- 380 -

XI. INSTITUŢIILE MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE

1. Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional (FMI ) a fost creat prin acordurile de la Bretton

Woods din 1944. În mod formal, FMI şi-a început existenţa în decembrie 1945, când
primele 29 ţări membre au ratificat aceste acorduri. Operaţiunile Fondului au început
efectiv la 1 martie 1947.
Prin crearea FMI, semnatarii acordurilor de la Bretoon Woods au încercat să
restabilească un sistem de cursuri de schimb fixe, similare cu cele care au existat în
sistemul etalon aur monede. După cum am arătat în cap. VII§2 supra, sistemul etalon
aur monede a funcţionat relativ satisfăcător în secolul XIX, însă a provocat adesea
deflaţie în ţările cu balanţă de plăţi deficitară. Într-adevăr, în acest sistem, o ţară care
înregistrează un deficit al balanţei de plăţi, plăteşte cu aur mărfurile importate din
străinătate; aceasta provoacă, prin mecanismele punctelor aurului (Gold Points),
ieşirea metalului galben din ţară şi reducerea masei monetare interne. Pentru a evita
această deflaţie, s-a creat o instituţie internaţională însărcinată să autorizeze acele
devalorizări ale monedelor care sunt justificate din punct de vedere economic şi
totodată să acorde credite ţărilor membre care înregistrează deficite temporare în
balanţele lor de plăţi.
Ulterior, rolul Fondului a evoluat, acesta devenind tot mai mult un organism
de gestionare a sistemului monetar internaţional.

1.1. Rolul Fondului

În prezent, obiectivul fundamental al FMI este asigurarea stabilităţii sistemului

monetar internaţional. Acest sistem este esenţial pentru promovarea unei creşteri
economice durabile, creşterea nivelului de trai şi reducerea sărăciei. Ca urmare a
recentei crize financiare, FMI a efectuat unele demersuri pentru clarificarea şi
extinderea mandatului său la ansamblul problemelor macroeconomice şi financiare
care influenţează stabilitatea mondială. Astfel, într-o alocuţiune ţinută în luna
februarie 2010, la Washington, în faţa Adunării generale a "Comitetului Bretton
Woods", actualul director general al FMI, D. Strauss-Kahn, a prezentat principalele
elemente ale ceea ce el a numit "un FMI pentru secolul al XXI-lea". După cum rezultă
din acest discurs, principalele priorităţi pentru modernizarea FMI sunt:
- îmbunătăţirea prevenirii crizelor,
- întărirea ripostei în caz de criză,
- consolidarea sistemului monetar internaţional.
Vorbitorul a subliniat, de asemenea, importanţa multilateralismului şi a
creşterii legitimităţii Fondului.
 - 381 -

Responsabilităţile FMI decurg din obiectivul fundamental amintit. Ele sunt

enunţate în art. I din statut după cum urmează:
- promovarea cooperării monetare internaţionale;
- facilitarea creşterii armonioase a comerţului internaţional, contribuind, astfel,
la crearea şi menţinerea unor noi locuri de muncă şi a unor noi venituri reale, precum
şi la dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre;
- promovarea stabilităţii cursurilor de schimb, menţinerea unor unor regimuri
de cursuri de schimb ordonate şi evitarea deprecierilor concurenţiale ale monedelor
statelor membre;
- stabilirea unui sistem multilateral de decontare a tranzacţiilor curente dintre
statele membre şi eliminarea restricţiilor valutare, care împiedică dezvoltarea
comerţului mondial;
- susţinerea statelor membre în eforturile lor de corectare a dezechilibrelor
balanţelor de plăţi, fără a recurge la măsuri care prejudiciază prosperitatea naţională
sau internaţională, prin punerea temporară la dispoziţia lor a unor resurse adecvate;
- asigurarea stabilităţii financiare.
FMI ocupă un loc singular printre organizaţiile guvernamentale, în sensul că
îmbină funcţiile reglementative, consultative şi financiare, care decurg din obiectivele
sale.1 Aceste funcţii sunt:
1) Funcţia reglementativă constă în dreptul FMI de a superviza măsurile
susceptibile a da naştere la obstacole în calea plăţilor şi transferurilor aferente
tranzacţiilor curente internaţionale. Ţările membre sunt obligate să comunice FMI
informaţiile şi datele statistice necesare pentru desfăşurarea activităţii sale.
2) Funcţia consultativă decurge, în principal, din răspunderea care revine
Fondului în materie de supraveghere a sistemul monetar internaţional şi în materie
de exercitare a unei supravegheri ferme asupra politicilor valutare ale statelor
membre.2
3) Funcţia financiară constă în acordarea unui ajutor temporar pentru
rezolvarea problemelor balanţei de plăţi, acordarea de credite concesionale şi
reeşalonarea datoriei externe a ţărilor membre cu venit naţional redus.
4) Funcţia de acordare de asistenţă tehnică cuprinde un mare număr de
activităţi, dintre care cele mai importante sunt următoarele: analiza situaţiei şi a
politicilor economice ale statelor membre; formarea personalului; colectarea şi
difuzarea datelor statistice; etc.
FMI nu este interesat, deci, doar de problemele individuale ale ţărilor membre,
ci şi de funcţionarea sistemului monetar în ansamblu. Acţiunea sa urmăreşte, în
esenţă, promovarea politicilor şi strategiilor care permit ţărilor membre să coopereze

1 - Guitián M., The Unique Nature of the Responsibilities of the IMF, IMF Pamphlet Series No. 46,
1992.
2 - A se vedea cap. VII§§ 5.1.3 supra.
 - 382 -

pentru asigurarea stabilităţii sistemului financiar internaţional şi pentru crearea

condiţiilor unei creşteri economice durabile.

1.2. Organizarea Fondului

FMI a reunit în 1944 învingătorii din cel de-al doilea război mondial. URSS nu
a ratificat acordurile de la Bretton Woods, iar, ca urmare, a fost exclusă de la Fond. În
schimb, ţările neutre, iar apoi şi cele învinse - dintre care cazurile cele mai notabile
sunt RFG şi Japonia -, precum şi toate ţările apărute în urma procesului de
decolonizare au devenit membre ale FMI. Până la terminarea războiului rece, cu
excepţia Yugoslaviei şi a României, ţările din Europa Centrală şi de Est şi Republica
Populară Chineză nu au participat la Fond.1 În prezent, FMI cuprinde 187 ţări
membre.
Organizarea Fondului se bazează pe cotele-părţi de capital subscrise şi vărsate
de statele membre. Aceste cote reprezintă volumul resurselor pe care statele membre
le pun la dispoziţia Fondului. De asemenea, cotele determină drepturile de vot ale
reprezentanţilor statelor membre în organismele de conducere, precum şi natura şi
importanţa împrumuturilor pe care acestea le pot obţine de la Fond.
Exprimate iniţial în dolari americani, iar în prezent în DST, cotele sunt stabilite
în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Principalii indicatori avuţi în vedere la
dimensionarea cotelor sunt: PIB, volumul comerţului exterior şi mărimea rezervelor
valutare. Aceste cote au fost revizuite în repetate rânduri. Cu titlu de exemplu,
menţionăm că cele mai mari cote-părţi de capital sunt cele ale SUA (37,149 mil. DST),
Marii Britanii (10,738 mil. DST), Germaniei (13,008 mil. DST), Franţei (10,738 mil.
DST) şi Japoniei (13,312 mil. DST). Cota-parte a României este 1,030 mil. DST.
Organele de conducere ale FMI sunt: "Consiliul guvernatorilor", "Comitetul
monetar şi financiar internaţional", "Consiliul de Administraţie" şi "Directorul
general".
1) "Consiliul guvernatorilor" (Board of Governors) se reuneşte odată pe an şi este
instanţa supremă care decide politicile urmate de FMI. De asemenea, are rolul unei
adunări generale a acţionarilor.
Fiecare stat membru numeşte un reprezentant (şi un supleant), care, de obicei,
sunt miniştrii de finanţe, guvernatori de bănci centrale sau înalţi funcţionari de rang
comparabil. Acest reprezentant ("guvernator") are un drept de vot care variază în
funcţie de cota-parte de capital a ţării respective. Regula este că fiecare ţară are 250 de
voturi, la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 DST capital subscris.
În prezent, ţările cu cea mai mare putere de vot sunt: SUA (16,74%), Japonia
(6,01%), Germania (5,87%), Marea Britanie (4,85%) şi Franţa (4,85%). România are un

1 - România a devenit membră FMI în 1972, însă, la sfârşitul anilor 80, regimul ceauşist a
întrerupt relaţiile cu acesta.
 - 383 -

număr de voturi echivalent cu 0,48% din total. Deoarece deciziile importante trebuie
luate cu o majoritate calificată, care este 85% din numărul total de voturi, SUA, care
au singure 16,74% din voturi, dispun practic de un drept de veto.
La 28 aprile 2008, Consiliul guvernatorilor a adoptat o reformă de mare
amploare a sistemului de vot. Modificările aduse au urmărit îmbunătăţirea
reprezentării ţărilor în curs de dezvoltare, al căror număr de voturi de bază a fost
triplat. În modul acesta, puterea de vot a ţărilor respective a fost pusă de acord cu
rolul actual al acestora în economia mondială.
2) "Comitetul monetar şi financiar internaţional", format în prezent din 24
guvernatori ai FMI, miniştrii sau personalităţi de rang comparabil (toate ţările sunt
reprezentate în acelaşi mod ca în "Consiliul de administraţie"), se reuneşte, în general,
de două ori pe an. Acest organism avizează diverse propuneri şi prezintă rapoarte
"Consiliului guvernatorilor" cu privire la problemele legate de gestionarea şi
funcţionarea sistemului monetar internaţional, proiectele de modificare a statutului şi
perturbaţiile care pot pune în pericol sistemul.
O structură similară are "Comitetul de dezvoltare", care urmăreşte procesul de
creştere economică şi întocmeşte rapoarte şi avize pentru şedinţele comune ale
forurilor de conducere ale FMI şi Băncii Mondiale. Acest organism face, de asemenea,
sugestii cu privire la diverse aspecte ale transferurilor de resurse spre ţările în curs de
dezvoltare.
3) "Consiliul de administraţie" (Executive Board) este responsabil cu gestionarea
activităţii curente a FMI şi cu exercitarea atribuţiilor care îi sunt delegate de "Consiliul
guvernatorilor". Este format din 24 de membri şi este prezidat de "Directorul general"
sau de unul din cei trei directori adjuncţi.
Un număr de cinci membri ai "Consiliului de administraţie" sunt numiţi cu
titlu individual de către cele cinci ţări care au cele mai mari cote-părţi de capital. Alţi
doi membri sunt numiţi de cele două ţări care, în ultimii doi ani, au fost cei mai mari
creditori ai FMI. Ceilalţi membri sunt aleşi de restul ţărilor, care se pot constitui în
grupe; ei exprimă voturile grupului de ţări (numit "constituenţă") pe care îl
reprezintă.1
Deciziile sunt adoptate cu majoritatea voturilor exprimate; un anumit număr
de decizii importante, specificate în statut, necesită o majoritate de 70% sau 85% din
totalul voturilor.
4) "Directorul general" este ales de onsiliul de administraţie şi are sarcina
conducerii serviciilor operaţionale ale Fondului, care cuprind cca. 2.400 de

