POVESTEA CELOR CINCI FIICE ALE JILŢULUI

Era spre sfârşitul lui Brumărel când s-au pornit din cele cinci sate
cinci fete: Mărgă lina, Rujalina, Savatina, Armindina şi Filipina. S -au
pornit aşa, toate cinci, fără să ştie una de alta, fă ră să -şi dea de veste,
când încă cocoşul nu vestise primul «cucurigu»! s- au pornit spre apa
Jilţului. Trebuie s ă ştiţi d-voastră c ă ele avuseseră acelaş i vis : visară o
apă şi cinci stele timide care le tot chemau într -acolo aşa cum steaua
din Noul Testament chemase şi condusese pe cei trei magi spre staulul
din Bethleem.
Mai era la acea ap ă a Jilţului şi o cetate a Jilţului, o clădire în care
erau păstrate adevărate nestemate cusute de mâna harnicelor femei din
cele cinci sate, obiecte de uz casnic din lemn (furci de tors, căuce şi
vedre de apă, linguri, fluiere, cobiliţe, meli ţe, vârtelniţe, suveici, sucale)
precum şi obiecte din fier (frigă rui, dărace de lână , zăbale). Toate
acestea - şi multe altele - erau simbol al dăruirii şi hărniciei locuitorilor
acelor meleaguri, aduceri aminte peste veacuri de locurile în care s-au
născut, de cuptorul din care au mâncat pâine, de ceaunul în care
fierbeau lapte şi mămăliguţă. Înţelegeţi deci d-voastră, dragii noş tri
cititori, de ce trebuia ca neap ărat la acea cetate a Jilţului, simbol al unei
culturi şi civilizaţii dintre cele mai înfloritoare, să se petreacă lucrurile
importante.
Apoi, poate veţi vrea să ştiţi despre satele din care veneau cele
cinci fete. Aveau ş i ele denumirea lor : Mătăsari, Croici, Runcurel,
Brădet şi Brădeţel. Toate formau o obşte, erau sate de oameni cum nu
se poate mai harnici, iar pe deasupra erau şi plini de voie bună. Când
era vorba de muncă munceau, când se vrea distracţie şi veselie apoi era
distracţ ie şi veselie încât se ducea vestea şi prin împrejurimi. Acolo, în
cele cinci sate, muncea atât bărbatul cât şi femeia şi copilul.
Fiecare avea sarcinile lui iar bucuriile le disputau împreună . Şi
fiindcă tot veni vorba de sate să vorbim puţin şi despre cele cinci fete.
Cititorul, desigur, este dornic să le afle secretul. Una era vestită în satul ei
şi nu numai prin măiestria cu care mânuia războiul. Nu gândiţi d-voastră
că războiul acela era cu arme, iar mai nou cu bombe nucleare.
Era vorba de un totul alt război aici.Covoare ţesute de fata noastră
împodobeau casele celor cinci sate. Era o mulţumire mai mult decât fireasc
ă să priveşti acele straie desigur moderne, adevă rate mă rg ăritare ţesute
de mâini femeieş ti. Alta se pricepea să ţin ă furca în brâu şi să facă o serie
de cojoace care nu numai că ţineau de cald la vreme de iarnă, dar erau şi
superbe podoabe ţărăneşti. Alta făcea la cuptor cele

1
mai proaspete şi bune turte, iar alta gătea cele mai gustoase bucate.
Zălarul şi ceaunul erau «uneltele» ei. Dar să nu ne mai pierdem
printre atâtea detalii ş i să ne continuăm calea acţ iunii care cu siguran ţă
că vă va interesa mai mult. In acea dimineaţă de sfârşit de Brumărel,
cum era şi obiceiul la sate, se treziră cu noaptea în cap, lăsară tot: război
cu suveici, sucale, vârtelniţe : furcă, cuptor, ceaun, zălar şi porniră să se
întâlneasc ă la cetatea Jilţului, despre care vorbirăm mai sus.Se obişnuia
prin acele locuri ca la acea vreme să se desfăşoare ceremonialul
însurăţirii.
Facem şi aici o mică deviere de la subiect şi spunem că însurăţirea
nu era o însurăţire ca oricare alta. Cele cinci fete nu se “însurau” cum ar
fi unii îndreptăţiţi să creadă. Prin această însurăţire, fetele care se
înţelegeau cel mai bine, între care nu existau secrete, supărări,
îmbrăcate în haine de sărbătoare, cădeau de acord să se “însurăţească”
adică să se oblige să-şi zică una alteia “surată” până la moarte şi să se
ajute în orice momente : bine, rău, necaz, bucurie. Deci însurăţitul este
un fel de jurământ ca acel făcut între flăcăii care-şi jură credinţă veşnică
devenind “fraţi de cruce”. lată că, atâta vreme cât noi pierdem timpul
asupra organizării şi desfăşurării ceremonialului, fetele noastre trebuie
să fi şi ajuns la cetatea Jilţului şi la apa Jilţului.
Pentru că, ştiţi d-voastră, ele nu plecară din satele lor pe
picioare, aveau cale lungă de străbătut, ci plecară fiecare cu carul
încărcat cu bunătăţuri, ca să petreacă cum se cuvine.
- Hai surată pân’la baltă !
- Merg surată păn’la baltă !
- Zici că-mi zici surată ?
- Zic că-ţi zic surată.
- De nu-mi zici surată ţi se uscă mâna dreaptă !
- De nu-ţi zic surată mi se uscă mâna dreaptă.
- Până la moarte surată !
- Până la moarte ...

Aruncară apoi cununa de salcie, făcută tocmai pentru acest

moment pe apa Jilţului. Unde se va fi oprit numai Dumnezeu mai ştie.
Ceea ce ştim noi, şi vă spunem şi vouă dragi cititori, e că fetele noastre
nu mai erau cinci fete ci erau acum cinci surate. Curând veni seara şi
făcură un foc mare încât arseră chiar mustăţile cerului de atâtea flăcări,
gătiră, se ospătară pe măsură, apoi se şi veseliră. Se întinse o horă cât
iadul de largă numai că aici oamenii erau bucuroşi şi cu voie bună.
Cântă neica Fluier din capul satului atât de frumos că nici cerul nu mai
putu fi supărat pentru mustăţile arse.
Cele cinci fete, acum surate, scriseseră şi ele cu ocazia acestei
sărbători în Cartea de Aur a cetăţii Jilţului ba chiar îşi aduseră şi

2
contribuţia la păstrarea şi conservarea valorilor tradiţionale ale satului
românesc.Veselia mai dur ă cât mai dură însă a doua zi de dimineaţă,
fetele erau fiecare în satul ei, la casa ei. Realitatea însăşi nu şi-ar mai fi
urmat cursul firesc dacă ele ar fi lipsit pentru mai mult timp. Am fost şi noi
pe acolo, la acea sărbătoare încărcată de tradiţ ie şi sensibilitate a cetăţii
Jilţului. Am băut, ne-am ospătat, am jucat chiar o horă, două. Până la
urmă, veni vremea să plecăm, cu gândul să mai bem şi să ne mai
ospătăm, ba chiar să mai jucăm vreo horă, două şi la anul.
- Până la moarte surată ?
- Pănă la moarte ...
Alin Dobromirescu