Recenzie: Teoria austriacă postmisesiană a

monopolului: Murray Newton Rothbard

Andreas Stamate · 19 noiembrie 2009 

Apărut iniţial în Revista Oeconomica, nr.1, an 2009

[Rothbard, Murray N. 2004. Man, Economy and State. The Scholar’s edition.
Auburn, Alabama: The Mises Institute. Second edition. Capitolul X –
“Monopoly and competition”]
De la suveranitatea consumatorului – clişeu al literaturii economice – la preţul de
monopol – fabulă a literaturii economice
Pentru Rothbard[1], argumentaţia privind problematica monopolului şi a
competiţiei pare cât se poate de simplă şi convingătoare. Cel puţin aşa ar
trebui să se înfăţişeze în conştiinţa oricărui economist ce preţuieşte
adevărul, lectura capitolului X din tratatul său Man, Economy and State[2],
intitulat “Monopoly and competition”.
Parcurgerea primei părţi din “Monopoly and competition”, creează
sentimentul de lectură a unei prefeţe, şi nicidecum o incursiune în textul
propriu zis. Spun asta pentru că autorul simte nevoia de a face o iniţiere
în problematica monopolului şi a competiţiei, pentru a imprima în
conştiinţa cititorului premisele cu care intenţionează să-şi construiască
argumentaţia. “Consumers’ sovereignty” sau suveranitatea
consumatorului are în opinia lui Rothbard câteva implicaţii vizibile în
teoretizarea monopolului şi a preţului de monopol. Însă mai întâi, ni se
oferă o scurtă lămurire privind etimologia acestei sintagme, de unde
înţelegem că utilizarea formuleisuveranitatea consumatorului  este de cele
mai multe ori nepotrivită. Dar de ce nepotrivită? Pe de o parte, pentru că
induce a priori  un soi de dependenţă a producătorului de consumator,
deşi primul poate oricând renunţa la bunurile celui de-al
doilea, recte  banii. Pe de altă parte, pentru că este strămutat un termen
care dăinuie cu succes într-un singur spectru disciplinar, acela al
politicii:
“The term “consumers’ sovereignty” is a typical example of the abuse, in economics, of
a term (“sovereignty”) appropriate only to the political realm and is thus an
illustration of the dangers of the application of metaphors taken from other
disciplines. “Sovereignty” is the quality of ultimate political power; it is the power
resting on the use of violence” (Rothbard 2004, 630)[3].
În plus, Rothbard propune înlocuirea termenului consumator cuindivid[4].
Cu alte cuvinte, cel mult putem vorbi despre o suveranitate a individului,
cu precizarea că aceasta se manifestă nu asupra unor terţi, ci asupra
propriei persoane şi proprietăţi.
Urmează expunerea premiselor amintite mai sus. Rothbard îl aminteşte
aici pe profesorul William H. Hutt, ca fondator al conceptului suveranitate
a consumatorului (Rothbard 2004, 631)[5]. Teza lui Hutt este că orice
producător care priveşte mijloacele ca un scop în sine, atunci el consumă,
este un consumator. Această teză ajută la distincţia fundamentală, pe
care şi Rothbard o face în tratatul său, anume că individul îşi stabileşte în
primul rând scopurile (consumul) pe scara sa de preferinţe şi, în al doilea
rând, mijloacele (producţia). Astfel, stabilirea mijloacelor este o
activitate secundară a individului, de aceea, întotdeauna consumul va
determina producţia, şi nu invers.
Utilizând principiul suveranităţii, Rothbard ajunge pe finalul capitolului
la problema esenţială, tratată exhaustiv în cele peste o sută de pagini pe
care le alocă problematicii monopolului şi a competiţiei. Defineşte preţul
de monopol, ca fiind acel preţ ridicat (determinantul unor profituri mai
mari) obţinut de un producător în urma unei reduceri a cantităţii de
bunuri livrate pe piaţă. În opinia lui Rothbard, această decizie poate
surveni în două situaţii:
a) fie producătorul constată o eroare antreprenorială recentă şi, ca o
consecinţă, apar modificări în scara sa de preferinţe, respectiv, reduce
cantitatea livrată;
b) Producătorul este conştient că bunurile comercializate au o cerere
inelastică, deci poate profita de acest avantaj reducând cantitatea şi
mărind preţul.
Sigur că preţul de piaţă majorat în urma reducerii cantităţii livrate poate
crea nelinişte în rândul consumatorilor, şi, de ce nu, poate şi printre
teoreticienii mainstream. Ţinând însă cont de faptul că, prin reducerea
cantităţii livrate (independent de motivul ce se află în spatele deciziei),
producătorul nu face nici mai mult nici mai puţin decât să-şi exercite
dreptul de proprietate, ce am putea în mod raţional, să-i imputăm
acestuia? Neliniştea de care vorbeam, pare că se simte de cele mai multe
ori printremainstream-eri, altminteri, neliniştea consumatorului,
clientului, ar trebui să transpară în vreun fel la nivelul percepţiei publice.
Dacă nimic nu transpare, înseamnă că avem un consumator liniştit, care
primeşte noul preţ ca un efect firesc al modificării structurii elementelor
ce compun piaţa. Cât timp consumatorul nu protestează, de ce ar face-o
altcineva în locul lui? Nu el este cumpărătorul produsului cu preţ de
monopol? Nu el ar trebui să-şi pună problema preţului de monopol?
