Modalități de soluționare ale pretențiilor pacienților născute

din motiv de malpraxis

Introducere

Definiția și sancțiunea civilă a malpraxisului

Art. 642. alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 (situat în Titlul XV. - Răspunderea civilă a
personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice)
definește malpraxisul și stabilește de asemenea caracterul delictual al acestuia. Malpraxisul este
considerat de legiuitor ca fiind o „eroare profesională”.
„malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale,
sanitare și farmaceutice”
În accepțiunea proiectului Legii privind abrogarea Titlului XV „Răspunderea civilă a personalului
medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice” al Legii 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății:
„malpraxisul medical este un comportament profesional neglijent, inadecvat sau
incompetent în exercitarea actului medical, inferior unor standarde profesionale de
pregătire și pricepere acceptate de comunitatea medicală națională și/sau internațională,
ce cauzează prejudicii pentru pacient ce se materializează prin suferința ce putea fi
evitată, vătămare a sănătății ori a integrității corporale sau deces, implicând răspunderea
civilă a personalului medical”

Concretizarea faptelor generatoare de răspundere civilă pentru malpraxis

Art. 642. alin. (2)-(4) lit. b) din Legea nr. 95/2006 enumeră unele fapte generatoare de răspundere
civilă pentru mapraxis:
„(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ
și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii,
prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
(3) Personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea
reglementărilor prezentului titlu privind confidențialitatea, consimțământul informat și
obligativitatea acordării asistenței medicale.
(4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei și
atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu
este disponibil personal medical ce are competența necesară.

Procedura răspunderii medicale

Răspunderea pentru malpraxis este doar fațeta civilă a răspunderii medicale care include și
răspunderea disciplinară și penală a medicului. În această prezentarea nu aș dori să repet aspectele
evidențiate deja în prelegerile domnilor Cireap, Kadar și Bizo, nici să insist prea mult asupra
diferențierii și condițiilor de angajare ale celor trei forme de răspundere decât pentru a evidenția un
singur aspect: când discutăm de soluționarea pretențiilor născute din presupuse fapte de malpraxis
ne situăm în domeniul răspunderii civile.
Totuși, deoarece aceste fapte presupun un caracter personal accentuat de caracterul obligației
medicului față de pacient ca fiind una de diligență și fiind vorba de sănătatea, integritatea corporală
sau chiar viața pacienților, cei care caută să angajeze răspunderea medicului pot simți înclinați să
„faciliteze” soluționarea favorabilă a pretențiilor lor prin extinderea chiar forțată a formelor de
răspundere medicală prin formularea de sesizări către Colegiul Medicilor competent teritorial sau
către organele de cercetare penală.
Sub acest aspect rezolvarea cu celeritate și într-o formă care pacifică diferendul dintre medic și
pacient sau după caz rudele pacientului decedat poate fi avantajos pentru medicul implicat în
diferend și de dorit în apărarea acestuia.

Când se nasc pretenții de malpraxis medical și care sunt modalitățile

de soluționare alese?
Având în vedere consecințele profunde și personale ale rezultatului actului medical, indiferent dacă
aceste rezultate sunt sau nu imputabile faptelor sau omisiunilor personalului medical respectiv
auxiliar, pacienții se vor simți înclinați să considere aceste rezultate consecința unui malpraxis ori
de câte ori au suspiciuni (May and Stengel 1990, 105) în legătură cu tratamentul primit și
diligențele depuse.
Ca rezultat al acestor suspiciuni pacienții pot apela la mai multe opțiuni comportamentale (May and
Stengel 1990, 106):
1. să nu facă nimic;
2. să evite consecințe viitoare similare prin alegerea unui alt cadru medical (evident când
această opțiune este deschisă);
3. să formuleze o pretenție fie direct medicului fie în fața unui for administrativ în speranța
obținerii unor daune compensatorii
4. să încerce soluționarea pretențiilor în fața unor foruri altele decât instanțele de judecată
5. să se adreseze unui specialist în domeniul juridic sau unei unei instanțe de judecată și apoi să
nu inițieze sau să nu continue acțiunea
6. să se adreseze instanțelor de judecată
Alegerea unora sau mai multora dintre aceste opțiuni poate fi influențată de factori personali (May
and Stengel 1990, 107) precum încurajările sau descurajările primite de la persoanele care iau
cunoștință de pretinsa stare de fapt de la pacient; comportamentul medicului sau personalului
auxiliar înainte de formularea pretențiilor și în timpul disputei; resursele pacientului.
De interes din perspectiva metodelor pentru soluționarea pretențiilor sunt pacienții care:
1. au optat să formuleze o pretenție direct medicului sau în fața unui for administrativ
(concilierea directă și procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională
pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale prevăzută de
Legea nr. 96/2006; procedura de soluționare amiabilă a incidentelor de malpraxis prevăzută
de proiectul Legii privind răspunderea civilă a personalului medical;)
2. au încercat soluționarea pretențiilor în fața unor foruri altele decât instanțele de judecată
(medierea, arbitrajul)
3. s-au adresat instanțelor de judecată (procesul civil)