1 - România face parte dintr-o "constituenţă" care mai cuprinde următoarele ţări: Armenia,
Bosnia şi Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Montenegru,
Olanda şi Ucraina.
Reprezentatul acestui grup de ţări (constituienţă) în "Consiliul de administraţie" este numit de
Olanda.
 - 384 -

funcţionari, din care peste jumătate sunt economişti. Majoritatea acestui personal
lucrează la sediul FMI de la Washington, însă o parte se află la reprezentanţele din
ţările membre.
Prin tradiţie, directorul general este un european.1

1.3. Creditele acordate de Fond

Una din principalele funcţiuni ale FMI este acordarea de credite ţărilor care se
confruntă cu dificultăţi reale sau potenţiale în ceea ce priveşte balanţa lor de plăţi.
Sprijinul financiar acordat de FMI permite ţărilor membre să-şi reconstituie rezervele
valutare, să stabilizeze cursul de schimb al monedei lor, să continue să-şi achite
importurile şi să relanseze o creştere economică puternică şi durabilă, luând totodată
măsurile necesare pentru remedierea problemelor de fond cu care se confruntă. Spre
deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu acordă credite pentru proiecte specifice. O
ţară membră poate solicita ajutor financiar din partea FMI în cazul în care constată că
are o problemă în ceea ce priveşte de balanţa de plăţi - adică se află în situaţia în care
nu poate obţine finanţări suficiente pentru a-şi efectua plăţile externe şi a menţine un
volum adecvat de rezerve valutare. Creditul acordat de FMI permite ţării respective
să aplice politicile de ajustare şi reformele adecvate pentru a corecta dezechilibrele
între încasările şi plăţile externe şi a restabili condiţiile unei creşteri economice
durabile.
Volumul creditelor acordate de FMI a fluctuat considerabil în cursul timpului.
Şocul petrolier din anii '70, criza datoriei externe din anii '80, procesul de tranziţie al
ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi crizele care au afectat ţările cu economie de
piaţă emergentă în anii '90 au determinat toate o creştere puternică a creditelor
acordate de FMI. Cererea faţă de resursele Fondului s-a menţinut ridicată şi în
deceniul următor, ca urmare a crizelor suferite de ţările din America Latină, însă,
după restabilirea situaţiei, creditele respective au fost în mare parte rambursate.
Ajutoarele acordate de FMI au crescut din nou spre sfârşitul anului 2008, deoarece
perioada de fluxuri de capitaluri abudente şi de credite uşor de obţinut a fost urmată
de fuga capitalurilor - din cauza crizei financiare care a lovit ţările dezvoltate.
În general, FMI acordă credite în cadrul unui "acord", care poate, eventual,
stipula măsurile specifice pe care ţara beneficiară convine să le aplice pentru a-şi
rezolva problemele cu care se confruntă în domeniul balanţei de plăţi. Programul
economic aferent acordului este elaborat de ţara respectivă în consultare cu Fondul,
iar apoi este supus aprobării "Consiliului de administraţie" al FMI, sub forma unei

1 - În prezent, directorul general al FMI se numeşte Dominique Strauss-Kahn. El ocupă această

funcţie de la 1 noiembrie 2007. Înainte de a deveni directorul general al FMI, D. Strauss-Kahn a fost
profesor de economie la Institutul de studii politice de la Paris şi membru al Adunării naţionale a
Franţei.
 - 385 -

"scrisori de intenţie". După aprobarea acordului de către "Consiliul de administraţie",

creditul este acordat, de obicei, în tranşe succesive, pe măsura executării programului.
FMI a creat în cursul timpului diverse mecanisme ("facilităţi") de creditare,
care sunt adaptate condiţiilor specifice ale diverselor ţări membre. Ţările cu venit
scăzut pot obţine împrumuturi cu dobânzi concesionale (preferenţiale). Creditele
neconcesionale (normale) sunt acordate, în principiu, tuturor ţărilor membre, însă, în
practică, recurg la acestea ţările în curs de dezvoltare cu venit naţional mediu.
Comisionul perceput de FMI pentru operaţiunile de gestionare a acestor
credite se bazează pe rata dobânzii la deţinerile de DST, care este recalculată
săptămânal pentru a ţine seama de fluctuaţiile pe termen scurt ale dobânzilor de
principalele pieţe monetare internaţionale.
Volumul creditelor care pot fi acordate unei ţări - "limita de acces" - variază în
funcţie de tipul creditului, însă, în general, aceste volum reprezintă un multiplu al
cotei-părţi de capital subscris. Aceste limite pot fi depăşite în cazuri excepţionale.
Accesul la "linia de credit flexibilă" nu este plafonat.

1.3.1. Credite concesionale

Sistemul actual de credite concesionale (în condiţii de favoare), susceptibile a fi

acordate ţărilor în curs de dezvoltare cu venit naţional redus, a fost creat în ianuarie
2010, în scopul sprijinirii acestor ţări în eforturile lor de de dezvoltare economică şi de
reducere a sărăciei, în cadrul unei reforme mai vaste, care a urmărit adaptarea mai
bună a ajutorului financiar al Fondului la nevoile diverselor ţări cu venit redus.
Limitele de acces şi normele sunt aproape duble faţă de nivelul de dinainte de
criză. Condiţiile de finanţare sunt mai avantajoase, iar dobânzile sunt revizuite din
doi în doi ani. Toate aceste mecanisme de creditare susţin programe economice
asumate de ţările beneficiare, care urmăresc, în modul acesta, să atingă o poziţie
macroeconomică durabilă şi compatibilă cu o reducere viguroasă şi durabilă a
sărăciei.
1) Facilitatea de credit lărgită (The Extended Credit Facility, ECF) a înlocuit
facilitatea anterioară- facilitatea pentru reducerea sărăciei şi pentru creştere
economică - folosită ca principal mijloc al FMI de acordare a unui ajutor pe termen
mediu ţărilor cu venit scăzut, care au probleme prelungite în ceea ce priveşte balanţa
lor de plăţi. O finanţare cu titlu de ECF se caracterizează printr-o dobândă zero, o
perioadă de graţie la rambursare de cinci ani şi jumătate şi o scadenţă finală de zece
ani.
2) Facilitatea de credit de confirmare (The Standby Credit Facility, SCF) oferă un
ajutor financiar ţărilor cu venit scăzut, care au dificultăţi temporare în ceea ce priveşte
balanţa lor de plăţi. Ea poate fi utilizată într-un larg evantai de împrejurări, inclusiv
cu titlu de precauţie. O finanţare cu titlu SCF se caracterizează printr-o dobândă nulă,
o perioadă de graţie la rambursare de patru ani şi o scadenţă finală de opt ani.
 - 386 -

3) Facilitatea de credit rapidă (The Rapid Credit Facility, RCF) oferă un ajutor
financiar urgent şi însoţit de o condiţionalitate limitată ţărilor cu venit scăzut, care se
confruntă cu o problemă acută în ceea ce priveşte balanţa de plăţi. Ea poate fi utilizată
în manieră suplă, într-un evantai de circumstanţe. O finanţare cu titlu RCF se
caracterizează printr-o dobândă nulă, o perioadă de graţie la rambursare de cinci ani
şi jumătate şi o scadenţă finală de 10 ani.

1.3.2. Credite neconcesionale

Creditele neconcesionale (normale) constituie principalul tip de credite

acordate de FMI ţărilor cu economie de piaţă emergentă, care au nevoie de finanţare
pentru a putea surmonta problemele balanţelor lor de plăţi. Dobânzile sunt
neconcesionale, însă aproape întotdeauna sunt mai mici decât cele pe care ţara
beneficiară ar trebui să le plătească pe pieţele private.
Mecanismul acestor credite a fost reformat în 2009: modalităţile de creditare au
fost flexibilizate şi adaptate nevoilor ţărilor membre. Limitele împrumuturilor au fost
dublate, resursele de creditare ale Fondului au fost mărite, iar condiţiile de acordare
au fost raţionalizate şi simplificate. Printre altele, noile modalităţi au lărgit gama
acordurilor de precauţie cu acces ridicat. Principalele modalităţi de creditare
neconcesională (normală) sunt următoarele:
1) Acordurile de confirmare (Stand-By Arrangement) au ca scop ajutarea ţărilor
membre să depăşească dificultăţile temporare ale balanţelor de plăţi. În principiu,
aceste acorduri sunt accesibile tuturor ţărilor membre FMI, care au nevoie de
finanţare externă. Cu toate acestea, acordurile de confirmare sunt utilizate, în general,
de ţările membre cu venit naţional intermediar, deoarece, după cum am arătat, ţările
cu venit mic au la dispoziţie un evantai de instrumente concesionale, adaptate
nevoilor lor.
Acordarea efectivă a tranşele de credit de către FMI este subordonată realizării
obiectivelor programului ("condiţionalitate"). Durata acestor acorduri este, în general,
de 12-24 luni, însă nu poate depăşi 36 luni, obiectivul fiind soluţionarea problemelor
balanţei de plăţi pe termen scurt; rambursarea este cuprinsă în mod normal între 3-5
ani.
Acordurile de confirmare pot fi încheiate în regim de acces "normal" (Normal
access) sau cu titlu de "precauţie" (Precautionary access) - caz în care ţara beneficiară
optează să nu efectueze trageri asupra Fondului. Ele conferă flexibilitate pentru
eşalonarea tranşelor, care pot fi acordate chiar şi la începutul perioadei - în caz de
necesitate.
Accesul la resursele financiare ale FMI în cadrul unui acord de confirmare este
ghidat de nevoia de finanţare a ţării beneficiare, de capacitatea sa de rambursare şi de
antecedentele sale în materie de utilizare a resurselor Fondului. În limitele astfel
definite, formele acordului de confirmare aplicabile în ceea ce priveşte volumul şi
 - 387 -

