UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Catedra Evaluarea şi Managementul Imobilului

ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

Curs universitar

Chişinău
2006

163
 Prezentul ciclu de prelegeri este destinat studenţilor U.T.M
specialităţilor facultăţii de Cadastru, Geodezie şi Construcţii;
Urbanism şi Arhitectură; Inginerie Economică şi Business de la
ambele forme de învăţămînt – cu frecvenţă la zi şi cu frecvenţă
redusă şi urmăreşte scopul de a asigura însuşirea materialului
prevăzut de programa de învăţămînt.

Elaborat: lector superior Liubov Usturoi,

conf.univ., dr. Grigore Vascan

Redactor reponsabil: conf.univ., dr. Nicolae Ţurcanu

Recenzent: conf.univ., dr. Valentin Sverdlic

©
U.T.M., 2006

2
 CUPRINS

I. RESURSELE ÎNTREPRINDERII 5
1. Mijloacele fixe ale întreprinderii 5
1.1. Clasificarea şi structura mijloacelor fixe 5
1.2. Evaluarea mijloacelor fixe 8
1.3. Durata utilă de funcţionare a mijloacelor fixe 10
1.4. Uzura mijloacelor fixe 12
1.5. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe 15
2. Mijloacele circulante ale întreprinderii 16
2.1. Componenţa şi sursele de formare ale mijloacelor
circulante 16
2.2. Eficienţa utilizării mijloacelor circulante 18
3. Resursele umane ale întreprinderii 19
3.1. Efectivul de personal al întreprinderii 19
3.2. Fundamente teoretice privind salarizarea 21
3.3. Organizarea salarizării muncii 41
3.4. Productivitatea muncii – metode de calcul şi
rezerve de creştere 45

II. ECONOMIA ÎNTREPRINDERII 61

4. Costul producţiei 61
4.1. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor 61
4.2. Structura costului producţiei 84
4.3. Calculul costului producţiei 87
4.4. Esenţa abordărilor la stabilirea preţurilor
la producţie 89
5. Costul de deviz al lucrărilor de construcţii-montaj 91
5.1. Particularităţile formării preţurilor la producţia de
construcţie 91
5.2. Componenţa costului de deviz 92
5.3. Componenţa documentaţiei de deviz 96
5.4. Metoda de resurse la întocmirea documentaţiei
de deviz 100

3
 6. Profit şi rentabilitate 122
6.1. Venitul din activitatea economico-financiară 122
6.2. Profitul întreprinderii 123
6.3. Rentabilitatea 128

III. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR 129

7. Activitatea investiţională la nivel de întreprindere 129
7.1. Noţiune despre activitatea investiţională a
întreprinderii 129
7.2. Principiile de bază la evaluarea eficienţei proiectelor
investiţiionale 132
8. Valoarea banilor în timp 133
8.1. Acţiunea factorului timp asupra valorii mijloacelor
băneşti 133
8.2. Influenţa inflaţiei asupra valorii mijloacelor
băneşti 136
9. Analiza proiectelor investiţionale 138
9.1. Metode de determinare a cheltuielelor
investiţionale 138
9.2. Pronosticare a elementelor fluxurilor băneşti nete 140
9.3. Metodele evaluării economice a proiectelor
investiţionale 143

Bibliografie 148

Anexa 1. Modelul de completare a documentaţiei de deviz 151

Anexa 2. Valoarea viitoare a unui leu, căpătat sau transferat
la începutul perioadei de investire 160
Anexa 3. Valoarea actuală a unui leu, căpătat sau transferat
la finele perioadei de investire 161
Anexa 4. Valoarea coeficientului de recalculare în preţurile
anului 1991 162
Anexa 5. Dinamica preţurilor în construcţii 162

