MINISTERUL EDUCAŢIEI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA de STAT din MOLDOVA

Facultatea : Științe economice

Departamentul: Finanțe și bănci

REFERAT

Apariţia, funcţiile şi operaţiunile Băncii Centrale.

A studentei : an.1 gr.CON 1703 , Cerlat Doina

Coordonator: lec.univ.: Cristina Lachi

Chişinău 2017

1
Cuprins :

Inroducere …………………………………………………………………………3
Capitolul 1 .Aparitia Functiilie si Operatiunile Bancilor Centrale………….….4
1.1. Aparitia Bancii Centrale……………………………………………..4
1.2. Functiilie Bancilor Centrale …………………………………………7
1.3. Operațiunile Băncilor Centrale……………………………………...18
Capitolul 2. Organizarea, structura ,functiile si operatiunile
Bancii Nationale a Moldovei……………………………………..23
2.1. Istoria Băncii Naționale a Moldovei………………………………...23
2.2.Funcțiile și Operațiunile Băncii Naționale a Moldovei…….………..24

Concluzie………………………………………………………………………..…26
Bibliografie……………………………………………………………………..….27

2
Introducere

Scopul acestei lucrari constă în delimitarea faptului că o bancă centrală este o bancă națională
care oferă servicii financiare și bancare guvernului și sistemului bancar comercial. Aceasta este
responsabilă și de emiterea de monedă națională; conform Băncii Centrale Europene, “o bancă
centrală este o instituție publică care administrează moneda unei țări sau a unui grup de țări și
controlează rezerva de bani – cantitatea de bani din circulație. Obiectivul principal al
majorității băncilor centrale este stabilitatea prețului. În unele țări, băncile centrale sunt
obligate prin lege să acționeze în sprijinul ocupării totale a locurilor de muncă.
Unul dintre instrumentele principale ale oricărei bănci centrale este stabilirea ratelor dobânzilor
– „costul banilor” – în cadrul politicii sale monetare. 
 O bancă centrală nu este o bancă comercială. O persoană nu poate deschide un cont sau solicita
un împrumt de la o bancă centrală, fiind instituție publică nu este motivată de profit.
În schimb, aceasta funcționează ca bancă pentru băncile comerciale, influențând astfel fluxul de
bani și de credite din economie în vederea asigurării stabilității prețurilor. Băncile comerciale pot
recurge la banca centrală pentru împrumuturi ce acoperă, de obicei, nevoi pe termen foarte scurt.
Pentru a lua bani cu împrumut de la banca centrală, băncile comerciale trebuie să ofere garanții –
un activ, precum o obligațiune guvernamentală sau o obligațiune corporativă, care are o anumită
valoare și care garantează rambursarea banilor împrumutați.

Întrucât ar putea acorda împrumuturi pe termen lung în schimbul unor depozite pe termen scurt,
băncile comerciale se pot confrunta cu probleme de „lichiditate” – situație în care acestea dispun
de banii necesari pentru a rambursa datoria, dar nu îi pot transforma rapid în numerar. În acest
caz, o bancă centrală poate interveni în calitate de „creditor de ultimă instanță”, contribuind
astfel la menținerea stabilității sistemului financiar. Pe lângă politica monetară, băncile centrale
pot îndeplini o mare varietate de atribuții. De obicei, acestea emit bancnote și monede, asigură
adesea buna funcționare a sistemelor de plăți pentru bănci și instrumentele financiare
tranzacționate, administrează rezervele valutare și dețin un rol în informarea publicului cu privire
la starea economiei. Multe bănci centrale contribuie, de asemenea, la stabilitatea sistemului
financiar prin supravegherea băncilor comerciale pentru a asigura că respectivii creditori nu își
asumă prea multe riscuri.

3
 Capitolul 1 . Aparitia Bancilor Centrale
1.1.Aparitia Bancii Centrale
Bancile Centrale reprezinta institutii publice, care indeplinesc functii de autoritate monetara ,
referitoare la reglementarea , reglarea si supravegherea functionarii sistemului bancar, in scopul
asigurarii ofertei de moneda conform nevoilor economiei.
Bancile Centrale au aparut pe doua cai :
- Pe cale evolutiva , in sensul ca intr-un proces lent o banca comerciala a capatat atribute ,
responsabilitati si autoritate specifice , transformandu-se in banca centrala , precum Banca
Angliei , in acest caz fiind dificil de spus cand banca a incetat sa fie banca comerciala devenind
Banca Centrala;
- Pe cale constitutiva , fiind instituita de la inceput ca Banca Centra;a , precum Banca Centrala a
S.U.A. (Sistemul Federal de Rezerve).
In calitate de Banca Centrala , orice banca isi subordoneaza activitatea sa intereselor publice ,
operand ca institutie publica , indiferent de detinatorii actiunilor.
Initial nu a existat o delimitare intre bancile comerciale si cele de emisiune. Aceleasi banci
efectuau atat operatii de mobilizare a disponibilitatilor banesti si de acordare de credite , cat si
operatii de emisiune a bancnotelor. Astfel emisiunea era realizata concomitent de un numar mare
de banci si deoarece bancnotele erau convertibile activitatea de emisiune nu constituia un
privilegiu.
Ulterior , in cadrul sistemelor bancare moderne, s-a produs separarea operatiunilor de emisiune ,
emisiunea bancnotelor fiind centrala la un numar tot mai redus de banci, devenind in final
monopolul unei singure banci sau al catorva banci integrate intr-un sistem unitar, ca in cazul
S.U.A. , unde , din 1913 , s-au instituit 12 banci federale de rezerve.
In decursul timpului , potrivit naturii proprietatii capitalului propriu , se disting mai multe
categorii de banci de emisiune:
- Banci de emisiune private;
- Banci de emisiune ale statului;
- Banci de emisiune mixte.
Primele banci de emisiune au fost private astfel, Banca Angliei (1694) a aparut ca o societate pe
actiuni privata , dar care acordand imprumuturi mari statului , a primit de la acesta privilegiul
emisiunii bancnotelor. In alte tari , cum ar fi Rusia , Suedia, Finlanda, Australia, Bulgaria bancile
de emisiune s-au constituit ca banci de stat Bancile de emisiune cu capital propriu mixt aveau
rolul de a mobiliza atat capitalul particular , cat si al statului , in acest sens exemplificative sunt
bancile de emisiune din SUA , Belgia, Romania. Cu timpul bancile de emisiune cu capital
integral de stat s-au generalizat.
Banca de emisiune , prin importanta activitatii sale privind determinarea starii monetare la nivel
macroeconomic si microeconomic , prin influentele pe care le poate exercita asupra celorlalte
institutii financiar-bancare si asupra economiei , detine o pozitie prioritara in cadrul oricarui
sistem bancar. Prin functiile pe care le indeplineste , prin multiplele legaturi stabilite cu celelalte
banci , si prin aceasta , cu intreaga lume , banca de emisiune reprezinta asa – zisa placa turnata a
sistemului bancar. Pozitia care o detine si rolul sau major im cadrul sistemului bancar justifica pe
deplin atribuirea denumirii de banca centrala sau banca a bancilor, fiind amplu implicata in
emisiunea monetara , in procesul de creditare si de influentare a economiei prin moneda si
credit , in operatiunile cu valute , in cele bursiere si in alte operatiuni importante din punct de
vedere monetar si al creditului.
4
Obiectivele Bancii Centrale sunt:
- Controlul , reglarea de moneda si a ratelor dobanzii , care reprezinta obiectivul fundamental ,
scopul activitatii Bancii Centrale;
- Supravegherea sistemului bancar si prevenirea falimentelor bancare, care reprezinta obiectivul
conditional al Bancii Centrale.
Apariţia banilor în economie a impus crearea unei instituţii care să asigure emisiunea, dar şi
supravegherea circulaţiei în bune condiţii a acestora. Pe de altă parte, funcţionarea instituţiilor
statului, a condus la nevoia acoperirii cheltuielilor suplimentare prin emisiune monetară. Ca
urmare, crearea autorităţii monetare a avut la baza monopolul emisiunii deţinut de stat la
momentul respectiv. Existenţa băncii centrale, ca instituţie ierarhică superioară celorlalte
instituţii bancare, s-a impus tocmai ca urmare a nevoii coordonării activităţii bancare în
economie, dar şi ca urmare a intensificării presiunilor inflaţioniste la nivel internaţional.
Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele comerciale creează
o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece chiar volumul monedei
scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din urmă.
Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau, altfel spus,
moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de
monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de
capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care
implică posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală.

