentru lipsa de apărare, concedii de odihnă şi
medicale, invocarea excepţiei de neconstituționalitate, cereri repetate de recuzare şi de strămutare a
cauzei, astfel încât, eronat. s-a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri cu titlul de daune
morale.

Susține că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate
prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Răspunderea statului este reglementată numai în
temeiul art. 504 C. proc. pen. şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul
unui proces penal, nu şi pentru cazurile în care se constata ca a intervenit prescripţia. Raportat la
acest temei de drept, consideră că acţiunea promovată este inadmisibilă, deoarece nu întruneşte
cerinţele articolului evocat. Arată că, admisibilitatea acţiunii civile în antrenarea răspunderii statului
pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept, reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc.
pen. este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale,
prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori ca acea faptă nu există.
Or, în cauza de faţă, reclamantul nu beneficiază de o asemenea hotărâre, astfel că acţiunea în plata
de despăgubiri civile, în temeiul art. 504 C. proc. pen., nu poate fi admisă.

Susţine că, stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin actele procedurale sau hotărârile
arătate în mod expres şi limitativ de alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. constituie o condiţie de
admisibilitate a cererii în repararea pagubei. Or, din cuprinsul deciziei penale nr. 774 din 29
noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău nu rezultă că instanţa ar fi stabilit şi
nelegalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva intimatului reclamant.

În speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că are dreptul la
repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i
s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Consideră că sintagma "în cursul procesului penal" folosită de
legiuitor se referă la cazurile în care, pe parcursul cercetării judecătoreşti, în cadrul unui litigiu
finalizat cu o hotărâre definitivă de achitare, împotriva unei persoane, se dispun măsuri preventive
de libertate. Conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen." privarea sau restrângerea de libertate în mod
nelegal, trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau
restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de
încetare a urmăririi penale". Or, din înscrisurile depuse de către intimatul-reclamant nu rezultă că
măsura arestării preventive ar fi fost constatată nelegală printr-un act de natura celor enunţate.

Potrivit art. 6 din Convenția europeană, caracterul rezonabil al procedurii se apreciază după mai
multe criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităţilor şi
importanţa pentru părți a obiectului procedurii. Doar întârzierile datorate comportamentului
autorităţilor sunt susceptibile să antreneze încălcarea Convenţiei. În ceea ce priveşte
comportamentul părților, statul nu răspunde decât pentru întârzierile care îi sunt imputabile,
deoarece o persoană care invocă durata nerezonabilă a procedurilor trebuie să facă dovada că a
depus diligenţe în vederea derulării normale a acesteia. Or, în cauza de faţă, intimatul reclamant a
solicitat numeroase amânări ale soluţionării dosarului penal, iar raportat la excepţia prescripţiei
răspunderii penale (prescripţia specială) reclamantul-inculpat P.A. a solicitat continuarea procesului
penal, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (1) Cod procedura penala.

În ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul oficial al
BNR de la data plaţii, recurentul susține că au fost greşit acordate, întrucât nu există probe
pertinente şi concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral efectiv suportat de
către intimatul reclamant. De asemenea, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică
pentru că nu se pot acorda despăgubiri băneşti pentru daune morale, deoarece aceste daune nu pot
fi determinate pecuniar. Mai mult, procesul penal a durat 17 ani, iar în afara celor 262 zile de arest,
iar intimatul reclamant a fost judecat în stare de libertate.

Din coroborarea art. 1169 C. civ. cu art. 505 alin. (1) C. proc. pen. rezultă faptul că una din cerinţele
prevăzute de lege şi care urmează a fi avută în vedere de către instanţa de judecată pentru a se
stabili întinderea reparaţiei o reprezintă dovedirea consecinţelor produse asupra persoanei ori
asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Or, în cauza de faţă, nu
au fost administrate probe concludente care să determine conturarea prejudiciului moral cauzat,
instanţa de apel fundamentându-şi hotărârea pronunţată doar pe motivele menţionate de
reclamant.