“If the consumer were really angry at this “ monopolistic action”, they could easily
make their demand curves elastic by boycotting the producer and/or by increasing
their demands at the “competitive” production level. The fact that they do not do so
signifies their satisfaction with the existing state of affairs and demonstrates that they,
as well as the producer, benefit from the resulting voluntary exchanges” .
Pe de altă parte, problema s-ar putea pune şi cu puţină doză de ironie.
Orice consumator îşi doreşte un preţ mic, cu cât este mai mic cu atât este
mai mulţumit. Tragem de aici concluzia, spune Rothbard, că preţul ideal,
pentru toate bunurile este 0 (zero), şi că în acest mod producătorii ar da
dovadă de responsabilitate socială? Sigur că acesta este un ideal utopic al
consumatorilor, însă la fel de utopic este şi idealul producătorilor de a
obţine preţuri maxime posibile.
“In their role as consumers, men would always like lower prices for their purchases;
in their capacity as producers, men always like higher prices for their wares. If Nature
had originally provided a material Utopia, then all exchangeable goods would be free
for the taking, and there would be no need for any labor to earn a money return. This
Utopia would also be “preferred”, but it too is a purely imaginary condition. Man must
necessarily work within a given real environment of inherited land and durable
capital.” (Rothbard 2004, 634).
Contribuţii fundamentale la teoria monopolului
Printre nenumărate şi importante contribuţii ale lui Rothbard la teoria
monopolului ce vor fi enumerate mai târziu, două dintre acestea se
cuvine a fi enunţate de la bun început, datorită simplităţii argumentaţiei
autorului, însă în mod deosebit ca urmare a forţei lor explicative. Deşi
conţinutul părţii a X-a din “Man, Economy and State” este unul cât se poate
de variat, tratând în detaliu probleme de la preţul şi profitul
monopolistic până la patente şi copyright-uri, se poate cu uşurinţă trage
concluzia că discuţia privind monopolul la Rothbard este concentrată în
jurul a doi poli, aceştia reprezentând înseşi contribuţiile fundamentale
austriece la teoria monopolului.
Se distinge între monopolul inofensiv  şi imposibilitatea de a observa sau
cunoaşte diferenţa dintre preţul competitiv şi aşa-numitul preţ de
monopol (pe piaţa liberă) şi, monopolul rezultat ca urmare a intervenţiei
guvernamentale. Monopolul inofensiv[6] sau orice tip de business care,
potrivit neoclasicilor, poate creşte preţul bunului printr-o reducere a
cantităţii livrate pe piaţă[7]. Am văzut însă că acest tip de acţiune
antreprenorială nu constituie un pericol pentru consumator. El poate fi
rezultatul unei corecţii antreprenoriale sau pur şi simplu, utilizarea după
bunul plac a proprietăţii private de către producător.
Problemele apar abia atunci când consumatorul este afectat de preţul
ridicat al bunului, el având în acelaşi timp mai puţine opţiuni de
substituţie a bunului ca urmare a cererii inelastice. Chiar şi aşa, deşi
poate părea cinic, piaţa liberă garantează nu numai dreptul de a găsi cel
mai bun produs la cel mai bun preţ, ci şi dreptul de a muri de foame în
caz de neadaptare (Rothbard 2004, 654). Iar aici nu trebuie confundată
libertatea cu abundenţa.
“The false confusion of freedom with abundance rests on a failure o distinguish
between the conditions given by nature and man-made actions to transform nature. In
a state of raw nature, there is no abundance; in fact, there are few, if any, goods at all.
Crusoe is absolutely free, and yet on the point of starvation .” (Rothbard 2004,
654).
Soluţia boicotului poate fi una viabilă, aşa cum spune şi Rothbard. Însă
atitudinea de acceptare pasivă a unui preţ ridicat al bunului, fără
împotriviri din partea consumatorului, dovedeşte faptul că nu există
nemulţumire în rândul acestora, şi că în măsura în care schimbul se
produce, preţul de schimb la momentul producerii tranzacţiei este cel
mai bun preţ posibil, este preţul pieţei.
În altă ordine de idei, Rothbard atrage atenţia asupra problemei
distincţiei dintre preţul competitiv şi preţul de monopol. Nu cumva,
preţul ridicat al bunului reprezintă de fapt preţul competitiv la care se
vinde acesta? Sau poate noul preţ este de fapt un salt, de la un nivel
subcompetitiv la unul competitiv? Dacă da, atunci ne aflăm în
imposibilitatea de a defini preţul de monopol. Mai mult, Rothbard
susţine că nici măcar preţul competitiv sau subcompetitiv nu poate fi
identificat pe o piaţă liberă. Este un demers dificil pentru antreprenor,
dar mai cu seamă pentru un economist. Nu există un preţ competitiv sau
subcompetitiv, ci doar un preţ al pieţei.
“In the market, there is no discernible, identifiable competitive price, and therefore
there is no way of distinguishing, even conceptually, any given price as a  “monopoly
price”. The alleged  “competitive price”, can be identified neither by the producer
himself nor by the disinterested observer.” (Rothbard 2004, 688).
Iar concluzia lui Rothbard este transpusă în ideea că, dacă nu putem
identifica sau defini preţul de monopol, atunci este inutil să discutăm
despre monopol per se.
În discuţie este cuprinsă şi problema cartelurilor. Cartelul, în
perspectivamainstream este o asociere conspirativă între mai multe firme,
cu scopul de a controla preţul unui bun pe piaţă şi a-l mări, profitând de
poziţia dominantă pe care o deţine. Contrar, Rothbard este de părere că,
nu există nicio diferenţă de fond între o singură firmă şi un cartel.
