TEMA: Noţiunea, conţinutul şi sistemul tacticii criminalistice.

1. Noţiunea, conţinutul şi sistemul tacticii criminalistice.

2. Teoria versiunilor criminalistice.
3. Planificarea urmăririi penale

1.Noţiunea, conţinutul şi sistemul tacticii criminalistice.

Tactica criminalistică este constituită dintr-un sistem de metode şi procedee specifice, bazate pe dispoziţiile legii
procesual penale şi pe experienţa pozitivă generalizată a org. UP, pe folosirea logicii şi psihologiei judiciare, precum
şi pe alte ştiinţe aplicate pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor în scopul obţinerii de rezultate
optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace şi timp.

Tactica criminalistică conţine următoarele direcţii de bază:

a) sistemul noţiunilor generale,
b) teoria versiunilor criminalistice,
c) teoria planificării cercetării,
d) tactica efectuării acţiunilor de urmărire penală,
e) recomandări şi procedee legate de petrecerea măsurilor organizatorice,
f) operaţii tactice.

Sistemul cuprinde două părţi:

1. Principii generale
2. Tactica desfăşurării anumitor acţiuni concrete.

Tendinţele de dezvoltare a tacticii criminalistice:

a) Desăvârşirea ulterioară a procedeelor şi metodelor de petrecere a acţiunilor procedurale existente,
b) Utilizarea mai largă a datelor logice şi psihologice,
c) Elaborarea de noi acţiuni procesuale,
d) Dezvoltarea tacticii acţiunilor de urmărire penală,
Perfecţionarea tacticii de verificare prealabilă a materialelor; ce servesc ca bază pentru pornirea procesului penal etc.

Termeni tactici
Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă de acţiune sau cea mai oportună direcţie ale
acţiunilor ofiţerului de urmărire penală la acumularea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor.
Recomandările tactice – sînt sfaturile practice, ştiinţific recomandate şi aprobate, referitor la alegerea şi
aplicarea procedeelor tactice.
Combinaţie tactică – înseamnă cuplarea diferitor procedee tactice în scopul soluţionării unei probleme
tactice concrete în cadrul uneia sau a mai multor acţiuni de urmărire penală.
Operaţiune tactică – reprezintă o îmbinare de acţiuni de UP şi procedee tactice, unite cu un singur scop şi
conducere, efectuate pentru realizarea sarcinilor de UP care nu pot fi soluţionate în mod separat de către acţiunile de
UP şi procedeele de investigaţie specială.

Din punct de vedere a recomandărilor ştiinţifice procedeele se clasifică în:

a) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora nu este obligatorie,
b) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora este obligatorie,
c) procedee, neprevăzute de legislaţie.

Principiile procedeelor tactice:

a) corespunderea procedeului legislaţiei procesual penale,
b) corespunderea principiilor morale şi etice,
c) să fie ştiinţific întemeiate,
d) principiul siguranţei,
e) principiul eficacităţii,
f) economia materialelor şi resurselor omeneşti.
Recomandările tactice se împart în două grupe:
a) generale: utilizate de toţi subiecţii antrenaţi în dovedirea unor circumstanţe, indiferent de situaţia de
urmărire penală.
b) speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau prevăzute pentru o situaţie de urmărire penală concretă.

2.Teoria versiunilor criminalistice.

Ipoteza/Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată pe date faptice despre esenţa sau elementele separate
ale evenimentelor, ce au semnele infracţiunii, luată în verificare de ofiţerul de urmărire penală sau altă persoană
împuternicită pentru rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal, cercetarea sau examinarea judiciară a
faptei.
Versiunea criminmalistică– este rezultatul unui proces complex de analiză în cadrul căruia, pe baza datelor
administrate în cauză, se emit presupuneri, se dau diferite explicaţii referitoare la natura şi conţinutul faptei, asupra
modului de comitere şi acoperire, despre participanţi, tipul de vinovăţiei, mobilul şi scopul urmărit, cauzele şi
împrejurările ce au determinat, înlesnit sau au favorizat săvârşirea infracţiunii.