4
 I. RESURSELE ÎNTREPRINDERII

1. Mijloacele fixe

1.1. Clasificarea şi structura mijloacelor fixe

Pentru realizarea oricărui proces de producţie sunt necesare

resurse, şi anume: resurse tehnice, resurse materiale, forţa de
muncă (resurse umane).
Resursele tehnice reprezintă prin sine active materiale pe
termen lung (fondurile fixe).
Active materiale pe termen lung – sunt active care
îmbracă o forma fizică naturală, au o durată de funcţionare utilă
mai mare de un an, se utilizează în activitatea întreprinderii sau se
află în procesul creării şi nu sunt destinate vînzării. Metodica de
contabilizare a activelor materiale pe termen lung este reglementată
de SNC 16 “Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”.
Fondurile fixe – reprezintă totalitatea valorilor materiale,
care au durata îndelungată de funcţionare utilă. Mijloacele fixe –
reprezintă exprimarea bănească a fondurilor fixe.
Mijloace fixe sunt active materiale (mijloace de muncă), al
căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie (1000 lei)
şi care sunt prevăzute pentru utilizare pe o durată mai mare de un
an în activităţile de producere, comerciale şi de altă natură.
Clasificarea mijloacelor fixe, precum şi duratele de
funcţionare utilă a fiecărei familii de mijloace fixe sunt prezentate
în Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale, aprobat
prin Hotărîrea Guvernului RM nr.338 din 21.03.2003 (MO nr.62-
66 din 04.04.2003) /19/.
Spre deosebire de activele materiale - activele nemateriale
reprezintă active nepecuniare, care nu au formă materială,
controlate de întreprindere şi utilizate mai mult de un an în
activităţile de producere, comerciale şi de altă natură, precum şi
pentru darea în folosinţă persoanelor fizice şi juridice (brevete,
5
licenţe, embleme comerciale, know how, programe informatice,
drepturile de utilizare a activelor materiale pe termen lung, drepturi
de autor etc.).
Indiferent de valoare, mijloacele fixe cuprind maşinile şi
uneltele agricole, animalele adulte de lucru şi cele productive,
instrumentele şi mecanismele de construcţie.
Obiectele se consideră incluse în componenţa mijloacelor
fixe din momentul punerii lor în funcţiune în baza documentelor
perfectate în modul cuvenit. Unitatea de evidenţă a mijloacelor fixe
este obiectul de inventar.
Mijloacele fixe se clasifică în:
- mijloace fixe productive;
- mijloace fixe cu destinaţie neproductivă.
Mijloacele fixe productive participă în procesul de producţie
şi se împart în două grupe:
- pasivă (clădiri productive, edificii etc.);
- activă (utilaj, maşini, mijloace de transport, inventar,
instrument etc.).
Mijloacele fixe productive active joacă un rol predominant
în eficienţa utilizării mijloacelor fixe productive.
Mijloacele fixe cu destinaţie neproductivă participă la
deservirea salariaţilor întreprinderii (case de locuit, obiecte cu
destinaţie medicală şi social-cuturală).
În cadrul fiecărei ramuri a economiei naţionale mijloacele
fixe se împart în următoarele grupuri:
1. Clădiri
Clădiri se consideră construcţiile arhitecturale destinate
pentru crearea condiţiilor de muncă, de trai, de deservire social-
culturală a populaţiei şi a condiţiilor de depozitare a valorilor
materiale.
Clădirile se împart în clădiri construite din:
- beton armat cu rezistenţă sporită;
- blocuri de piatră cu mortar din ciment;
- cărămidă arsă, piatră cioplită, blocuri din călcar tăiat;

6
 - blocuri uşoare fără schelet;
- lemn, argilă etc.
2. Construcţii speciale
După destinaţie şi modul de utilizare construcţiile
speciale se împart în :
- construcţii subterane (pereţi-sprijin, tuneluri şi canale,
fîntîni, sonde etc.);
- construcţii în formă de rezervoare (rezervoare pentru
depozitarea produselor petroliere, turnuri de apă etc.);
- construcţii terestre (drumuri auto şi căi ferate, terenuri
sportive, estacade etc.);
- construcţii de înălţime (coşuri de fum, antene etc.);
- construcţii hidrotehnice (baraje, canale de navigaţie
etc.);
- alte construcţii.
3. Instalaţii de transmisie
Instalaţii de transmisie se consideră instalaţiile cu ajutorul
cărora se realizează transportul de energie electrică, termică sau
mecanică, precum şi transportul de informaţie, de substanţe lichide,
gazoase etc.(cabluri de curent electric, gazoducte, apeducte,
canalizări).
4. Maşini şi utilaje, inclusiv:
- maşini şi unelte de forţă;
- maşini şi unelte de lucru;
- aparate şi instalaţii de măsurare;
- tehnica de calcul;
- alte maşini şi utilaje, inclusiv automate.
5. Mijloace de transport
Mijloace de transport sunt mijloacele fixe care servesc la
transportarea călătorilor şi mărfurilor, care înclud:
- transport feroviar;
- transport auto;
- transport aerian;
- transport naval.

7
 6. Unelte şi scule, inventar de producere şi gospodăresc
Unelte şi scule sunt mijloacele de muncă manuale şi
mecanizate.

7. Animale de producţie şi reproducţie

Acest grup cuprinde animalele de muncă, animalele de
reproduţie.

8. Plantaţii perene
Plantaţii perene reprezintă plantaţiile artificiale perene,
indeferent de vârstă. La ele se raportă:
- plantaţiile de pomi fructiferi de toate speciile;
- plantaţiile viticole;
- spaţiile verzi şi plantaţiile decorative;
- gardurile vii;
- plantaţiile din grădinile botanice.
9. Alte mijloace fixe
La alte mijloace fixe se raportă: fondurile de carte, valorile
muzeale, animalele parcurilor zoologice şi circurilor etc.

10. Cheltuieli capitale pentru ameliorarea terenurilor

Din această categorie fac parte cheltuielile ce nu au
caracter de inventar, cele prevăzute pentru realizarea măsurilor
tehnico-culturale de ameliorare de suprafaţă a terenurilor cu
destinaţie agricolă, efectuate din contul investiţiilor capitale
(nivelarea terenurilor, defrisarea terenurilor pentru arătură,
curăţirea cîmpurilor de pietre şi bolovani, curăţirea bazinelor de apă
etc.).
1.2. Evaluarea mijloacelor fixe
Evaluarea mijloacelor fixe este necesară pentru planificarea
valorii lor, determinarea corectă a uzurii lor, precum şi pentru
calculul indicatorilor eficienţei utilizării mijloacelor fixe. Se disting
diferite tipuri de valoare a mijloacelor fixe: valoare de întrare,

8
valoare de bilanţ, valoare corectată, valoare reevaluată, valoare
rămasă.