“Individual producers agree to pool their assets into a common lot, this single central
organization to make the decisions on production and price policies for all the owners
and then to allocate the monetary gain among them (…) In both cases ( single
corporation and cartel) the pooling, lines of authority, and allocation of monetary
gain take place according to rules agreed upon by all from the beginning. There is
therefore no essential difference between a cartel and an ordinary corporation or
partnership.” (Rothbard 2004, 643).
Critica lui Rothbard la viziunea mainstream asupra cartelurilor merge pe
patru direcţii principale:
1) reducerea cantităţii produse şi obţinerea unui preţ mai ridicat (unde
aplică acelaşi raţionament ca şi în cazul monopolului sau preţului de
monopol);
2) un cartel poate fi în acelaşi timp un pas către o viitoare fuziune (cu
diferenţa că fuziunile nu sunt considerate conspirative);
3) un cartel sau o înţelegere de tip conspirativ între mai multe firme nu
este o situaţie durabilă din punct de vedere economic (posibilitatea unei
fuziuni şi păstrarea independenţei antreprenoriale a membrilor
cartelului sunt factori de instabilitate, cu riscul de dezintegrare a
acestuia[8]) şi, nu în ultimul rând;
4) imposibilitatea ştiinţifică de a cunoaşte mărimea optimă a unei firme
pe o piaţă liberă (Rothbard replică elegant că, având în vedere această
imposibilitate, situaţia existentă la momentul t  pe o piaţă liberă va tinde
să fie întotdeauna cea mai dorită, cea mai bună situaţie pentru
satisfacerea cererii în acel moment (Rothbard 2004, 645)).
Cât priveşte a doua contribuţie fundamentală de esenţă austriacă la
teoria monopolului, aceasta îşi face simţită prezenţa în cea de-a doua
parte a capitolului dedicat monopolului şi competiţiei, parte în care
autorul pune în discuţie trei definiţii[9] ale monopolului. Relevantă
pentru expunerea de faţă este a doua definiţie: monopolul este acordarea
unui privilegiu special de către stat, garantând unui individ sau grup de indivizi o
anumită sferă a producţiei. Rothbard întăreşte ideea, citând o definiţie mai
veche a monopolului care din punctul său de vedere reprezintă definiţia
originală, şi, în acelaşi timp, responsabilă pentru conotaţiile sinistre ale
conceptului de monopol în conştiinţa publică . Definiţia este dată de un emerit
jurist al secolului al XVII-lea, Lord Coke:
“A monopoly is an institution or allowance by the king, by his grant, commission, or
otherwise...to any person or persons, bodies politic or corporate, for the sale buying,
selling, making, working, or using of anything, whereby any person or persons, bodies
politic or corporate, are sought to be restrained of any freedom or liberty that they
had before, or hindered in their lawful trade”.
Însă, momentul care clarifică de ce anume doar statul poate susţine în
mod consecvent un monopol coincide cu o altă definiţie, dată de unul
dintre primii economişti americani, Francis Wayland:
“A monopoly is an exclusive right granted to a man, or to a monopoly of men, to
employ their labor or capital in some particular manner”.
În opinia autorului austriac, un astfel de drept exclusiv nu poate exista
pe o piaţă liberă, nereglementată de stat. Pe piaţa liberă, drepturile sunt
atribuite celor care reuşesc să valorifice resursele de care dispun în mod
profitabil, şi datorită faptului că este liberă, înseamnă că în interiorul ei
pot coexista mai multe firme. Iată de ce ideea neoclasică de monopol pe
piaţa liberă este pură ficţiune. Şi, concluzia rothbardiană:
“In the free economy,then, according to this definition  (cea a lui Wayland - n.r.),
there can be no  “monopoly problem” (Rothbard 2004, 668-670).
Este important de precizat că austriecii conced din punct de vedere
conceptual ideea de monopol, însă ridică prin vocea lui Rothbard
problema identificării acestuia pe o piaţă liberă. Formarea monopolului
nu este deci conceptual imposibilă, însă trebuie demonstrată prin
definirea preţului de monopol. Dacă acesta nu poate fi definit (caz de
imposibilitate conceptuala), şi identificat pe piaţă (imposibilitate
practică, operaţională), discuţia pe monopol este una neproductivă. Iar
esenţa problemei rezidă în faptul că imposibilitatea de a distinge între
preţul de monopol si cel competitiv nu este doar una practică, ci şi
conceptuală.

Alte contribuţii
Monopol locativ, monopol natural şi alte fabule mainstream
În discuţie sunt aduse şi cazurile monopolului locativ şi a celui natural.
Consecvent, Rothbard explică cele două concepte tot prin prisma
contribuţiei sale fundamentale la teoria monopolului, şi anume
imposibilitatea de a distinge riguros între preţul de monopol şi preţul
competitiv. Bunăoară, avem două firme (A şi B) specializate în produsul
X, însă aflate la depărtare geografică una de cealaltă. B nu poate concura
cu A, datorită costurilor mari de transport pe care le presupune
tranzacţia. Totuşi, ipoteza implicării firmei B pe piaţa de desfacere a
produsului X, ar presupune un preţ de trei ori mai mare în comparaţie cu
preţul oferit de firma A. Aceasta va profita de ocazie şi îşi va ridica preţul
de trei ori. Iată cazul monopolului locativ. O iluzie, sugerează Rothbard.