Versiunile nu constituie decât explicaţii probabile cu privire la faptă şi făptuitor care, odată elaborate, urmează a
fi verificate prin mijloace legale de probă, informaţiile ce pot fi aşezate la baza supoziţiilor nu trebuie să provină
neapărat din surse procesuale, ele pot avea originea şi în alte surse, cum sunt informaţiile dobîndite în urma unor
activităţi speciale de investigaţie efectuate de organele de poliţie (urmărirea vizuală, piste indicate de către cîinii de
urmărire) zvonuri ce circulă în rîndurile opiniei publice, scrisorile anonime etc.

Clasificarea versiunilor:

Versiuni principale sau generale - sunt acele versiuni carcacterul cărora este cel mai cuprinzător prin
mijlocirea cărora organul judiciar caută un răspuns asupra faptei privite în asnamblu, sub aspectul calificării, al
considerării sale juridice.

Asemena versiuni sunt incompatibile mai ales cu momentul de început al urmăririi, cînd datele existente în
cauză, de regulă, sumare, nu îngaduie încă o caracterizare a faptei.

Cu un continut mai restrîns sunt versiunile a căror elaborare tinde să explice împrejurări, care se referă, de data
aceasta la facotrii sau condiţiile infracţiunii, la latura obiectivă şi la latura subiectivă.

Versiunile secundare sau particulare - sunt acele versiuni care au un conţinut şi mai restrîns Şi care nu sunt
relevate sub aspectul caracterizării judiciare a faptei.

Privesc împrejurări, fapte accesorii, derivate, cum ar fi: posibilitatea pătrunderii infractorului la locul faptei prin
fereastra deschisă, posibilitatea de a se fi tras cu arma de foc dintr-un loc, dacă un anumit obiect găsit la locul faptei
aparţine infractorului etc.

În legătură cu structura criminalistă complicată versiunile se clasifică conform unor principii de bază.

1. DUPĂ SUBIECTUL CE ÎNAINTEAZĂ VERSIUNEA1:

 Versiuni experte/expert criminalist;

 Versiuni judiciare/judecător;
 Versiuni de cercetare/ofiţer de urmărire penală;
 Versiuni de investigaţie specială/inspectorii de investigaţie.
Versiuni de investigaţie specială în majoritatea cazurilor se constituie pe cale neprocesuală, şi de aceea
informaţia de orientare primită cu ajutorul acestei versiuni nu întotdeauna se transformă în informaţie ce dovedeşte
(forma de folosiere neprocesuală).

Versiuni experte necătînd nemijlocit la importanţa acestor versiuni şi la soluţionarea întrebărilor nejuridice
acest tip de versiuni au un rol ajutător în procesul creării elementelor obiectului ce trebue dovedit.
1
 Versiuni judiciare în majoritatea cazurilor acest tip de versiuni poartă un caracter de precizare (control) care
poate fi schimbat numai în acele cazuri cînd la anunţarea verdictului final apar dubii sau contraziceri.

Versiunile de cercetare acestui tip de versiuni le revenie toate cele funcţii de bază ale versiunilor: funcţii de
lămurire, funcţii de întocmire iar funcţia de control cel mai potrivit îi revine versiunilor de cercetare.

Versiuni de investigaţie specială acest tip de versiuni de urmărire operativă se poate transforma în versiune de
cercetare şi se poate lua la control de către inspectorii de investigaţie.

2. DUPĂ MĂSURA PRECIZĂRII PĂRERILOR ÎNAINTATE:

 versiuni tipice;
 versiuni particulare.
Versiunile tipice sunt acele versiuni care sînt înaintate în condiţiile în care nu sunt de ajunse date, de cele mai
multe ori, în primele etape ale procesului de descoperire a unei crime anume, aceste versiuni dau cele mai comune şi
asemănătore lămuriri din datele avute. În cursul verificărilor acestor tip de versiuni, părerile greşite se înlătură, însă
cele ce se precizează, versiune tipică, se concretizează şi se detalizează, în baza acestei versiuni se creează versiuni
particulare.

3.DUPĂ CANTITATEA FACTORILOR CE SE SUPUN LĂMURIRII:

 versiuni proprii
 versiuni comune.
Sistemul versiunilor constă în aceea că pentru descoperirea infracţiunii se înaintează nu una, ci mai multe
versiuni comune în intermediul cărora la rândul său se înaintează un sistem de versiuni proprii care cuprind toate
elementele obiectului de dovadă a infracţiunii în cauză, pe lângă toate acestea nici una din versiunile proprii nu trebuie
să pună piedici una alteia.