2. Recurentul - reclamant P.A., în dezvoltarea motivelor de recurs a invocat nelegalitatea deciziei

atacată din perspective reținerii prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubiri, întrucât repararea
daunei materiale şi a celor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de
libertate în mod nelegal se realizează în condiţiile art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care prevede că
„acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârii
instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului prevăzute în art. 504”. Susţine că în
accepţiunea art. 504 alin. (4) are dreptul la repararea pagubei şi persoana care a fost privată de
libertate după ce a intervenit prescripţia, situaţie în care se află deoarece prin decizia nr. 774/2010 a
Curţii de Apel Bacău s-a constata prescripţia răspunderii penale.

Apreciază că despăgubirea acordată de 2500 euro este derizorie, iar în privinţa cererii de despăgubiri
materiale susţine că soluţia adoptată este nelegală întrucât nu i s-a aprobat administrarea de probe
prin care să dovedească deplasările efectuate pe parcursul celor 7 ani şi 4 luni cât a durat procesul,
ulterior perioadei de 8 ani şi 8 luni reţinută pe CEDO.

În motivele suplimentare de recurs, reclamantul a arătat că prin decizia penală nr. 27/A/1995 a Curţii
de Apel Oradea s-a reţinut că arestarea sa a fost ilegală şi că toată urmărirea penală a fost lovită de
nulitate absolută. Pentru această arestare ilegală a solicitat suma de 25.000 euro, în lei 112.500 lei ce
reprezintă daune materiale şi suma de 100.000 euro, 450.000 lei daune morale.

Daunele materiale cu privire la arestarea ilegală constau în cheltuielile de deplasare efectuate de la

Timişoara la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman în datele de 07, 14, 16, 23, 30 iunie şi 05
iulie 1994 când a fost audiat, cât şi cheltuielile de transport efectuate de martorii propuşi. Astfel,
deplasarea s-a efectuat de la Timişoara la Oradea pe o distanţă de 175 km, dus-întors, reprezentând
350 km și a cheltuit câte 200 lei la fiecare drum, respectiv pentru cele 6 deplasări, suma de 1.200 lei.
A arătat că soţia sa a făcut de la Timișoara la Oradea un număr de 30 drumuri pentru a angajarea
unor avocaţi a căror costuri se ridică la suma de 6.000 lei, iar pentru pachete şi medicamente a
cheltuit aproximativ 500 lei la o vizită, respectiv, în total, 15.000 lei.
În luna decembrie 1994 şi ianuarie 1995 a fost supus unor agresiuni în penitenciar, ceea ce a făcut ca
soţia şi copiii săi să se deplaseze la Bucureşti, la Spitalul Penitenciar, pentru a-i acorda sprijin medical
şi medicamente şi să formuleze plângeri penale la Parchetul General al României. Astfel, familia sa a
efectuat două drumuri din Timişoara la Bucureşti unde au locuit la hotel şi au cheltuit sume mari de
bani pe medicamente şi pachete pe care le-a adus la penitenciar, suma respectivă fiind de
aproximativ 8.000 lei. Arată că, o parte din aceste cheltuieli, au fost dovedite în faza de cercetare
judecătorească de la Tribunalul Teleorman cu declaraţia martorului O.A.E. din data de 30 septembrie
2013 care a confirmat că în perioada martie - ianuarie 1995, soţia sa a cheltuit în Bucureşti pe chirie,
medici şi hrană în jur de 5.000 dolari SUA. Susținerea acestor cheltuieli i-a determinat să vândă un
imobil din Timişoara cu o suma derizorie și un abator particular al soţiei, iar la data eliberării din
Penitenciar a fost grav bolnav, fiind supus unor operaţii care au determinat noi cheltuieli. Totodată,
în aceasta perioadă reputaţia i-a fost ştirbită, fiind supus, împreună cu familia, dispreţului public.