eşalonare tranşelor sunt flexibile, astfel încât să răspundă nevoilor ţărilor debitoare.
Aceste forme sunt următoarele:
a) Accesul normal (Normal access) a fost mărit recent, la maximum 200% din
cota-parte a unei ţări pentru o perioadă de 12 luni, respectiv la 600%, ca volum total al
creditului.
b) Accesul excepţional (Exceptional access) poate fi aprobat, de la caz la caz, în
limite mai mari decât cele normale. În timpul recentei crize economice mondiale, de
acest mecanism au beneficiat ţările care au avut nevoi presante de finanţări externe.
c) Accesul la începutul perioadei (Front-loaded access) este posibil în cazul în
care este justificat de vigoarea politicilor ţării beneficiare şi de natura nevoilor sale de
finanţare.
d) Accesul rapid (Rapid access) este susceptibil a fi utilizat în cazuri de urgenţă,
care necesită o procedură de aprobare rapidă. În timpul recentei crize, acest
mecanism a fost utilizat în mai multe rânduri.
e) Acces cu titlu de precauţie (Precautionary access) este utilizat în cazul în care
ţara respectivă nu intenţionează să angajeze împrumutul la nivelul aprobat, însă îşi
menţine posibilitatea de a recurge la acesta în caz de nevoie.
Creditele acordate de FMI sunt condiţionate de angajamentul autorităţilor ţării
beneficiare de a-şi ajusta politica economică pentru a depăşi problemele care le-au
determinat să solicite ajutorul Fondului. Aceste angajamente, inclusiv elementele de
condiţionalitate specifică, sunt descrise în amintita "scrisoare de intenţie" (însoţită
adesea de un "memorandum" de politici economice şi financiare), pe care autorităţile
ţării beneficiare o elaborează împreună cu experţii Fondului. Recent, FMI a revizuit
condiţiile de acordare a creditelor, accentuând importanţa criteriilor măsurabile şi
observabile. Este vorba, de exemplu, de obiectivele stabilite pentru rezervele valutare
şi deficitul bugetar sau datoria publică. De asemenea, a crescut rolul evaluărilor
periodice ale stadiului realizării programului convenit cu FMI.
2) Linia de credit flexibilă (The Flexible Credit Line, FCL) se adresează ţărilor
care au o politică, variabile fundamentale şi antecedente economic foarte solide, în
scopul prevenirii crizelor. Acordurile FCL sunt aprobate în favoarea ţărilor care
satisfac criterii de calificare predeterminate. Ele au o durată de 2 ani (cu o evaluare
interimară după un an, pentru a verifica dacă criteriile de calificare sunt tot timpul
respectate) şi o perioadă de rambursare egală cu cea pentru acordurile de confirmare.
Accesul este determinat în fiecare caz în parte, nu este supus limitelor normale, iar
creditul poate fi acordat într-o singură tranşă, în loc de a fi eşalonat. Acordarea nu
este subordonată aplicării unor măsuri specifice, convenite de ţara beneficiară
împreună cu Fondul, ca în cazul acordurilor de confirmare. Ţările membre sunt libere
să efectueze plăţi în rama liniei de credit aprobate sau să considere că este vorba
despre un credit de precauţie.
3) Linia de credit de precauţie (Precautionary Credit Line, PCL) este destinată
ţărilor membre care au variabilele fundamentale şi antecedente bune în aplicarea
unor politici sănătoase. Chiar dacă ţările respective prezintă vulnerabilităţi moderate,
 - 388 -

care nu corespund în mod necesar condiţiilor pe care le impune PCL, ele nu necesită
aceleaşi ajustări pe scară mare a politicii economice, care sunt, în mod normal,
asociate cu acordurile de confirmare tradiţionale. PCL combină cerinţele (similare cu
cele ale FCL) axate pe condiţii ex post care vizează reducerea vulnerabilităţilor
identificate în contextul evaluărilor semianuale. Poate dura între 1 şi 2 ani. Accesul
poate fi imediat, 500% din cota-parte fiind disponibilă la aprobare, sau poate merge
până la 1.000% din cota-parte, după 12 luni, sub rezerva unor progrese suficiente
pentru reducerea vulnerabilităţilor. Deşi este posibil ca, în momentul aprobării PCL,
să nu existe nevoi reale în materie de balanţă de plăţi, ţările membre pot angaja
credite în cadrul PCL - în caz că o asemenea nevoie apare în mod neaşteptat.
4) Mecanismul lărgit de credit (The Extended Fund Facility) a fost creat în 1974
pentru a ajuta ţările membre să remedieze dificultăţile prelungite ale balanţei de plăţi,
care necesită reforme economice fundamentale. Durata acordurilor cu titlu de
"mecanism lărgit" este, deci, mai lungă (în general, trei ani) ca cea a "acordurilor de
confirmare". Ţările beneficiare trebuie să ramburseze împrumutul într-o perioadă de
4 -10 ani de la data obţinerii acestuia.
5) Ajutorul de urgenţă (Emergency Assistance) este acordat ţărilor care suferă o
catastrofă naturală sau care se află prinse într-un conflict. Pentru acest ajutor, se
plăteşte un comision de bază, iar dobânzile sunt adesea reduse. Împrumutul trebuie
rambursat într-o perioadă de trei-cinci ani.

1.4. Resursele Fondului

FMI nu este o bancă comercială: el nu poate crea monedă (scripturală).

Resursele sale sunt constituite în principal din cotele-părţi de capitale subscrise şi
vărsate de ţările membre şi împrumuturile pe care FMI însuşi le contractează de la
acestea.
1) Cotele-părţi de capital sunt exprimate în DST şi dimensionate în funcţie de
puterea economică a fiecărei ţări.1 Ele sunt vărsate în proporţie de 25% în monede
străine larg acceptate pe plan internaţional (dolarul SUA, euro, yenul şi lira sterlină)
sau în DST. Restul de 75% se varsă în moneda naţională a ţării respective.
La data de 31 august 2010, totalul cotelor-părţi a fost de 238,4 mild. DTS (328
mild. dolari SUA). Având în vedere modul de vărsare a cotelor, rezultă că nu toate
resursele Fondului sunt însă la fel de disponibile pentru acordarea de credite, ci
numai cele care provin din cotele-părţi de capital vărsate în monedele liberutilizabile
amintite.
Cotele-părţi se revizuiesc din cinci în cinci ani. În 5 noiembrie 2010, "Consiliul
de administraţie" al Fondului a aprobat cea de-a 14-a revizuire generală a cotelor-
părţi, a cărei aplicare a fost încheiată în ianuarie 2011. În urma acestei revizuiri,

1 - A se vedea §1.2 supra.

 - 389 -

totalul cotelor-părţi s-a dublat, ajungând la 476,8 mild. DST (cca. 755 mild. dolari
SUA).
2) Împrumuturile pe care FMI le contractează în nume propriu de la unele
state membre sunt menite să completeze resursele deţinute de Fond în diverse
monede şi, în modul acesta, să-i permită acestuia să facă faţă cererilor adresate de alte
ţări membre.
FMI are la dispoziţie în mod permanent două mecanisme multilaterale de
împrumut - "Acordul general de împrumut" (General Arrangements to Borrow, GAB) şi
"Noile acorduri de împrumut" (New Arrangements to Borrow, NAB) -, a căror
capacitate totală este de 34 mild. DST (cca. 52 mild. dolari). FMI recurge la aceste
mecanisme în cazul în care estimează că resursele sale sunt insuficiente pentru a
răspunde nevoilor statelor membre, de exemplu, în caz de criză financiară gravă.
În aprilie 2009, şefii de stat sau de guvern ai ţărilor din G20, împreună cu
"Comitetul monetar şi financiar internaţional" au hotărât majorarea cu 750 mild. DST
a resurselor puse la dispoziţia FMI în cadrul celor două tipuri de acorduri amintite,
pentru a-i permite acestuia să intervină rapid în ajutorul ţărilor membre lovite de
criză.
De asemenea, după 2009, FMI a încheiat mai multe acorduri de împrumut
bilaterale cu unele state membre, în valoare de cca. 188 mil. dolari SUA.
Consiliul de administraţie al FMI a aprobat, la 1 iulie 2009, un cadru normativ
pentru emisiunea de obligaţiuni destinate sectorului public. Aceste titluri permit
ţărilor membre să facă un plasament de prim ordin şi totodată să contribuie la
creşterea capacităţii FMI de a acorda statelor membre o asistenţă punctuală şi efectivă
în domeniul balanţei de plăţi. La ora actuală, FMI are încheiate trei acorduri bilaterale
de vânzare de obligaţiuni în valoare de cca. 69 mild. dolari SUA.
În fine, la 12 aprilie 2010, Consiliul de administraţie a aprobat propunerea de a
mări valoarea NAB şi de a elasticiza condiţiile acestora, ceea ce permite obţinerea de
către Fond a unor resurse de până la 367,5 mild. DST (cca. 588,6 mild. dolari). De
asemenea, au fost adăugate 13 noi ţări participante, dintre care un anumit număr de
ţări cu economie de piaţă emergentă, care îşi aduc astfel şi ele o contribuţie
importantă la creşterea respectivă.
3) Aurul deţinut de FMI provine din cotele-părţi de capital subscrise de statele
membre, care, iniţial, au fost vărsate în proporţie de 25% în aur. În ianuarie 1975,
această obligaţie a fost abolită, însă Fondul a continuat să deţină mari cantităţi de aur.
La sfârşitul lunii februarie 2010, cantitatea de aur deţinută de FMI era 96,6 mil. uncii
(3.005,3 tone), ceea ce face ca FMI să fie cel de-al treilea mare deţinător oficial de aur
din lume. Statutul FMI impune totuşi limite foarte stricte în ceea ce priveşte utilizarea
acestui aur. Astfel, printr-o decizie luată cu 85% din voturi, FMI poate vinde aur sau
poate accepta ca un stat membru să-şi plătească datoriile faţă de FMI în aur, însă nu
poate cumpăra aur de pe piaţă şi nici nu poate face alte tranzacţii cu aur.
Ţările membre au aprobat recent vânzarea unei părţi din aurul FMI (12,97 mil.
uncii sau 403 tone). Veniturile obţinute din această vânzare urmează să sporească
 - 390 -

resursele Fondului şi să-i permită să satisfacă pe o bază financiară sănătoasă nevoile

de credite concesionale ale ţărilor sărace. La sfârşitul lunii ianuarie 2010, FMI a
vândut 212 tone aur la trei deţinători oficiali, iar în luna februarie 2010 a anunţat că a
început să vândă aur pe piaţă.
Resursele FMI sunt utilizate pentru finanţarea operaţiunilor sale de creditare.
După cum am menţionat, aceste credite se acordă în monedele unor ţări solide din
punct de vedere financiar. Monedele respective sunt stabilite periodic de Consiliul de
administraţie. Majoritatea acestor monede sunt emise de ţările industrializate, însă în
ultima perioadă au fost reţinute şi unele monede emise de ţări cu venit redus
(Botswana, China şi India).