Concilierea directă
Nu există norme juridice care să excludă utilizarea concilierii directe între pacient și persoana
pretinsă a fi răspunzătoare pentru un fapt de malpraxis. Rezultatul acestei concilieri poate fi
cuprinsă într-o tranzacție încheiată în forma scrisă ad probationem (art. 2272 C. civ.) prin care
părțile previn un litigiu prin acord și concesii reciproce [art. 2267 alin. (1) C. civ.]. Unii autori
(Sohn and Bal 2012, 1371) recomandă folosirea concilierii directe ca un mijloc de justiție
restaurativă bazată pe oferirea de explicații și de scuze remarcând că eficacitatea acestei soluții
depinde în mare parte de excluderea posibilității utilizării celor aflate în timpul concilierii ca probă
într-un proces subsecvent.
Deși nu există niciun impediment de ordin legal sub acest aspect, concilierea directă nu este totuși o
modalitate recomandată sau des (chiar deloc) întâlnită în soluționarea pretențiilor născute din
malpraxis.
Pe de o parte aceste pretenții se pot ridica la sume semnificative care depășesc mijloacele materiale
ale majorității medicilor și astfel pentru a se putea oferi compensații adecvate implicarea unui
asigurător de malpraxis este de multe ori necesară. Or, un astfel de asigurător nu se poate supune
voinței medicului asigurat, chiar dacă acesta ar dori încheierea unei tranzacții. Pe de altă parte
malpraxisul poate să implice consecințe care fac imposibilă găsirea ulterioară a unui „numitor
comun” între părți datorită caracterului profund personal al diferendului născut.
La finalizarea concilierii directe se poate încheia o tranzacție. Având însă în vedere că între părți, la
data concilierii nu se află în curs un proces [art. 2267 alin. (1) prima ipoteză] această tranzacție va
îmbrăca forma unui înscris sub semnătură privată sau după caz autentică și va fi supusă tuturor
cauzelor de ineficacitate care afectează contractele.