Primele Banci Centrale din lume

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt structurate pe doua nivele,
respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar, denumite şi bǎnci de sistem. Apariţia
tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVIII s-a bazat pe bǎncile comerciale
existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de cǎtre guvernele ţǎrilor respective, rolul de “bancher” al
statului, cum a fost cazul Olandei şi al ţǎrilor scandinave.În alte ţǎri bǎncile centrale s-au infiinţat
pentru a emite moneda necesarǎ rǎzboaielor sau pentru a urmǎri stabilitatea monetarǎ dupǎ
cheltuielile generate de de rǎzboaie, prin emisiunea de titluri guvernamentale.Analiza
cronologicǎ a bancilor centrale evidenţiazǎ cǎ acestea s-au constituit prin transformarea unor
bǎnci comerciale, prin dobândirea gradualǎ a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de
moneda, şi prin acceptarea responsabilitaţii de împrumutǎtor de ultim resort.La începutul
formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de bǎncile
comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de mobilizare a disponibilitaţilor
bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de emisiunea bancnotelor. Drept rezultat,
emisiunea era realizatǎ concomitent de un mare numǎr de bǎnci. Astfel în perioada
convertibilitaţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al bancii centrale,
treptat, însǎ, prin concentrarea emisiunii de monedǎ la nivelul unei singure bǎnci are loc şi o
delimitare între cele doua tipuri de autoritaţi bancare.Acest proces poate fi situat, în timp,
la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie economicǎ şi socialǎ a ţǎrilor.
Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694,sub formǎ de societate privatǎ pe
acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar în 1863 băncile naționale din S UA
instituirea monopolului asupra emisiunii,prin reglementari ale statului, s-a realizat mai
tîrziu,printr-o serie de legi ,care au marcat evolutia sistemelor monetare.
Deși ,în perioada actuala,băncile centrale ale tuturor țărilor ,cu excepția celor 12 bănci federale
de rezervă din SUA, sunt bănci cu capital de stat,de-a lungul evoluției lor în timp,s-au identificat
mai multe categorii de bănci,în funcție de proviniența capitalului .Astfel,în Anglia ,banca de
5
emisiune a fost cu capital privat;în Suedia,Finlanda,Austria,Bulgaria,băncile s-au constituit prin
participarea capitalului de stat,iar în țările,precum Romania și Belgia,capitalui băncilor a fost
mixt.
Banca Angliei: s-a infiintat prin Decret al Parlamentului, in anul 1694, intr-un moment in care
tara avea nevoie de bani ,pentru a castiga razboiul cu Franta.Initial,bancii Angliei i s-a acordat
dreptul de functionare pe o perioada limitata de timp,respectiv, 10 ani, in decursul careia avea
dreptul sa efectueze tranzactii cu aur,argint si sa emita bancnote in suma egala cu marimea
capitalului. In anul 1709, bancii i se reinnoieste dreptul de functionare si i se asigura pozitia de
monopol asupra emisiunii de bancnote in Londra. In decursul razboaielor napoleonene, Banca
Angliei a inregistrat o perioada de inovatii financiare. Incapand cu anul 1847, banca isi asuma
rolul de imprumutator de ultim rang si procedeaza la ajustari ale ratei de dobanda, pentru
stabilizarea pietei monetare.In anul 1946, Banca Angliei este nationalizata, devenind
Departament al trezoreriei britanice.
Banca Frantei: a fost creata in anul 1799,in contextul nevoilor sporite de moneda pentru
finantarea razboaielor napoleoneene.Initial,capitalul provenea de la bancile de scont din Paris, de
la institutia numita Casa de conturui si o parte provenea de la populatie,fiind obtinut pe calea
subscriptiei publice.in anul 1803,banca detinea privilegiul de-a emite bancnote in Paris; in
decursul perioadei 1841-1848, au fost deschise 15 sucursale in provinciile tarii,in anul 1900
avand 411.Nationalizarea bancii Frantei s-a produs in anul 1945.
Banca Japoniei-in anul 1882,guvernul japonez a creat banca centrala dupa modelul bancilor
centrale europene.A fost organizata ca societate pe actiuni cu un capital ,care era detinut de stat
in proportie de 50%.Inca din momentul constituirii,banca a detinut monopolul asupra emisiunii
monetare si si a actionat ca imprumutator de ultim de rang.Inca de la inceput a indeplinit rolul de
agent fiscal al statului, reuşind să stabilizeze fluctuaţiile sezoniere şi regionale ale veniturilor
bugetare si a administrat rezerva de aur a tarii.
Sistemul Federal de Rezerva a fost creat in anul 1913 si reprezinta Banca centrala a SUA.Acesta
formeaza un sistem compus din 12 banci centrale nationale,care indeplinesc functii de banca a
bancilor,si imprumutator de ultim rang,in relatie cu bancile de rang secundar din sistemul bancar
american. FED detine monopolul asupra emisiunii de bancnote care sunt desemnate cu titlul de
Federal Reserve Notes. Potrivit reglementarilor din anul 1980,cu privire la controlul monetar,
FED are dreptul de-a solicita bancilor constituirea de rezerve obligatorii.
Rezulta ca bancile centrale s-au constituit in momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie
economicǎ şi socialǎ a ţǎrilor. Banca suedeză Riksbank, fondată în 1668, este considerată prima
bancă centrală, deşi istoricii susţin că prima bancă centrală, în accepţiunea de astăzi, a fost Banca
Angliei, infiintata in anul 1694 sub formǎ de societate privatǎ pe acţiuni.
Prin importanţa activitaţii desfasurate de banca centrala la nivel micro şi macroeconomic si, prin
influenţele pe care le poate exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra
economiei, în general,aceasta institutie detine o poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem
bancar.

6
Tabel 1.1.Primele bănci centrale din lume aparute inainte de anul 1900.

[Kiriţescu,C. Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui.- Bucureşti: Editura

Enciclopedică,1997.- p.406]
Existenta bancii centrale, ca institutie ierarhica superioara celorlalte institutii bancare, s-a impus
tocmai ca urmare a nevoii coordonarii activitatii bancare in economie, dar si ca urmare a
intensificarii presiunilor inflationiste la nivel international Deşi, în perioada actualǎ, bǎncile
centrale ale tuturor ţǎrilor, cu excepţia celor 12 bǎnci federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu
capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în
funcţie de provenienţa capitalului, Astfel,in Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat, în
Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat,
iar în ţǎrile, precum România şi Belgia, capitalul bancilor a fost mixt.

1.2. Functiile Băncilor Centrale.

Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:

 Funcţia de emisiune;
 Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
 Funcţia de bancǎ a bǎncilor;
 Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;
 Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;
 Funcţii economice ocazionale;
Functia de emisiune
Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a
sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin atribuirea
acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci încadrate într-un
sistem federal.

7
 Monopolul emisiunii provine din vechiul drept de batere a monedei, care a fost atribuit, de-a
lungul timpului, suveranilor, în detrimental celorlalţi demnitari ai regatelor sau
imperiilor.Obţinerea acestui monopol a reprezentat unul dintre momentle esenţiale ale
construcţiei statelor moderne. În secolul al XVII- lea, datorita unei insuficienţe a cantitǎţii de
metale preţioase faţǎ de creşterea dimensiunilor producţiei, anumite bǎnci au procedat la
emisiunea de bilete de bancǎ, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri care
atestau existenţa de cantitǎţi de metal monetar în depozite bancare. Acestea au dobîndit ulterior
putere liberatorie legalǎ.

Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în 1656, când banca centralǎ a eliberat
deponenţilor bilete de bancǎ, la purtǎtor, fǎrǎ dobândǎ, care puteau circula ca instrumente de
plata. Datorita emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment în 1776, dar rolul sǎu a
rǎmas considerabil, prin realizarea unei inovaţii în domeniul plǎţilor.