Iar răspunsul este conturat în jurul a două idei. Pe de o parte, locaţia este
un factor de producţie per se, deci de ce ar fi responsabilă firma A pentru
distanţa prea mare la care se află B[10]?, iar pe de altă parte, se poate
oare nega, o situaţie de altfel extrem de plauzibilă, motivaţia firmei A de
creştere intempestivă a preţului având ca fundament constatarea unei
cereri inelastice pentru produsul X?
Păstrând linia retorică, nu ar trebui oare să considerăm monopol locativ
şi o firmă, unică pe un perimetru ales aleatoriu, care îşi comercializează
produsul la un preţ mai ridicat decât o altă firmă aflată într-un perimetru
vecin? Prin reductio ad absurdum, n-am putea spune chiar că firma X deţine
monopol locativ şi un preţ de monopol pe produsul a,  comercializat în
cei, să spunem zece metri pătraţi pe care îi are la dispoziţie? Nu vorbim
de aceeaşi situaţie, de acelaşi monopol locativ?
“Let us, however, be generous to the location-monopoly theorists and grant that, in a
sense (definition 1) this monopoly is enjoyed by all individual sellers of any good or
service. This is due to the eternal law of human action, and indeed of all matter, that
only one thing can be in one place at one time ” (Rothbard 2004, 669).
Şi că, consumatorii pot evalua diferit două bunuri identice. Iată de fapt
răspunsul la întrebările de mai sus. Preţul unui bun X este mai mare în
cazul firmei A, decât în cazul firmei B, pentru că, spune Rothbard,
consumatorii de X, au evaluat diferit cele două bunuri. În problema de
faţă, logica austriacă ne spune că două bunuri identice ca şi conţinut, cu
preţuri distincte, sunt două bunuri diferite prin natura utilităţii lor. Ele
furnizează utilităţi diferite pentru consumatori, şi astfel, au preţuri
diferite.
“If a malted milk consumed at a luncheonette is the same good in the minds of
consumers as the malted at a fashionable restaurant, then the price of the malted will
be the same in both places…the consumer buys not only the physical good, but all
attributes of a thing, including its name, the wrappings, and the atmosphere in which
it is consumed. If most of the consumers differentiate sufficiently between food
consumed in the restaurant and food consumed at the luncheonette, so that a higher
price can be charged in one case than in the other, then the food is a different good in
each case. A malted consumed in the restaurant becomes, for a significant body of
consumers, a different good from a malted consumed in the luncheonette ” (Rothbard
2004, 700).
Aşa cum aminteam mai sus, Rothbard se apleacă şi asupra unui alt
concept, des întâlnit în literatura mainstream, cel al monopolului
natural. O situaţie în care am spune că, parafrazând mainstream-erii, doar
o singură firmă poate furniza bunul sau serviciul X[11]. Dar nu acelaşi
lucru se întâmplă şi în cazul lui Rafael Nadal, care oferă un spectacol de
tenis unic în toate turneele sale? Sau al celor de Rolling Stones? Sau a
unui artist foto celebru? Care sunt criteriile în funcţie de care punem
eticheta de monopol sau monopolist (natural)? Din ce surse ştim de
existenţa unui monopol natural şi a unui preţ în consecinţă?
Sigur că, până la primirea unui răspuns cuprinzător şi peren din
parteamainstream-ului, pe o piaţă liberă, statement-ul ce incriminează cu
indignare firma unică, în poziţie de monopol natural, este cât se poate de
discutabil. Nu numai că principiul pieţei libere garantează dreptul de
participare nelimitată la profit şi că este practic imposibil să deţii
controlul asupra întregii cunoaşteri tehnologice specifice domeniului în
care activezi ca antreprenor (de unde deductiv este evident
că restul  cunoaşterii în mod necesar ar trebui să aparţină altcuiva), dar
chiar şi în măsura în care s-ar imputa existenţa unui monopol, Rothbard
conchide că în absenţa preţului asociat acestuia, în speţă preţul de
monopol, termenul de “monopoly” nu reprezintă decât o “meaningless
appellation”. Şi, aşa cum am văzut în interpretarea austriacă, diferenţa
dintre preţul de monopol şi preţul competitiv nu se poate realiza.
Sindicatele şi preţul monopolistic al muncii
Textul lui Rothbard ne prezintă şi unele asumpţii ale unor economişti
privind interpretarea salariului ridicat pe care sindicatele îl obţin în
urma negocierilor (care de cele mai multe ori sunt violente) ce
semnalează faptul că acest salariu este un preţ de monopol pe muncă.
Rothbard contestă acest lucru, argumentând că munca are o
caracteristică unică într-o societate liberă, aceea de a nu putea fi
monopolizată. Ea aparţine fiecărui individ în parte, neputând fi
înstrăinată decât cu acordul acestuia. Mai mult,
“Since it is always the individual laborer who works, and since efficiency in
organization comes from management hired for the task, forming unions never
improves the productivity of an individual’s work” (Rothbard 2004, 705).