4. DUPĂ GRADUL DE PROBABILITATE:

 versiuni probabile
 mai puţin probabile.
O asemenea divizare a versiunilor se apreciază de subiectul înaintării versiunilor care depind de rezultatele
aprecierii sale, cunoştinţelor sale, de putinţa sa. Însă necătînd la gradul de probabilitate ale versiunilor, este necesar a
le supune unor verificări paralele, uneori chiar prelucrarea versiunilor mai puţin probabile aduce la descoperirea
cazului.

5. DUPĂ TIMPUL ÎN CURS VERSIUNILE CRIMINALISTICE:

 versiuni primare;
 versiuni următoare.
Nici versiunile primare şi nici cele următoare nu se consideră versiuni de prioritate, deseori în procesul de
cercetare mai ales în procesul de înnoire a urmăririi care a fost stopată, este necesar, de a apela la versiunile cele vechi,
adică la versiunile primare.

6. DUPĂ COMPORTARE CU OBIECTUL PROBAŢIUNII:

 versiuni învinuitoare
 versiuni doveditoare.
Versiunea învinuitoare - numai una din probabile lămuriri din săvârşirea unei infracţiuni, alternativa căreia sunt
versiunile doveditoare (contraversiune) care propune nevinovăţia persoanei date. Ambele categorii de versiuni cer
egalitate în verificarea obiectivă. O astfel de bază a clasificării versiunilor se consideră un caz particular de clasificare
a versiunilor în: versiuni de bază şi versiuni contraversate, ultimele care îşi desfăşoară funcţia de preîntîmpinare a
neobiectivităţii, orientînd la desfăşurarea versiunilor cu factori posibili.

Se recomandă ca activităţile de urmărire prin mijloacele cărora se verifică versiunile să aibă următoarea
succesiune:
 - Trebuie efectuate cu precădere acele activităţi care reclamă urgenţa, dictată de necesitatea înlăturării
primejdiei dispariţiei sau schimbării unor mijloace de probă ori a unei situaţii de fapt efectuarea neîntârziată a
cercetării la faţa locului, a percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri, ascultarea victimei infracţiunii etc. Tot aici
se includ şi acelea activităţi menite a preîntâmpina punerea de acord a martorilor, posibilitatea sustragerii învinuitului
sau inculpatului de la urmărire sau judecată, a distrugerii urmelor, a ascunderii bunurilor rezultate din infracţiune
precum şi activităţile prin care se previne săvârşirea de noi infracţiuni.

- De asemenea, se impune a fi efectuate cu prioritate activităţile al căror rezultat prezintă importanţă pentru
toate persoanele, pentru toate sau parte din versiunile elaborate precum şi acele de al căror rezultate depinde în
totalitate verificarea unei versiuni.

- Dacă lămurirea uneia şi aceleiaşi împrejurări se poate obţine prin efectuarea a doua activităţi şi se scontează că
una din ele va oferi rezultate mai sigure, aceasta din urmă, aptă de a aduce la rezultate certe, va trebui efectuată cu
precădere.2

După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează o etapă de maximă importanţă a stabilirii adevărului,
prin urmare organul de urmărire penală procedează la o verificare atentă, aprofundată a fiecărei versiuni, în parte
pentru eliminarea acelor ipoteze presupuneri care nu sunt conforme cu realitatea. Tot odată, sunt reţinute ca certe
faptele din singura versiune corespunzătoare adevărului şi a căror veridicitate nu mai poate fi negată în nici un mod. 3

În majoritatea cazurilor, la începutul urmăririi penale, după evenimentele petrecute încă nu sunt cunoscute multe
împrejurări în urma cărora s-a intentat dosarul penal. Însărcinarea ofiţerului de urmărire penală constă în aceea, că,
într-o formă obiectivă şi completă să precizeze toate împrejurările existente ale cazului.

Poate constitui temei suficient pentru elaborarea unei versiuni chiar şi un singur fapt, dacă aceasta poate sta la
baza unei explicaţii probabile. La baza elaborării versiunilor stau, aşa cum s-a precizat, anumite elemente de fapt,
anumite date, informaţii aflate într-un anumit raport cu faptele a căror explicare se urmăreşte.

Datele ce servesc la elaborarea versiunilor pot proveni fie din mijloace de probă propriu zise - surse procesuale
fie din izvoare ce nu prezintă acest caracter - surse neprocesuale.