Este invocată nelegalitatea deciziei atacată şi din perspectiva soluţiei prin care a fost admisă excepţia
prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Statul roman. Subliniază că, în Hotărârea din 03 iunie
2003 pronunțată de Curtea europeană se precizează că instanţele româneşti au respins acţiunea de
două ori, și că, până la data pronunţării hotărârii reclamantul nu a fost achitat şi nici nu a beneficiat
de o rezoluţie de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală, deoarece în anul 2003 se
continua judecarea procesului. Ca urmare, solicită a se reţine că acţiunea în despăgubiri a fost
formulată în termen, conform art. 504 alin. (3) şi (4) coroborat cu art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Consideră nelegală hotărârea atacată şi sub aspectul respingerii daunelor materiale cu privire la
judecarea cauzei într-o perioadă care nu respectă un termen rezonabil conform art. 6 din C.E.D.O.
Din înscrisurile aflate în dosarele penale rezultă că a efectuat o serie de cheltuieli privind deplasările
la aceste instanţele respective, recurentul realizând o expunere și o examinare detaliată a
deplasărilor şi costurilor acestora la instanţele judecătoreşti pe rolul cărora s-a aflat dosarul penal,
solicitând admiterea recursului şi obligarea Statului român la plata despăgubirilor solicitate, respectiv
suma de 25.000 euro (112.500 lei) daune materiale ce reprezintă o parte din paguba suferită şi daune
morale de 100.000 euro (450.000 lei).

Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente în cauză,
Înalta Curte va constata recursurile declarate ca fiind nefondate, având în vedere următoarele
considerente:

Întrucât prin motivele de recurs, pârâtul Statul Român, prin M.F.P. a criticat admisibilitatea
demersului judiciar promovat de reclamat sub aspectul posibilității acordării de despăgubiri pentru
durata nerezonabilă a procesului penal (singurul capăt de cerere admis), critica de nelegalitate va fi
analizată prioritar.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea
atacată întrucât a fost pronunțată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. În
dezvoltarea motivului de recurs, a arătat că, în mod greșit, instanţa de apel a reţinut că prelungirea
procesului penal cu încă 7 ani şi 4 luni (dincolo de durata anterioară constatată în hotărârea CEDO
Pantea contra României, de 8 ani şi 8 luni) se înscrie în noţiunea de „termen nerezonabil" privind
cursul procesului penal menit să clarifice situaţia inculpatului cu privire la acuzare. S-a susținut că,
răspunderea statului este o răspundere limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale, astfel încât, raportat la acest temei de drept, consideră că acţiunea de
reclamantului este inadmisibilă, deoarece nu întruneşte cerinţele articolului 504 C. proc. pen.

Critica formulată nu este întemeiată, întrucât instanța de apel a analizat corect cererea de acordare a
despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal prin raportare la dispozițiile de drept
european înscrise în art. 6 din CEDO.

În speță, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a dedus judecății două situații juridice
diferite solicitând, pe de o parte, repararea prejudiciului material și moral suferit urmare a privării de
libertate din perioada 21 iulie 1994 - 07 aprilie 1995, având ca temei de drept dispozițiile art. 504
alin. (2) și (4) C. proc. pen., iar pe de altă parte, acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru
termenul nerezonabil de desfășurare a procesului penal, care a urmat datei pronunțării hotărârii în
cauza C.E.D.O. Pantea contra României din 03 iunie 2003, până la pronunțarea deciziei penale nr. 774
din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Bacău prin care a fost finalizat procesul penal.
Or, fiecare din aceste situații deduse judecății are o cauză juridică diferită, susceptibilă de a genera
formularea unor cereri principale, întemeiate pe dispoziții legale diferite, context în care, în mod
judicios, analizarea fiecăreia dintre pretențiile reclamantului s-a realizat individual, instanța
examinând întrunirea condițiilor legale pentru fiecare din cererile respective, în funcție de temeiul
legal evocat. Astfel relativ la cererea întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. s-a
constatat prescris dreptul reclamantului la despăgubiri, iar în ce privește acțiunea în despăgubiri,
formulată în temeiul art. 6 pct. 1 din CEDO, cererea a fost admisă în parte.