O a doua experienţǎ a avut loc în Anglia, unde în perioada 1640-1694 se produce transformarea
bǎncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi depozite, de a sconta
efecte şi de a emite bilete la purtǎtor. În 1697, Banca Angliei obţine monopolul de emisiune
monetarǎ asupra Londrei.Prin legea lui Robert Peel din 1844 s-a stabilit pentru Anglia un sistem
în care emisiunea bancnotelor, dincolo de un anumit nivel, trebuia sǎ beneficieze de o acoperire
în aur de 100%. Aceastǎ lege s-a bazat pe principiile şcolii “monetare”, şi sistemul a durat pânǎ
în anul 1931, când a fost suspendatǎ convertibilitatea în aur a lirei sterline. A fost un sistem
auster de emisiune, în care, pentru a asigura stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor,au fost
îngreuiate accesul la emisiunea monetarǎ şi adaptarea la necesitǎţi a stocului de monedǎ.

În schimb, celelalte bǎnci de emisiune de pe continental European au adoptat în general

principiile şcolii “bancare”. Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din
valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiunile de convertire, iar emisiunea bancnotelor
s-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. Aceste principii au fost adoptate şi de autorii
legii de înfiinţare a BNR.

În comparaţie cu şcoala monetarǎ, punctele de vedere ale şcolii bancare sunt considerate mai
realiste, fapt ce a permis şi o bunǎ “aprovizionare” cu bani a economiei.

Acoperirea în aur a emisiunii monetare a fost treptat redusǎ, întrucât numai o parte a deţinǎtorilor
de semen bǎneşti apelau la convertire. Multǎ vreme, stocul de acoperire în aur a reprezentat 41%
din masa monetara, apoi el a coborît la 33%, la 25%, pentru ca în final, aceastǎ prevedere, care
de cele mai multe ori devenise pur formala sǎ fie abolitǎ.

8
 Emisiunea monetarǎ este în present separatǎ de aur, nu doar în unele ţǎri, ci pe plan
generalizat. S-a elaborat şi se aplicǎ alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În acest
scop banca de emisiune apeleazǎ la o serie de pârghii monetare şi de credit specifice, urmǎrind
prin aceasta transpunerea în practicǎ a obiectivelor unor politici monetare adecvate (rezervele
minime obligatorii, rata de rescont, operaţiunile de open-market,cumpǎrarea şi vinderea
devizelor).

În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare ca mijloace
legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ, dimensiunile, greutatea,
desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monezilor. În virtutea aceluiaşi drept,
banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor, baterea monezilor metalice şi punerea lor în
circulaţie, precum şi retragerea şi distrugerea însemnelor monetare retrase.De asemenea,banca
centralǎ poate dispune anularea sau retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede
metalice care au fost emise şi , în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne
monetare.

Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabileşte obligaţia ca tranşa
de numerar aflatǎ în circulaţie, emisa de BC, peste nivelul rezervelor internaţionale, sǎ fie
acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în portofoliul de investiţii, prin active rezultate din
credite acordate bǎncilor şi altor personane juridice, în condiţiile legii, sau prin cecuri, cambia şi
alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.

Funcţia de banca a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice

Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile statului, ale cǎror
solduri figureazǎ în pasivul bilanţului.

Bǎncile de emisiune, prin unitaţile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului, în conturile
lor, la nivel central, reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ, statul este pentru banca
de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite.Titlurile de credit emise de cǎtre stat în
postura sa de debitor(bonuri de tezaur, titluri de rentǎ, obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre
activele bǎncilor de emisiuni.

În ţǎri precum Franţa, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezorǎriei asigurǎ operaţiunile de
încasǎri şi plǎţi, rolul bǎncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. În Anglia, Tezaurul deţine
un cont deschis pentru operaţiunile din întreg teritoriu, dar banca centralǎ este cea care asigurǎ
încasǎrile şi plǎţile. Un sistem diferit se manifesta în SUA, unde bǎncile private intervin în
9
circuitul fondurilor statului. Tezaurul deţine conturi deschise în numele sǎu la bǎncile de rezerve
federale, iar acolo unde nu existǎ acestea, la marile bǎnci private, denumite ”depozitari generali”.
În plus, alte bǎnci denumite “ depozitari speciali”, care au achiziţionat pentru ele sau pentru
clienţii lor titluri guvernamentale, crediteazǎ un cont al Tezaurului, deschis în numele bǎncii de
rezervǎ a destrictului respectiv.

În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice, banca centralǎ joacǎ
un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. Astfel, în activul BC
figureazǎ creanţele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipǎri asupra veniturilor fiscale, fie
acoperiri parţiale ale deficitului bugetar. În al doilea rând, sunt înregistrate creanţele asupra
guvernului, care benefeciazǎ de sprijin la un nivel plafonat de legea bugetarǎ anualǎ. De
asemenea, BC finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin achiziţia de titluri publice pe piaţa de
“open- market”.

Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale îndeplinesc rolul
esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, BC
organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi, administreazǎ datoria publicǎ şi plata
anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-o mǎsurǎ considerabila,
funcţia de banca a statului.

În cazul BNM , aceasta în calitate de bancǎ a statului are mai multe atribuţiuni, printre care
aceea de acorda împrumuturi statului român.Astfel, B.N.M. deschide trezoreriei un cont current,
pentru a asigura acesteia suficientǎ flexibilitate în gestionarea bugetarǎ curentǎ. Art. 29 alin.3
prevede cǎ B.N.M. poate acorda trezoreriei împrumuturi pe termen de maxim 180 zile şi în
condiţii de dobândǎ în vederea acoperirii decalajului temporar dintre încasǎri şi plǎţi din contul
current general al acesteia. Totalul acestor împrumuturi nu poate sǎ depǎşeascǎ 7% din veniturile
bugetului de stat realizate în anul precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate şi
nerambursate nu poate depǎşi dublul capitalului B.N.M şi fondul de razervǎ.

Potrivit art. 28 alin.1 din statut, B.N.M are obligaţia de a administra contul current general al
trezoreriei statului, fǎrǎ a percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate, dar cu obligaţia de a
pǎti dobânzi pentru disponibilitǎţile din acest cont.

Deasemenea, B.N.M. poate acţiona ca agent în contul statului în urmǎtoarele situaţii: plasarea
emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului roman; exercitarea
funcţiei de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat; plata capitalului,

10
dobânzilor, comisioanelor şi aspezelor aferente; executarea decontǎrilor în contul current general
al trezoreriei statului.

Tot în calitate de bancǎ a statului, B.N.M. participǎ în numele acestuia la stabilirea şi

dezvoltarea relaţiilor financiare internaţionale .

Funcţia de bancǎ a bancilor

Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi, srtîns legate între ele, pe care le desfaşoarǎ banca centralǎ.

1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi debitor, şi
pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare.
2. dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanţare, atunci banca
cenralǎ poate , în anumite condiţii, sǎ furnizeze resursele necesare, alimentând piaţa
monetarǎ. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi lichiditǎţi de pe piaţǎ,
dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.
3. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa monetarǎ şi
rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ
BC poate, în majoritatea ţǎrilor, sǎ procedeze la refinanţarea prin operaţiuni de rescontare, prin
acordare de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpǎrarea titlurilor, în cadrul operaţiunilor
de “open-market”

În procesul scontǎrii şi rescontǎrii se creazǎ o legǎturǎ între creditul commercial, creditul

bancar şi emisiunea monetarǎ.Ea este şi o componentǎ a relaţiilor dintre bǎncile comerciale şi
banca de emisiune, o expresie concludenta a rolului de “bancǎ a bǎncilor” îndeplinit de cǎtre
banca de emisiune.

Metoda tradiţionalǎ de finanţare directǎ este rescontarea. Prin aceastǎ tehnicǎ, banca centralǎ
resconteaza efectele eligibile, prezentate fie derect de cǎtre bǎnci, fie de cǎtre intermediari sau
case de rescontare. Acest mod de refinanţare a avut întotdeauna rezultate favorabile în ţǎrile
anglo-saxone şi în cele latine.În acest context, este necesar un plafon de rescontare, dincolo de
care refinanţarea BC devine foarte scumpǎ. Atunci când macanismul rescontǎrii este foarte
importanat, rata dobânzii practicatǎ de BC la rescontare joacǎ rolul director şi reprezintǎ pivotal
întregului sistem bancar.

