Tema I: Caracteristici ale integrării economice internaţionale:

abordări conceptuale

1.1. Apariţia termenului de integrare economică. Concepte cu privire la integrarea economică

internaţională

Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a pune la un loc, a
reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg.
în limba franceză "integrer" şi în limba engleză "to integrate" provin tot din latinescul "integro" şi au cam
acelaşi sens ca în limba română.
Preluat iniţial din matematică, termenul de "integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale
ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice.
După Concise Oxford Dictionaty, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un
întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a
stadiului de uniune.
în sens sociologic termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei interdependenţe
străine între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, sau, în planul socialului, fie o uniune din
mai multe grupări de indivizi.
în domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în corelaţia cu
organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri,
concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe
una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.
încercarea de găsi momentul de început al termenului de «integrare economică » în accepţiunea pe care o
vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu apare înainte de anii 1940.
Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul "integrare", dar sub
formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale.
în domeniul ştiinţelor politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la
finele anilor 1920. In documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim "solidaritatea economică".
E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de integrare economică
au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de Falke Hilgerdt, întitulată "Cazul
comerţului multilateral" şi de Antonin Basch cu titlul "Regionalismul economic european". în aceste
comunicări Hilgerdt vorbea despre "schimburile multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare
economică a ţărilor într-o manieră profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională la care ne
referim va fi obţinută prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în domeniul comerţului
exterior", iar Basch se ocupă de situaţia, în care, "comerţul intraeuropean ... e menit să genereze o mai
puternică integrare a economiei europene".
în săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a apărut de mai
multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei americane. Astfel, în planul
Marchall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi despre "nevoia de integrare şi coordonare
eficientă a programelor economice în regiunile critice" şi despre speranţa de "reintegrare a acestor ţări (ţările
europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional sănătos".
Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care termenul de
integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îl conferă termenului Paul Hoffman,
administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care, adresându-se Organizaţiei de Cooperare
Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa progreselor către o "integrare a Europei Occidentale" şi
explica demersul său în următoarele cuvinte: "substanţa unei astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe
unice în interiorul căreia restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea
fluxurilor de plăţi şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin înlăturate".
După ce ştim, sau credem că ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de integrare
economică, trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui concept.
Se poate spune că nu de definiţii ale termenului ducem lipsă, ci suferim de abundenţa unor definiri
contradictorii. Cei care utilizează conceptul sunt în principiu de acord cu o problemă, şi anume, că integrarea
poate fi înţeleasă atât ca un proces, cât şi ca o stare de fapt, la care se ajunge printr-o înlănţuire de
transformări. O întrebare care se pune este cu privire la ce anume poate face obiectul integrării: populaţii, zone
geografice, pieţe, producţii de bunuri, resurse etc.
Se mai ridică şi alte întrebări, cum ar fi: în ce constă substanţa integrării şi care ar fi criteriile esenţiale
care stau la baza deciziei de integrare? Care sunt simptomele potrivit cărora putem decide, dacă procesul a
început şi funcţionează corect sau este doar un deziderat? Răspunsurile la aceste întrebări sunt foarte variate.
In literatura de specialitate se conferă noţiunii de "integrare economică" numeroase sensuri.
Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice interstatale, este
cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor ansambluri economice tot mai
vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară a mărfurilor".'
Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "... absenţa discriminărilor sau
eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite ţări”.
B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de procese, prin care
diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.
"Dictionnaire de l'economie contemporaine" defineşte integrarea economică ca fiind "realizarea unei
unificări complete între economii mai înainte distincte.4
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă care
caracterizează integrarea economică.
O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces benevol de interacţiune
economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele, şi revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor economice şi crearea unui organism economic
unic.
Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde: crearea unui spaţiu
economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există o "piaţă comună";
consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale;
realizarea unor politici comune în domeniile economice, monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel
şi principiile de bază ale fenomenului integrării economice.
De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat de faptul că
premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice sunt strânse, la un grad
mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest proces.
 1.2. Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice
internaţionale

Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în formarea şi

funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter economic al statelor interesate,
acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce tind să se integreze.
Dintre aceste premise am putea numi:
• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei
de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.
De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale, ori numai între
ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în dezvoltare procesele de
integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică.
Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în dezvoltare cu toate că au loc, însă aceasta nu
permite de a face careva concluzii despre eficienţa lor.
Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere, parteneriat, preferinţe
comerciale etc, şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai puţin dezvoltată nu
vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai dezvoltate.
• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor
comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.
Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine, situate pe
acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport, Mai apoi la acest nucleu
integraţionist aderau şi alte state vecine.
• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul
dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.
Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de piaţă, nu pot să
se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de dezvoltare, că e necesar de a
lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă de bază este asigurarea cu apă şi
alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările, ce discută probleme privind mişcarea
interstatală a capitalului.
• Efectul de demonstrare.
în ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice
pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului).
Acestea exercită o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările
ce au loc în ţările integrate.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor
ţări post-comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind
pregătite pentru aceasta.
De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională sau subregională
este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, în condiţiile adâncirii
interdependenţelor economice dintre state.
In primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe fundalul
condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii adecvate
de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită fiecărei ţări
participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze progresul său economic în aceste condiţii.
în al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o strânsă legătură
cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care
impune transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a muncii,
precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări impune
lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a serviciilor,
rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan subregional, regional etc.
Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.
în al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi consecinţa
preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării economice
probleme comune cu care se confruntă.
 în al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază şi alte
motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor, complementaritatea lor
economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice respective, tendinţele hegemoniste
intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială de către partenerii a investiţiilor în zona dată
etc.
Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale dezvoltării
economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării economice internaţionale este o
realitate pe toate continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile
integraţioniste sunt numeroase:
1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării resurselor şi
disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea pieţelor
interne. Ea poate stimula astfel creşterea economică.
2. Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor moderne, cu
urmările sale pe planul eficienţei şi competitivităţii.
3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste determină
perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se transportul şi operaţiunile de
export import.
4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic de mare
însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale, precum
şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea presiunii concurenţiale asupra firmelor privind
eficienţa economică, socială şi ecologică, obligă la intensificarea proceselor de restructurare şi
inovare atât în domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor.
5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea concurenţei,
procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor externe, în vederea sporirii
posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor de asistenţă regională, pentru ameliorarea
poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe această bază pot avea loc modificării importante ale
structurii economiei statelor membre, apărând noi specializării, concomitente cu adâncimea
specializării existente.
6. In cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate deveni o cale
importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin funcţionarea organizaţiilor
integraţioniste regionale şi subregionale se poate micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în
curs de dezvoltare, prin consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor
naţionale, prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime Ia producţia de manufacturate
şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe pieţele externe.
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi, care nu este
posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită limitării resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi
apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţiinternaţionali foarte puternici. Exemplul cel
mai evident îl constituie ţările dinEuropa Occidentală. Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa
concurenţei SUA, Japoniei pe pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii
Economice Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi apere în comun
interesele. în concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe pozitive
asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru aderarea la o organizaţie
integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde intereselor fundamentale ale cetăţenilor şi, în
primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii unei strategii de creştere şi dezvoltare economică durabilă.
 1.3. Teorii ale integrării economice