În acest cadru procesual, având în vedere temeiul de drept invocat de reclamant în solicitarea de
dezdăunare pentru prejudiciul cauzat prin durata nerezonabilă a procesului penal pornit împotriva
sa, Înalta Curte constată admisibilitatea acestui petit al cererii de chemare în judecată, având în
vedere obligațiile asumate de Statul român, prin aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și jurisprudența C.E.D.O. relevantă în materie, scopul garanției privind judecarea cauzei într-
un termen rezonabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană, fiind reprezentat de asigurarea
eficientei şi credibilităţii actului de justiţie şi de evitarea menţinerii persoanei acuzate de săvârşirea
unei infracţiuni într-o stare de nesiguranţă cu privire la situaţia sa pentru o perioadă de timp prea
mare.

Obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este de a crea
un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil. În plus, faţă de
această obligaţie, art. 6 din Convenţie este coroborat cu art. 13, în baza căruia statul este obligat să
reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi
libertăţile consacrate de Convenţie.

Or, până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată (31 mai 2012) Statul român nu și-
a respectat obligaţia de a institui, pe cale legislativă, o procedură specială internă de valorificare a
dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul
părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat de art. 21 din Constituţia
României, precum şi de alte dispoziţii interne (cum ar fi, de pildă, art. 10 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară). Drept consecinţă, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la
momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv prin care justițiabilii să poată obține,
la nivel național, înlăturarea încălcării unui drept convențional, înainte de a pune în mișcare
mecanismul internațional de protecție în fața Curții Europene (mijloc procedural consacrat abia prin
Legea nr. 134/2019 privind Codul de procedură civilă, în vigoare de la 1 februarie 2013), instanţei de
judecată îi revine rolul de a soluționa cererea în pretenţii formulată de reclamant.

În aceste circumstanțe, orice persoană are posibilitatea de a se adresa justiţiei atunci când dreptul
său la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil a fost încălcat, fiind un drept prevăzut
de însăşi legislaţia statului român, context în care Statul trebuie să răspundă pentru consecinţele
păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă
săvârşită de o altă persoană, ci indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, fiind o răspundere
întemeiată pe obligația pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura
respectarea drepturilor persoanelor, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de
justiţie.

În acest sens, astfel cum s-a reținut și în hotărârea din 3 iunie2003 în cauza Pantea contra România,
în cauza Kudla contra Poloniei, prin hotărârea din 26 octombrie 2000 Curtea europeană a statuat
asupra dreptului persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei rezonabile a
procedurilor şi a obligaţiei corelative a statelor de a efectua toate demersurile necesare în vederea
creării în sistemele juridice naţionale a unor căi procedurale, concrete şi efective pe care justiţiabilii
să le poată utiliza pentru invocarea unei nesocotiri a obligaţiei impuse de art. 6 par. 1 din Convenție.
Or, astfel cum s-a arătat deja, până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, Statul
român nu şi-a respectat obligaţia de a institui, pe cale legislativă, o procedură specială de valorificare
a dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că
dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, situaţie ce a
fost constatată deja de Curtea Europeană nu numai în cauza în care a fost parte reclamantul, dar și
prin Hotărârea pronunţată la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României. Astfel, în această
ultimă cauză, s-a reţinut inexistenţa unei legislaţii care să dea conţinut garanției recunoscute de art. 6
par. 1 și care să permită justiţiabililor să conteste în mod efectiv durata excesivă de soluţionare a
cauzelor în care aceştia sunt parte. De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 7 aprilie 2009 în cauza
Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă contra României instanţa europeană a reţinut că, deşi
dispoziţiile art. 13 din Convenţie garantează în dreptul intern exercitarea unei acţiuni care să permită
prevalarea de drepturile şi libertăţile din Convenţie, nu s-a dovedit că reclamanta dispunea de un
recurs efectiv care i-ar fi permis introducerea unei plângeri bazate pe durata procedurii pentru a
obţine accelerarea examinării cauzei sau a acordării de daune-interese pentru o întârziere deja
survenită (par. 94, 106), reţinându-se, astfel, încălcarea art. 13.