De asemenea, banca centralǎ poate proceda la acordarea de avansuri garantate prin titluri pe
care le preia în pensiune sau le cumpǎrǎ. Astfel, în Germania modul tradiţional de refinanţare îl

11
constituie avansurile garantate cu titluri cumpǎrate, denumirea datǎ acestor avansuri sunt credite
de Lombard. Rata dobânzii practicatǎ la operaţiunile de Lombard este mai mare decât rata de
rescont. În acelaşi sens acţioneazǎ “ casele de scontare” britanice, care practicǎ împrumuturi de
minim 7 zile, garantate cu titluri: bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat.În Franţa, unde rescontul
este din ce în ce mai puţin utilizat, se practicǎ douǎ tehnici: pensiunea de titluri pentru 7 zile şi
împrumuturile zilnice, preferate în perioada de tensiune asupra monedei şi atunci BC trebuie sǎ
controleze nivelul dobânzilor.

Indiferent dacǎ titlurile sunt achiziţionate sau constituie doar o garanţie, aceste avansuri au
drept scop refinanţarea bǎncilor, conducând la ceea ce se numeşte piaţa de refinanţare prin titluri
sau open-market.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de autoritate, de “for
monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte
bǎnci trebuie şa le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de lichiditate, nivel relative al
fondurilor proprii, coeficienţi de dispersie a riscului.

Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile monetare din
fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate.

În unele ţǎri, politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menţinere a

stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei ,iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ
acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de “for monetar”, care
adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care celelalte bǎnci trebuie
sǎ le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de lichiditate, niveluri relative al fondurilor
proprii , coeficienţi de dispersie a riscului.

Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare

Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale:

 Asigurarea ,singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar, a schimbului de

monedǎ naţionalǎ în devize;
 Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;
 Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.

12
 Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilitaţii nestânjinite a bancnotelor în metal
monetar ca şi a circulaţiei libere a aurului între ţǎri a blocat mecanismele de autoreglare a masei
monetare în circulaţie, ca şi tendinţele de echilibrarea automatǎ a balanţei de plǎţi cu strǎinǎtatea.

Banca de emisiune, ca centru valutar al ţǎrii, dobândeşte atribuţii pe linia aplicǎrii politicii
valutare a statului sub forma unor restricţii valutare(a contingentǎrii importurilor şi controlul
plǎţilor în devize, a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare din exporti) sau aplicǎrii unor
stimulente la export de genul primelor la export, al subvenţionǎrii axportului.

În anumite ţǎri, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca centralǎ, iar
piaţa valutarǎ nu funcţioneazǎ liber.Toate schimburile de moneda naţionalǎ, în orice
devize,trebuie sǎ se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexa a bǎncii
centrale,numai tranzacţiile în scopuri turistice putând fi efectuate liber.

În toate ţǎrile,bǎncile centrale, la concurenţǎ cu bǎncile comerciale, furnizeazǎ devize agenţilor

economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive, comparative cu cele impuse de celelalte
bǎnci. Totodatǎ, bǎncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în perioadele de practicare
a cursurilor libere, întrucât sunt obligate sǎ garanteze convertibilitatea monedei naţionale în
devize, la cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe. În acest scop, bǎncile apeleazǎ la
propriile reserve valutare, apeleazǎ la împrumuturi de la alte bǎnci centrale, iar în situaţiile
critice, procedeazǎ la ajustarea paritǎţilor, respective la subevaluarea şi supraevaluarea anumitor
monede.

Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea bǎncilor centrale deţin în primul rand o
rezervǎ de aur, consideratǎ drept o remanenţǎ a epocii în care emisiunea era garantatǎ cu acest
metal.Dupǎ liberalizarea pieţei aurului, bǎncile centrale au intervenit liber pentru obtinerea de
metale preţioase pe care le considerau utile. De la o ţarǎ la alta apar o serie de diferenţe:valoarea
deţinerilor de aur este sporitǎ comparative cu restul rezervelor în activul bilanţului Bancii
Franţei şi al Italiei, în timp ce în cazul Deutsche Bundesbank acestea reprezintǎ doar 1/6 din
active.

State precum SUA, Franţa, şi Germania nu şi-au utilizat niciodatǎ rezervele de aur.

Alǎturi de aur, bǎncile centrale deţin devize strǎine, pe care le obţin din operaţiile de schimb,
efectuate în poziţia de monopolul sau cea de concurenţǎ.În gestionarea acestor reserve bǎncile
centrale urmǎresc divizarea riscurilor, evitând orice concentrare a rezervelor într-o singurǎ
monedǎ. În plus, acestea au responsabilitǎţi internaţionale particulare, respective în sistemul
cursurilor fixe- responsabilitatea provine din obligaţii, iar în sistemul cursurilor flotante-prin
13
solidaritatea monetarǎ sau presiuni politice.Astfel, la începutul anilor’70, înainte de declararea
renunţǎrii la convertibilitatea dolarului, bǎncile centrale germane şi japoneze au fost obligate sǎ
acumuleze dolari, sub presiunea politicǎ a SUA.

Legatǎ de funcţia de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncţia de supraveghere a

cursului de schimb. Astfel, bǎncile centrale, în concordanţǎ cu puterea politicǎ din fiecare ţarǎ,
pot avea misiunea de a menţine cursul de schimb al monedei naţionale în anumite limite, sau de
a-l lǎsa sǎ funcţioneze liber.Bǎncile centrale exercitǎ, tehnic, funcţia de supraveghere a cursului
de schimb.Beneficiile sau pierderile din operaţiile de schimb valutar pot fi conservate de cǎtre
banca centralǎ sau de stat care, fiind acţionar al bǎncii centrale, este şi beneficiarul rezultatelor
acesteia. În anumite ţǎri, secretul operaţiilor valutare este garantat prin existenţa unei entitǎţi
speciale, ca instituţie a statului, aceasta fiind singura cunǎscǎtoare a soldurilor operaţiunilor. În
Anglia funcţioneazǎ Fondul de Egalizare a Schimburilor creat în 1932, şi care dispune de stocul
de aur şi de devize, fǎrǎ ca soldul acestuia sǎ figureze în activul bǎncii centrale. Fondul de
Egalizare emite în permanenţǎ bonuri de tezaur, în schimbul devizelor cedate, în mod regulat,de
cǎtre stat, titlurile respective figurînd în bilanţul bǎncii centrale.

În Franţa, Fondul de stabilizare a schimburilor, a fost creat în anul 1936, precum”un cont special
al Tezaurului” în care sunt contabilizate toate operaţiunile în devize, astfel încât, în activul
bilanţului ne se regǎseşte decât soldul operaţiunilor ascunse publicului, în scopul evitǎrii
speculaţiilor. Rubrica respectivǎ poartǎ denumirea de avansuri cǎtre Fondul de stabilizare a
schimburilor.
În SUA, Fondul de stabilizare a schimbului creat în 1934 este gestionat precum un cont al
statului, de cǎtre Banca Rezervelor Federale a statului New York.

În stabilirea regimului valutar din România, B.N.R. îndeplineşte urmǎtoarele atribuţii:

 Emite reglementǎri cu privire la operaţiunile cu active externe şi aur, în vederea protajǎrii

monedei naţionale;
 elaboreazǎ balanţa de plǎţi şi a altor lucrǎri privind poziţia investiţionalǎ a ţǎrii;
 privitor la cursul de schimb:
1. stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale pentru operaţiunile proprii pe
piaţa valutarǎ;
2. calculeazǎ şi publicǎ cursurile de schimb medii ale pieţii în scop statistic;
3. cursul de schimb al pieţii valutare interbancare este determinat libe de cǎtre
cererea şi oferta de valutǎ;

14
 4. intervine pentru atenuarea fluctuaţiilor mari ale cursului de chimb al monedei
naţionale (regim de flotare susţinuta);
 autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor juridice care
au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;
 pǎstreazǎ şi administreazǎ rezervele internaţionale ale statului.
Conform art. 31 alin. 1 din statut, aceste reserve sunt alcǎtuite cumulative sau selective din
urmǎtoarele elemente:

 aur deţinut în ţarǎ sau depozitat în strǎinǎtate;

 active externe sub forma de banknote şi monede metalice sau disponibil în conturi
la bǎnci sau la alte instituţii financiare din stǎinǎtate, exprimate în acele monede şi
deţinute în acele ţǎri stabilite de B.N.R. ;
 orice alte ctive de rezervǎ recunoscute pe plan internaţional, inclusive dreptul de a
cumpǎra de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervǎ, precum şi deţinerile de D.S.T.;
 cambia, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori
mobiliare,negociabile sau nu, emise sau garantate de persoana juridice
nerezidente;
 bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne
strǎine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu,
exprimate şi plǎtibile în valutǎ în locuri acceptabile pentru B.N.R.;
 stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni cu aur
şi cu activepentru personae fizice şi juridice;
 stabilirea plafonului şi a condiţiilor de îndatorare externǎ a persoanelor fizice şi juridice
care intrǎ sub incidenţa regimului valutar.

Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ

Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi instituţiilor de
credit, în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii falimentelor bancare.

Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul:

- autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare, crearea şi transformarea bǎncilor;

- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare
- lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ

15
 Referitor la controlul exercitat de banca cantralǎ în domeniul înfiinţǎrii bǎncilor, criteriile în
adoptarea deciziilor sunt, aproximativ, aceleaşi în toate ţǎrile:

- forma juridicǎ(în general societǎţi comerciale)

- capitalul minim
- importanţa mijloacelor utilizate şi pregǎtirea profesionalǎ
- planul de activitate
- nevoile economice ale pieţei financiare
În prezent, deşi, tendinţa bǎncilor este universalizarea, totuşi anumite restricţii impuse unor
activitǎţi, precum cele imobiliare, datoritǎ ponderii sporite în dimensionarea riscului şi
operaţiunilor pe baza de titluri, altele decit cele emise de stat. În schimb sunt favorizate fuziunile
dintre instituţii bancare şi instituţii de asigurǎri, bǎncilor fiindu-le interzisǎ activitatea de
asigurǎri.

Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea ţǎrilor, di punct de vedere al concurenţei. În

cea mai mare parte, dreptul concurenţei interzice monopolul sau situaţii dominante. Uneori,
autoritǎţile au tendinţa de a permite bǎncilor fuziuni şi absorbţii în scopul atingerii unor
dimensiuni”mondiale”, sau al sporirii productivitǎţii. În anumite cazuri, în perioada de crizǎ,
fuziunile sunt autorizate pentru a permite “salvarea” unor bǎnci de la falimet, dupǎ cum
evidenţiazǎ evoluţiile din sistemul bancar american. Concentrarea riscurilor bancare.
Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeauna consideratǎ o regulǎ prudenţialǎ esenţialǎ.
Întrucât numǎrul falimentelor bancare este determinat de o concentrare puternicǎ a riscurilor
bancare asupra unui singur client, a unui singur sector geografic, a unei ţǎri sau asupra unei
singure activitǎţi, bǎncile cautǎ o specializare în domeniile în care dispun de competenţe
profesionale şi avantaje comparative.

În ultimele douǎ decenii controlul asupra activitǎţii bancare a înregistrat o tendinţǎ de

accentuare şi de lǎrgire a câmpului de acţiune.Prima tendinţǎ s-a manifestat prin majorarea
raportului de acoperire a riscului prin fondurile proprii. Lǎrgirea controlului s-a realizat pe plan
geografic; în majoritatea ţǎrilor, ca urmare a internaţionalizǎrii activitǎţii bancare, controlul se
realizeazǎ asupra conturilor consolidate. Totodatǎ, lǎrgirea ariei de control s-a realizat atât asupra
riscurilor, cât şi asupra instrumentelor controlate, fiind luate în considerare noile instrumente
financiare precum şi riscurile pentru operaţiuni extrabilanţiere. Lichiditatea bancarǎ reprezintǎ ,
de asemenea, un domeniu asupra cǎruia intervenţia bǎncii centrale se remarcǎ puternic, în toate
ţǎrile. Asigurarea unei asemenea capacitǎţi a fost posibilǎ prin îndeplinirea de cǎtre bǎnci a unor
condiţii care au evoluat în timp astfel:

16
 - dispunerea, în permanenţǎ, de active lichide pentru a rǎspunde exigibilitǎţii. Ca
alternativǎ, banca putea face apel la lichiditǎţi suplimentare puse la dispoziţia de piaţa
monetarǎ sau de banca centralǎ.Controlul lichiditǎţii se efectuau, în asemenea condiţii,
pornind de la stocurile de active şi pasive bancare.
- Evoluţiile bancare din ultimele douǎ decenii evidenţiazǎ cǎ bǎncile sunt tot mai mult
angajate în operaţiuni pe pieţele interbancare naţionale şi strǎine.Concomitent, au evoluat
şi modalitǎţile de control, în sensul cǎ elementele de active şi pasiv sunt analizate pe
fiecare scadenţǎ, iar lichiditatea este mǎsuratǎ în termini de fluxuri de trezorerie.
Într-o serie de ţǎri, nivelul lichiditǎţii bancare este imperative(Franţa, Germania), dar existǎ o
muţime de alte state în care banca centralǎ îşi rezumǎ rolul de supraveghere şi control prin
solicitarea unor raporturi globale sau pe scadenţe şi în supravegherea acestora.

O astfel de metodǎ este mai judicioasǎ, întrucât ea nu impune acelaşi nivel al raportului de
lichiditate unor instituţii diferite, iar în funcţie de specificul activitǎţii, banca centralǎ poate
considera dacǎ un raport este satisfǎcǎtor sau nu, putând interveni direct asupra acestuia, în
sensul şi dimensiunea doritǎ.

Controlul solvabilitǎtii bancare se realizeazǎ prin fondurile proprii, care la nivelul instituţiilor
financiar-bancare trebuie sǎ acopere imobilizǎrole corporale şi necorporale, precum şi o parte
variabilǎ a diverselor active financiare, diferenţiate dupǎ gradul de risc. Raportul dintre fondurile
proprii şi angajamentele unei bǎnci constituite un indicator insuficient, dar sigur, al prudenţii
bancare.

Pentru ţǎrile din spaţiul European, raportul de solvabilitate constituie cel mai important indicator
al prudenţii bancare, având drept obiectiv garantarea capacitǎţii bǎncilor de a face faţǎ
falimentelor şi de a atenua inegalitǎţile concurenţiale dintre diferitele sisteme naţionale.
Obligavitatea respectǎrii RSE a început la 1 ianuarie 1993, acest raport fiind construit dupǎ
modelul normei Cooke ( prin care raportul de solvabilitate de minim 8%s-a impus tuturor
instituţiilor de credit).

Urmǎrirea stabilitǎţii intemediarilor financiari, respectiv a bǎncilor, pe de o parte, şi a

menţinerii stabilitǎţii preturilor, pe de altǎ parte, reprezinta un compromise al autoritǎţilot
monetare, în sensul cǎ ambele funcţii conduc la anumite aşteptǎri din partea industriei bancare cu
privire la obiectivele de politicǎ monetarǎ.

17
În concluzie, atît numǎrul falimentelor bancare cât şi nivelul ratei inflaţiei demonstreazǎ cǎ banca
centralǎ nu are capacitate de-a îndeplini eficient ambele funcţii, în sensul cǎ nu mai sunt
îndeplinite corespunzǎtor nici stabilitatea monetarǎ, si nici supravegherea şi controlul bancar.

O situaţie particularǎ se regǎseşte în cazul ţǎrilor aflate în tranziţie, la nivelul cǎrora idea crearii
unui organism separat de supraveghere bancarǎ nu este susţinutǎ de cǎtre specialişti, care
utilizeazǎ urmǎtoarele argumente.