Obiectul constatat drept activ este evaluat la valoarea de

intrare a acestuia.
Valoarea de intrare a obiectului activelor materiale pe
termen lung constă din valoarea de cumpărare, inclusiv taxele
vamale şi taxele pentru import, impozitele pentru obiectele
cumpărate, prevăzute de legislaţie, cheltuieli de aducere a activului
achiziţionat în starea de lucru pentru utilizarea previzibilă a lui.
Cheltuieli de aducere a activului în starea de lucru cuprind:
- cheltuielile pentru pregătirea terenului de
construcţie;
- cheltuielile de transport şi achiziţionare;
- cheltuielile de montaj, instalare;
- cheltuielile de salarizare a specialiştilor, de exemplu,
a arhitecţilor şi inginerilor.

Valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe reprezintă valoarea

de intrare (Vin), corectată cu uzura acumulată (Ua). La data
întocmirii bilanţului contabil activele materiale pe termen lung sunt
evaluate după valoarea de bilanţ (Vb) :

Vb = Vin - Ua, (1)

Valoarea corectată a mijloacelor fixe reprezintă valoarea
mijloacelor fixe, determinată după efectuarea investiţiilor capitale
ulterioare în cazul ameliorării stării activelor.

Valoarea reevaluată reprezintă valoarea activelor

materiale determinată ca urmare a reevaluării acestora (valoarea
activelor materiale pe termen lung, create (procurate) în anii trecuţi,
iar evaluate în preţuri curente).
Valoarea rămasă – suma netă (valoarea bunurilor
materiale utilizabile), pe care întreprinderea prevede să o obţină la
9
expirarea duratei de utilizare a activului (subansamblurile, piese de
completare, elemente de construcţii, noduri utilizabile etc).

1.3. Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe

Durata de funcţionare utilă este durata de utilizare, în ani, a

activului respectiv, în decursul căreia în rezultatul exploatării
activului se obţine un avantaj economic.
Pentru mijloacele fixe şi activele nemateriale aflate în
posesia întreprinderilor şi neamortizate integral pînă la data întrării
în vigoare a Catalogului, durata de funcţionare utilă rămasă, în ani,
se va determina cu ajutorul formulei (2):

DR = (1 – DC / DV) x DN , (2)
în care: DR – durata de funcţionare utilă rămasă, ani;
DC – durata de funcţionare consumată pînă la întrarea
Catalogului în vigoare, ani;
DV - durata de funcţionare utilă în conformitate cu politica
de contabilitate stabilită anterior de către
întreprindere, ani;
DN - durata de funcţionare utilă stabilită de Catalogul, ani.
Exemplu: O clădire administrativă are o durată normală
de funcţionare, fixată conform politicii de contabilitate, de 83 ani şi
se află în exploatare de 46 ani. Durata ei de funcţionare utilă,
conform datelor Catalogului, constituie DN = 40 ani. În acest caz,
durata normală de exploatare utilă rămasă va fi:
DR = (1 – 46 / 83) x 40 = 17,83 ani.
Agenţii economici stabilesc în mod independent durata de
funcţionare utilă a unui obiect sau a unui grup de obiecte omogene
nou achiziţionate, create cu forţele proprii sau supuse reparaţiei
capitale. Ea se stabileşte în momentul punerii acestor obiecte în
funcţiune, ţinînd cont de durata de funcţionare utilă, prevăzută de
Catalog .

10
 Durata de funcţionare utilă a obiectelor mijloacelor fixe
poate fi sporită sau redusă cu pînă la 25 % din durata stabilită în
Catalog. Această decizie se ia de către întreprinderi în funcţie de
intensitatea şi condiţiile de exploatare a activului.
Durata de funcţionare utilă a obiectelor mijloacelor fixe
poate fi sporită în cazul în care:
- intensitatea exploatării activului este mai mică decât
în două schimburi;
- activul a fost reparat în scopul prelungirii duratei lui
de funcţionare, dar cel mult până la 25 % din durata
stabilită în Catalog.
Durata de funcţionare utilă a obiectelor mijloacelor fixe
poate fi redusă în cazul :
- în care intensitatea exploatării activului este mai
mare decât în două schimburi;
- exploatării activului în condiţii nocive în comparaţie
cu cele normale, care cauzează coroziunea lui
sporită, uzura fizică accelerată etc.;
- uzurii morale (învechirii) a activelor, în special a
maşinilor şi utilajelor tehnologice. Aceasta poate fi
consecinţa diminuării cererii la mărfurile şi
serviciile, schimbării tehnologiei de producere etc.
Pentru argumentarea duratei de funcţionare utilă a activelor
care nu sunt indicate în Catalog se poate utiliza experienţa proprie a
întreprinderii sau organizaţiei de exploatare a activelor similare,
experienţa altor întreprinderi.
Durata de exploatare a mijloacelor fixe de peste 25 % din
durata de funcţionare utilă, stabilită conform Catalogului,
exploatarea cărora prezintă pericol pentru viaţa, sănătatea şi mediul
ambiant (mijloace de transport rutier, feroviar, aerian, naval, maşini
de construcţie şi de gospodărie comunală, maşini de ridicat etc.),
poate fi majorată numai în baza avizului organelor naţionale de
atestare competente.