1.5. Asistenţa tehnică acordată de Fond

Asistenţa tehnică acordată de FMI sprijină valorificarea resurselor productive

ale ţărilor membre prin ajutarea acestora să-şi gestioneze în mod eficace politica
economică şi activitatea financiară. FMI ajută ţările membre să-şi sporească resursele
umane şi instituţionale şi să elaboreze politici macroeconomice, financiare şi
structurale adecvate.
Operaţiunile de asistenţă tehnică sunt consacrate în proporţie de 85% ţărilor cu
venit redus şi ţărilor cu venit intermediar din tranşa inferioară. De asemenea, printre
ţările beneficiare, se numără ţările care au ieşit recent dintr-un conflict. Pe lângă
avantajele imediate ce revin ţărilor beneficiare, care depun ele însele eforturi pentru
a-şi reduce deficienţele şi vulnerabilităţile, asistenţa tehnică contribuie, astfel, la
vigoarea şi stabilitatea economiei mondiale. În plus, asistenţa tehnică acordată ţărilor
emergente şi industrializate în anumite domenii specifice facilitează aplicarea de către
acestea a unor recomandări făcute de FMI şi permit acestuia să fie prezent în spaţiul
inovaţiilor şi riscurilor care grevează economia mondială.
Asistenţa tehnică este integrată în programele de supraveghere şi de creditare
ale FMI, contribuind la creşterea eficacităţii acestora. De asemenea, ea este un
important complement al altor funcţii ale FMI.
FMI acordă asistenţă tehnică în principalele sale domenii de competenţă:
- politica macroeconomică,
- politica fiscală şi administrarea veniturilor şi cheltuielilor statului,
- politica monetară,
- politica valutară,
- viabilitatea sectorului financiar
- statistica macroeconomică şi financiară.
Eforturile depuse în ultimii ani pentru consolidarea sistemului financiar
internaţional au antrenat creşterea numărului de solicitări de asistenţă tehnică din
partea FMI. Aceste cereri ale ţărilor membre au vizat următoarele teme:
 - 391 -

- eliminarea vulnerabilităţilor sectorului financiar, decelate în cadrul

programului comun al FMI şi Băncii Mondiale de evaluare a solidităţii sectorului
financiar;
- adoptarea şi respectarea normelor şi codurilor internaţionale în materie de
gestiune financiară, bugetară şi statistică;
- aplicarea recomandărilor rezultate din evaluările FMI cu privire la centrele
financiare offshore;
- întărirea măsurilor de sancţionare a spălării banilor şi finanţării terorirsmului;
etc.
De asemenea, există o cerere constantă de asistenţă tehnică din partea ţărilor cu
venit naţional redus pentru a le ajuta să conceapă şi să aplice programe specifice de
natură să stimuleze creşterea economică şi să reducă sărăcia, precum şi pentru a ajuta
ţările puternic îndatorate să efectueze analize ale cauzelor datoriei lor externe şi să
aplice programe de reducere a acesteia. În fine, FMI contribuie activ la furnizarea de
asistenţă tehnică în materie comercială, care este menită să ajute ţările cu venit redus
să participe în mai mare măsură la economia mondială.
Ţările beneficiare participă la toate fazele procesului de asistenţă tehnică, de la
identificarea nevoilor până la aplicarea şi evaluarea rezultatelor obţinute prin
programele respective.
Asistenţa tehnică a FMI are diverse forme. În funcţie de natura mandatului,
asistenţa este asigurată fie direct, prin misiuni ale membrilor serviciilor Fondului, fie
indirect, prin detaşarea de experţi şi/sau consilieri rezidenţi pe perioade de la câteva
săptămâni la câţiva ani. Asistenţa tehnică îmbracă, de asemenea, forma studiilor de
analiză tehnică şi de diagnostic, a cursurilor de formare, seminariilor, atelierelor etc.
În ultimul timp, FMI îşi bazează din ce în ce mai mult activităţile de asistenţă
tehnică şi de formare pe o strategie regională. Astfel, Fondul are mai multe centre
regionale de asistenţă tehnică în zona Pacificului, Africa de Est, de Vest şi de Centru,
Orientul Mijlociu şi America Centrală. Asistenţa tehnică este finanţată din resursele
proprii ale FMI şi din donaţiile făcute de donatori bilaterali şi multilaterali. Această
cooperare şi împărţire a resurselor cu donatorii externi are mai multe avantaje:
valorifică resursele interne puse la dispoziţia activităţilor de asistenţă tehnică, permite
evitarea suprapunerii recomandărilor făcute de diferiţi finanţatori, întăreşte
colaborarea cu alţi furnizori de asistenţă tehnică etc.

1.6. Fondul şi ajustarea balanţei de plăţi

FMI acordă credite condiţionate mai ales ţărilor în curs de dezvoltare. Termenii
şi condiţiile impuse pentru acordarea acestor credite sunt considerate de unele din
aceste ţări ca fiind prea dure şi având costuri prea mari din punct de vedere economic
şi politic. În cursul timpului, au existat cazuri în care unii potenţiali beneficiari nu au
acceptat condiţiile FMI sau au rambursat împrumuturile înainte de scadenţă. Unele
ţări nu au reuşit să respecte condiţiile impuse de FMI, iar creditele le-au fost retrase.
 - 392 -

Numeroase ţări în curs de dezvoltare au acceptat însă să aplice clauzele de

condiţionalitate convenite cu Fondul şi să-şi ajusteze balanţa de plăţi la nivele care au
putut fi menţinute o lungă perioadă de timp.
Se pune, deci, problema raţiunii economice care stă la baza abordării balanţei
de plăţi de către FMI şi a efectelor pe care criteriile de performanţă impuse de acesta
le exercită asupra economie ţărilor care îi solicită şi acceptă ajutorul.1

1.6.1. Concepţia FMI cu privire la ajustarea balanţei de plăţi

Concepţia FMI cu privire la balanţa de plăţi se bazează pe abordarea monetară.

După cum am arătat în cap. III§4 supra, specific acestei abordări este ideea că
ajustarea balanţei de plăţi este un fenomen monetar. Principalii factorii care
influenţează situaţia şi evoluţia balanţei de plăţi sunt, deci, oferta şi cererea de
monedă.
În acest cadru, FMI recomandă, de regulă, următoarele măsuri de ajustare:
- a) aplicarea unei politici monetare restrictive, menite să ducă la limitarea ratei
de creştere a creditului intern;
- b) acceptarea deprecierii (devalorizării) monedei, de natură să stimuleze
exporturile şi să reducă importurile;
- c) eliminarea distorsiunii unor preţuri prin:
- creşterea preţurilor energiei şi combustibilului şi reducerea sau eliminarea
subvenţiilor pentru produsele alimentare;
- reforma sistemului de rate ale dobânzii - prin creşterea sau eliminarea
plafonării dobânzilor; liberalizarea comerţului, inclusiv a celui exterior;
- d) îngheţarea salariilor,
- e) limitarea creşterii datoriei externe.
Un element important al condiţionalităţii practicate de FMI este calitatea
politicilor duse de autorităţi. În concepţia FMI, aceste politici trebuie subordonate
reducerii cererii interne (absorbţiei) la un nivel compatibil cu nivelul producţiei
interne plus intrările durabile de capital; în caz contrar, deficitul balanţei de plăţi nu
poate fi susţinut. Cu alte cuvinte, politicile recomandate de Fond sunt politici de
austeritate, ceea ce explică lipsa lor de popularitate în ţările membre care îi solicită
ajutorul.
Un instrument important al acestor politici este controlul sau limitarea creşterii
creditului bancar intern. Astfel, conform abordării monetare a cauzelor deficitului
balanţei de plăţi, creşterea creditului intern determină creşterea ofertei de monedă,
ceea ce duce, la rândul său, la creşterea preţurilor interne ale bunurilor şi activelor

1 - Se precizează că ţările în curs de dezvoltare au, în general, cursuri de schimb fixe. Această
precizare este importantă, deoarece, în cazul în care cursul de schimb flotează liber, deficitul balanţei
de plăţi nu poate apare.
 - 393 -

financiare. Ca urmare, rezidenţii se orientează spre piaţa internaţională, unde

bunurile şi activele financiare sunt relativ mai ieftine. În consecinţă, va apare un
deficit al contului curent şi, eventual, un defict al contului de capital.1
Un alt instrument este stabilirea unor limite pentru datoria publică, adică
definirea unor obiective fiscale exprimate sub formă de nivele maxime ale
cheltuielilor şi veniturilor totale ale guvernului. Uneori, se stabilesc, de asemenea,
limite pentru cheltuielile diverselor verigi ale sectorului public (asigurările sociale,
regiile de stat, fondurile speciale etc. ) şi se prescriu noi scheme de impozitare.
Pentru ca ajustarea balanţei de plăţi să nu fie doar temporară, FMI stabileşte şi
alte criterii de performanţă, cum ar fi:
1) Îmbunătăţirea alocării resurselor, care constituie o modalitate de atenuare a
constrângerii asupra nivelului cererii interne pe care o impune volumul resurselor
existente. Instrumentul folosit în acest scop este, de obicei, ajustarea cursului de
schimb şi a altor preţuri, în special a preţurilor şi subvenţiilor din sectorul public.
2) Creşterea ofertei de produse autohtone, ceea ce este de natură să atenueze
constrângerea impusă asupra cererii interne de necesitatea reducerii deficitului
balanţei de plăţi. Măsurile de stimulare a producţiei sunt deosebit de importante în
cazul în care deficitul balanţei de plăţi este legat de anumite evenimente externe (cum
ar fi, de exemplu, creşterea preţului energiei), ori are caracter structural. Aceasta,
deoarece un deficit structural, produs de un factor exogen, nu poate fi diminuat prin
simpla amputare a cererii interne, ci necesită creşterea producţiei (de exemplu,
dezvoltarea surselor de energie).
În literatură, măsurile prescrise de FMI sunt împărţite în două categorii: 1)
măsuri care vizează cererea (demand-side measures); şi 2) măsuri care vizează oferta
(supply-side measures).2 Distincţia între aceste două tipuri de măsuri este însă relativă.
În realitate, măsurile stabilite de FMI împreună cu guvernul ţării beneficiare
influenţează concomitent ambele elemente. De exemplu, obiectivele referitoare la
diminuarea deficitului fiscal şi reducerea personalului din sectorul bugetar, care
urmăresc limitarea creşterii cererii agregate, sunt combinate adesea cu măsuri de
reducere a distorsiunilor fiscale, cum ar fi, de exemplu, eliminarea subvenţiilor
acordate întreprinderilor de stat, reducerea impozitelor pe veniturile firmelor etc. Or,
acestea din urmă sunt măsuri care vizează stimularea creşterii ofertei agregate. Tot
aşa, îmbunătăţirea structurii taxelor de import, care urmăreşte reducerea cererii de
bunuri de import, este combinată cu eliminarea scutirilor de taxe pentru
întreprinderile de stat, eliminarea pierderilor acestora, care vizează atât reducerea
cererii totale, cât şi creşterea producţiei interne. În concepţia Fondului, realizarea
echilibrului balanţei de plăţi nu este, deci, incompatibilă cu creşterea economică
durabilă.