Astfel, în asemenea ţǎri, calitatea comunicǎrii sau transmiterea de informaţii false pot crea
dificultǎţi pentru banca centralǎ, structura sistemului financiar este simplǎ, comparative cu
sitauaţia din ţǎrile dezvoltate,între funcţia de politicǎ monetarǎ şi cea de supraveghere existǎ o
mai srtânsǎ legǎturǎ în ţǎrile aflate în curs de dezvoltare, bǎncile centrale dispun de o
independenţǎ sporitǎ faţǎ de factorul politic, ceea ce le conferǎ acestora capacitatea de-a
supraveghea sistemul bancar.Alte argumente în favoarea localizǎrii acestei funcţii la banca
centralǎ comparative cu un Birou de Supraveghere Bancarǎ pot fi formulate astfel:

-în afarǎ bǎncii centrale gradul corupţiei şi ineficienţii este sporit;

-un birou nu ar deţine suficiente resurse tehnice financiare şi umane;

-intervenţia factorului politic asupra unor organisme de supraveghere bancarǎ, altele decât banca
centrala, este mai mare într-o asemenea situaţie.

Conform art. 26 alin 1, B.N.R. deţine dreptul exclusive de autoriza funcţionarea bǎncilor şi îi
revine responsabilitatea de supraveghere prudenţialǎ a bǎncilor, în scopul asigurǎrii viabilitǎţii şi
funcţionǎrii sistemului bancar. Potrivit statutului, în vederea realizǎrii suprevegherii bancare,
B.N.R.poate acţiona în douǎ direcţii principale: pe de o parte, B.N.R. este abilitatǎ sǎ emitǎ
reglementǎri, sǎ ia mǎsuri pentru impinerea respectǎrii acestora şi sǎ aplice sancţiunile în caz de
nerespectare, iar pe de altǎ parte este împuternicitǎ sǎ controleze la faţa locului şi sǎ verifice
registrele, conturile şi orice alte documente ale bǎncilor.

1.3. Operaţiunile bǎncilor centrale

Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise anterior se face

prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.

Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:

 Operaţiuni active

18
  Operaţiuni pasive
Operaţiunile active

Acestea se concretizeazǎ în:

 Operaţiuni de creditare
 Operaţiuni interbancare
 Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.
Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în acordarea de credite,
atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte bǎnci din sistemul bancar, prin
operaţiuni de rescontare şi refinanţare. In relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala
realizeazǎ operaţiuni de rescontare, respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin
în portofoliul lor şi care provin din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor.
Banca centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii în care titlurile de
credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de emisiune doar ca garanţie de
rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd operaţiunile de rescontare
nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în
cazul rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ
mai puţin de 100% din valoarea portofoliului de titluri.

O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte
publice numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui astfel de credit sunt
obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile comerciale, cu ocazia emisiunilor
lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri, prevǎd şi
posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct, în general pe baza
bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.

Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ locului pe care îl

deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea multilateralǎ a plǎţilor.

Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi consolideaza
rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ de valutele principale, în
funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate în ţara respectivǎ.

Operaţiunile pasive

Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:

19
  Formarea capitalului propriu
 Depunerile sau sursele atrase
 Emisiunea monetarǎ
Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului,comparativ cu
nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului propriu se includ: fondul
statutar, prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale, fondul de rezervǎ şi profitul
bancar.

Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în depunerile
întreprinderilor cu capital de stats au ale unor mari întreprinderi şi în Contul Trezoreriei Statului
(datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ).

Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale sau ale unor bǎnci
strǎine, precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST de la FMI.

Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor centrale. Prin
aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont), şi a cantitǎţii de
numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare.

Operaţiunile de activ si de pasiv ale bǎncilor centrale se gasesc in cadrul bilanţului, structurate
dupa destinaţia plasamentelor şi originea resurselor.

Dacǎ se face o comparaţie a structurilor bilanţurilor din diferite ţǎri se se poate evidenţia
urmatoarele aspecte.

Din punct de vedere al activelor, se remarcǎ o pondere sporitǎ a aurului în ţari precum Franţa şi
Olanda. In alte ţǎri , mai sensibile la „campania” în potriva aurului declanşatǎ de SUA în anii
1970, nu se acordǎ importanţǎ acestui post bilanţier. Aici este cazul Germaniei, Belgiei, Spaniei
care compenseazǎ ponderea scǎzutǎ a aurului cu cea sporitǎ a devizelor, ca urmare a orientǎrii
cǎtre finanţare internǎ;

- ţǎrile membre ale Sistemului Monetar European au deţinut pînǎ la înfiinţarea monedei
EURO importante rezerve în ECU, cu excepţia Bancii Centrale a Germaniei, care a fost
întotdeauna rezervatǎ faţǎ de aceastǎ monedǎ. In prezent ţǎrile care au aderat la UEM îşi
deţin rezervele monetare în EURO în proporţie cu ponderea comerţului exterior realizat
cu aceastǎ monedǎ.
- Creanţe asupra statului comesurate cu valoarea titlurilor emise de cǎtre acestea, care au o
pondere importantǎ în cazul Italiei si Japoniei.

20
 - Sprijinul acordat economiei mai ales prin intermediul bǎncilor, deţine o pondere
importantǎ în cadrul Bilanţului Sistemului Federal de Rezerve din SUA, al Franţei,
Germaniei şi Japoniei deţinînd între 30% -40% din bilanţ.
Dacǎ se realizeazǎ o analizǎ asupra structurii pasivului, va rezulta cǎ postul cu cea mai
importantǎ pondere îl are emisiunea monetarǎ. In SUA şi Japonia acesta reprezintǎ mai mult de
¾ din bilanţul bǎncii, iar în Olanda şi Germania aproximativ 40%. Deasemenea o pondere
importantǎ în cadrul pasivului o deţine depozitele celorlalte bǎncii în special sub forma
rezervelor obligatorii ale bǎncilor comerciale si ale altor conturi de disponibilitaţi.
Creaţia monetarǎ

În cadrul procesului creaţiei monetare sunt implicate bǎncile comerciale, sau într-un context
mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte, şi banca centralǎ pe de altǎ parte.

Capacitatea bancilor de a crea monedǎ poate fi evidenţiatǎ prin analiza procesului de

multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra procesului de creaţie
monetarǎ se exercitǎ controlul de cǎtre banca centralǎ, care deţine monopolul în acest domeniu.
Moneda centralǎ, denumitǎ şi moneda de prim rang creatǎ de banca centralǎ, cuprinde suma
bancnotelor aflate în circulaţie şi a activelor care aparţin bǎncilor şi Trezoreriei şi care se gasesc
în pasivul bǎncii centrale. Moneda centralǎ se creazǎ prin mecanismul de acordare de credite
bǎncilor comerciale şi Trezoreriei, sau prin cumpǎrare de devize şi titluri de piaţǎ.

Oferta de monedǎ şi lichiditatea bancarǎ

Creaţia de monedǎ prin acordarea de credite de cǎtre o bancǎ centralǎ, poate antrena si efectul
ca acel credit sǎ iasǎ din reţeaua de atragere a depozitelor. La baza unei asemenea situaţii se pot
afla urmatorii factori:

1. în condiţiile în care banca nu deţine decît o parte din piaţa activelor monetare, prin
procesul de acordare a creditelor,acestea îşi va reduce depozitele in favoarea
concurenţilor. Pentru a face faţǎ unei asemenea pierderi banca creditoare trebuie sǎ
dispunǎ de rezerve în monedǎ centralǎ, care constitue forma superioarǎ a lichiditaţii
bancare, este posibil şi afluxul de depozit rezultat din procesul de creaTie monetarǎ a
bǎncilor concurente, ceea ce antreneazǎ un efect favorabilasupra depozitelor bancare;
2. la nivelul bǎncilor comerciale, în asamblul lor, pot aparea pierderi determinate de factorii
de lichiditate bancarǎ şi care impun necesitatea de monedǎ centralǎ pentru sistemul
bancar;
Necesarul de monedǎ centralǎ poate fi explicat prin urmǎtoarele argumente:

21
 - cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, induc nevoia
de monedǎ centralǎ;
- necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;
- existenţa Trezoreriei publice, ale caror conturi se afla la banca centralǎ, antreneazǎ, în
momentul plǎţiiimpozitelor de catre agenţii economici, transformarea depozitele la
vedere ale acestora în moneda centralǎ;
- relaţiile economice internaţionaleale unei ţari antreneazǎ pierderi pentru bǎnci, ca urmare
a transformǎrii monedei naţionale în devize.
Dintre toţi factorii analizaţi, rezervele minime obligatorii au un caracter instituţional, în
sensul cǎ sunt create şi gestionate de cǎtre banca centralǎ pentru asigurarea controlului monetar.
Ceilalţi factori de lichiditate bancarǎ sunt denumiţi autonomi, întrucît originile lor se aflǎ înafara
sisitemului bancar şi, deci, înafara controlului autoritaţilor monetare. Factorii enunţaţi pot avea,
ocazional, şi un efect favorabil asupra lichiditaţii bancare. De exemplu, în cazul regimurilor
cursurilor de schimb fixe, banca centralǎ poate susţine cursul monedei naţionale, cumpǎrînd sau
vînzînd valutǎ. Cumpǎrarea de valutǎ antreneazǎ creaţia de monedǎ centralǎ, care alimenteazǎ
rezervele bǎncilor comerciale, diminuînd cererea globalǎ de lichiditate. Factorii de lichiditate
conduc bancile la exprimarea cererii nete de monedǎ centralǎ, banca centralǎ oferind aceastǎ
monedǎ prin refinanţǎri. Din acest punct de vedere, se ridicǎ întrebarea dacǎ banca centralǎ
este în mǎsurǎ sǎ controleze cantitatea de monedǎ centralǎ pe care o creazǎ în favoarea bancilor
comerciale, şi dacǎ rolul acesteia se rezumǎ numai la fixarea ratei de dobîndǎ pentru refinanţare.
În cazul regimurilor de schimb fixe, banca centralǎ nu controleazǎ baza monetarǎ; intervine pe
piaţǎ pentru a asigura fixitatea, valorii cursurilor de schimb, dar rezervele valutare nu sunt
supuse controlului. Din acest motiv, banca centralǎ nu ajusteazǎ refinanţarea la variaţiile
rezervelor sale, drept pentru care, într-o asemenea situaţie, nu controleazǎ oferta de monedǎ
centralǎ.

22
 Capitolul 2. Organizarea, structura ,functiile si operatiunile Bancii Nationale a
Moldovei.
2.1. Istoria Băncii Naționale a Moldovei
Banca Naţională a Moldovei (BNM) a fost înfiinţată prin Decretul Preşedintelui Republicii
Moldova la 4 iunie 1991, cu desemnarea guvernatorului - Leonid Talmaci.
În anul 1995, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională a
Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi, BNM este independentă în
exercitarea atribuţiilor sale, fiind responsabilă faţă de Parlament. Cea de-a doua lege are drept
scop crearea unui sector financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest
sistem şi protejarea intereselor deponenţilor.
Începând cu anul 1998, Banca Naţională a renunţat la practica stabilirii cursului oficial de
schimb al monedei naţionale faţă de dolarul SUA la Bursa valutară şi a procedat la determinarea
acestuia ca medie aritmetică simplă a mediilor ponderate a cursurilor de cumparare şi vînzare a
dolarului SUA contra lei moldoveneşti pe piaţa inter- şi intrabancară. Acest fapt a permis
descentralizarea pieţei valutare interne în corespundere cu practicile ţărilor dezvoltate.
Ca urmare a lichidării riscurilor excesive în bănci şi creării condiţiilor necesare pentru
menţinerea stabilităţii financiare a acestora, în iulie 2004, a fost înfiinţat sistemul de garantare a
depozitelor, prin lansarea activităţii Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Statutul legal al acestui Fond îi asigură independenţă juridică, operaţională, financiară şi
administrativă. La sistemul de garantare a depozitelor participă în mod obligatoriu toate băncile
licenţiate de Banca Naţională a Moldovei. Mijloacele destinate pentru garantarea depozitelor se
acumulează din contribuţiile băncilor.

De asemenea, în contextul alinierii la standardele internaţionale, în anul 2006, Banca Naţională a

Moldovei a implementat un nou sistem automatizat de plăţi interbancare (SAPI). Acesta este
compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real destinat procesării plăţilor urgente şi
de mare valoare şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă destinat procesării plăţilor
de mică valoare. Astfel, a fost realizată o infrastructură modernă de plăţi, care a creat premise
importante pentru prestarea serviciilor de plată de o nouă calitate şi facilitarea efectuării plăţilor
fără numerar în ţară.
Începând cu 6 noiembrie 2009, Banca Naţională a Moldovei îşi desfăşoară activitatea sub
conducerea guvernatorului Dorin Drăguţanu, numit în funcţie la data respectivă prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr. 56-XIII.La sfârşitul anului 2009, Consiliul de
administraţie al BNM a adoptat Strategia politicii monetare a Băncii Naţionale a Moldovei
pentru perioada 2010-2012. Pe parcursul anilor 2010-2012, BNM a creat premise pentru
consolidarea cadrului de politică monetară specific regimului de ţintire directă a inflaţiei din
perspectiva diminuării treptate a ratei anuale a inflaţiei. Flexibilitatea cursului de schimb al
monedei naţionale a permis adaptarea mai uşoară a economiei naţionale la şocurile interne şi
externe. Conduita consecventă, previzibilă şi transparentă a politicii monetare a sporit
credibilitatea Băncii Naţionale.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, în cadrul şedinţei din 27 decembrie
2012, a aprobat Strategia politicii monetare a Băncii Naţionale a Moldovei pe termen mediu.
Acest document reprezintă o continuare a Strategiei politicii monetare a Băncii Naţionale a
Moldovei pentru perioada 2010-2012 şi cuprinde direcţiile strategice de activitate ale autorităţii
monetare pe termen mediu, orientate spre atingerea obiectivului fundamental de asigurare şi
menţinere a stabilităţii preţurilor.Noua Strategie a Politicii Monetare a BNM pe termen mediu
23
prevede menţinerea obiectivului cantitativ al inflaţiei la nivelul de 5.0 la sută cu o posibilă
deviere de ± 1.5 puncte procentuale, fiind considerat nivelul optim pentru creşterea şi
dezvoltarea economică durabilă a Republicii Moldova pe termen mediu. Pe termen lung se
anticipează configurarea unor condiţii macroeconomice şi monetare propice pentru scăderea
nivelului durabil al ritmului creşterii preţurilor, astfel încât BNM va diminua treptat ţinta inflaţiei
pentru o mai bună ancorare a aşteptărilor inflaţioniste.În anul 2010, a fost îmbunătăţit substanţial
cadrul legal ce reglementează activitatea băncilor. Au fost aprobate modificări şi completări la
Legea instituţiilor financiare nr.550 din 21.07.1995 şi Legea privind garantarea depozitelor
persoanelor fizice în sistemul bancar nr.575 din 26.12.2003. În principal, modificările în cauză
au ca scop fortificarea posibilităţilor de rezolvare a problemelor băncilor aflate în dificultate prin
instituirea unui nou instrument de supraveghere a băncilor - administrarea specială. Aceasta
reprezintă un regim provizoriu ce constă în realizarea de către o persoană desemnată de Banca
Naţională a unor măsuri administrative, financiare, juridice şi organizatorice menite să determine
condiţiile optime pentru conservarea valorii activelor, eliminarea deficienţelor în administrarea
băncii şi a patrimoniului ei, încasarea creanţelor, stabilirea posibilităţilor de remediere a situaţiei
financiare, inclusiv de restructurare sau de lichidare a băncii. Suplimentar, modificările operate
creează condiţii legale pentru sporirea eficienţei procesului de lichidare a băncilor insolvabile şi
onorarea creanţelor deponenţilor. În acest scop, se prevede reducerea termenelor de stabilire a
datoriilor băncii insolvabile faţă de persoanele fizice, aferente depozitelor, şi de începere a plaţii
de către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a compensaţiilor pentru depozitele
garantate indisponibile.

2.2.Funcțiile și operațiunile BNM.

Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a Moldovei este asigurarea şi menţinerea stabilităţii
preţurilor.BNM are următoarele funcții de bază:

stabilirea şi implementarea politicii monetare şi valutare în stat;

activitatea de bancher şi agent fiscal al statului;

licenţierea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare;

supravegherea sistemului de plăţi în Republica Moldova şi facilitarea funcţionării eficiente a

sistemului de plăţi interbancare;

emisiunea monedei naţionale;

stabilirea, prin consultări cu Guvernul, a regimului cursului de schimb al monedei naţionale;

păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare ale statului;

întocmirea balanţei de plăţi a statului;

reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova s.a.