În acest context al analizei, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe
cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din
Convenţie, având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă în această materie, se constată
că, în mod judicios, instanţele de fond au apreciat asupra rolului lor în examinarea și soluționarea
pretenţiilor reclamantului. În continuarea acestui raționament, se are în vedere și efectul obligatoriu
al jurisprudenţei C.E.D.O. pentru instanţele naţionale prin raportare la aceste hotărâri, în
considerarea cărora judecătorul naţional are obligaţia - prin prisma art. 13 din Convenţie şi a
jurisprudenţei create în baza acestuia - de a analiza pe fond cererea prin care se invocă
nerespectarea termenului rezonabil, astfel cum judicios a procedat instanța de apel. Or, din
momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de
reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit
principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din
Constituția României.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, acest aspect a format
obiectul criticilor de recurs formulate atât de pârât (în sensul acordării unor despăgubiri prea mari),
cât și de reclamant ( în sensul majorării despăgubirilor, pentru acoperirea integrală a prejudiciului
suferit), critici care vor fi analizate prin considerente comune.

Relativ la întinderea reparației pentru prejudiciul moral încercat de reclamant ca efect al soluţionării
dosarului penal într-un termen nerezonabil, Înalta Curte constată că, instanța de apel a examinat în
concret întinderea prejudiciului reclamat, acordând o reparaţie justă, echitabilă și proporțională în
raport de dreptul fundamental încălcat, dar și în acord cu criteriile consacrate în jurisprudenţa CEDO,
instanța de contencios european a manifestat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate cu
titlu de daune morale. Astfel, principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl respecte, este
acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanțele
particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile
acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care
a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Pentru a păstra
caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le
deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fără
justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate
trebuie să păstreze un raport de rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită ca efect al duratei
procedurilor judiciare.

Pe de altă parte, rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată în abstract, ci în

funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte, ceea ce s-a şi întâmplat în situaţia de
faţă. În speță, „caracterul nerezonabil” al procedurii a fost examinat în funcție de circumstanțele
cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența Curții Europene, în special complexitatea cauzei,
comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente. Din situația de fapt reținută în
cauză, care în raport de configurația actuală a recursului nu mai poate fi reevaluată, rezultă că
instanța de apel, raportându-se la criteriile prestabilite, a reținut judicios că noua prelungire a
procesului penal cu încă 7 ani și 4 luni, după pronunțarea cauzei CEDO Pantea contra României din 03
iunie 2003, se înscrie în noțiunea de „termen nerezonabil” și s-a datorat atât reclamantului P.A. care
a solicitat termene pentru lipsă de apărare (repetate), concedii de odihnă, şi medicale, invocarea
excepţiei de neconstituţionalitate (respinsă ca inadmisibilă), cereri de recuzare (repetate) şi cerere de
strămutare a cauzei, cât şi organelor judiciare, în condițiile în care litigiul a suferit mai multe cicluri
procesuale, prin constatarea unor neregularități procedurale a hotărârii Tribunalului Dolj care a
condus la o nouă casare de către Curtea de Apel Bacău şi trimiterea spre rejudecare, pentru o
completă cercetare judecătorească în scopul clarificării situației inculpatului cu privire la acuzare. Or,
potrivit jurisprudenței CEDO, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul „justul echilibru” ce
trebuie menținut între exigențele celerității procedurilor organelor judiciare și principiul general al
unei bune înfăptuiri a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenție. Or, relativ la acest
echilibru instanțele de fond au statuat corect că nu se regăsește în cauză, ceea ce justifică reținerea
caracterului nerezonabil al duratei procesului penal și după pronunțarea hotărârii Curții europene din
3 iunie 2003.

În acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanța de apel pentru repararea
prejudiciului nepatrimonial reflectă o concordanță valorică între cuantumul determinat și gravitatea
prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie, dat fiind faptul că angajarea răspunderii
statului se realizează exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub
aspectul duratei excesive, iar nu pentru alte încălcări ale unor drepturi fundamentale, ori pentru alte
prejudicii care ar fi fost generate de derularea procesului penal. Sub acest aspect, se are în vedere și
jurisprudența CEDO, care în cauze similare, a acordat despăgubiri asemănătoare celei stabilite de
instanța de apel, pentru încălcare art. 6 din Convenția europeană, sub aspectul duratei excesive a
procedurii. Astfel, pentru durata excesivă a procedurii judiciare, Curtea europeană a condamnat
România la plata unor daune morale de 2000 euro în cauza Csiki (hotărârea din 5 iulie 2011), de 3000
euro în cauza Petre (hotărârea din 14 aprilie 2009).