În acelaşi timp Rothbard propune şi aici o înlocuire, a preţului de
monopol pe muncă cu un preţ restrictiv al muncii. Spune restrictiv
deoarece nivelul preţului negociat şi obţinut de sindicat va creşte
costurile de producţie ale firmei (ca urmare a imposibilităţii de plată a
tuturor angajaţilor, la noul preţ al muncii) şi va duce la disponibilizări,
adică pierderea locurilor de muncă. Exceptând solicitarea privind
salariul minim, printre pretenţiile sindicaliste se mai găsesc şi cele
privind reguli de muncă proprii, create de sindicat, care discreditează
managementul, unicul responsabil de regulile de muncă. Regulile
“proprii” vor tinde să scadă productivitatea marginală a tuturor
sindicaliştilor, şi în consecinţă scăderea valorii produsului marginal al
muncii:
“The lowering of marginal value-product schedules has a twofold result: (1) it itself
establishes a restrictionist wage scale with its various consequences, for the marginal
value product has fallen while the union insists that the wage rate remain the same;
(2) consumers lose by a general lowering of productivity and living
standards” (Rothbard 2004, 714).
În acelaşi timp, este important de observat că sindicatul de stat, atunci
când obţine creştere salarială aceasta se va realiza în detrimentul altor
industrii şi, desigur, crucial, în dauna contribuabilului, căruia nu i se
explică în funcţie de ce criterii se acordă majorări salariale într-un
domeniu şi în altul nu. De ce sau cum evaluăm importanţa industriilor?
De ce azi este mai importantă siderurgia decât ieri, sau decât producţia
de creioane?
De asemenea, Rothbard consideră că existenţa sindicatelor este perfect
compatibilă cu o piaţă liberă. Şi pe o piaţă liberă sindicatele pot obţine
un preţ restrictiv al muncii. Atunci când sindicatul voluntar pe piaţa
liberă solicită un salariu mai mare decât cel existent. Însă, potrivit lui
Rothbard, dacă acest salariu mai mare vine cu o cerere de muncă mai
mică atunci angajaţii sindicalişti acceptă practic şomajul. Ei pun un preţ
mai mare pe sindicat, chiar în dauna propriei prosperităţi. Situaţia este
una puţin plauzibilă, însă posibilă pe o piaţă liberă.
Mitul concurenţei imperfecte
Rothbard mai consemnează critic şi problematica competiţiei imperfecte.
Există o astfel de competiţie pe piaţă? Dacă privim atent piaţa nu prea
putem trage concluzii relevante despre competiţia existentă, ştiinţa
empiristă nu ne ajută prea mult, iar praxeologia[12] ne învaţă că pe piaţa
liberă există un tip similar de competiţie, adică tot liberă. După
Rothbard, termenul de competiţie imperfectă  este o ambiţie a teoreticienilor
în cauză, de a redenumi ceea ce în mod evident nu poate fi redenumit. Ea
se numeşte competiţie sau competiţie liberă. La centrul acestei teorii stă,
după cum ne spune şi Rothbard, asumpţia că idealul competiţiei
imperfecte ar ficompetiţia pură. Să vedem însă cum trebuie privit
acest ideal.
El presupune că cererea de bunuri pentru fiecare firmă este perfect
elastică şi, în acest fel, firma nu are control asupra preţului. Rothbard
contestă această supoziţie, fiind de părere că o firmă are control direct
asupra preţului şi că cererea nu poate fi perfect elastică, exemplul cel mai
elocvent fiind acela în care firma creşte cantitatea oferită iar preţul scade.
Sigur că, ne putem imagina o situaţie care se poate apropia de o cerere
aproape perfect elastică, însă ea nu este niciodată perfect elastică, de
unde deducem că întreg conceptul competiţiei pure este unul falimentar.
“In an industry of small wheat farms (the implicit model for “pure competition”), each
small farm contributes a part of the total supply, and there can be no total without a
contribution from each farm. Therefore, each farm has a perceptible, even if very
small, influence. No perfectly elastic demand curve can, then, be postulated even in
such a case. The error in believing in “perfect elasticity” stems from the use of such
mathematical concepts as “second order of smalls”, by which infinite negligibility of
steps can be assumed. But economics analyzes real human action, and such real action
must always be concerned with discrete, perceptible steps, and never with “infinitely
small” steps” (Rothbard 2004, 720-721).
Patentele şi copyright-urile pe o piaţă liberă
O contribuţie austriacă importantă găsim şi în teoretizarea de către
Rothbard a problematicii referitoare la mijloacele care protejează
drepturile de proprietate intelectuală. Discuţia surprinde întreg spectrul
a două dintre aceste mijloace de protecţie, patentele şi copyright-urile[13],
iar ambiţia autorului este de a face o diferenţă între modul de impunere
legală a celor două. În opinia lui Rothbard, copyright-ul protejează dreptul
de proprietate intelectuală asupra unei creaţii. În contractul dintre
vânzător şi cumpărător, primul nu îşi vinde proprietatea pe de-a
întregul, iar al doilea cumpără pe lângă dreptul de a deţine creaţia, şi
obligaţia, foarte importantă, de a nu reproduce spre vânzare,
proprietatea. Totuşi, fiind puţin probabil, dar nu imposibil, pot apărea
situaţii în care o creaţie identică se lansează pe piaţă, caz în care legal
enforcement-ul  funcţionează în favoarea pieţei, în sensul că persoana
proprietar de drept a creaţiei poate (cu sens propriu), şi va trebui să
dovedească culpa aşa zisului plagiator. Însă Rothbard concluzionează că
“if the defendant independently arrives at the same creation, the plaintiff has no
copyright privilege that could prevent the defendant from using and selling his
product” (Rothbard 2004, 746).
Deci o creaţie identică trebuie dovedită şi, implicit, copyright-ul permite
prejudiciatului o astfel de acţiune ex post, dar în situaţia în care dovada
lipseşte, posesorul creaţiei “identice” are drepturi depline.