A. Teoria uniunii vamale

Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici
un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe, precum
şi o legislaţie vamală comună.
Teoria uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluţie de la concepţia clasică la accepţiunea sa
modernă.
Teoria clasică a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale ''pure" ca grupări formate numai
prin "corectarea" taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică comercială.
încă din secolul al XVII-lea Colbert a reuşit să realizeze în Franţa o uniune vamală internă, suprimând
barierele care despărţeau cele 12 provincii interne. în acelaşi secol Anglia, Scoţia şi Irlanda constituie şi ele o
uniune vamală. Zollverein-ul (uniunea vamală) german 1-a inspirat pe Freidrich List la constituirea teoriei sale:
în 1834 acesta cuprindea 39 state, care au condus în 1871 la formarea Germaniei (primul Reich).
La rândul lor, cele 50 state ale SUA au constituit, după opinia lui P. Samuelson, o gigantică uniune
vamală.
în spaţiul românesc, într-un studiu publicat la Iaşi în revista "Propăşirea" Ion Ghica a susţinut necesitatea
unei uniuni vamale între cele două provincii româneşti, Moldova şi Muntenia, în scopul facilitării
schimburilor comerciale ale acestora; uniunea vamală respectivă s-a realizat odată cu unirea Principatelor
Române.
Remarcabile sunt contribuţiile teoreticienilor uniunii vamale din perioada interbelică.
în 1928, germanul H.A. Wirsching eliberează un istoric al proiectelor de uniune vamală a Europei, de la
mercantilismul secolului al XVII-lea şi liberalismul secolului al XIX (după congresul de la Viena - 1815),
până la izbucnirea primului război mondial. El analizează critic, subliniindu-le viabilitatea proiectelor de
uniune vamală dintre statele germane, colaborarea economică dintre Statele Europei Centrale, precum şi
ideea uniunii vamale în afara Europei.
în anul următor teoria uniunii vamale este reprezentată de Y. Le Troquer, A. Tibal şi L. Cocquet de la
Comitetul francez de studii pentru o potenţială uniune vamală europeană. Ultimul dintre ei a realizat sub
titlul Union douaniere europeenne un atlas economic al Europei, care conţine hărţi, notiţe, grafice şi
diverse statistici despre această problemă, utile şi în prezent cercetării fenomenului.
Jacopo Mazzei, într-un studiu publicat în 1930 şi întemeiat pe o bogată documentare, relevă căile cele
mai oportune prin care se poate ajunge la realizarea uniunii vamale, tarifele preferenţiale dintre ţările
respective şi raporturile acestor state cu alte ţări.
în această perioadă Victor Bădulescu sublinia, că "ideea de uniune vamală esle una din soluţiile posibile
pentru aşezarea de mâine a schimburilor economice dintre popoare". După V. Bădulescu, formele uniunii
vamale sunt:
• "uniunea vamală perfectă" - o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este suprimată, iar
schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale comune;
• "Uniunea vamală imperfectă" - ţările componente îşi păstrează independenţa lor tarifară sau
vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje diverse. Există însă bariere
vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
• "Uniunea vamală cu tarife preferenţiale" - instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentru
anumite produse în cadrul uniunii vamale.
De menţionat, că în practică prima şi a treia formă de uniune vamală, dintre cele prezentate, au fost
întâlnite mai frecvent.
De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a instituit între ele o uniune
vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţei Comune europene.
Din teoriile clasice ale uniunii vamale au fost preluate în etapele ulterioare mai multe idei.
Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii vamale
(coordonarea structurilor tarifare şi a politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi la aspectele
rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţială a gradului de bunăstare a statelor membre).
Reprezentanţii acestei teorii sunt J.Viner, J.Meade şi R.Lipsey.
J.Viner a impus din anul 1950 o distincţie netă între efectele de creare a comerţului (trade ceation) şi
efectele de deturnare a fluxului de mărfuri comerciale (trade diversion) în cadrul uniunii vamale.
In acelaşi deceniu J.Meade propune un model de echilibru parţial asupra sistemului economic aflat în
stare optimă: analiza efectelor uniunii vamale asupra repartiţiei produselor. Aspectele cele mai importante ale
modelului se regăsesc în următoarele aserţiuni:
• formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile partenerilor sunt
asemănătoare, decât dacă ele sunt diferite şi complementare;
• formarea unei uniuni are cu atât mai multe şanse de a fi realizată, cu cât cadrul general legislativ
este mai bine precizat;
• uniunea vamală va fi cu atât mai favorabilă, cu cât fiecare din parteneri va furniza mai multe
produse pe piaţă;
• fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le vinde şi
principalul client pentru produsele pe care le cumpără;
• uniunea vamală va fi cu atât mai avantajoasă, cu cât va fi mai largă;
• uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative.
De menţionat, că aserţiunile lui J.Meade, prin claritatea şi spiritul lor constructiv, pot constitui
obiectivele unei politici vamale eficiente .
R.Lipsey a extins modelul lui J.Meade, perfecţionându-1 şi generalizându-1 în anii 1957, respectiv 1970.
După R.Lipsey avantajele uniunii vamale sunt:
• specializarea în producţie conform teoriei costurilor comparative;
• realizarea de economii şi obţinerea unei eficiente economice;
• modificările favorabile din raporturile de schimb;
• creşterea ritmului dezvoltării economice.
Menţionând avantajele uniunii vamale, acestor autori nu au scăpat faptul că diminuarea barierelor
vamale între câteva ţări suprimă poate o discriminare între ele, dar face să crească această discriminare faţă de
terţi, ceea ce nu constituie un element de progres economic.
B. Teoria uniunii economice şi monetare
Se constată, că pasul următor, care trebuie efectuat după realizarea uniunii vamale este etapa uniunii
economice şi monetare. In cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării economice sunt:
politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar etc; libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea diferitelor programe;
concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.
Uniunea economică şi monetară este deci un pas intermediar în realizarea integrării economice.
B.Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:
1. "Zona economică de liber schimb" - ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele
vamale şi restricţiile cantitative dintre ele. In acelaşi timp, faţă de ţările din afara zonei de liber
schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie. Asemenea organizaţii sunt cele mai des
întâlnite în economia contemporană pe toate continentele: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS); Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ
Liber (NAFTA); în Asia - ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI).
2. «Uniunea vamală » - ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi
restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor individuale faţă
de terţi, printr-un tarif exterior comun.
Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale fac parte: Pactul Andin,
Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa Comună a ţărilor din zona Caraibelor, Sistemul Economic
Latino-American.
3. "Piaţa comună" - este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
Cel mai elocvent reprezintă Comunitatea Economică Europeană creată pe baza Tratatului de Roma
- 1957, în America Latină - MERCOSUR.
4. "Uniunea economică" - adaugă caracteristicilor pieţei comune încă una,
armonizarea politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei "uniuni
economice" cu timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară.
Uniunea Europeană este în prezent singura organizaţie integraţionistă de acest tip.
5. "Integrarea economică totală" implică unificarea politicilor monetare, fiscale,
sociale. Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi
supranaţionale veritabile. Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană,
procesul de integrare economică a cărei a determinat crearea unor instituţii
purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia Europeană, Parlamentul European,
Institutul Monetar European, Banca Centrală Europeană etc.
 P. Maillet a propus etapele posibile pe calea integrării: a) constituirea zonelor economice şi a uniunilor
vamale libere; b) piaţa comună, care adaugă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de producţie; c)
uniunea economică şi monetară, în care se ţine cont de "acţiunea marelui actor macro-economic care este
statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune naţională"; d) uniunea politică. "Moneda, bugetul, relaţiile
internaţionale - nota P. Maillet - sunt atributele clasice ale suveranităţii naţionale; o reducere a
competenţelor naţionale în aceste direcţii presupune o răspândire a organizaţiei politice a continentului".