BNM acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului; întocmeşte analize economice şi monetare
şi in baza lor adresează Guvernului propuneri, aduce rezultatele analizelor la cunoştinţa
publicului; autorizează, supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor financiare; acordă
credite băncilor; supraveghează sistemul de plăţi in republică şi facilitează funcţionarea eficientă
a sistemului de plăţi interbancare; activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale;
24
stabileşte, prin consultări cu Guvernul, regimul cursului de schimb al monedei naţionale;
păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului; in numele Republicii Moldova îşi asumă
obligaţii şi execută tranzacţiile rezultate din participarea Republicii Moldova la activitatea
instituţiilor publice internaţionale in domeniul bancar, de credit şi monetar in conformitate cu
condiţiile acordurilor internaţionale; întocmeşte balanţa de plăţi a statului; efectuează
reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova. 
Banca Naţională a Moldovei are un rol important în procesul de tranziţie la economia de piaţă a
Republicii Moldova. Din 1991 şi până în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de
măsuri eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi de credit. Cel mai important pas în
acest sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei naţionale - leul
moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de credit antiinflaţioniste.
Astfel s-a reuşit stoparea inflaţiei galopante de la începutul anilor 90.

OPERAŢIUNILE BNM
Creditarea băncilor comerciale;
Creditarea statului;
Operaţiuni cu VMS;
Operaţiuni cu certificatele de depozit;
Decontări intra- şi interbancare;
Operaţiuni cu numerarul;
Operaţiuni valutare etc.
Potrivit legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIII din , art. 1, statutul juridic
este: Banca Naţională a Moldovei (denumirea echivalentă - Banca Naţională) este banca centrală
a Republicii Moldova. Banca Naţională este o persoană juridică publică autonomă şi este
responsabilă faţă de Parlament. Banca Naţională nu este supusă înregistrării în Registrul de stat
al întreprinderilor şi în Registrul de stat al organizaţiilor Banca Naţională poate să deschidă
filiale şi reprezentanţe în ţară şi în străinătate unde consideră necesar. 
Administratie (CA) Componenta - 5 persoane: Dl Leonid Talmaci – guvernator,presedinte al CA
prim- viceguvernator vicepresedinte al CA viceguvernator membru al CA Departamentul
politica monetara si cercetari Directia politica monetara Direcţia analiza, progze
macroeconomicece si raportari Departamentul operatiuni de piata Direcţia instrumente monetare
si prognoze Directia operatiuni de piata Directia resurse umane Departamentul reglementare si
supraveghere bancara Direcţia reglementare si autorizare bancara Direcţia supraveghere si
control bancar Directia juridica Departamentul operatiuni valutare si relatii externe Direcţia
analiza pietei valutare, relaţii externe si integrare europeana Directia operatiuni valutare Directia
monitorizare si control valutar Directia balanta de plati Departamentul buget, finante si
contabilitate Direcţia financiara si rap-te manager-le Dir.contabilitate Direcţia reglementare a
evidentei contabile Departamentul audit intern Direcţia audit financiar si operational Direcţia
audit tehnologii informationale Departamentul tehnologii informationale Direcţia proiect.
sisteme si elaborare aplicatii Dir.administrare, mentinere si asistenta Direcţia protectia
informatiei si supraveghere in TI Sectia statistica Departamentul sistemul de plati (SP) Direcţia
reglementare supraveghere si dezvoltare a SP Directia procesare a platilor Directia operatiuni cu
numerar Departamentul logistica, administrare si protocol Directia logistica si administrare
Sectia protocol si relatii cu publicul Sectia secretariat .

25
Concluzie:
Bancile sunt institutii specializate care au aparut pe o anumita treapta de dezvoltare si organizare
sociala, al caror rol si functii au evoluat odata cu evolutia vietii economico-sociale in
ansamblu. Daca la inceputurile existentei lor, bancile au fost create din ratiuni care vizau
colectarea de fonduri pentru sustinerea derularii campaniilor militare (Banca Angliei, spre
exemplu, a fost creata in anul 1694 pentru mobilizarea de fonduri in scopul finantarii razboiului
din Tarile de Jos, Banca Nationala a Moldovei fondata in 1857 s-a ocupat si de cumpararea de
camile in contul armatei coloniale britanice din India etc.) pe masura dezvoltarii societatii, rolul
si functiile bancilor s-au cristalizat, perfectionandu-se si amplificandu-se, ori capatand mai multa
amploare de/la/o/perioada/istorica.la.alta.
 Functiile principale ale unei banci centrale sunt urmatoarele :

o functia de emisiune de bancnote care, desi ca semne ale creditului ies din
circulatia comerciala propriu - zisa si intra in circulatia generala ca mijloace de
plata legale ;
o concentrarea rezevelor banesti ale bancilor si acordarea de credite, ca
imprumutator de ultima instanta acestor banci ;
o influentarea directa sau indirecta a costului creditului in tara respectiva ;
o acorda imprumuturi statului si pastreaza tezaurul statului ;
o elaboreaza si aplica politica monetara in tara respectiva ;
o vegheaza asupra circulatiei banesti si stabilitatii nivelului preturilor ;
o sprijina cresterea economica si asigura echilibrul extern ;
o cooperarea si intarirea relatiilor monetare internationale ;
o supravegherea intregului sistem bancar din tara respectiva, fie direct, fie in
colaborare cu alte institutii specializate.

Oricat de importanta ar fi o banca centrala, pentru ca masurile si actiunile sale in domeniul

politicii monetare sa fie corect intelese, aplicate si sa aiba efectul scontat, este necesar ca in
realizarea functiilor sale, aceasta sa conlucreze strans cu celelalte institutii legislative sau
executive ale statului si nu in ultimul rand cu bancile comerciale, cu agentii economici si
populatia. În acest referat am făcut cunoştinţe cu organizarea treptei superioare a sistemului
bancar moldovenesc exploarînd Banca Naţională a Moldovei, care îşi exercită funcţiile începînd
cu 4 iunie1991 prin Decretul Preşedintelui R. Moldova. De altfel am determinat că: 
Printre obligaţiile şi activităţile de bază ale BNM se regăsesc cele teoretice, caracteritice oricărei
alte bănci centrale şi anume cea de autoritate monetară, bancă a băncilor şi a statului sau cea de
centru valutar. Obiectivul general al BNM este de a asigura şi menţine stabilitatea preţurilor, însă
aceasta nu înseamnă că banca nu interprinde nici o masură pentru a combate şomajul şi
recesiunea economică, şi în genere pentru a asigura condiţiile necesare progresului social-
economic al ţării noastre. 
Obiectivele, funcţiile şi în genere modul de organizare ale instituţiei sunt stipulate în„constituţia
băncii”, adică Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIIIdin 21.07.95. Aici
este strict delimitat că BNM n-acţionează pe acea direcţie aleasă de guvernator sau subalternii
săi, ci conlucrează împreună cu Guvernul, răspunzînd direct în faţa Parlamentului. Anume
organul legislativ îşi asumă responsabilitatea pentru a crea un management cît mai eficient al
băncii , numind guvernatorul şi membrii Consiliului de Administraţie, destituindu-i din funcţie
prin vot parlamentar. 

26
Bibliografie :
Acte normative
1.  Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIII din 21.07.1995//Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995
2. Legea institutiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.1/2 din 01.01.1996
Manuale
1. Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriş, “Moneda şi credit”, editura Economicǎ,
Bucureşti, 2005
2.Kiriţescu,C. Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui.- Bucureşti: Editura
Enciclopedică,1997.- p.406.
3.Mayer, T. Banii, activitatea bancară şi economia.- Bucureşti: Editura didactică
şi pedagogică1993.-p. 589.
4. Dardac, N. Monedă şi credit, modulul 2.- Bucureşi: Editura ASE Bucureşti, 2002.– p.2005. 
5. Dicţionar Enciclopedic Britanica.- Bucureşti: Editura Litera Internaţional, 2009.- p.660

Surse statistice si de date :

1. https://www.bnm.md/ro/content/istoria-bnm [ 12.11.2017 , 20:25]

27