11
 Cheltuielile pentru reparaţia curentă sau exploatarea
mijloacelor fixe se efectuează pentru a păstra sau a restabili
posibilitatea obţinerii de la acestea a avantajelor economice viitoare
în proporţiile determinate la achiziţionare. De exemplu, cheltuielile
pentru asistenţa tehnică şi reparaţiile curente la clădiri şi utilaje sunt
destinate păstrării şi nu sporirii avantajelor economice evaluate
iniţial. De aceea acestea sunt reflectate drept consumuri sau
cheltuieli ale perioadei în care au apărut.
Reparaţia capitală a mijloacelor fixe se efectuează pentru
menţinerea acestora în stare de lucru normală sau în scopul măririi
duratei de funcţionare utilă în comparaţie cu durata stabilită la
constatarea iniţială. Dacă în urma reparaţiei capitale a obiectului nu
creşte productivitatea acestuia sau durata de funcţionare utilă,
cheltuielile pentru aceste reparaţii se consideră drept consumuri sau
cheltuieli ale perioadei, adică se trec la cheltuielile curente.
Dacă în urma reparaţiei capitale durata de exploatare utilă a
obiectului se măreşte, atunci cheltuielile pentru această reparaţie se
consideră ca investiţii capitale (se capitalizează) şi se trec la
majorarea valorii obiectului reparat.

1.4. Uzura mijloacelor fixe

Uzura mijloacelor fixe reprezintă repartizarea sistematică
a valorii uzurabile a mijloacelor fixe în decursul duratei de
funcţionare utilă.
Distingem uzura fizică şi uzura morală.
Durata fizică de serviciu este perioada calculată pentru
uzura fizică a activului, inclusiv perioada până când devine
inutilizabil.
Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe uzurabile la
întreprindere poate fi mai scurtă decât durata fizică de serviciu.
Uzura morală a activelor are loc odată cu schimbarea
tehnologiei producţiei sau perfecţionarea acesteea, modificarea
cererii pieţei la produsele fabricate, serviciile prestate, precum şi în
urma restricţiilor juridice.

12
 Suma uzurii unităţii mijloacelor fixe este repartizată
sistematic pe toată durata de funcţionare utilă. Metoda de calculare
utilizată trebuie să reflecte modelul, schema, conform căreia
întreprinderea obţine un avantaj economic din utilizarea activului.
Uzura mijloacelor fixe este inclusă în componenţa costului
producţiei (serviciilor, lucrărilor), şi anume, în componenţa
consumurilor indirecte.
La calcularea uzurii activului pot fi aplicate diverse metode:
- metoda casării liniare;
- proporţional volumului produselor (serviciilor);
- metoda soldului degresiv;
- metoda degresivă cu rata descrescătoare;
- în scopuri de impozitare.
Metoda casării liniare conduce la defalcări uniforme pe
toată durata de funcţionare utilă a activului. Suma uzurii (U) se
calculează prin înmulţirea valorii uzurabile (MF) cu norma uzurii a
activului (Nuz):
U = (MF x Nuz ) : 100, (3)
Calculul uzurii activului prin metoda casării liniare este
prezentat în tab.1.

Tabelul 1
Calculul uzurii activului prin metoda casării liniare
Anii Valoarea Uzura anuală Uzura Valoarea de
de intrare (19 %) acumulată bilanţ
0 60000 - - 60000
1 60000 11400 11400 48600
2 60000 11400 22800 37200
3 60000 11400 34200 25800
4 60000 11400 45600 14400
5 60000 11400 57000 3000

13
 Casarea valorii amortizabile a activului proporţional
volumului produselor (serviciilor) prevede trecerea la consumuri şi
cheltuieli a sumei uzurii în funcţie de volumul produselor fabricate.
La utilizarea metodei soldului degresiv mărimea uzurii
calculate pe toată durata de funcţionare utilă a activului se
micşorează permanent.
Ca varietate a metodei soldului degresiv este metoda
degresivă cu rata descrescătoare, care prevede calculul uzurii în
primii 3-4 ani, utilizând norma de uzură sporită (dar nu mai mult
de 2 ori); pentru perioada de funcţionare rămasă calculul uzurii se
efectuează utilizând normele reduse de uzură.

Exemplu. Costul utilajului constituie 300 mii lei; durata de

funcţionare utilă este de 8 ani; norma uzurii – 12,5 %. În primii 3
ani se aplică norma sporită de uzura – 15 %. În următoarele 5 ani
se aplică norma de uzură 11 %. Uzura anuală va constitui: în
fiecare din primii trei ani: Ua = 300 x 0,15 = 45 mii lei; în fiecare
din următorii 5 ani: Ua = 300 x 0,11 = 33 mii lei.