Procedura administrativă actuală și propusă

Procedura actuală de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru

medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale prevăzută
de Legea nr. 96/2006
Art. 668-674 din Titlul nr. XV. al Legii nr. 95/2006 și Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr.
1343/2006 instituie procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru
medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale care vizează exclusiv latura
civilă a răspunderii delictuale medicale și care poate fi clar delimitată de răspunderea administrativă
disciplinară și din domeniul dreptului muncii (Vida-Simiti 2010, 100).
Organul administrativ competent pentru desfășurarea procedurii este Comisia de monitorizare și
competență profesională pentru cazurile de malpraxis constituită pe lângă direcțiile de sănătate
publică județene și a municipiului București (art. 668 din L. nr. 95/2006), în subordinea
Ministerului Sănătății care din lipsă de personalitate juridică nu poate fi considerată o autoritate
administrativă. Procedura se aplică atât în cazul medicilor care își desfășoară activitatea în sectorul
public, cât și cei care activează în sectorul privat.
Procedura se declanșează la cererea scrisă a părții vătămate sau a succesorilor acestuia prin care se
indică persoana căruia i-se impută săvârșirea faptelor de malpraxis și motivarea în fapt a cererii,
inclusiv în ceea ce privește prejudiciul produs la care se anexează mijloacele de probă (bunăoară
proba calității petentului sau a reprezentantului și „documente medicale” [Ordinul 1343/2006 art.
27. lit. a)] de care petentul dorește să uzeze (Vida-Simiti 2010, 109–110).
Datorită lipsei caracterului contradictoriu al procedurii care are loc în condiții de confidențialitate
fără asigurarea dreptului la apărare (ascultarea medicului nefiind suficientă pentru aceasta) și care
nu se desfășoară în fața unui organ independent (v. infra), aceasta, de lege lata nu poate fi socotită
ca fiind o procedură administrativ-jurisdicțională. Mai mult, Comisia nu poate soluționa diferendul
juridic născut ca urmare a pretinsei fapte de malpraxis ci trebuie să se limiteze la stabilirea faptei
prejudiciabile, a caracterului ilicit, al vinovăției (Vida-Simiti 2010, 102) persoanei răspunzătoare și
al cauzalității între fapta și prejudiciul produs (Ordinul 1343/2006 art. 34.).
Probatoriul care se poate administra în această procedură este de asemenea limitat la raportul de
expertiză (Sas 2009, 93) întocmit de expertul sau comisia experți selectată prin tragere la sorți și în
condiții restrictive. Din perspectiva pacientului, comisia nu se poate numi imparțială, fiind compusă
din câte 2 reprezentanți mandatari (Vida-Simiti 2010, 105) ai autorităților de sănătate publică
județeană [nu (neapărat) medici], ai Colegiului Medicilor; ai Casei de Asigurări de Sănătate
județene, ai colegiului județean al medicilor dentiști, colegiului județean al farmaciștilor, ordinului
județean al asistenților și moașelor și un expert medico-legal presupus independent.
În fine, procedura nu constituie o procedură administrativă prealabilă prevăzută sub sancțiunea
inadmisibilității cererii de chemare în judecată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 193 alin. (1)
din CPC nici o procedură specială prin care se asigură un mijloc de probă, fiind una facultativă, și
sui generis (Vida-Simiti 2010, 104) în pofida prevederilor art. 17. din Ordinul 1343/2006 (Sas 2009,
94).
Doctrina a observat numeroase probleme cu această procedură, precum persoana juridică ce trebuie
să desemneze expertul medico-legal (un IML separat sau serviciul de medicină legală județeană),
imposibilitatea recuzării membrilor incompatibili în cazul cărora doar abținerea poate fi solicitată.
Persoanele care au calitate procedurală activă sunt victima – directă sau indirectă și succesorii
persoanei decedate pentru daune materiale și morale. În cazul persoanei decedate ca urmare a
actului medical se ridică problema suspendării procedurii administrative pe durata procesului penal
(Vida-Simiti 2010, 107) și cea a corelării rezultatului procesului penal cu cea a procedurii
administrative, probleme nerezolvate de textul legal. Calitatea procedurală pasivă, care constă în
obligația de a se supune ascultării de expert sau de comisia de experți desemnată aparține
medicului, farmacistului, medicului dentist, asistentului sau moașei acuzat nefiind parte nici
angajatorul nici asigurătorul pentru malpraxis ale acestora în pofida „opozabilității” Deciziei
Comisiei față de aceștia cărora li-se comunică o copie (Vida-Simiti 2010, 107–108).
Comisia, în urma verificării investirii, la întrunirea tuturor condițiilor poate trece la faza
administrării probelor propuse de părți care însă se verifică exclusiv în cadrul expertizei efectuate
de un expert sau o comisie de experți de număr nedeterminat care nu pot fi nici recuzați și nici
asistați de experți asistenți desemnați de părți (Vida-Simiti 2010, 111).
Durata procedurii potrivit art. 23-24 din Ordinul nr. 1343/2006 este de cel mult 3 luni. Decizia
Comisiei luată cu votul majorității plus un vot și cu un cvorum de 3/4 statuează asupra condițiilor
ale căror îndeplinire este necesară pentru a exista un fapt de malpraxis fără stabilirea existenței
malpraxisului cum eronat textul prevede.
Cheltuielile cad în sarcina persoanei interesate în cazul fiecărei activități.
Decizia Comisiei poate fi atacată de „părțile implicate” [art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și
art. 36 din Ordinul 1343/2006] respectiv de asigurătorul pentru malpraxis al medicului (Vida-Simiti
2010, 112) în fața instanțelor de judecată, competente fiind instanțele civile și nu administrative în
soluționarea litigiului, iar dintre aceștia potrivit art. 676 din Legea nr. 95/2006 judecătoria de la
locul unde fapta delictuală s-a produs, indiferent de valoarea prejudiciului.
În doctrină (Vida-Simiti 2010, 113; Sas 2009, 93) se susține având în vedere că în acest caz acțiunea
civilă tinde la stabilirea unei stări de fapt, că ne-am afla în prezența unei veritabile excepții de la
prevederile art. 35. din C. proc. civ. care permite formularea acțiunilor în constatare doar pentru
stabilirea existenței unui drept și doar când acțiunea în realizarea dreptului nu poate fi solicitată.
O altă problemă, de data aceasta ignorată de doctrină, constă în efectele hotărârii judecătorești în
urma atacării Deciziei Comisiei. Instanța în acest caz va stabili o stare de fapt cu putere de lucru
judecat. Astfel, în procesul subsecvent în care se tinde la stabilirea cuantumului prejudiciului și la
obligarea la plată a medicului și/sau după caz a asigurătorului această hotărâre va putea fi utilizată
ca mijloc de probă care însă nu va mai putea fi combătută, dobândind forța probantă a unui înscris
autentic conform art. 433 CPC și putând fi opusă celeilalte părți în orice litigiu potrivit art. 431 alin.
(2) CPC.
Mai complicată este chestiunea, de asemenea ignorată de doctrină, a forței probante a Deciziei
Comisiei care nu este atacată în instanță conform art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. În acest
caz actele normative aplicabile tac și rămâne nouă să rezolvăm problema.
Art. 673. alin. (2) prevede că:
„Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit
dreptului comun.”
Or, această procedură din acest motiv nu poate rezulta într-un mijloc de probă ce ar avea forța
probantă a unui act autentic, care ar fi imposibil de combătut în câmpul constatărilor de fapt, pe de o
parte fiindcă acesta ar interfera cu „liberul acces la justiție” în sensul că ar predestina în mod
absolut rezultatul litigiului și pe de altă parte fiindcă înscrisul autentic în accepțiunea art. 269 alin.
(1) din CPC trebuie să se emane de la „o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică”. Or
Comisia nu este o „persoană” neavând personalitate juridică. La această concluzie ne îndreaptă de
altfel și Decizia nr. 578/19.02.2014 publicată în data de 15.05.2014. care va fi discutată mai jos.
Astfel efectele acestei proceduri vor fi radical diferite depinzând dacă acesta este finalizat prin
decizia Comisiei sau hotărâre judecătorească. Aceasta fiindcă oricare ar fi cazul, pentru stabilirea
cuantumului daunelor compensatorii și obligarea la plată a medicului sau după caz asigurătorului
acestuia pentru malpraxis, înaintarea unei acțiuni în justiție este inevitabilă. Nu putem fi de acord cu
concluzia conform căreia o astfel de acțiune se poate înainta și în temeiul art. 673 alin. (1) din
Legea nr. 95/2005 cum s-a propus în doctrină (Vida-Simiti 2010, 113) cu formularea unor petite
suplimentare ci credem că un proces separat trebuie inițiat care se va soluționa conform dreptului
procesual comun, excepție făcând stabilirea instanței competente.
Avantajul procedurii administrative constă în faptul că în procesul subsecvent pacientul care a
parcurs procedura va trebui să facă doar dovada cuantumului prejudiciului pe când pacienții care se
adresează direct instanțelor de judecată vor trebui să probeze toate aspectele răspunderii civile
delictuale (Sas 2009, 94).