Însă subiectul patentelor este unul mai sensibil. Patentul protejează
dreptul asupra invenţiei, dar el mai protejează şi dreptul primului
inventator. Dacă în cazul copyright-urilor este puţin probabil să ne
întâlnim cu situaţia de creaţie identică, nu acelaşi lucru putem spune
despre patente. Aşa cum spune şi Rothbard, patentele sunt mai degrabă
descoperiri ale legii naturale decât creaţii individuale în mod absolut. De
aceea, există o probabilitate mai mare de creaţii identice în cazul
patentelor.
Cu toate acestea, legal enforcementul pe patente merge dincolo de cel
pecopyright şi, interzice dreptul unei persoane de a-şi folosi invenţia,
identică cu o alta patentată deja. De aici,
diferenţa legală  dintre copyright şi patent: primul dă dreptul la un proces
în care culpa trebuie demonstrată, al doilea dă dreptul unei singure
persoane să utilizeze o invenţie[14]. Iată de altfel şi legătura cu
monopolul. Pentru că impunerea unei singure invenţii este atributul
statului, prin patentarea acesteia, patentatorul este unicul posesor al
dreptului de utilizare nelimitată a invenţiei. Nu este acesta un privilegiu
acordat patentatorului?
“The patent is incompatible with the free market precisely to the extent that it goes
beyond the copyright. The man who has not bought a machine and who arrives at the
same invention independently, will, on the free market, be perfectly able to use and sell
his invention. Patents prevent a man from using his invention, either explicitly or
implicitly, from the first inventor. Patents, therefore, are grants of exclusive monopoly
privilege by the State and are invasive of property rights on the market ” (Rothbard
2004, 748).
Cu alte cuvinte, patentul pare să nu protejeze drepturile de proprietate,
ci, din contră, le încalcă legal[15]. Instituţionalizarea acestui proces de
patentare, cu drepturi exclusive conferite primului inventator pune în
pericol, în mod legal, drepturile celorlalţi posibili inventatori, deoarece
am văzut că posibilitatea unei invenţii identice este mai mare spre
deosebire de cazul copyright-ului. Şi, cum dreptul suprem de utilizare a
invenţiei este acordat de stat unei singure persoane, spune Rothbard,
acesta seamănă cu un veritabil monopol; nu departe este şi formarea
unui preţ de monopol pe utilizarea invenţiei de către alte persoane, nu?
Pe scurt, teoreticienii adepţi ai legii patentului, trebuie să răspundă la
întrebarea ce în mod firesc oponenţii lor şi-o pun: Cine şi prin ce criteriu
poate spune cu certitudine că pe o piaţă liberă, o invenţie identică cu o
alta este un fapt imposibil? În absenţa unui răspuns motivat şi coerent cu
propria viziune (aşteptat de la susţinătorii patentării) este greu de
conceput intenţia inofensivă  de protecţie a invenţiilor, cel puţin câtă
vreme acelaşi iniţiator alenforcementului  se prezintă şi ca protector al
drepturilor de proprietate.
Un epilog austriac
Am încercat pe foile de mai sus să scap o culoare puţin mai diferită de
celelalte folosite  îndelung. O recenzie de culoare diferită, dar care este în
rândul celorlalte culori. O recenzie vieneză i-aş putea spune. Şcoala
austriacă ia în braţe, prin Murray N. Rothbard, subiectul monopolului şi al
competiţiei, cu acelaşi interes manifestat în general faţă de body-ul
ştiinţei economice. Foloseşte aceeaşi judecată apriorică, corp al ştiinţei
praxeologice de factură misesiană. Suveranitatea consumatorului este un
concept foarte uzitat, dar prea puţin corect. Consumatorul este şi
producător în acelaşi timp. Deci nu e nepotrivit dacă utilizăm
şisuveranitatea producătorului.
Presupus a avea forţa necesară obţinerii unui preţ de monopol pe piaţă,
am putut observa din expunerea de mai sus, că, producătorul, pe o piaţă
liberă, în mod necesar el va fi nevoit să coexiste cu altcineva. Alt sau alţi
producători. Bunăoară, preţul de monopol se distinge în raport cu ce?
Rothbard ne sfătuieşte că identificarea preţului de monopol este unica
soluţie care dă formă problemei monopolului. Şi, cum între un preţ de
monopol (bănuit) şi un preţ competitiv sau subcompetitiv nu se pot găsi
diferenţe, monopolul rămâne un concept suspendat în ştiinţa economică.
Mai mult, cine poate defini (realist) preţul competitiv sau subcompetitiv?
Mai multe erori cauzează pierderi majore unui antreprenor, acesta fiind
nevoit să-şi restrângă producţia, şi să ridice preţul. Aceasta e una din
formele prin care Rothbard sugerează să privim “monopolul” pe piaţa
liberă.
O definiţie vine însă în sprijinul cititorului pentru a se lămuri de
posibilităţile extrem de restrânse de existenţă a monopolului. Unica
situaţie în care conceptul de monopol are valoare ştiinţifică este atunci
când un privilegiu special este acordat de stat anumitor indivizi sau grupuri de
indivizi cu scopul de a exploata diverse resurse . În rest, monopolul este
inofensiv sau pericolul invocat este unul fals. Aşa cum am văzut, acestea ar
fi contribuţiile fundamentale ale lui Rothbard, ca teoretician al
monopolului. Însă lectura integrală a textului rothbardian pe monopol şi
competiţie oferă şansa individului şi, economistului în mod special, de a
se familiariza şi cu alte probleme, interpretate în stil austriac.
