Poezia "După melci", publicată în 1921, face parte din ciclul poemelor iniŃiatice, în care procesele de

cunoaştere tind să redobândească valoarea actelor primordiale, când incantaŃiile magice aveau putere
creatoare.Printr-o privire de ansamblu, se remarcă mai multe secvenŃe tematice în structura poeziei:
imaginea unei comunităŃi arhaice, în care copilul, prin tipologia celui ales, repetă procese de cunoaştere
fundamentale; nivelul mitic, al realităŃii primordiale, atemporale, în care se pătrunde prin invocaŃie
magică; dezlănŃuirea puterilor primordiale, pe care ucenicul vrăjitor nu le mai poate stăpâni; eşecul
repetării invocaŃiei magice pentru ameliorarea răului comis printr- un proces inadecvat de
cunoaştere.Poemul începe cu o confesiune marcată de inocenŃa copilului de odinioară: ,,eram mult mai
prost pe atunci ...’’. Poemul ne încântă mai departe şi ne anunŃă că inocentul copil merge în pădure. În
acest cadru natural el dă peste un melc cu care vrea să se joace. Încearcă descântecul binecunoscut de
copii pentru a-l scoate din găoace:,,Melc, melc,/ Corobelc,/ Ghem vărgat/ Şi ferecat;/ Lasă noaptea din
găoace,/ Melc nătâng, şi fă- te-ncoace.’’

ProiecŃia în spaŃiul magic este susŃinută prin forma baladescă a discursului poetic. Mai întâi apare
copilul năzdrăvan, care iese în lume, prin selecŃie succesivă, aparent mai puŃin înzestrat de natură:
"Dintr-atâŃia fraŃi mai mari:/ Unii morŃi/ AlŃii plugari;/ Dintr-atâŃia fraŃi mai mici:/ Prunci de treabă,/
Scunzi, peltici,/ Numai eu. răsad mai rău/ Mai năuc, mai nătărău/ Dintr-atâŃia (prin ce har?)/ Mă
brodisem şui, hoinar." Ieşirea din rând, din matcă arată nevoia de compensare a fiinŃei, de împlinire,
prin cunoaştere adâncă, prin intrare în orizontul nevăzut al lumii, în vremurile mitice, ale creaŃiei
primordiale.Reconstituirea hărŃii mitologice determină o adevărată aventură, în care copilul, lipsit de
capacitatea de înŃelegere transcendentă, ratează cu uşurinŃă, prin predestinare: "Eram mult mai prost
pe-atunci...". Melcul apare ca un pretext de a reconstitui lumea vegetală perfectă, de a o transforma
după dorinŃa copilului. O voce tainică, încântătoare, ademeneşte "melcul blând", situat on mormântul
"de foi ude,/ Prin lăstari şi vrejuri crude", pe care omul vine "să-l dezgroape", adică, prin vocaŃie
demiurgică, să trezească spiritul ascuns al Increatului. Prin invocarea unui totem, copilul se joacă, fără a-
şi da seama de fragilitatea formelor biologice, cu acest ghem de viaŃă, încercândă descopere, prin
dezghiocarea lui, întregul Univers: ‘’-Melc, melc,/ Cotobelc,/ Ghem vărgat/ Şi ferecat;/ Lasă noaptea din
găoace/ Melc nătâng, şi fă-te-ncoace." Copilul joacă aici rolul unui ucenic vrăjitor care dezlănruie forŃele
negative ale adâncurilor, fără posibilitatea de a le mai opri

Melcul, ieşit din cochilie la auzul descântecului, este surprins de ger şi de cumplita vânzoleală a firii şi
degeră. Degringolada elementelor naturii este stârnită de tulburarea ordinii magice: "Toată noaptea
viscoli.../ încă bine n- ajunsesem/ Că porni, duium, să vie/ O viforniră târzie/ De Păresimi.".Retragerea
din faŃa avalanşei hibernale este benefică pentru copil: "Şi trudit,/ Lângă vatră prigonit/ Privegheam
prelung tăciunii". Viul, om sau melc, este incapabil să reziste furiilor naturii, într-un moment în care
puterile magice au scăpat din stăpânirea omului: "Melcul, prost, încetinel?/ Tremură-n ghioacă,varga."
Crucificarea melcului, ca principiu al biologicului, este totală: el este prins, în "zale reci", de o "nuia", iar
"o frunză moartă" îi Ńine loc de mormânt.Un tablou al unei morŃi cotidiene, fără putere de resurecŃie.
Copilul,tulburător al liniştii de la începuturi, este incapabil să resusciteze melcul, să-i dea din nou viaŃă:
"- Melc, melc, ce-ai făcut/ Din somn cum te-ai desfăcut?/ Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută... Ea
glumea!" în postura unui demiurg spontan, improvizat, copilul încearcă în zadar să redea viaŃa fragilei
fiinŃe: puterea supremă, de naştere şi de viaŃă eternă, aparŃine demiurgilor autentici,nu înşelători sau
improvizaŃi. Un fenomen atât de simplu ca moartea nu poate fi eliminat de fiinŃe cu o putere magică
redusă, instinctivă. De aceea, carcasa materială a melcului se sfărâmă cu zgomot: "Două coarne de
argint,/ Răsucit să fărâmară." Amintirea acestei încercări, de a dezlănŃui magicul, divinul,sălăşluieşte de
acum numai în memorie: melcul este luat şi conservat în podul casei, iar timpul se aşterne asupra
faptelor tragice, situate treptat într-un trecut îndepărtat: "- Iarna coarnele se frâng,/ Melc nătâng,/ Melc
nătâng!" Epitetul de "nătâng" poate fi extins, prin extrapolare, asupra întregii lumi biologice, incapabilă
de a redobândi nemurirea iniŃială. Prin urmare, în poemul "După melci" asistăm la o reiterare, în forma
ludică, a mitului nemuririi, al lui Ghilgameş, din epopeea akkadiano-sumeriană.În poemul ,,După melci’’
joaca nevinovată a unui copil, care din păcate are efecte tragice,devine pentru el o experienŃă de
cunoaştere, o iniŃiere. Evenimentul tragic ete plin de onvăŃăminte pentru copil, îl pregăteşte pe acesta
pentru viitor.