Calculul uzurii în scopuri de impozitare se efectuează în

corespundere cu Codul Fiscal.
Sunt prevăzute 5 categorii de proprietate; norma uzurii este
stabilită, respectiv: 5 %, 8 %, 10 %, 20 %, 30 %. Atribuirea
fiecărei unităţi a mijloacelor fixe la categoria respectivă de
proprietate se efectuează cu formula (4):

CP = 200 : T , (4)
în care: CP – categoria de proprietate, %;
200 – constanta, ani;
T - durata de funcţionare utilă a activului, ani (Anexa 1 la
Catalog).

Exemplu. Întreprinderea a construit şi a dat în exploatare

o clădire, a procurat un tractor cu şinele şi un computer. Conform
14
datelor Catalogului, durata de funcţionare utilă a acestor obiecte
este, respectiv, de 40 ani, 8 ani şi 3 ani. Valoarea criteriului de
atribuire la categoriile de proprietate (CP) a mijloacelor fixe sus-
numite va constitui, respectiv, 200:40 = 5 %; 200:8 = 25 %;
200:3 = 66,7 %. Reieşind din rezultatele obţinute, clădirea se
atribuie la categoria de proprietate 1 cu norma de uzură 5 %.
Pentru tractor – categoria de proprietate 5 cu norma de uzură de
30 %. Computerul, de asemenea, se atribuie la categoria de
proprietate 5 cu norma de uzură de 30 %.

1.5. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se determină ca raportul
dintre mărimea efectului obţinut şi mărimеa efortului depus şi se
concretizează în creşterea mai rapidă a rezultatelor obţinute faţă de
efortul depus. În practica analitică eficienţa utilizării mijloacelor
fixe de producţie se determină cu ajutorul următorilor indicatori
calitativi:
1) Randamentul mijloacelor fixe (Rmf) care se determină
ca raportul dintre volumul producţiei fabricate şi valoarea medie
anuală a mijloacelor fixe de producţie; acesta poate fi calculat prin
formula (5):
VPF
Rmf = , (5)
MF
în care: VPF - volumul producţiei fabricate;
___
MF - valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie.

2) Capacitatea mijloacelor fixe (Cmf) care este un

indicator invers proporţional cu randamentul mijloacelor fixe şi
reflectă valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie ce revine la
un leu producţie fabricată (formula 6):

15
 MF
Cmf = , (6)
VPF
3) Inzestrarea muncii cu mijloace fixe (Imf) care reflectă
valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie ce revine la
un muncitor (formula 7):
MF
I mf = , (7)
N ms
unde Nms - reprezintă numărul mediu scriptic al muncitorilor.
Randamentul mijloacelor fixe este direct proporţional cu
productivitatea medie a unui muncitor şi invers proporţional cu
inzestrarea muncii cu mijloace fixe de producţie. Randamentul
mijloacelor sporeşte numai în condiţiile cînd ritmul majorării
productivităţii medii a unui muncitor va depăşi ritmul înzestrării
muncii cu mijloce fixe de producţie.

2. Mijloacele circulante ale întreprinderii

2.1. Componenţa şi sursele de formare ale mijloacelor

circulante
Mijloacele circulante sunt mijloace aflate în circulaţie în
decursul fiecărui ciclu de producţie şi reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti, plasaţi în fonduri circulante de producţie şi
fonduri de circulaţie.
Fondurile circulante de producţie constau din:
rezerve de producţie – materiale de bază, elemente de
construcţii, materiale auxiliare, obiecte de mică valoare şi scurtă
durată;
mijloace în procesul de producţie – producţia în curs de
execuţie, cheltuielile perioadelor viitoare.
Fondurile de circulaţie constau din:
- mijloacele în calculele cu clienţi;
- mijloacele băneşti pe contul de decontare;
- mijloacele băneşti în casă.
16
 Spre deosebire de mijloacele fixe, mijloacele circulante:
- participă doar într-un ciclu de producţie;
- în decursul circuitului economic îşi transformă
forma lor fizică iniţială;
- îşi transferă pe deplin costul lor în produsul
executat.
Circuitul mijloacelor circulante reprezintă transformarea
fizică consecutivă a resurselor financiare (capitalurilor), din sfera
de circulaţie în sfera de producţie şi invers. Cu cât procesul de
transformare a formei fizice a capitalurilor este mai rapid, cu atât
riscul plasamentului financiar efectuat este mai mic şi cu atât se
micşorează perioada de imobilizare a capitalurilor în active
circulante.
Din elementele fondurilor circulante fac parte şi obiecte de
mică valoare şi scurtă durată. Acestea sunt mijloace de producţie
ce costă până la 1000 lei şi au o durată de exploatare până la 1 an.
Principalele surse de formare ale mijloacelor circulante
sunt:
1) sursele proprii – fondul statutar, profitul şi uzura
acumulată;
2) sursele împrumutate – datorii pe termen scurt. Datoriile
sunt surse de finanţare externe, puse la dispoziţia
întreprinderii de bănci, alte instituţii financiare,
furnizori, terţi pentru care întreprinderea trebuie să
acorde o prestaţie sau un echivalent valoric.
Datoriile pe termen scurt sunt cu termenul de achitare nu
mai mare de un an şi includ:
- datorii financiare sub formă de credite bancare şi
împrumuturi primite;
- datoriile comerciale sub formă de datorii faţă de
furnizori şi faţă de alţi antreprenori;
- datoriile calculate, sub formă de datorii faţă de
personal, privind retribuirea muncii, datoriile
privind asigurările.