În categoria celor dintâi se înscriu acele date, informaţii ce provin din mijloace legale de probă, cum ar fi,
declaraţii ale învinuitului sau ale inculpatului, ale părţii vătămate, ale martorilor, constatări desprinse cu ocazia
efectuării unor activităţi ca cercetare la faţa locului, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, concluzii ale unor
constatări tehnico ştiinţifice şi medico legale, expertize, etc.

Un factor pozitiv în activitatea de elaborare a versiunilor constituie intuiţia organului judiciar, dar numai în
măsura în care se sprijină pe un suport real, numai în măsura în care se întemeiază pe datele existente în cauză şi pe
experienţa dobândită. O încredere nejustificată în sine, în intuiţie, în flerul său are drept consecinţe o atitudine de
superficilitate ce îndepărtează de realitate, consecinţe nedorite asupra activităţii de urmărire penală.

Elaborarea de versiuni numai pe baza unor date rezultate din investigaţii, fără verificări, conduce la orientarea
greşită a cercetărilor, la pierdere de timp şi la concluzii neconforme cu realitatea. 4

În elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice:

a. Versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptul sau împrejurările ce pot avea mai multe
explicaţii, cauzele cu o explicaţie în mod cert unică neimpunînd o asemenea operaţie.
b. Elaborarea versiunilor să facă, în principiu pe baza datelor de natură procesuală, completate, în caz de
nevoie, cu date sau informaţii obţinute pe căi extraprocesuale, dar care să capete ulterior caracter procesual.
c. Temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete, date care îndeplinesc cerinţele de ordin calitativ
şi cantitativ.

3
4
 d. Versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile care pot fi date în cauza cercetată.
e. Versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele fiecărei dintre ele, clar şi
precis formulate.

3.Planificarea urmăririi penale

Planificarea urmăririi penale constituie o metodă tactică fundamentală, care imprimă un caracter ştiinţific activităţii
de descoperire şi cercetare a infracţiunilor; începe încă în faza actelor premergătoare, de la verificarea datelor iniţiale
şi elaborarea primelor versiuni, până la documentarea finală a împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.
Planificarea cercetării penale asigură:
 caracterul organizat al investigării criminalistice a cazului cercetat;
 respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor metodologice criminalistice;
 respectarea drepturilor conferite de lege părţilor implicate în procesul penal;
 lămurirea completă a împrejurărilor în care s-au comis infracţiunile, inclusiv prin extinderea cercetărilor;
 celeritatea urmăririi, cu economisire de forţe şi timp;
 folosirea tuturor metodelor, procedeelor şi mijloacelor tehnico-tactice adecvate cazului cercetat;
 repararea pagubelor cauzate prin infracţiune;
 prevenirea săvârşirii altor infracţiuni;
 constituie un permanent autocontrol al celor care efectuează cercetarea, precum şi un mijloc de control
asupra calităţii activităţilor executate.
Principiile planificării
Principiul individualităţii, potrivit căruia în planificarea cercetării trebuie să se ţină cont de particularităţile
fiecărui caz, cum ar fi: natura faptei comise, locul şi timpul săvârşirii, mobilul şi scopul infracţiunii, condiţiile şi
împrejurările favorizatoare.
Fiecare cauză penală are elemente specifice, chiar dacă este comisă de aceeaşi persoană, în aceleaşi condiţii de
loc şi de timp, cu aceleaşi moduri de operare.
Principiul dinamismului, care se prezintă sub două aspecte:
 dinamismul şi promptitudinea cercetării criminalistice, cu consecinţe directe în planul eficienţei şi al
operativităţii;
 capacitatea de adaptare permanentă la datele noi care apar în timpul cercetării.
În literatura criminalistică au existat opinii potrivit cărora sunt considerate ca principii ale planificării
legalitatea, care este însă un princiiu de bază al procesului penal, precum şi continuitatea, care face parte din natura
planificării.
Structura şi conţinutul planului de urmărire penală: planul de urmărire penală nu este obligatoriu, dar este
imperios necesar în cauzele complexe sau în care, încă din faza iniţială, s-au conturat mai multe versiuni. Planul este
util numai dacă a fost întocmit în momentul oportun şi după o analiză riguroasă a datelor obţinute. Un ofiţer de
urmărire penală experimentat nu va renunţa la planificarea cercetării chiar dacă instrumentează un caz în
aparenţă simplu.
Principalele elemente ale planului de cercetare penală:
 activităţile care urmează a fi executate în orice etapă pentru clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta,
precum şi cu privire la persoana făptuitorului;
 identificarea, urmărirea şi prinderea infractorilor;
 repararea prejudiciului cauzat;
 măsuri asigurătorii;
 măsuri preventive;
 versiunile care trebuie să fie verificate etc.
În practică şi-a dovedit utilitatea formula celor 7 întrebări:
1. ce faptă s-a comis?
2. unde s-a comis?
3. când s-a comis?
4. cine este făptuitorul?
5. cum a comis fapta?
6. cu ajutorul cui?
7. în ce scop?
Acestei formule i s-au adus şi critici, susţinându-se că nu stabileşte lucrul cel mai important - conţinutul
infracţiunii, fiind necesar ca cercetări-le care se efectuează într-o cauză să fie efectuate în legătură directă cu
elementele infracţiunii, deoarece contribuie la stabilirea acestora.
Practica a impus formula celor 4 întrebări, care elucidează problemele unei infracţiuni, pornindu-se de la
elementele constitutive ale acesteia:
a. stabilirea obiectului infracţiunii;
 b. latura obiectivă, raportul de cauzalitate între acţiune sau interacţiune şi urmările faptei, circumstanţele
de loc, timp şi mod în care a fost comisă fapta;
c. identificarea subiecţilor infracţiunii (activ-pasiv) şi a celorlalţi participanţi (complici, tăinuitori, instigatori);
d. latura subiectivă: vinovăţia, lipsa vinovăţiei, culpa, scopul, mobilul.
În activitatea de urmărire penală se aplică trei forme de planificare:

- Planificarea cercetării unei fapte în ansamblu;

- Planificarea operaţiilor tactice;
- Planificarea activităţilor de urmărire penală.
Planificarea cercetării unei fapte penale în ansamblu cuprinde determinarea sarcinilor activităţilor în funcţie de
natura faptei şi prevederile legii. Într-o cauză potrivit, se cer dovedite fapta şi împrejurările de fapt inclusiv locului,
timpul, modului şi împrejurările în care s-a activat, făptuitorul, vinovăţia şi responsabilitatea acestuia, circumstanţele
agravante şi atenuate ale faptei, prejudiciul, caracterul şi gravitatea acestora alte fapte şi împrejurări în măsură să
influenţeze răspunderea şi stabilirea pedepsei, cum ar fi, spre exemplu, caracteristica făptuitorului, comportarea
victimei, antecedentele penale etc.

Ofiţerul de urmărire penală va aprecia forţele şi mijloacele de care dispune la moment, dar şi posibilitatea
folosirii lor în mod eficient. Termenii efectuării activităţilor prevăzute în plan pot fi stabiliţi cu aproximaţie sau în mod
precis.

Planificarea operaţiilor tactice şi a activităţilor de urmărire penală au, de obicei aceeaşi structură, determinarea
scopului, specificarea ordinii şi a timpului efectuării, a forţelor şi mijloacelor necesare. Fireşte conţinutul planului
acestor activităţi este în funcţie de natura cauzei, dar şi de specificul activităţii de urmărire penală. Unul va fi
conţinutul planului ascultării învinuitului şi altul cel al reconstituirii.

Planificarea activităţii de urmărire penală într-o cauză concretă capătă forma unui plan scris ale căror elemente
principale sunt versiunile, problemele de clarificat în cadrul fiecărei versiuni, activităţile de urmărire penală prin care
se dă răspuns la problemele amintite şi termenul de rezolvare.

Forma planului de urmărire penală în multe, şi mai precis spus depinde de experienţa profesionala al ofiţerului
de urmărire penală.

Nu există o formă concretă, obligatorie a unui plan de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală alege pentru
sine forma cea mai potrivită, de aceea planul se elaborează pe o foaie unde se indică numai activităţile spre efectuare
până la schite complicate cu planuri şi grafice, aşa numitele planuri analitice. În majoritatea cazurilor de către ofiţerul
de urmărire penală se foloseşte formele cele mai simple a unui plan de urmărire, în care se conţin numai notele şi
informaţia strict necesară.