1 - A se vedea cap. III§4 supra.

2 - Gray W., Linn J., Improving Public Finance for Development, Finance and Development, 25(3),
1988, p. 2-5.
 - 394 -

Măsurile prescrise de FMI nu sunt însă universal acceptate. Criticile privesc

anumite aspecte ale condiţiilor pe care FMI le impune pentru acordarea de credite.
Din punct de vedere teoretic, unele din aceste critici se bazează pe ceea ce se numeşte
"noua abordare structuralistă".

1.6.2. Noua abordare structuralistă

Noua şcoală structuralistă îşi are originile în lucrările economistului

argentinian R. Prebish1 şi ale economistului brazilian C. Furtado.2 Ideea esenţială a
analizei structuraliste este că un rol important în dezvoltarea economică au
caracteristicile structurale ale economiei. Primele modele structuraliste au evidenţiat
dezechilibrele externe şi interne apărute ca urmare a structurii de producţie şi a
celorlalte caracteristici economice şi sociale ale ţărilor în curs de dezvoltare şi
dependenţele pe care aceste dezechilibre le creează faţă de ţările dezvoltate. O cauză
importantă a acestor dezechilibre este deteriorarea raportului de schimb al ţărilor în
curs de dezvoltare (ipoteza Prebish-Singer). Acest fenomen, care penalizează ţările în
curs de dezvoltare, face ca acestea să se încrie în mod dezavantajos într-un sistem
economic internaţional de tip "centru-periferie".
Reprezentanţii acestei şcoli de gândire economică argumentează că economiile
în curs de dezvoltare prezintă anumite rigidităţi, decalaje şi alte caracteristici
structurale specifice, care le fac să reacţioneze diferit la politicile de dezvoltare.3 O
ipoteză normală în această abordare este că preţul nu constituie un mecanism de
ajustare, stimulare a creşterii economice şi realizare a unei repartiţii "dezirabile" a
veniturilor.4

1 - Prebisch R., The Economic Development of Latin America and Its Principal Problems, New York:
United Nations, 1950; Commercial Policy in the Underdeveloped Countries, American Economic Review,
49, May 1959, p. 251–273.
Economistul argentinian Raul Prebisch a fost numit, în 1948, prim secretar al CEPAL (Comisia
Naţiunilor Unite pemtru America Latină). Între 1964-1969, a fost secretar general al CNUCED (Comisia
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare). În aceste funcţii, Prebisch s-a distins prin apelul său în
favoarea "unei noi ordini economice internaţionale".
2 - Furtado C., The Economic Growth of Brazil: A Survey from Colonial to Modern Times, Los

Angeles: University of California Press, 1963; Development and Underdevelopment, Los Angeles:
University of California Press, 1964.
Economistul brazilian Celso Furtado a fost, la un moment dat, ministrul planificării, calitate în
care a elaborat un plan trienal, care şi-a propus să lupte împotriva hiperinflaţiei. După lovitura de stat
din 1964, a plecat în exil. În această perioadă, a fost profesor în SUA, la Universitatea Yale, şi la Paris.
După revenirea în ţară, a fost prieten apropiat şi mentor al preşedintelui şi o figură marcantă a
partidului aflat în prezent la putere în Brazilia.
3 - Dutt A., Ros J., Development Economics and Structuralist Macroeconomics: Essays in honor of

Lance Taylor, Edward Elgar, 2003

4 - Colman D., Nixson F., Economics of Change in Less Developed Countries, Harvester

Wheatsheaf, 1994.
 - 395 -

După cum arată S. Bitar1, în prezent, există un consens că principalele

contribuţii ale abordării neostructuraliste sunt:
- recunoaşterea importanţei factorilor instituţionali şi politici în analiza
problemelor economice;
- evidenţierea necesităţii creşterii nivelului economisirii interne, în scopul
creşterii investiţiilor - dat fiind faptul că sursele de finanţare externe sunt greu de
găsit;
- tratarea inflaţiei ca fenomen social, a cărui combatere necesită schimbări
sociale, psihologice şi instituţional-politice, precum şi politici monetare şi fiscale
ortodoxe;
- relevarea caracterului fals al unor dileme, cum ar fi: plan-piaţă, industrie-
agricultură etc.;
- sublinierea necesităţii perfecţionării bazei materiale şi de producţie;
- evidenţierea importanţei încercărilor de îmbunătăţire a condiţiilor în care
ţările în curs de dezvoltare se integrează în economia mondială şi a creşterii
competitivităţii internaţionale a acestora;
- demonstrarea faptului că ajustările structurale sunt doar o componentă a
schimbărilor structurale.
O implicaţie a concepţiei structuraliste este că aplicarea mecanică a pachetului
"standard" (monetarist) de măsuri de ajustare prescrise de FMI pentru ţările în curs
de dezvoltare este incompatibilă cu structura specifică a acestor economii, care se
deosebeşte de structura economiilor dezvoltate şi prezintă diferenţe mari chiar şi în
cadrul grupului. Ca urmare, măsurile respective pot fi eficiente în cazul ţărilor
dezvoltate sau al unor ţări în curs de dezvoltare, însă nu în cazul tuturor ţărilor în
curs de dezvoltare.
Dintre caracteristicile specifice economiilor în curs de dezvoltare, care reduc
eficacitatea măsurilor de corecţie prescrise de FMI, pot fi menţionate următoarele:
1) În cazul în care ponderea dobânzilor în costurile totale este ridicată,
încercarea de a reduce oferta de monedă poate fi, de fapt, inflaţionistă. Aceasta,
deoarece creşterea ratei dobânzii, în scopul reducerii ofertei de monedă, presează, pe
de altă parte, în direcţia creşterii costurilor şi, deci, a preţurilor.
2) Deprecierea monedei, în scopul reducerii importurilor, poate avea efect
inflaţionist, deoarece, în ţările în curs de dezvoltare, cererea de bunuri din import
este, de regulă, inelastică. În consecinţă, scumpirea bunurilor din import determină
nu reducerea cererii interne, ci majorarea costurilor şi a preţurilor bunurilor
autohtone produse cu ajutorul bunurilor importate şi, respectiv creşterea preţurilor
bunurilor de consum importate.
3) Deprecierea monedei poate declanşa acţiunea mecanismului "curbei J",
determinând, deci, scăderea ratei creşterii economice.

1 - Bitar S., Neoconservatism versus Neostructuralism in Latin America, CEPAL Review, No. 34,
1988
 - 396 -

De asemenea, deprecierea antrenează reducerea cererii interne, deoarece

diminuează averile rezidenţilor, ca urmare a inflaţiei şi a scăderii valorii reale a
disponibilităţilor lor băneşti.
În fine, deprecierea determină reducerea cererii interne prin faptul că duce la
creşterea mărimii datoriei externe exprimate în monedă naţională.
Însă, deoarece determină creşterea preţurilor interne ale bunurilor importate,
deprecierea duce la creşterea veniturilor statului din taxe vamale şi, deci, la reducerea
deficitului bugetar.
4) Reducerea sau eliminarea subvenţiilor pentru produsele alimentare, în
scopul reducerii cheltuielilor statului, poate determina creşterea preţurilor acestor
bunuri, deoarece, în ţările în curs de dezvoltare, cererea de produse alimentare este,
de regulă, inelastică. În consecinţă, creşterea cheltuielilor populaţiei pentru
cumpărarea de alimente determină reducerea cererii de bunuri nelimentare, ceea ce
diminuează stimulentele pentru creşterea producţiei acestora din urmă. Cu alte
cuvinte, creşterea economică va avea de suferit.
Rezultă că noua abordare structuralistă oferă o explicaţie complementară
modului în care funcţionează economiile în curs de dezvoltare. O concluzie esenţială
care se dagajă din analiza respectivă este că ţările în curs de dezvoltare, care aplică
politici economice în contradicţie cu caracteristicile lor structurale, tind să fie puţin
performante şi suferă de instabilitate macroeconomică. Însă, la fel ca experţii FMI,
reprezentanţii şcolii structuraliste consideră că ceea ce caracterizează aceste politici
inadecvate sunt deficitele bugetare mari, cauzate de sprijinul financiar acordat de
guvern firmelor neviabile, inflaţia, provocată de consumul excesiv, impozitele
ridicate şi supraevaluarea cursului de schimb al monedei în raport cu nivelul scăzut
al productivităţii.
Prin contrast, ţările care adoptă politici conforme cu caracteristicile lor
structurale, realizează, de obicei, o creştere economică durabilă. Ele se bazează pe
piaţă ca principal mecanism de alocare a resurselor şi au guverne competente şi
credible. În consecinţă, aceste ţări valorifică avantajul comparativ pe care îl asigură
caracteristicile lor structurale, au o economie deschisă şi rate înalte de economisire şi
de investiţii.