Procedura propusă de soluționare amiabilă a incidentelor de malpraxis în

proiectul Legii privind abrogarea Titlului XV „Răspunderea civilă a
personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare
și farmaceutice” al Legii 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
Datorită nesiguranței inerente în ceea ce privește intrarea în vigoare, ne vom permite să abordăm
numai superficial procedura de soluționare amiabilă a incidentelor de malpraxis propusă prin
proiectul (Ministerul Sănătății 2013) Legii privind abrogarea Titlului XV „Răspunderea civilă a
personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice” al
Legii 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (în continuare Proiectul).
Această nouă procedură presupune adresarea unei cereri de acoperire a prejudiciului către furnizorul
de servicii medicale unde s-a efectuat serviciul medical cauzator de prejudicii [art. 673 alin. (1) din
Proiect]. Furnizorul de servicii, în mod criticabil, are posibilitatea obligării completării cererii în
termen de 10 zile sub sancțiunea clasării [art. 673 alin. (6) din Proiect] după care comunică cererea
cu propriul său punct de vedere motivat către asigurătorul interesat [art. 675 alin. (1) din Proiect].
Potrivit proiectului evaluarea și stabilirea erorii profesionale se va face de experți medicali
desemnați de părți prin acord unanim sau tragere la sorți potrivit domeniilor de competență
implicate fiind posibilă și participarea unui expert medico-legal dar și a experților asistenți (una
pentru fiecare parte, pe cheltuiala acestora). Aparatul administrativ pentru efectuarea expertizelor se
va asigura de serviciile județene respectiv institute de medicină legală, cheltuielile fiind suportate de
asigurătorul pentru malpraxis și care în mod criticabil vor constitui un „avans” din despăgubire [art.
677 alin. (3)-(5) din Proiect].
În urma întocmirii raportului de expertiză, al cărui conținut (art. 678 din Proiect) diferă oarecum de
conținutul Deciziei Comisiei din reglementarea actuală dar ale căror concluzii se referă la aceleași
aspecte, acesta se comunică societății de asigurare care poate opta între: 1° a propune părților
acoperirea prejudiciului solicitat; 2° să facă o contraofertă solicitantului sau 3° să respingă motivat
cererea de acoperire a prejudiciului. În cazul contraofertei părțile pot purta negocieri directe pe o
durată maximă de 30 de zile (art. 679 din Proiect) pentru desfășurarea cărora părțile pot apela
inclusiv la serviciile unui mediator (art. 680 din Proiect).
Procedura, în situația ideală se finalizează fie prin acceptarea deciziei de acoperire a asigurătorului
de către solicitant, fie prin încheierea unei tranzacții care stinge litigiul între pacient, unitatea
medicală și personalul medical implicat [art. 681 alin. (1) din Proiect].
Un aspect profund criticabil și posibil neconstituțional al Proiectului constă în prevederile propuse
ale art. 681. alin. (2) care sună în următorul fel:
„După încheierea tranzacției prevăzute la alin. (1) sau a oricărei alte înțelegeri cu privire
la acoperirea prejudiciului, cumulată cu repararea prejudiciilor materiale și/sau a
prejudiciilor nepatrimoniale, se stinge răspunderea juridică a medicului sau/și a
furnizorului de servicii medicale, indiferent de natura ei, dacă fapta de malpraxis a fost
săvârșită din culpă.”
Ca noutate semnificativă, după cum un comentator (Costache 2013) al proiectului a observat este că
în acest caz acordul părților ar stinge răspunderea penală a medicului, fapt inacceptabil și în opinia
noastră vădit neconstituțional. Acesta cu atât mai mult, cu cât Proiectul impune obligații de
confidențialitate exorbitante inclusiv pacientului care poate fi sancționat cu pierderea dreptului de a
beneficia de procedura de soluționare amiabilă și poate fi obligat inclusiv după finalizarea acestuia
la returnarea dezdăunărilor primite [art. 683 alin. (1) și (3) din Proiect] fără ca sancțiuni de acest fel
să fi fost prevăzute pentru celelalte părți.
Proiectul ar înlătura caracterul facultativ al acestei proceduri prealabile care ar deveni „obligatorie
și prealabilă acțiunii judiciare” [art. 668 alin. (2) din Proiect].
Însumând Proiectul propune o modalitate de soluționare a acestor tipuri de diferende net
avantajoasă asigurătorilor cu sancțiuni drastice și care împiedică liberul acces la justiție în aceste
situații de răspundere civilă delictuală creând un precedent pentru introducerea unor astfel de
proceduri și în alte domenii unde răspunderea civilă obligatorie este prezentă (accidente auto,
accidente vânătorești, accidente industriale, etc.).