17
 Mijloacele circulante proprii ale întreprinderii, aflate în
circulaţie se numesc fondul de rulment (FR) şi se calculează ca
diferenţa dintre totalul activelor curente (TAC) şi totalul datoriilor
pe termen scurt (DTS), :

FR = TAC – TDS , (8)

2.2. Eficienţa utilizării mijloacelor circulante

Pentru evaluarea eficienţei utilizării mijloacelor circulante se

folosesc următorii indicatori:
1) coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante (9):

V
Kr = , (9)
MC

unde: V - volumul anual al producţiei;

MC – valoarea medie anuală a mijloacelor circulante.
Acest indice caracterizează volumul producţiei întreprinderii ce
revine unui leu al costului mijloacelor circulante.
2) durata medie a unei circulaţii (în zile) (10):
360
D= , (10)
Kr
unde 360 – numărul zilelor pe an.
Rezervele de bază pentru accelerarea vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante sunt următoarele:
- perfecţionarea sistemului de achitare pentru lucrările
executate;
- micşorarea rezervelor de producţie;
- micşorarea volumului producţiei în curs de execuţie;
- accelerarea ciclului de producţie.

18
3. Resursele umane ale întreprinderii

3.1. Efectivul de personal al întreprinderii

Resursele umane reprezintă unul dintre factorii de bază în
procesul de producţie. Orice activitate economică este imposibilă
fără participarea resurselor umane. Insă munca se manifestă ca
factor de producţie numai în stare activă, şi nu sub formă de resurse
stocate. Personalul fiecărei firme poate fi clasificat, după funcţiile
pe care le îndeplineşte, în următoarele grupe: personal productiv şi
personal neproductiv. Personalul productiv include muncitorii,
conducătorii şi specialiştii, funcţionarii. Personalul neproductiv
include paznicii, pompierii, etc. In structura personalului total al
firmelor, ponderea principală îi revine personalului productiv,
inclusiv muncitorilor.
Salariaţii firmei pot fi de asemenea grupaţi în funcţie de
vechimea de muncă, după tipul şi nivelul calificării, nivelul de
studii primite, după vârstă, sex etc.
Structura salariaţilor firmei după diferite criterii oferă
informaţii necesare perfecţionării managementului şi asigurării
utilizării lor eficiente.
Fiecare firmă este interesată în utilizarea eficientă a
resurselor umane. Pentru asigurarea gestiunii eficiente a utilizării
resurselor umane este necesar ca firma să dispună de datele
necesare cu privire la cantitatea forţelor de muncă, structura,
dinamica lor etc.
Resursele forţei de muncă a unei firme reprezintă totalitatea
salariaţilor angajaţi prin contract de muncă. In numărul salariaţilor
se includ atât persoanele prezentate la serviciu, cât şi cele absente
din diferite motive. Evident că la majoritatea firmelor numărul
salariaţilor nu este constant. El se modifică pe baza concedierii
unor salariaţi şi angajării altora.
Calcularea şi evidenţierea corectă a numărului de personal
constituie un factor important în utilizarea eficientă a resurselor
umane.
19
 În acest scop se folosesc următorii indicatori:
- numărul scriptic al lucrătorilor pe fiecare zi, Ns, care se stabileşte
în corespundere cu lista personalului angajat la firmă la data
respectivă;
- numărul mediu scriptic al lucrătorilor, Ns, pe săptămână, pe lună,
pe an), care se calculează prin împărţirea sumei numărului scriptic
pe toate zilele calendaristice la numărul total al zilelor
calendaristice în intervalul respectiv. Pentru zilele de odihnă
numărul scriptic al lucrătorilor este egal cu numărul lor în ziua
precedentă.
Numărul efectiv al lucrătorilor pe fiecare zi, Nef, se
determină ca numărul celor prezenţi la serviciu în fiecare zi.
Numărul mediu efectiv al lucrătorilor, Nef, pe o perioadă
oarecare, se calculează prin împărţirea sumei numărului lucrătorilor
prezentaţi zilnic la serviciu la numărul zilelor lucrătoare.
In unele zile, numărul scriptic şi numărul efectiv al lucrătorilor nu
corespund, deoarece unii lucrători, din diferite motive, nu se
prezintă la serviciu. De aceea, nici numărul mediu scriptic nu
corespunde întotdeauna cu numărul mediu efectiv pe una şi aceeaşi
perioadă. Raportul dintre aceşti doi indicatori reprezintă
N ef
coeficientul prezentării personalului la lucru: K pl = -
. Prin
Ns

urmare, indicatorul respectiv reprezintă gradul de utilizare a

personalului scriptic.
Schimbările în numărul mediu scriptic al lucrătorilor unei
firme au loc în urma angajării unor persoane noi şi concedierii
altora. In scopul caracterizării calităţii gestionării personalului, este
necesar nu numai să evidenţiem numărul celor concediaţi şi al celor
angajaţi pe fiecare perioadă, ci şi să calculăm unii indicatori ce
caracterizează intensitatea circulaţiei personalului. Doar este bine
ştiut că stabilitatea personalului firmei este un factor pozitiv în
asigurarea creşterii economice stabile.