2. Banca Mondială

Banca Mondială (BM) a fost creată tot prin acordurile de la Bretton Woods din
1944. Iniţial, activitatea acestei instituţii a fost orientată în direcţia sprijinirii
eforturilor de reconstrucţie a Europei Occidentale distruse de război. Reconstrucţia
constituie şi în prezent un obiectiv important al BM, date fiind nevoile financiare
creeate de catastrofele naturale, urgenţele umanitare şi conflictele din unele ţări în
curs de dezvoltare şi economii în tranziţie.
În prezent, BM pune toate activităţile sale în cadrul global al luptei împotriva
sărăciei. Personalul băncii, format în trecut în principal din ingineri şi analişti
 - 397 -

financiari şi recrutat din rândul cetăţenilor americani, se caracterizează în prezent

prin multitudinea ţărilor de origine şi a specializărilor membrilor săi (economie,
politici publice, politici şi probleme sectoriale, ştiinţe sociale etc.). La ora actuală, 40%
din cei 10.000 de angajaţi ai băncii lucrează în birourilor reprezentanţelor deschise de
instituţie în unele ţări membre.
Banca însăşi este în prezent mult mai importantă şi acoperă domenii mai
numeroase şi sarcini mai complexe decât în trecut. Ea constituie actualmente un grup
format din cinci instituţii de finanţare a dezvoltării strâns legate: Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională de Dezvoltare
(AID), Societatea Financiară Internaţională (SFI), Agenţia Multilaterală de Garantare a
Investiţiilor (AMGI) şi Centrul de Rezolvare a Diferendelor Internaţionale (CRDI).

2.1. Rolul Băncii Mondiale

Banca Mondială este o sursă esenţială de ajutor financiar şi tehnic pentru ţările
în curs de dezvoltare din întreaga lume. Misiunea sa este combaterea sărăciei şi
ajutarea populaţiei să-şi îmbunătăţească mediul natural prin furnizarea de resurse,
transmiterea de cunoştinţe, formarea şi dezvoltarea de competenţe şi realizarea de
parteneriate între sectorul public şi privat.
Banca Mondială nu este o bancă în sensul obişnuit al cuvântului: ea este
formată din cele două instituţii de finanţare a dezvoltării (BIRD, AID), al căror capital
este deţinut de cele 187 state membre. Aceste instituţii au fiecare rolul lor, însă
colaborează între ele pentru a promova viziunea unei globalizări solidare şi durabile.
BIRD are ca obiectiv reducerea sărăciei în ţările cu venit intermediar şi în ţările cele
mai sărace însă solvabile, în timp ce AID îşi orientează eforturile înspre ţările cele mai
sărace ale lumii. Activitatea acestor instituţii este completată de celelalte organisme
amintite: SFI, AMGI şi CRDI.
Aceste instituţii acordă credite cu dobânzi reduse, credite fără dobânzi şi
ajutoare nerambursabile ţărilor în curs de dezvoltare, în scopuri foarte diverse, în
principal pentru investiţii în educaţie, sănătate, administraţie publică, infrastructură,
dezvoltarea sectorului financiar şi a sectorului privat, agricultură, gestionarea
mediului şi a resurselor naturale etc.
Banca Mondială consideră că principala provocare cu care se confruntă este
cea cu care se confruntă întreaga lume: reducerea sărăciei. Acţiunea sa este centrată
pe realizarea obiectivelor de dezvoltare prevăzute de ONU în "Declaraţia mileniului"
(eliminarea sărăciei şi realizarea unei dezvoltări durabile). Aceste obiective servesc
atât ca ţinte, cât şi ca etaloane de judecare a rezultatelor obţinute.
Acţiunea băncii pentru a face faţă provocărilor mondiale îmbracă forme de
natură să promoveze o globalizare solidară şi durabilă: lupta contra sărăciei,
încurajarea unei creşteri economice care respectă mediul, crearea de oportunităţi
individuale etc. Eforturile sale se articulează în jurul a şase direcţii strategice:
1) atragerea de investiţii şi crearea de locuri de muncă;
 - 398 -

2) întărirea capacităţilor administrative prin consolidarea instituţiilor şi

pregătirea profesională a personalului;
3) crearea infrastructurii;
4) implementarea unui cadru juridic şi judiciar de natură să încurajeze
afacerile, să protejeze drepturile individuale şi de proprietate şi să asigure respectarea
contractelor;
5) dezvoltarea sistemelor financiare şi crearea capacităţilor necesare pentru a
putea susţine activităţile economice - de la microcredite la finanţarea marilor proiecte
ale întreprinderilor;
6) combaterea corupţiei, fără de care puţine iniţiative pot fi duse la bun sfârşit.
Pentru realizarea acestor axe strategice, BM oferă diverse forme de ajutor -
tehnic, financiar şi de altă natură - ţărilor membre care au cea mai mare nevoie şi în
domeniile în care ajutorul poate avea cel mai mare impact şi cea mai mare contribuţie
la susţinerea creşterii economice: ţările cele mai sărace; statele fragile şi cele din lumea
arabă; ţările cu venit intermediar; în vederea fructificării bunurilor publice mondiale;
într-un mod care să pună cunoştinţele şi pregătirea profesională în slujba dezvoltării;
etc.

2.2. Organizarea Băncii Mondiale

BM se aseamănă cu o cooperativă în care acţionari sunt cele 187 ţări membre.

Conform statutului, pentru a fi membră a Băncii Mondiale, o ţară trebuie să fie
membră FMI.
La fel ca FMI, organizarea băncii se bazează pe cotele-părţi de capital subscrise
şi vărsate de statele membre. Aceste cote reprezintă volumul resurselor pe care statele
membre le pun la dispoziţia BM. De asemenea, cotele determină drepturile de vot ale
reprezentanţilor statelor membre în organismele de conducere.
Cotele sunt stabilite în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Principalii
indicatori avuţi în vedere la dimensionarea cotelor sunt similari cu cei folosiţi în cazul
FMI: PIB, volumul comerţului exterior şi mărimea rezervelor valutare. Aceste cote au
fost revizuite în repetate rânduri. Cu titlu de exemplu, menţionăm că cele mai mari
cote-părţi de capital sunt cele ale SUA (26.496,9 mil. dolari), Marii Britanii (6.939,7 mil.
dolari), Germaniei (7.239,9 mil. dolari), Franţei (6.939,7 mil. dolari) şi Japoniei
(12.700,0 mil. dolari). Capitalul subscris de România este de 401,1 mil. dolari.
Organele de conducere ale FMI sunt: "Consiliul guvernatorilor", Consiliul de
Administraţie" şi "Preşedintele".
1) "Consiliul guvernatorilor" (Board of Governors) se reuneşte odată pe an şi este
instanţa supremă care decide politicile urmate de BM. De asemenea, are rolul unei
adunări generale a acţionarilor.
Fiecare stat membru numeşte un reprezentant (şi un supleant), care, de obicei,
sunt miniştrii de finanţe sau miniştrii însărcinaţi cu dezvoltarea economică. Acest
reprezentant ("guvernator") are un drept de vot care variază în funcţie de cota-parte
 - 399 -

de capital a ţării respective. Regula este că fiecare ţară are 250 de voturi, la care se
adaugă câte un vot pentru fiecare tranşă de capital subscris.
În prezent, ţările cu cea mai mare putere de vot sunt: SUA (16,36%), Japonia
(7,85 %), Germania (4,48 %), Marea Britanie (4,30%) şi Franţa (4,30%). România are un
număr de voturi echivalent cu 0,26% din total.
Consiliul guvernatorilor se reuneşte o dată pe an, cu ocazia adunărilor
generale comune ale BM şi FMI.
2) "Consiliul de administraţie" (Executive Board) este responsabil cu gestionarea
activităţii curente a BM şi cu supervizarea activităţii de creditare. Alte atribuţii sunt
conceperea unor noi politici, întocmirea bugetului administrativ, elaborarea strategiei
de ajutare a ţărilor membre, contractarea unor împrumuturi în nume propriu de către
bancă etc.
Este format din 24 de membri, dintre care 5 sunt numiţi de către principalii
acţionari (SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie şi Franţa ), iar restul de 19, de către
celelalte ţări membre.
3) "Preşedintele" este numit pentru un mandat reînoibil de cinci ani şi are
sarcina conducerii serviciilor operaţionale ale BM. El este ajutat de mai mulţi
vicepreşedinţi, care coordonează diverse departament regionale sau funcţionale. Prin
tradiţie, preşedintele BM este american.1

2.3. Creditele acordate de Banca Mondială

BIRD şi AID acordă credite cu dobândă redusă sau fără dobândă ţărilor
membre care nu au acces la pieţele financiare internaţionale sau care au acces doar în
condiţii nefavorabile. Spre deosebire de alte instituţii financiare, BM nu este un
organism lucrativ care urmăreşte obţinerea de profit. Datorită poziţiei sale pe piaţă,
banca îşi foloseşte resursele pe care le obţine prin emisiunea de obligaţiuni pentru a le
pune la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare, cu dobânzi reduse, care acoperă doar
dobânzile relativ mici pe care banca însăşi le plăteşte investitorilor. De altfel, banca îşi
acoperă singură costurile de funcţionare, fără a recurge la surse de finanţare externe
pentru acoperirea cheltuielilor sale generale.
BM acordă două tipuri de credite: pentru operaţiuni de investiţii şi pentru
operaţiuni ale politicii de dezvoltare.
1) Creditele pentru operaţiuni de investiţii pot fi folosite de ţările beneficiare
pentru finanţarea aprovizionării cu materiale, a achiziţionării de echipamente, plata
salariilor, achitarea serviciilor etc., aferente proiectele de investiţii din diverse
sectoare economice şi sociale.

1 - În prezent, preşedintele BM se numeşte Robert B. Zoellick.

 - 400 -

2) Creditele pentru operaţiuni ale politicii de dezvoltare (numite în trecut

"credite de ajustare") servesc pentru finanţarea unor noi politici economice
implementate de ţările membre şi pentru realizarea de reforme instituţionale.
Proiectele propuse de ţările membre sunt evaluate astfel încât să li se
stabilească validitatea din punct de vedere economic, financiar, social şi ambiental. În
timpul negocierii creditului, BM şi ţara beneficiară se pun de acord cu privire la
obiectivele de dezvoltare urmărite prin proiectul respectiv, rezultatele scontate,
indicatorii de preformanţă şi planul de execuţie, precum şi cu privire la eşalonarea
virării tranşelor de credit. Deşi banca aprobă acordarea fiecărei tranşe de credit şi
evaluează rezultatele obţinute, execuţia proiectului sau programului revine statului
debitor, în condiţiile prevăzute în acordul de împrumut.
Creditele pe termen lung acordate de AID nu sunt purtătoare de dobânzi, însă
sunt însoţite de un mic comision de administrare, fixat la 0,75% din suma vărsată. De
asemenea, AID percepe un comision de angajare, care variază între 0 şi 0,5% din
soldul nevărsat al creditului aprobat şi neutilizat.
În prezent, BM este angajată în peste 1800 proiecte, acoperind practic toate
sectoarele de activitate şi toate ţările în curs de dezvoltare. Aceste proiecte sunt foarte
diverse, de la acordarea de microcredite (Bosnia-Herţegovina) la sensibilizarea
populaţiei faţă de pericolul SIDA (Guinea), şcolarizarea fetelor (Bangladesh),
reformarea sistemului de sănătate (Mexic, România), reconstrucţia localităţilor
distruse de cutremur (India) etc.