Medierea
Art. 1 din Legea nr. 192/2006 modificată și completată definește medierea în următorul fel:
„(1) Medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu
ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de
neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.
(2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană
aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului,
prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”

Medierea este considerată ca fiind una dintre mijloacele cele mai adecvate soluționării pe cale
amiabilă a disputelor născute din pretenții de malpraxis medical. Aceasta nu se bazează pe modelul
de război privat al procesului civil ci pe o formă de negociere facilitată de un personaj imparțial
(Johnson 2000, 24). Printre avantajele acestei proceduri, doctrina (Sohn and Bal 2012, 1372)
enumeră caracterul esențialmente facultativ al medierii întărit prin Decizia Curții Constituționale nr.
266/07.05.2014. Concis este „un proces structurat și practic, cu caracter informal, voluntar și
confidențial, în care a treia parte (mediatorul) acceptată, imparțială și neutră, fără putere
autoritară în luarea deciziei finale, asistă părțile aflate în dispută, în cadrul unei întâlniri față în
față” (Maftei Golopenția 2012, 18).
Nu există lipsă de sisteme juridice unde medierea constituie deja de mult timp o metodă general
acceptată, chiar obligatoriu impusă pentru soluționarea conflictelor născute din malpraxis medical.
Astfel în Germania s-au constituit așa-numite „comisii de arbitraj” care soluționează prin mediere
conflictele de malpraxis iar în Franța un sistem similar (ONIAM) constituie parte integrantă a unei
proceduri prealabile administrative (Sas 2009, 96–97) care este oarecum similară cu cea propusă
prin proiectul de lege al „malpraxisului” (v. supra).
De asemenea sub aspectul costurilor (Sohn and Bal 2012, 1372; Maftei Golopenția 2012, 19)
medierea care de obicei nu implică și prezența apărătorilor părților poate fi mai avantajoasă.
Celeritatea procedurii este de asemenea deseori menționată ca avantaj.
În ceea ce privește rezultatele (Sohn and Bal 2012, 1372) procedurii, pe când procesul civil poate
rezulta de cele mai multe ori și în cel mai fericit caz doar în acordarea de daune compensatorii
medierea poate avea un spectru mai larg de rezultate pozitive care pe lângă dezdăunările
patrimoniale pot include și soluții din domeniul justiției restaurative stingând și conflictul, nu numai
litigiul între părți. Astfel de rezultate pot fi scuze oferite de medic, îmbunătățirea procedurilor
medicale utilizate de instituția de sănătate publică pentru evitarea greșelilor asemănătoare pe viitor,
oferirea de informații privind cauzele efectelor adverse, etc.
Caracterul confidențial al medierii, mai sus arătat cât și faptul că informațiile destăinuite în cursul
procedurii nu pot fi utilizate ca probe într-un eventual proces decât cu acordul expres al părților sau
dacă legea specială prevede (art. 55. din Legea nr. 192/2006), este un alt avantaj semnificativ în
special pentru medicul participant la mediere. Studii efectuate în SUA arată o rată de succes
semnificativă în cadrul medierii sub aspecte de rezultate, cost și timp (Sohn and Bal 2012, 1373).
Doctrina străină a recomandat utilizarea medierii în special în procese de malpraxis în cazul cărora
faptele de malpraxis sunt evidente, faptele imputate au rezultat într-o încărcătură emoțională a
pacientului și daunele solicitate nu sunt exorbitante sau când din starea de fapt nu reiese o faptă de
malpraxis dar s-a produs o vătămare (Johnson 2000, 25) sau se dorește evitarea unui litigiu
inconvenient.
Legislația din România permite utilizarea medierii oricând din inițiativa părților [art. 43 alin. (1) din
Legea nr. 192/2006] sau la recomandarea instanței de judecată investită cu soluționarea unui litigiu
[art. 227 alin. (2) și (3) din C. proc. civ.] dar în ambele ipostaze rămâne o procedură facultativă.
Procedura poate fi inițiată de părți sau numai de una dintre părți, caz în care mediatorul invită și
cealaltă parte la conflict care poate să-și exprime acordul la mediere. Părțile în această accepțiune
trebuie să includă toate persoanele asupra cărora încheierea unui acord de mediere poate să producă
efecte juridice (Maftei Golopenția 2012, 19), inclusiv medicul, pacientul, instituția medicală și
asigurătorul de răspundere civilă.
Procedura medierii nu poate avea loc înainte de încheierea contractului de mediere care prevede
printre altele angajamentul părților de a respecta regulile medierii, limba în care se va desfășura
procedura, natura conflictului care se mediază și costurile respectiv repartizarea acestora cât și
mențiunea (dacă este cazul) ca informațiile dezvăluite pot fi utilizate ca probe într-un eventual
proces (art. 45 și urm. din Legea nr. 192/2006).
Numai în urma încheierii acestui contract în formă scrisă ad validitatem [art. 47 alin. (1) din Legea
nr. 196/2006] pot avea loc ședințele de mediere care se pot desfășura în prezența ambilor părți, sau a
uneia dintre părți deodată, pentru a se evita accesele emoționale. În timpul acestor ședințe
mediatorul va încerca prin felurite metode de specialitate să conducă părțile către găsirea unei
soluții mutual acceptabile fără să impună sau să sugereze el însuși vreo modalitate de soluționare.
Cu titlu de exemplu o metodă eficientă în cazul conflictelor de malpraxis pentru apropierea
pozițiilor părților se numește „explorarea celor mai rele scenarii” (Sohn and Bal 2012, 1373) pentru
medic și pentru pacient. Aceasta constă în prezentarea de către mediator a consecințelor posibile ale
nesoluționării pe cale amiabilă a conflictului în termeni de timp, bani și în termeni emoționali.
Părțile pot fi asistate în cursul procedurii de mediere prin avocat numai cu acordul celorlalte părți
[art. 52 alin. (1) din Legea nr. 192/2006] ceea ce presupune un nivel de risc mai accentuat în cazul
unor părți cu cunoștințe juridice asimetrice. În cursul procedurii se poate solicita opinia unor terți
(inclusiv experți) specialiști în ceea ce privește elementele stării de fapt ale conflictului cu acordul
părților [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 192/2006].
Procedura de mediere se poate finaliza prin [art. 56. alin. (1) din Legea nr. 196/2006]:
1. încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului;
2. constatarea de către mediator a eșuării medierii;
3. depunerea contractului de mediere de către una dintre părți (inclusiv mediatorul) în cazul în
care consideră că procedura nu mai poate fi finalizată, sau dacă legea impune acest lucru.
Înțelegerea dintre părți, denumită acord de mediere, nu trebuie să îmbrace forma scrisă dar dacă se
întocmește un astfel de acord scris acesta va avea valoarea unui înscris sub semnătură privată [art.
58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006] care poate fi consfințită prin hotărâre judecătorească sau act
autentic notarial (art. 59 din Legea nr. 196/2006).
Această consfințire, dacă are loc prin hotărâre judecătorească se realizează în cameră de consiliu, nu
de instanța competentă să judece litigiul care s-ar naște din conflict ci de către judecătoria în
circumscripția căreia își are reședința una dintre părți sau locul unde a fost încheiat acordul de
mediere [art. 59. alin. (2) din Legea nr. 192/2006]. Procedura utilizată este aceea care se folosește în
cazul hotărârilor care consfințesc învoiala părților (art. 441 C. proc. civ.). Această modalitate de
soluționare are efecte directe în ceea ce privește căile de atac.
Natura juridică a acordului de mediere consfințită fiind aceea de tranzacție constatată prin hotărâre
judecătorească (art. 2278 C. civ.) aceasta poate fi atacată „precum orice alt contract” cu acțiunile în
nulitate, în rezoluțiune ori în reziliere respectiv pe calea acțiunii revocatorie sau acțiunii în
constatarea simulației. Observăm că tranzacția consfințită prin hotărâre judecătorească nu poate fi
atacată pe calea acțiunii oblice.
De asemenea hotărârea judecătorească ce consfințește tranzacția părților este supusă numai căii de
atac a recursului (art. 440 C. proic. Civ.) și exclusiv pentru motive procedurale ce exclude atacarea
hotărârii (cel puțin până la promovarea unei excepții de neconstituționalitate) pentru motivul
prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. („când hotărârea a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a normelor de drept material”).