Reamintesc problema monopolului locativ (deţinerea unei locaţii în care
produc mă face automat un monopolist) sau monopolul natural (o falsă
problema izvorâtă din sentimentul etatic de oroare şi neîncredere în
capacitatea unui antreprenor privat de a administra o industrie, ce în
aceeaşi concepţie etatistă este de “utilitate publică”; repet, utilitate
publică în raport cu ce?) sau distincţia lui Rothbard în discuţia despre
sindicate şi muncă şi, după cum am văzut în mainstream – necunoscuta ei
caracteristică de a nu putea fi monopolizată (altminteri am putea
monopoliza si free willI-ul, nu?).
Nu de mai puţin interes sunt chestiunile legate de competiţia imperfectă, un
concept paralel cu cel al competiţiei libere sau de ce anume un patent
încalcă conştiincios dreptul de proprietate, şi un copyright nu. Se pun
probleme importante. Rothbard nu face rabat de la niciun fel de
modalitate care poate spori în mod clar contribuţia şcolii austriece la
teoria monopolului şi a competiţiei. A manifesta în general interes faţă
de acest tip de probleme şi, faţă de interpretarea lor austriacă cred că
este ipso factoun demers firesc caracteristic oricărui economist pasionat.
Bibliografie
Hutt, William Harold. 1940. The Concept of Consumers’
Sovereignty.Economic Journal: martie.
Rothbard, Murray N. 1998. The Ethics of Liberty. New York: New York
University Press.
Rothbard, Murray N. 2004. Man, Economy and State. The Scholar’s edition.
Auburn, Alabama: The Mises Institute. Second edition.
Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. The Scholar's Edition. Auburn,
Alabama: The Mises Institute.

[1] Murray Newton Rothbard (1926-1995): economist de factură austriacă,

teoretician al doctrinei libertariene şi unul dintre cei mai fervenţi
susţinători ai curentului anarho-capitalist. La înclinaţiile doctrinare ale
lui Rothbard au contribuit în anii formării sale ca economist, profesorul
Joseph Dorfman (Columbia University) şi profesorul Ludwig von Mises,
liderul şcolii austriece de economie (New York University). Profesorul
Rothbard şi-a desfăşurat activitatea didactică la City College (New York)
şi Polytechnic Institute of Brooklyn, iar în ultimii zece ani ai vieţii la
University of Nevada (Las Vegas). În 1976 Murray Rothbard
fondeazăCenter for Libertarian Studies, iar în 1977 Journal of Libertarian
Studies.În 1987 înfiinţează “Review of Austrian Economics”, astăzi sub numele
deQuarterly Journal of Austrian Economics.Printre cele mai importante
publicaţii rothbardiene se numără: “Man, Economy and State” (Ludwig
von Mises Institute, second edition, Scholar’s edition, 2004), “What Has
Government Done to Our Money?” (Ludwig von Mises Institute, Auburn,
Alabama, 1990), “The Ethics of Liberty” (New York University Press,
1998), “For a New Liberty” (Macmillan Publishing Co., Inc., New York,
1973), “Conceived in Liberty” (Auburn, Alabama: Mises Institute 1999),
“An Austrian Perspective on the History of Economic Thought” (Ludwig
von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2006), “Egalitarianism as a Revolt
Against Nature” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2000),
“America’s Great Depression” (Ludwig von Mises Institute, Auburn,
Alabama, 2000).
[2] “Man, Economy and State” este una dintre lucrările de referinţă pentru
şcoala austriacă de economie. Rothbard publică tratatul la vârsta de 36
de ani, în 1962 şi, intră astfel în istoria şcolii, lucrarea putând fi pusă pe
acelaşi podium al elitei austriece cu The Theory of Money and Credit  şi Human
Action  (Ludwig von Edler Mises). În recenzia la “Man, Economy and
State”, Mises consideră că odată cu publicarea tratatului, fostul său
student intră în rândul economiştilor eminenţi (“Mises reviews
Rothbard’s Man, economy and state”, Mises Daily,
http://mises.org/story/3380).
[3] Violenţa  la Rothbard însumează toate tipurile de acţiuni de coerciţie
instituţionalizată, ce pun în pericol proprietatea privată a indivizilor. Pe
scurt în accepţiunea rothbardiană, violenţa este de două feluri: legitimă
(apărare) şi ilegitimă (iniţierea violenţei = agresiune); numai a doua e
problematică la Rothbard, însă acest lucru se cristalizează mai târziu,
odată cu opera etică a lui (The Ethics of Liberty, New York University
Press, 1998).
[4] În sens economic, pe o piaţă, fiecare jucător este deopotrivă şi
consumator, şi producător. Este dificil să presupui existenţa unei
suveranităţi a consumatorului asupra producătorului, cât timp, spune
Rothbard, oricine este într-un final, consumator. Cui ar aparţine această
suveranitate? Producătorului consumator sau consumatorului
producător? Rothbard consideră că se poate vorbi doar de o suveranitate
a individului, şi nu explicit a consumatorului sau producătorului, între
cei doi existând permanent, pe piaţă, interdependenţă.
[5] William Harold Hutt (1899-1988) este un economist britanic de
factură clasic liberală. Conceptul de suveranitate a consumatorului  este tratat
pe larg într-un articol al său, The Concept of Consumers’ Sovereignty (Hutt
1940).