2.4. Donaţiile acordate de Banca Mondială

Banca Mondială este administratorul unor "fonduri fiduciare" constituite prin

contribuţiile unor ţări donatoare şi a unor organisme publice şi private. Aceste
"fonduri fiduciare" servesc, prin efectul de multiplicare, pentru finanţarea unei serii
de iniţiative de dezvoltare. Amploarea şi gradul de complexitate a acestor iniţiative
variază foarte mult, de la montaje financiare în valoare de miliarde de dolari
(finanţarea acţiunilor de reducere a emisiilor de bioxid de carbon, fondul pentru
mediul mondial, fondul mondial de luptă împotriva SIDA, tuberculozei şi
paludismului etc.) până la mecanisme fianciare independente mai mici şi mai simple.
Donaţiile pe care BM le face în mod direct organizaţiilor societăţii civile pun
accent pe o largă participare a părţilor interesate la procesul de dezvoltare şi urmăresc
să ofere săracilor şi grupurilor marginalizate mai multe mijloace de exprimare şi de
influenţare a acestui proces.
Exemple de nevoi susceptibile a fi finanţate prin donaţii sunt: uşurarea sarcinii
datoriei externe a ţărilor sărace foarte îndatorate; îmbunătăţirea igenei şi
aprovizionării cu apă a populaţiei; susţinerea programelor de vaccinare şi de
imunizare în scopul reducerii bolilor transmisibile, cum ar fi paludismul; lupta
împotriva pandemiei VIH/SIDA; susţinerea organizării societăţii civile; lansarea
iniţiativelor menite să reducă emisiunile de gaz cu efect de seră; etc.
 - 401 -

2.5. Resursele Băncii Mondiale

Resursele Băncii Mondiale sunt constituite în principal din cotele-părţi de

capitale subscrise şi vărsate de ţările membre, împrumuturile pe care BM le
contractează pe piaţa financiară şi beneficiile nerepartizate.
1) Cotele-părţi de capital sunt dimensionate în funcţie de puterea economică a
fiecărei ţări şi de cota de participare la FMI. Statele membre au vărsat însă doar 11
mild. dolari, ceea ce înseamnă că sarcina financiară respectivă nu apasă asupra
contibuabililor din ţările membre. Restul cotelor de capital subscrise şi nevărsate pot
fi oricând cerute de BM, ceea ce face ca aceasta să se bucure de un imens credit
guvernamental neutilizat, care-i permite să acceseze cu uşurinţă sursele de capital
privat de pieţele financiare internaţionale.
2) Împrumuturile contractate pe piaţa financiară constituie principala cale prin
care BM îşi obţine resursele. Aceste împrumuturi se realizează prin emisiunea de
obligaţiuni, libelate în dolari sau în alte monede internaţionale şi plasate pe piaţa
financiară americană sau pe alte pieţe.
Dobânzile aferente acestor obligaţiuni sunt relativ mici, deoarece titlurile
respective sunt considerate plasament foarte sigure (AAA). BM beneficiază de acest
excelent calificativ, datorită capitalului subscris de cele 187 ţări membre, dar şi a
situaţiei sale bilanţiere solide, politicii sale financiare prudente şi statutului de
creditor privilegiat pe care îl poate invoca în cazul în care o ţară debitoare are
dificultăţi de rambursare.
3) Beneficiile nerepartizate sunt transferate în fiecare an pentru a majora
resursele AID şi pentru a amâna rambursarea datoriei externe a ţărilor în curs de
dezvoltare puternic îndatorate.

2.6. Asistenţa tehnică acordată de Banca Mondială

Pe lângă ajutor financiar, Banca Mondială pune la dispoziţia ţărilor membre

analize, consultanţă şi informaţii de natură să permită realizarea unui progres
economic şi social durabil. Asistenţa tehnică acordată de BM îmbracă mai multe
forme, cum ar fi: studii economice pe teme majore ale contemporaneităţii (mediu,
sărăcie, comerţ, globalizare etc.), analize macroeconomice şi sectoriale ale ţărilor
beneficiare (sistemul bancar, piaţa financiară, sistemul de impozitare, cheltuielile
publice, infrastructură, sistemul de protecţie socială etc.), transfer de know-how etc.
BM are o contribuţie importantă la dezvoltarea competenţelor partenerilor săi,
populaţiei ţărilor în curs de dezvoltare şi propriului său personal - prin sprijinirea
obţinerii unor cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru acordarea şi valorificarea
asistenţei tehnice, îmbunătăţirea acţiunii guvernamentale şi a prestării de servicii
publice, promovarea creşterii economice şi asigurarea, în manieră durabilă, a aplicării
programelor de reducere a sărăciei. În acest scop, BM colaborează cu alţi furnizori de
 - 402 -

servicii de formare şi dezvoltare a resurselor umane: universităţi, centre de

învăţământ la distanţă, programe de diseminare a bunelor practici etc.

3. Sistemul European de Bănci Centrale

„Sistemul European de Bănci Centrale” (SEBC) este format din „Banca

Centrală Europeană” (BCE), cu sediul la Frankfurt, precum şi din „Băncile Centrale
Naţionale” (BCN) ale ţărilor membre UE. Aceasta instituţie este autoritatea monetară
responsabilă cu conceperea şi aplicarea politicii monetare în cadrul UE. Fundamentul
juridic al organizării şi funcţionării BCE şi SEBC este „Tratatul de la Maastricht”.
Se ştie că, din cele 27 state membre UE, doar 17 au adoptat moneda unică –
euro. Ca urmare, BCE împreuna cu BCN din cele 17 ţări din zona euro formează
„Eurosistemul”– denumire aleasă de „Consiliul Guvernatorilor” pentru a desemna
organismul menit să asigure îndeplinirea obiectivelor SEBC în cadrul zonei euro.
„Eurosistemul” este, aşadar, autoritatea monetară care elaborează şi implementează
politica monetară unică în cadrul UEM.
Rezultă că, atâta timp cât există state membre ale UE, care nu au adoptat încă
moneda unică (eur), trebuie să se facă distincţie între SEBC şi Eurosistem, deoarece
BCN din statele care nu au adoptat încă euro nu participă la procesul de luare a
deciziilor referitoare la politica monetara unică, ci au o politică monetară proprie,
independentă (ca urmare ele fac parte din SEBC, dar nu şi din Eurosistem).
Principalul obiectiv al Eurosistemului este asigurarea stabilităţiiii preţurilor în
UEM, prezervând astfel puterea de cumpărare a monedei unice. De asemenea, fară a
prejudicia acest obiectiv, Eurosistemul sprijină politicile economice generale ale UE,
acţionând în acest scop conform principiilor economiei de piaţă şi ale liberei
concurenţe, ceea ce favorizează alocarea eficientă a resurselor.1
Principalele atribuţii ale Eurosistemului sunt:
- elaborarea şi implementarea politicii monetare unice în zona euro,
- coordonarea operaţiunilor valutare,
- gestionarea rezervelor valutare oficiale ale tărilor membre UEM.,
- emisiunea de monezi şi bancnote în euro,
- promovarea bunei funcţionari a sistemelor de plăţi.
În plus, Eurosistemul colecteaza informaţii statistice, urmareşte evoluţia
sectorului bancar şi financiar, favorizează schimbul de informaţii între Eurosistem şi
autorităţile de supraveghere bancară, acordă consultaţii etc.
Se ştie că, până în prezent, la nivelul UE nu există un guvern politic
operaţional, ceea ce face ca SEBC să fie singurul organism european supranaţional cu
competenţe decizionale reale: conceperea şi aplicarea politicii monetare comunitare,
în scopul asigurarii stabilităţii preţurilor.

1 - Articolul III-185 din „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”.

 - 403 -

3.1. Organizarea Sistemului European de Banci Centrale

Organele de conducere ale Sistemului European de Banci Centrale (SEBC)

sunt, practic, organele care asigură şi conducerea Bancii Centrale Europene (BCE):
„Consiliul Guvernatorilor”, „Consiliul de Administraţie” şi ”Consiliul General”.
1) Consiliul Guvernatorilor (The Governing Council) este organul suprem de
decizie al BCE, fiind format din cei 6 membri ai Consiliului de Administraţie şi din cei
17 guvernatori ai băncilor centrale din zona euro. Şedintele sale sunt conduse de catre
presedintele BCE.
Principala sarcină a Consiliului Guvernatorilor este elaborarea politicii
monetare a zonei euro. În consecinţă, printre atribuţiile sale se numară şi stabilirea
nivelului ratei dobânzii la care băncile comerciale pot obţine moneda primară de la
banca centrală – ceea ce influenţează ratele dobânzii practicate de băncile comerciale
din zona euro. Conform statutului BCE, Consiliul Guvernatorilor se reuneşte de cel
puţin 10 ori pe an.
2) Consiliul de Administraţie (The Executive Board) este format din preşedintele
BCE, vice-preşedinte şi alţi patru membri, numiţi de comun acord de către şefii de
stat sau de guvern din statele membre UEM.
Principala sarcină a Consiliului de Administratie este implementarea politicii
monetare elaborate de catre Consiliul Guvernatorilor. De asemenea, acest organism
este responsabil de gestionarea curentă a BCE şi de pregătirea reuniunilor Consiliului
Guvernatorilor. Membri Consiliului de Administraţie au un mandat de opt ani, care
nu poate fi reînnoit.
Consiliul General (The General Council) este format din preşedintele si vice-
preşedintele BCE, la care se adaugă guvernatorii celor 27 bănci centrale naţionale din
statele membre ale UE. Acest organism are funcţii consultative şi de coordonare a
activităţii BCE, precum şi atribuţii de pregătire a extinderii zonei euro.
Personalul BCE este încadrat în direcţii generale, direcţii şi divizii, coordonate
de membri ai Consiliului de Administratie.
Capitalul BCE a fost subscris şi vărsat de BCN, cota-parte cu care a contribuit
fiecare dintre acestea fiind dimensionată în funcţie de ponderea PIB-ului si a
populaţiei statelor membre în PIB şi, respectiv, în populaţia comunitară.
În ceea ce priveşte băncile centrale nationale (BCN), "Tratatul de la Maastricht"
prevede că legislaţia naţională a statelor membre trebuie să asigure independenţa
băncii centrale, ca mandatul guvernatorului nu poate fi mai mic de 5 ani şi ca acesta
nu poate fi înlocuit, decât dacă nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a ocupa funcţia
respectivă sau dacă a comis greşeli grave.
În prezent, în majoritatea ţărilor dezvoltate, băncile centrale se bucură de o
putere deosebită şi de un mare grad de independenţă faţă de puterea politică şi de
celelalte instituţii ale statului. Unul dintre cei mai mari sustinători ai ideii de a acorda
şi BCE aceeaşi putere şi acelaşi grad de independenţă faţă de instituţiile comunitare a
fost încă de la început Germania. Acest punct de vedere a fost acceptat până la urmă
 - 404 -