Arbitrajul
Arbitrajul, ca o soluție pentru diferendele născute din presupuse fapte de malpraxis medical poate la
prima vedere să ne pară stranie, chiar contraintuitivă. Totuși aceasta constituie o metodă de
soluționare a unor astfel de pretenții inclusiv în sistemul juridic român și de lege lata.
Această „jurisdicție alternativă” cu „caracter privat” [art. 541. alin. (1) din C. proc. civ.] se poate
utiliza pe bază de convenție arbitrală [clauză compromisorie sau compromis – art. 549 alin (1) C.
proc. civ.] scrisă de „persoanele care au capacitate deplină de exercițiu [... în ...] litigiile dintre ele,
în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală,
relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună” [art. 542 alin. (1)
din C. proc. civ.].
Se observă ca dreptul la daune compensatorii pentru fapte de malpraxis medical poate face obiect al
convenției arbitrale lato sensu. Restricții în materie privesc clauzele compromisorii care se impun a
fi acceptate în scris dacă sunt inserate între clauzele standard ale unui contract (art. 1203 C. civ.) și
clauzele care „exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un
alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj”
[Anexă alin. (1) lit. l) din Legea nr. 193/2000 – enumerarea exemplificativă a clauzelor considerate
a fi abuzive].
Din acest motiv, și fiindcă serviciile de sănătate sunt considerate ca făcând parte dintre cele la care
Directiva 93/13/CEE (modelul Legii nr. 193/2000) se referă (Hall and Tixador 1997, 222) inserarea
clauzei compromisorii într-un contract de consum nu este, pentru moment o cale practicabilă, fiind
impusă încheierea unei convenții arbitrale separate (legea referindu-se la „clauze” abuzive și fiind
de strictă interpretare) sau a unui compromis.
Contrar confuziei perpetuate de unii autori în materie (Sas 2009, 97) arbitrajul în domeniul de
malpraxis medical nu coincide cu medierea, specificele celor două proceduri fiind evidente în
special în ceea ce privește diferența marcantă între atribuțiile mediatorului și cele ale arbitrului.
Arbitrajul este în mod specific o metodă de soluționare a disputelor voluntară care se transformă
într-o modalitate obligatorie prin acceptarea convenției arbitrale și care promovează o metodă
alternativă de soluționare a fondului litigiului fără înțelegerea amiabilă a părților (Metzloff 1996,
204) potrivit unei proceduri arbitrale stabilite de părți, sau în lipsă prin normele supletive ale
Codului de Procedură Civilă cuprinse în titlurile III.-V. și VIII. ale Cărții nr. IV. dar cu aplicarea
dreptului material comun. Această flexibilitate procedurală permite în mod crucial [art. 575 alin. (2)
coroborat cu art. 17 din C. proc. civ.] derularea procedurii arbitrale în condiții de confidențialitate
contribuind astfel la apărarea intereselor medicului implicat.
Nu vom insista asupra specificului procedurii de arbitraj decât în măsura strict necesară acestei
prelegeri, procedura fiind cunoscută în domeniul practicii. Un aspect însă, asupra cărora vom atrage
atenția este posibilitatea alegerii arbitrului unic sau a membrilor tribunalului arbitral prin convenția
părților. Această opțiune permite în cazurile de malpraxis medical alegerea unor persoane cu
pregătire de specialitate în domeniul necesar evaluării actelor medicale criticate.
Beneficiile optării pentru arbitraj, atât în cazul instituțiilor medicale din sectorul public cât și în
special în cazul celor din sectorul privat pot fi multiple. Printre acestea putem indica 1° utilizarea
unor factori decisivi competenți care cunosc procedurile de specialitate; 2° reducerea costurilor
semnificative ale litigiilor, în special prin evitarea taxelor judiciare de timbru și 3° reducerea
traumei emoționale trăite în timpul procesului (Metzloff 1996, 208–209; Sohn and Bal 2012, 1374).
Arbitrajul este o soluție de mult timp propusă (Lehrmann 2003, 483) sau chiar adoptată (Sas 2009,
97) în multe state în domeniul malpraxisului. Cu titlu exemplificativ menționăm Olanda (pentru
pretențiile sub 4500 EUR) și Spania. Lega spaniolă în mod identic cu cea română permite arbitrajul
în cazul tuturor drepturilor care nu sunt declarate indisponibile prin lege (Koch 2011, 508). Legea
spaniolă permițând înființarea de tribunale arbitrale inclusiv pe lângă barourile de avocați regionale
(persoane juridice de interes public). Spre exemplu Baroul Madrid a înființat la curtea sa de arbitraj
o secție specializată pe litigii de malpraxis. O astfel de soluție, cu adaptările necesare este de lege
lata posibilă și în România [a se vedea art. 616 alin. (1) C. proc. civ.].
De asemena în procedura arbitrajului spre deosebire de mediere sunt aplicabile toate garanțiile
procesuale principale inclusiv garantarea dreptului la apărare, părțile putând fi asistați de apărători
[art. 575 alin. (2) coroborat cu art. 13 din C. proc. civ.] fără acordul celorlalte părți.
Hotărârea arbitrală poate fi atacată în scopul desființării numai cu acțiunea în anulare prevăzută de
art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. și pentru motivele (majoritatea de ordine publică) acolo
enumerate, competența aparținând curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
Hotărârea curții de apel este supusă și recursului care se va judeca de Înalta Curte de Casație și
Justiție. Astfel, indiferent de valoarea pretenției, cazurile de malpraxis soluționate prin arbitraj se
bucură de trei grade de jurisdicție dintre care ultimele două constituie penultima și ultima treaptă a
ierarhiei instanțelor judecătorești.