[6] Este important de menţionat faptul că, pe parcursul lucrării,
Rothbard utilizează ghilimele pentru cuvântul monopol, acesta fiind un
conceptmainstream, cu relevanţă discutabilă pe o piaţă liberă. De aceea,
trebuie reţinut că şi în recenzia de faţă, monopolul inofensiv este o
sintagmă care este folosită cu scopul de a demonstra irelevanţa
conceptului pe o piaţă liberă, în termeni austrieci. Cu alte cuvinte, deşi
este contraintuitiv, presupunând că ar exista un monopol, provocarea
austriacă este de a releva inofensivitatea acestuia.
[7] Practic, acest preţ ridicat nu poate fi obţinut decât de producătorul
unui bun cu cerere inelastică, întrucât o atare decizie în cazul unui bun cu
cerere elastică nu se justifică din punct de vedere antreprenorial, paleta
de substitute fiind mult mai largă. Totodată, contrar curentului
neoclasic, chiar şi în cazul unei cereri inelastice, preţul nu poate fi ridicat
foarte mult de monopolist, pentru că, pe de o parte, el este supus ca orice
firmă concurenţei, şi, pe de altă parte, potrivit lui Rothbard, structura
intermitentă a cererii condiţionează deciziile acestuia.
[8] “In a merger, or in the formation of one corporation the stockholders, by majority
vote, form a decision-making organization. In the case of a cartel, however, disputes
arise among independent owning entities…to the extent that it has earned unusual
monopoly profits, outside firms and outside producers will enter the same field of
production. Outsiders, in short, rush in to take advantage of the higher profits. But
once the strong competitor arises the challenge it, the cartel is doomed... as a result,
the cartel must break up under the pressure of the newcomers’ competition .”
(Rothbard 2004, 652-653).
[9] Rothbard acceptă trei definiţii consecvente ale monopolului pe care le
aminteşte şi le pune sub lupa criticii austriece. Prima dintre ele rezidă în
însăşi etimologia cuvântului: mono (singur, unic) şi polein(a vinde) de unde
reiese unicul vânzător al unui bun  (definiţie corectă, însă extrem de restrictivă
spune Rothbard; am putea trage concluzia că oriunde există bunuri
diferite, producătorii lor sunt nişte monopolişti). În altă ordine de idei,
Rothbard susţine că, bunurile de pe piaţă sunt identice sau diferite în
funcţie exclusiv de aprecierea consumatorului şi îi critică aici, pe
economiştii care consideră că dintre două preţuri diferite (unul mai mare
şi altul mai mic) la acelaşi bun, consumatorul care alege preţul mai mare
se dovedeşte iraţional. Această concluzie este eronată în opinia lui
Rothbard deoarece consumatorul priveşte în mod esenţial diferit cele
două bunuri, şi simpla existenţă a două preţuri distincte demonstrează
că bunurile sunt de fapt diferite pentru acesta. “…consumers are not buying
not just a physical can of beans, but a can of beans sold in a certain store by certain
clerks, and this factors may (or may not) make a difference to them ” (pg. 666).Cea
de-a doua definiţie este cea din care reiese şi contribuţia austriacă la teoria
monopolului: monopolul este un privilegiu special acordat de stat
anumitor indivizi sau grupuri de indivizi de a exploata diverse resurse
(Rothbard este de acord cu această definiţie, fiind interesat în a evidenţia
antagonismul dintre piaţa liberă şi monopol). Definiţia a treia este una
cunoscută sau cel puţin anticipată deja de cititor, şi anume: monopolul
sau monopolistul este o persoană care obţine un preţ de monopol (o
definiţie care, spune Rothbard, are meritul de a fi îndreptat atenţia către,
poate cel mai important aspect al problemei monopolului – preţul de
monopol, preţ ce din punct de vedere austriac nu se poate stabili sau
identifica pe o piaţă).
[10] Şi, implicit imposibilitatea acesteia de a concura cu firma A. Este
vorba însă doar despre o imposibilitate a firmei B, nu şi a altor firme.
[11] “A typically cited case is the water supply of a city. It is supposed to
be technologically feasible for only one water company to exist for
serving a city. No other firms are therefore able to compete, and special
interference is alleged to be necessary to curb monopoly pricing by this
unity…Further more, there are no rational grounds by which we can
preserve a separate sphere for “public utilities” and subject them to
special harassment. Apublic utility industry does not differ conceptually
from any other, and there is no nonarbitrary method by which we can
designate certain industries to be “clothed in the public interest”, while
others are not”, (Rothbard 2004, 703).
[12] Teoria generală a acţiunii umane (Mises 1998, 3).
[13] În principiu, se ştie că patentul se aplică în general invenţiilor
tehnice, iar copyright-ul creaţiilor artistice. Rothbard crede însă că
această atribuire este făcută în mod accidental istoric, neavând o
importanţă critică în a releva diferenţele de jure dintre cele două.
[14] Şi, a apriori se concede ideea de imposibilitate unei creaţii identice.
“The crucial difference is that copyright is a logical attribute of property right on the
free market, while patent is a monopoly invasion of that right .” (Rothbard 2004,
748).
[15] “Some defenders of patents assert that they are not monopoly
privileges, but simply property rights in inventions or even “ideas”. But,
as we have seen, everyone’s property right is defended in libertarian law
without a patent. If someone has an idea of plan and constructs an
invention, and it is stolen from his house, the stealing is an act of theft
illegal under general law.” (Rothbard 2004, 749).

© Institutul Ludwig von Mises - România

Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale
Institutului Mises - România.