de toate statele europene, deşi pentru unele dintre ele ideea respectivă a reprezentat o
concesie majoră.
Cu toate acestea, există şi unele aspecte ale organizării şi funcţionarii BCE care
pot fi privite ca limitări ale independenţei acesteia. Este vorba, de exemplu, despre
dreptul unor persoane membre ale altor instituţii comunitare de a asista – fără drept
de vot – la şedinţele Consiliului Guvernatorilor, de dreptul Consiliului de Miniştri de
a formula orientarile generale referitoare la politica valutară, de obligaţia BCE de a
prezenta rapoarte anuale asupra activităţii sale etc.
În aceste condiţii, se poate spune că, deşi nu se bucură de aceeaşi autonomie ca
şi Bundesbank, statutul actual al BCE asigură acestei instituţii un grad de
independenţă ridicat.
După cum se ştie, în literatura economică recentă, independenţa băncii centrale
este considerată esenţială pentru a asigura eficacitatea politicii monetare.1 Statutul
BCE prevede în mod expres că nici aceasta, nici vreo bancă centrala natională din
Eurosistem şi nici vreun membru dintr-un organ de decizie din cadrul acestora nu
poate solicita sau accepta instrucţiuni de la o altă instituţie. În ceea ce priveşte
instituţiile şi organismele comunitare, acestea sunt obligate, la rândul lor, să respecte
acelaşi principiu şi, deci, să nu încerce, în nici un fel, sa influenţeze deciziile
Eurosistemului. De asemenea, trebuie mentionat că Eurosistemul nu poate acorda
credite organismelor comunitare sau guvernelor naţionale. În fine, BCE are propriul
său buget, distinct de cel al UE, ceea ce creează o demarcaţie clară între gestiunea BCE
şi interesele financiare comunitare.
Pentru a câstiga încrederea publicului şi pentru a-şi păstra credibilitatea, o
bancă centrala trebuie sa asigure transparenţa operatiunilor desfasurate.2 În acest
sens, BCE este obligată să prezinte „Rapoarte” periodice, în care se analizează şi
previzionează evoluţiile economice, financiare şi monetare din UE şi din lume
(situaţii financiare săptamânale, buletine lunare, rapoarte de activitate trimestriale,
rapoarte anuale etc.).

3.2. Politica monetară unică

Pentru a permite evaluarea succesului politicii monetare unice, BCE a definit

foarte exact obiectivul său principal, care este stabilitatea preţurilor: menţinerea
variaţiei indicelui preţurilor de consum în limita a 2%.
De fapt, Consiliul Guvernatorilor a optat pentru o strategie de politică
monetară care să asigure o cât mai mare continuitate politicilor monetare
implementate de statele din zona euro înainte de 1999. Astfel, în concordanţă cu
practica anterioară a majorităţii băncilor centrale din ţările membre, cea mai mare
importanţă este acordată controlului creşterii masei monetare (M3), considerându-se

1 - Cerna S., Banca centrală. Credibilitate şi independenţă, Editura Sedona, Timişoara, 2002.
2 - Idem p. 24-35.
 - 405 -

că inflaţia este consecinţa excesului de monedă în raport cu oferta de bunuri si

servicii. Conceperea şi evaluarea politicii monetare se bazează, însă, pe o gamă mai
largă de indicatori economici, care pot furniza informaţii despre evoluţia viitoare a
preţurilor (salariu, curs de schimb, ratele dobânzii pe termen lung, indicatorii care
reflectă politica bugetară, indici de preţuri şi de costuri, studii privind activitatea
economică şi deciziile întreprinderilor şi consumatorilor etc.).
În acest context, trebuie precizat că cursul de schimb al euro nu constituie un
obiectiv al politicii monetare unice, considerându-se că menţinerea stabilităţii
preţurilor asigură atât prezervarea puterii de cumparare a euro pe plan intern, cât şi
asigurarea stabilităţii valorii sale externe.
Aplicarea politicii monetare unice se face într-o manieră descentralizată, în
sensul că deciziile sunt luate de BCE, dar majoritatea operaţiunilor sunt efectuate de
BCN.
Se considera că, la ora actuală, Eurosistemul dispune de toate instrumentele şi
competentele necesare pentru a duce o politică monetară eficace.
Instrumentele utilizate pentru implementarea politicii monetare unice sunt : 1)
operaţiunile open market; 2) facilităţile permanente; şi 3) rezervele minime obligatorii.
1) Operaţiunile open market au un rol important în reglarea ratelor dobânzii şi
în gestionarea lichidităţii existente pe piaţă, fiind în acelaşi timp indicatori
semnificativi ai orientarii politicii monetare. Din punct de vedere tehnci, operaţiunile
open market se realizează sub formă de cesionare temporară (reverse operations),
acorduri de rascumparare (repo) şi operaţiuni de vânzare-cumpărare ferme.
Iniţiativa operaţiunilor open market aparţine BCE, care alege instrumentul cel
mai potrivit, precum şi modalitatea de efectuare a operaţiunilor (apel de ofertă
normală, rapidă sau procedură bilaterală).
În funcţie de frecvenţa lor şi de procedurile utilizate, operatiunile open market
efectuate de Eurosistem se împart în patru categorii:
a) Operatiunile de refinanţare propriu-zise: sunt operaţiuni de cesionare
temporară a titlurilor (reverse operations), menite să furnizeze sistemului bancar
lichiditatea necesară şi să semnaleze orientarea generală a politicii monetare. Aceste
operaţiuni sunt efectuate cu regularitate (frecvenţă saptamânală şi scadenţă la două
saptămâni), constituind principalul canal de refinanţare a sectorului financiar.
Procedura utilizată este apelul de ofertă normală, anunţată după un calendar
prestabilit.
b) Operatiunile de refinanţare pe termen mediu sunt tot operaţiuni de
cesionare temporară (reverse operations), de natură să asigure furnizarea sau retragerea
de lichiditaţi, însă au o frecvenţă lunară şi o durată de trei luni.
Procedura utilizată este apelul de ofertă normală, după un calendar prestabilit.
În principiu, Eurosistemul nu utilizează aceste operaţiuni pentru a-şi
semnaliza intenţiile, ci le efectuează mai degrabă ca reacţie la semnalele si solicitările
pe care le primeşte din partea pieţei.
 - 406 -

c) Operaţiunile de reglaj fin (fining tuning) sunt utilizate într-o manieră ad-hoc
pentru gestionarea lichidităţii de pe piaţă, în sensul că, de obicei, sunt destinate
atenuării impactului fluctuaţiilor neprevăzute ale lichidităţii asupra ratei dobânzii. De
regulă, se efectuează sub formă de cesiune temporară, însă pot fi realizate şi sub
formă operaţiune de vânzare-cumpărare fermă.
Procedura aplicată diferă în functie de tipul operaţiunii şi de obiectivul specific
vizat de BCE, cel mai adesea recurgându-se la apelul de ofertă rapidă şi la negocieri
bilaterale. În anumite circumstanţe, Consiliul Guvernatorilor poate decide efectuarea
acestor operaţiuni prin intermediari.
d) Operaţiunile structurale constă în emiterea de certificate de datorie. Pot fi
operaţiuni de cesionare temporară sau operaţiuni de vânzare-cumpărare fermă de
titluri, fiind utilizate în cazul în care BCE doreşte modificarea poziţiei structurale
(debitoare sau creditoare) a Eurosistemului faţă de sectorul financiar. Operaţiunile
respective pot avea o anumit regularitate, dar aceasta nu este neapărat necesară.
Procedura este apelul de ofertă normală, cu excepţia operaţiunilor ferme,
pentru care se utilizeaza proceduri bilaterale.
2) Facilităţile permanente sunt utilizate pentru a furniza sau a retrage
lichidităţi pentru 24 de ore. Ratele dobânzii practicate pentru aceste facilităţi
constituie limitele între care evoluează rata dobânzii de pe piaţa monetară overnight
(24 de ore), indicând orientarea generală a politicii monetare.
Există două facilităţi permanente, realizate în mod descentralizat de BCN: a)
facilitatea de creditare; şi b) facilitatea de constituire de depozite.
a) Facilitatea de creditare permite băncilor comerciale obţinerea de lichidităţi
de la BCN respectivă, în schimbul unor active (titluri) eligibile. Rata dobânzii pentru
aceasta facilitate constituie, practic, limita maximă a ratei dobânzii de pe piaţă.
b) Facilitatea de constituire de depozite permite băncilor comerciale păstrarea
unor fonduri în conturile lor deschise la BCN. Rata dobânzii pentru aceasta facilitate
constituie limita minimă a ratei dobânzii de pe piaţă.
3) Rezervele minime obligatorii au rolul de a stabiliza cererea de moneda
primară, permiţând stabilizarea ratei dobânzii de pe piaţa monetară şi facilitând
controlul creşterii masei monetare. Rezervele obligatorii sunt remunerate cu o
dobândă ce corespunde ratei medii a dobânzii practicate de Eurosistem pentru
principalele operaţiuni de refinanţare efectuate în perioada respectivă.
„Sistemul European de Plăţi” (TARGET) (Trans-European Automated Real-time
Gross settlement Express Transfer) este pivotul pieţei monetare unice, permiţând
efectuarea de transferuri interbancare foarte rapide în cadrul UE (de ordinul
minutelor sau chiar al secundelor). Fiind un mecanism sigur şi fiabil şi unul din
principalele sisteme de plăţi utilizate pe plan internaţional, TARGET facilitează buna
funcţionare şi dezvoltarea pieţei monetare unice.
- 407 -
- 408 -