Procesul civil
Ţinând cont de faptul că procesul civil, ca modalitatea cea mai răspândită de soluționare a
diferendelor juridice este o procedură bine cunoscută care în cazul litigiilor de malpraxis nu prezintă
un specific accentuat, prin prezenta vom insista doar asupra unui singur aspect, considerat a fi totuși
specific ale acestei proceduri în cazurile studiate.
Prevederile Legii nr. 95/2006 (art. 676) atribuie competența materială și teritorială a soluționării
tuturor litigiilor prevăzute de legea respectivă judecătoriei „în a cărei circumscripție teritorială a
avut loc actul de malpraxis reclamat”. Foarte recent, printr-o decizie (Decizia Nr. 578/19.02.2014
2014) publicată în data de 15.05.2014. Înalta Curte de Casație și Justiție a atribuit acestui text o
interpretare, în opinia noastră, mult prea extensivă incluzând în înțelesul acestuia toate litigiile în
care se invocă pentru fundamentarea răspunderii civile delictuale fapte de malpraxis medical chiar
dacă pe lângă aceste fapte se mai invocă și răspunderea delictuală de drept comun.
Astfel de lege lata se va considera că indiferent de valoare și de natura temeiului juridic, cât timp în
cauză se invocă și malpraxisul medical prevăzut de Legea nr. 94/2006 pe lângă alte temeiuri ale
răspunderii civile delictuale, competentă va fi judecătoria de la locul faptei pretinse de malpraxis.
Această stabilire de competență la rândul său produce efecte nemijlocite în câmpul căilor de atac.
Astfel, în litigiile de malpraxis unde valoarea pretențiilor nu excede 500.000 RON calea de atac al
recursului rămâne indisponibilă [art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.], singura cale de atac fiind apelul
la tribunalul competent. Este în opinia noastră o soluție vădit injustă dacă luăm în calcul că același
tribunal va judeca în primă instanță ca regulă toate acțiunile evaluabile în bani cu o valoare peste
200.000 RON.
Mai mult, în cazurile unde pretențiile exced valorii de 500.000 RON recursul se va judeca direct de
Înalta Curte de Casație și Justiție, sărind peste gradul de jurisdicție reprezentat de curțile de apel în
conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. luând în considerare obiectul „special”
al litigiilor de malpraxis. Aceasta ni-se pare a fi o soluție fabuloasă în contextul în care datorită
presiunilor Înaltei Curți de Casație și Justiție căile de atac au fost drastic reorganizate fiind în
practică blocată accesul la instanța supremă în majoritatea celorlalte cauze.