20
 3.2. Fundamente teoretice privind salarizarea

3.2.1. Conţinutul şi definirea recompenselor

Totalitatea veniturilor materiale şi băneşti, a înlesnirilor şi
avantajelor prezente sau viitoare, determinate direct sau indirect de
activitatea desfăşurată de angajat reprezintă recompensa
angajatului.
Plata reprezintă un element al recompensei care se
concretizează în sume de bani primite de angajaţi.
Distingem recompense directe şi indirecte.
Ø Recompensele directe includ veniturile pe care angajaţii le
primesc pentru activitatea îndeplinită şi rezultatele obţinute, fiind
concretizate în salarii de bază, sporuri şi stimulente.
Salariul de bază reprezintă principala recompensă directă
pentru salariaţi, exprimată în bani, pe care firma o plăteşte în
schimbul muncii prestate. Salariul de bază se stabileşte sub forma
de salarii tarifare pentru muncitori şi salarii ale funcţiei pentru
funcţionari, specialişti şi conducători pentru munca executată în
conformitate cu normele de muncă stabilite potrivit calificării,
gradului de pregătire profesională şi competenţei angajatului.
Mărimea salariului de bază este calculată în funcţie de
următoarele variabile:
- puterea economico-financiară a firmei;
- restricţiile legislative;
- politica salarială a firmei;
- piaţa muncii.
Sursa de plată a salariului pentru angajaţii din sectorul real
o constituie o parte din venitul obţinut din activitatea economică a
întreprinderii.
Pentru angajaţii din sectorul bugetar sursele de plată a
salariului sunt mijloacele aprobate acestora în buget.

Sporul reprezintă suma plătită salariatului pentru a-l atrage

şi reţine la locul de muncă. Fiecare întreprindere, în funcţie de

21
specificul activităţii, stabileşte în comun acord cu sindicatele
propriul sistem de sporuri şi premii precum şi normele acestora, în
procente faţă de salariul tarifar sau în sume fixe.

Stimulentele angajaţilor pot fi structurate pe trei niveluri:

individuale, de grup şi organizaţionale.
Stimulentele individuale. Această categorie de stimulente
realizează legătura directă între performanţele fiecărui angajat şi
recompensa obţinută. Formele de stimulare individuală vizează
acele laturi ale activităţii, care pot evidenţia contribuţia individului
la activitatea organizaţiei, fiind în concordanţă cu dorinţele
acestuia.
Pentru ca stimulentele individuale să-şi atingă scopul sunt
necesare cel puţin următoarele condiţii:
- angajaţii să dorească să fie plătiţi mai bine;
- efortul suplimentar să ducă la rezultate
suplimentare;
- standartele de calitate să poată fi măsurate şi
menţinute;
- întărzierile şi întreruperile în proces să poată fi
controlate.

Formele principale de stimulare individuală sînt: salariul pe

bucată; salariul unitar diferenţiat; comisionul; premiul.
Salariul pe bucată este utilizat la acele locuri de muncă
unde există o legătură directă între salariul executantului şi
cantitatea de produse realizate. Pentru ca această formă de
stimulare să fie reuşită, este necesar să existe o dependenţă directă
între efortul individual şi numărul de produse realizate, precum şi o
normare corectă a muncii.
Salariul unitar diferenţiat. Angajaţii sunt plătiţi în mod
diferenţiat – în raport cu cantitatea de produse realizate, salariile
fiind în creştere, pe măsura sporirii productivităţii. Această