C. Teoria uniunii politice

într-un discurs din 31 mai 1960 Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al Franţei, susţinea, că visul
Franţei era să contribuie la construcţia Europei Occidentale într-o grupare politică, economică, culturală şi
umană.
De Gaulle a relansat net ideea unei Europei integrate politic - "visul înţelepţilor şi ambiţia celor
puternici, care apare ca o condiţie indispensabilă pentru echilibrul lumii". După 1964, convins fiind de
prăbuşirea viitoare a celor două blocuri militare - NATO şi Tratatul de
la Varşovia - de Gaulle a reluat ideea unei "Europa de la Atlantic şi până la Urali", pe care o lansase iniţia] în
memoriile sale de după război: "Europa nu va putea să-şi găsească echilibrul şi pacea decât mijlocind asocierea
între Slavi, Germani, Gali şi Latini ...Unitatea Europei ar putea să fie pusă în practică sub forma unei
asociaţii organizate a popoarelor sale, începând din Islanda şi până la Istambul şi de la Gibraltar la Urali".
Astfel Charles de Gaulle a fost unul din primii susţinători ai teoriei uniunii politice, ca etapă finală a
integrării.
în opinia a mai multor cercetători ai integrării economice se consideră că acest proces trebuie să fie
urmat de o integrare politică. într-adevăr, integrarea economică o postulează pe cea politică şi îi creează
acesteia fundamentele, eliminând obstacolele şi făcând să apară interesele comune în realizarea celor două
forme de integrare. Integrarea politică devine obiectivul final al integrării economice.
Unii gânditori şi-au construit modelele teoretice asupra integrării politice influenţaţi direct de perioada
războiului rece. încă în 1962 americanul George Liska deducea că echilibrul biopolar (SUA-URSS) va
conduce la o tendinţă opusă integrării economice, la multiplicarea actelor de independenţă economică şi
politică, ceea ce de altfel, evoluţia istorică a şi confirmat.
Majoritatea teoreticienilor consideră că integrarea politică este pasul următor de la integrarea
economică. Există şi gânditori care sunt de părerea că integrarea economică este precedată în mod normal de
cea politică. Unii susţin, că integrarea economică este o revoluţie deplină în sensul politic, iar alţii sunt de
părerea, că atunci, când e vorba de integrarea europeană este dificil să separăm consideraţiile economice de
cele politice.
Bazele teoretice ale constituirii unei Uniuni Politice au fost puse în Tratatul de la Maastricht, care are
la baza edificiului său teoretic şi realizarea Uniunii Politice. în Tratat este subliniat, că Uniunea Politică se va
obţine prin:
• creşterea rolului Parlamentului european;
• Sporirea competenţelor comunitare;
• O politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne;
• O politică externă comună şi de securitate a statelor membre.
De menţionat, că integrarea nu este doar o problemă de bunăvoinţă şi de decizie administrativă.
Integrarea nu se decide, ci se realizează. Ea reprezintă expresia unei înalte conştiinţe a intereselor economice,
politice, sociale şi instituţionale a ţărilor care o efectuează.