Concluzii
După cum am putut observa soluționarea conflictelor de malpraxis poate avea loc în felurite
modalități, fiecare cu avantajele și dezavantajele arătate sau deja general cunoscute. Ce rămâne în
acest context sarcina apărătorului? În opinia noastră aceasta se va rezuma la alegerea modalității
cele mai avantajoase față de clientul său și propunerea acestei modalități ca metodă principală de
abordare.
Ce rămâne legiuitorului în acest context? Să clarifice cadrul legislativ înlăturând impedimente
precum inserarea clauzei de arbitraj în contractele de servicii medicale sau monstruoasa prevedere
de la art. 676 din Legea nr. 95/2006 care atribuie competența în primă instanță judecătoriilor pentru
hotărârea litigiilor de malpraxis.
Vă mulțumesc pentru atenție și Vă aștept întrebările!
Bibliografie
Costache, Mihai. 2013. “Critica Proiectului de Lege Privind Malpraxisul Medical.” Juridice.ro.
October 21. http://www.juridice.ro/287032/critica-proiectului-lege-privind-malpraxisul-
medical.html.
Decizia Nr. 578/19.02.2014. 2014. Înalta Curte de Casație și Justiție.
Hall, Hariett, and Claire Tixador. 1997. “Application de La Directive 93/13 Aux Prestations de
Service Public.”
http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/unf_cont_terms/uct02_fr.pdf.
Johnson, Sheila M. 2000. “The Case for Medical Malpractice Mediation.” Journal of Medicine and
Law 5: 21.
Koch, Bernhard A. 2011. Medical Liability in Europe: A Comparison of Selected Jurisdictions.
Walter de Gruyter.
Lehrmann, Thomas D. 2003. “Reconsidering Medical Malpractice Reform: The Case for
Arbitration and Transparency in Non-Emergent Contexts.” Journal of Health Law 36 (3):
475–506.
Maftei Golopenția, Tudor Vasile. 2012. “Medierea - Metodă de Elecțiune Pentru Rezolvarea
Conflictelor Din Domeniul Medical.” Dezbateri Social Economice, no. 1: 18–20.
May, Marlynn L., and Daniel B. Stengel. 1990. “Who Sues Their Doctors - How Patients Handle
Medical Grievances.” Law & Society Review 24: 105.
Metzloff, Thomas B. 1996. “The Unrealized Potential of Malpractice Arbitration.” Wake Forest
Law Review 31: 203.
Ministerul Sănătății. 2013. “Lege Privind Abrogarea Titlului XV ‘Răspunderea Civilă a
Personalului Medical Şi a Furnizorului de Produse Şi Servicii Medicale, Sanitare Şi
Farmaceutice’ Al Legii 95/2006 Privind Reforma În Domeniul Sănătății.”
http://www.ms.gov.ro/documente/Proiect%20de%20lege%20pentru%20modificarea
%20Titlului%20XV_792_1567.pdf.
Sas, Angelica. 2009. “Răspunderea Civilă Medicală - Răspundere Civilă Delictuală.” Fiat Iustitia,
no. 2: 78–101.
Sohn, David H., and B. Sonny Bal. 2012. “Medical Malpractice Reform: The Role of Alternative
Dispute Resolution.” Clinical Orthopaedics and Related Research® 470 (5): 1370–78.
doi:10.1007/s11999-011-2206-2.
Vida-Simiti, Ionut. 2010. “Procedura de Stabilire a Cazurilor de Raspundere Civila Profesionala a
Medicului Reglementata de Legea Nr. 95/2006.” Studia Universitatis Babes-Bolyai
Jurisprudentia 2010: 99.