Prin motivele de recurs, reclamatul a susținut că daunele morale acordate de instanța de apel în
cuantum de 2500 de euro reprezintă o despăgubire infimă, solicitând majorarea acestora, raportat la
circumstanțele concrete și probele care relevă prejudiciul produs reclamantului și familiei sale, iar
pârâtul a invocat împrejurarea că suma acordată cu acest titlu este prea mare, solicitând diminuarea
acesteia. În legătură cu această critică a recurenţilor referitoare la cuantificarea efectivă a
despăgubirilor acordate şi stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale funcţie de
circumstanțele și probele care relevă impactul produs reclamantului şi familiei sale de durata
nerezonabilă a procesului penal, ulterior pronunțării hotărârii Curții europene (din această
perspectivă recurenţii având puncte de vedere diferite - respectiv de majorare ori de micşorare a
cuantumului daunelor acordate), Înalta Curte reţine că aceste aspecte nu pot face obiectul
controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă chestiuni de netemeinicie şi exced cazurilor de
nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., aspectele astfel invocate de recurenţi
situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la
modul de interpretare şi evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei care țin de situația de fapt
conturată de elementele care au determinat prelungirea clarificării situației penale a reclamantului.

Tot sub aspectul determinării concrete a daunelor materiale, recurentul pârât susține că prejudiciul
moral încercat de reclamant trebuia dovedit prin probe certe, neputând fi reținut în lipsa unor probe
concludente care să determine conturarea prejudiciului moral cauzat, doar pe baza motivelor
menţionate de reclamant. Cu privire la aceste susțineri ale pârâtului referitoare la modul de dovedire
a prejudiciului moral, acestea nu pot fi analizate întrucât ridică o problemă ce ține de starea de fapt și
aprecierea probelor, aspect care nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304
C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000.

Reclamantul a criticat hotărârea recurată și din perspectiva respingerii greșite a daunelor materiale
ocazionate de derularea procesului penal, constând în cheltuieli de deplasare la termenele de
judecată, onorarii de avocat, cheltuieli cu medicamentele, alte pierderi financiare care au impus lipsa
sa, în calitate de avocat, de la alte procese în care asigura asistența juridică. Critica reclamantului nu
este întemeiată, atât timp cât, în speță, s-a reclamat existența unei proceduri neechitabile sub
aspectul duratei procesului, din perspectiva încălcării garanției recunoscută de art. 6 din Convenția
europeană, care poate da naștere la angajarea răspunderii statului exclusiv pentru încălcarea
dreptului convenţional al reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive, nu și
pentru alte prejudicii eventual încercate de reclamant. De altfel, cheltuielile de transport, onorariile
de avocat, cheltuielile cu deplasarea martorilor se circumscriu, cum corect a reținut instanța de apel,
noțiunii de cheltuieli judiciare datorate în procesul penal, care, de altfel, au fost analizate și stabilite,
în considerarea dispozițiilor art. 192 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., de către instanțele penale cu ocazia
pronunțării hotărârii de încetare a procesului penal, astfel cum s-a dispus cu autoritate de lucru
judecat prin decizia penală nr. 59/A din 15 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău, definitivă
prin decizia penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr.
1725/110/2009.

Soluția de respingere a cererii privind acordarea de daune materiale a fost criticată de reclamant ca
fiind nelegală și din perspectiva împrejurării că instanța de apel nu i-a încuviințat administrarea de
probe cu care să dovedească cheltuielile efectuate cu deplasările la termenele de judecată fixate de
instanțele judecătorești pe parcursul derulării procedurii nerezonabile în care s-a desfășurat
cercetarea judecătorească a procesului penal. Critica se vădește a fi nefondată, atât timp cât
recurentul nu a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să conducă la stabilirea
greșită a situației de fapt, ci doar aspecte ce țin de greșita respingere a probelor. Or, aprecierea
asupra pertinenței, utilității și concludenței probelor reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii,
care nu poate fi cenzurată în recurs din perspectiva actualei reglementări a acestei căi extraordinare
de atac.

Prin recursul declarat, reclamantul a formulat critici de nelegalitate și cu privire la soluția, confirmată
de instanța de apel, prin care s-a constatat prescris dreptul său la despăgubiri pentru privarea de
libertate, cerere formulată în temeiul art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Critica recurentului nu este
întemeiată, întrucât instanțele de fond, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la
acțiunea în despăgubiri, au aplicat și interpretat corect dispozițiile înscrise în art. 506 alin. (2) și art.
504 alin. (3) C. proc. pen.

Codul de procedură penală din 1968 (art. 504 - 507) a prevăzut proceduri speciale de reparare a
pagubelor produse în caz de condamnare sau deținere pe nedrept, legea ordinară având competența
de a reglementa condițiile, limitele și procedura de reparare de către stat a prejudiciului produs prin
erorile judiciare. Astfel, dispozițiile legale prevăd că, eroarea judiciară se poate referi la o persoană
care a fost condamnată pe nedrept sau la o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă,
după care s-a constatat că, în mod nelegal, s-a procedat la privarea sa de libertate ori la restrângerea
libertății sale. Textul normativ se referă la persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în
urma rejudecării cauzei, în baza exercitării unei căi de atac, s-a stabilit, prin hotărâre definitivă,
achitarea sa, sau la persoanele împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost
scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Inițial, textul prevedea că la rejudecare trebuie să se
pronunțe achitarea pe temeiul art. 10 lit. a) sau c). În raport de textul fostului art. 48 alin. (3) din
Constituție, dispoziția din art. 504 s-a considerat a fi restrictivă, astfel încât, printr-o jurisprudenţă
constantă a Curţii Constituţionale (care a determinat şi adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ
care a pus în concordanţă aceste dispoziţii legale C. proc. pen. cu deciziile adoptate anterior de
instanța de contencios constituțional) s-a statuat, ţinându-se seama şi de art. 5 pct. 5 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (prin prisma art. 20 din Constituţie), asupra neconstituţionalităţii
oricăror limitări aduse de legiuitor ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Pe de altă parte, prin aceleași decizii, Curtea Constituțională a apreciat că prevederile art. 504 C.
proc. pen. erau neconstituţionale numai sub raportul sferei lor de aplicare (temeiul achitării), nu şi
sub acela al condiţiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, atât timp cât art. 48 alin.
(3) din Constituţie lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la
reparaţii poate fi exercitat.

Din această perspectivă, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat
a pagubei suferite, persoana a cărei privare sau restrângere deliberate în mod nelegal a fost stabilită
prin următoarele acte procesual penale:

- prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale
pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j);

- prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin hotărâre de achitare ori;

- prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j
(respectiv: există autoritate de lucru judecat).

În speța supusă analizei, privarea de libertate, în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod
definitiv, prin decizia penală nr. 27/A din 06 aprilie 1995 a Curţii de Apel Oradea pronunţată în
Dosarul nr. 79/1995 prin care s-a înlăturat menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului şi s-a
dispus punerea de îndată în libertate a acestuia.

Raportat la momentul temporal la care a fost efectuat actul procedural prin care s-a stabilit
nelegalitatea privării de libertate a reclamantului și având în vedere modificările legislative aduse
Codului de procedură penală survenite prin Legea nr. 281/2003, Înalta Curte reține că instanțele de
fond au apreciat corect asupra datei de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului
reclamantului la acțiunea în despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate.

Cererea reclamantului a fost analizată de instanțele de fond în funcție de condițiile prevăzute de

modificările aduse art. 504 și urm. C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, care a intrat în vigoare la
data de 1 ianuarie 2004.

Art. 504 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 218/2003, prevede că are dreptul la
repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i
s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal
trebuie stabilite prin ordonanţă a procurorului sau hotărâre a instanţei.

Art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în
termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a
ordonanţelor procurorului prevăzute de art. 504.

După cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, termenul de promovare a acţiunii în repararea
prejudiciului curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003, respectiv 01 ianuarie 2004, act
normativ în temeiul căruia s-a deschis calea unei noi acțiuni generată de noul cadru legislativ instituit
prin prevederile alin. (2) al art. 504 C. proc. pen. Noul context legislativ a creat posibilitatea exercitării
efective a dreptului garantat de art. 5 alin. 5 din C.E.D.O., respectiv de a promova acţiune în
despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate, în privința căreia urma să se calculeze o nouă
prescripție de 18 luni, astfel cum s-a instituit prin art. 506 alin. (2) C. proc. pen., modificat prin Legea
nr. 281/2003.

În cauză, niciuna dintre părți, pe parcursul derulării procedurii judiciare nu a contestat aplicabilitatea
termenului de 18 luni, reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în privința dreptului material la
despăgubiri pentru arestarea nelegală, în forma consacrată prin modificările survenite prin Legea nr.
281/2003, iar în privința modulului în care instanțele de fond au procedat la calculul acestui termen,
prin statuarea asupra datei de la care acesta a început să curgă, titularul obligației, respectiv pârâtul
Statul român nu a formulat nicio opoziție.

În acest context al analizei, nu se poate considera că termenul de 18 luni în promovarea acțiunii în

repararea pagubei reclamate ar curge de la data actului procedural reglementat de art. 504 alin. (3),
atât timp cât hotărârea instanței de revocare a măsurii arestării preventive este anterioară Legii nr.
281/2003 prin care au fost aduse modificări art. 504 C. proc. pen. relativ la termenul de prescripție
pentru promovarea acțiunii în repararea pagubei în cazul privării de libertate în mod nelegal. În
același timp, nu se poate aprecia că termenul ar curge de la data hotărârii de revocare a măsurii
arestării preventive în sensul dispozițiilor art. 504 alin. (3) întrucât la data hotărârii instanței prin care
s-a dispus revocarea măsurii preventive legea nu reglementa un termen de prescripție de 18 luni, ci
un termen de un an, iar un raționament contrar ar conduce la aplicarea retroactivă a normei legale,
ceea ce ar fi contrar principiului neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din
constituția României.

Cum prin Legea nr. 281/2003, art. 504 C. proc. civ. a fost modificat în sensul stipulării unui termen de
prescripție de 18 luni, în mod corect instanțele de fond au reținut că acesta este momentul de la care
dreptul material la acțiune a început să curgă pentru titularii pretențiilor vizând repararea pagubei cu
privire la cazurile vizate de art. 504, astfel încât la data promovării prezentei cereri în repararea
pagubei produse prin arestarea preventivă termenul special de prescripție era împlinit.

Susținerea recurentului potrivit căreia termenul de 18 luni începe să curgă de la data rămânerii
definitive a sentinţei penale nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în
Dosarul nr. 1725/110/2009 nu poate fi primită, atât timp cât soluția privind încetarea procesului
penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale în temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b)
coroborat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. nu se încadrează printre ipotezele prevăzute de art.
504. Dispozițiile înscrise în art. 506 alin. (2) C. proc. pen. sunt de strictă interpretare, textul normativ
stipulând expres faptul că, în caz de eroare judiciară, acțiunea în despăgubire „poate fi introdusă în
termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a
ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504”

Prin motivele de recurs, reclamantul a făcut referire și la dispozițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen.,
potrivit cărora „are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate
după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”, recurentul făcând trimitere la
soluția pronunțată prin sentinţa penală nr. 774 din 29 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel
Bacău în sensul că procesul penal a încetat pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.
Ipoteza reglementată prin art. 504 alin. (4) nu este incidentă în cauză atât timp cât măsura arestării
preventive nu a fost dispusă „după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”,
măsura privativă de libertate a reclamantului fiind luată în perioada 21 iulie 1994 - 07 aprilie 1995,
anterior momentului la care s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale, aspect
judicios clarificat de către instanța de apel.

În consecință, constatându-se că instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare corectă a

dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în
dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidenţă, drept pentru care, în baza dispoziţiilor
art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.A. şi
de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman
împotriva deciziei nr. 380/A din 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.A. şi de pârâtul Statul Român, prin
M.F.P., prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman împotriva deciziei nr. 380/A din
29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de
familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2015.