22
modalitate de plată este justificată de faptul că prin creşterea
cantităţii realizate scad cheltuielile indirecte.
Comisionul reprezintă stimulentul individual, calculat ca
procent din vînzări. În prima formă, comisionul direct reprezintă
salariul angajatului care constituie un anumit procent din vînzări. A
doua formă este constituită din salariu plus comision. În acest caz
comisionul constituie un supliment la salariul de bază, care se
atribuie pentru îndeplinirea unui anumit minim de realizări.
Premiul reprezintă ca şi sporurile o parte variabilă în
sistemul de salarizare. Se acordă angajaţilor pentru activităţi şi
rezultate deosebite. De obicei, se premiază invenţiile şi realizările
tehnice deosebite, rezultatele valoroase reflectate în profituri
suplimentare.
Stimulentele de grup – reprezintă cele mai utilizate forme
de recompensare, deoarece stabilesc legătura directă între individ şi
firmă, nu întotdeauna individul îşi poate manifesta capacitatea
pentru realizarea unei performanţe avînd nevoia unei cooperări.
Pentru ca stimularea de grup să fie cît mai eficientă sunt necesare
următoarele condiţii:
· grupurile să nu fie prea mari, pentru ca individul să
simtă uşor efectul pe care îl are munca lui asupra
rezultatului grupului;
· să existe o reală interdependenţă între indivizii din
grup, care să-i convingă pe aceştia de importanţa
cooperării.
De regulă, aceste contradicţii apar între echipele de pe
fluxul tehnologic sau între echipele, care urmăresc obiective
diferite.
Stimulentele la nivelul organizaţiei includ toţi angajaţii ,
fiind acordate în funcţie de rezultatele financiare obţinute de
organizaţie. Principalele modalităţi de recompensare a întregului
personal sunt:
· distribuirea veniturilor în timpul anului. Salariaţii pot fi
recompensaţi periodic sub formă de premii;
23
 · distribuirea unei părţi din profit la sfîrşitul anului. Această
formă de stimulare este cea mai cunoscută şi mai aşteptată
de angajaţi; această distribuire este efectuată deobicei (în
preajma sărbătorilor de iarnă). O cotă din profitul firmei
este destinată stimulării angajaţilor sub formă de premii.
Multe firme practică păstrarea acestor venituri în conturile
personale ale angajaţilor pentru o anumită perioadă, de
obicei 3-5 ani.
· posibilitatea angajaţilor de a cumpăra acţiunile firmei la
preţuri avantajoase. Această formă este avantajoasă
pentru ambele părţi: pe de o parte, firma îşi măreşte
capitalul, pe de altă parte, angajatul obţine la sfîrşitul
anului dividende. În cazul unei firme performante, prin
realizarea acestor acţiuni, angajatul poate cîştiga.
Ø Recompensele indirecte reprezintă facilităţile acordate
personalului, atît în perioada angajării, cît şi după aceea, datorită
statutului de angajat. În practica managerială, un rol tot mai
important, în sistemele de stimulare şi recompensare a personalului,
este atribuit recompenselor indirecte. Diversitatea recompenselor
indirecte depinde, în mare măsură, de politica promovată de firmă
privind stimularea şi recompensarea personalului.
Principalele forme de recompensare indirectă, utilizate cel
mai frecvent în practica managerială sunt:
v timpul liber. Angajaţii au nevoie de timp pentru a-şi reface
capacitatea de muncă şi pentru a-şi satisface anumite necesităţi
spirituale. Timpul liber, la rîndul său, poate fi reprezentat sub
următoarele forme:
Durata limitată de lucru. Pentru crearea unor condiţii
normale de muncă, este utilizată durata de 8 ore/zi, 5
zile/săptămînă, cu zile de odihnă la sfîrşitul săptămînii – sîmbătă şi
duminică;
Sărbătorile legale. În afara zilelor de odihnă de la sfîrşitul
săptămînii, în timpul anului există zile cu semnificaţie deosebită

24
(Ziua Independenţei, Anul Nou, Crăciunul etc.) în care nu se
lucrează;
Concediul de odihnă. În afară de zilele de odihnă de la
sfîrşitul săptămînii de muncă, angajaţii au dreptul la un concediu
anual de odihnă plătit. În RM, concediul anual de odihnă se acordă
salariaţilor pe o durată de cel puţin 24 zile lucrătoare. În primul an,
concediul se acordă după expirarea a unsprezece luni de muncă
neîntreruptă la întreprindere.
Concediul fără plată. Este acordat angajaţilor pentru
rezolvarea problemelor personale, fără perderea dreptului de
angajat. Concediul fără plată se acordă cu ocazia unor evenimente
de familie sau personale.
v facilităţi de ameliorare a condiţiilor de trai. Firma este
interesată în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a angajaţilor săi.
Pentru realizarea acestui obiectiv firma amenajează săli de odihnă,
acordă spaţii locative angajaţilor.
v alte elemente de protecţie socială aplicate în unele
întreprinderi vizează: acordarea unei mese gratuite tuturor
angajaţilor; echipament de protecţie gratuită sau la preţ redus;
automobilul firmei; cheltuielile pentru transport; asistenţă medicală
gratuită; asigurarea pentru accidente etc.

Angajarea personalului reprezintă un act de voinţă reciprocă

a celui ce angajează şi a celui angajat, concretizat prin încheerea
unui contract individual de muncă în formă scrisă între aceştia şi
prin care angajatul se obligă să presteze o activitate potrivit
cerinţelor postului în care este încadrat, iar cel ce angajează să-i
acorde drepturile salariale şi de altă natură, prevăzute în contractul
individual de muncă pentru activitatea şi locurile de muncă
respective, în condiţiile realizării sarcinilor, atribuţiilor şi
răspunderilor corespunzătoare postului.
Personalul este angajat în funcţie de necesităţi, determinate
de volumul de activitate, pe baza normelor de muncă, a
normativelor de personal şi a posibilităţilor financiare.

25
 În primul rînd, salariul reprezintă un element de cheltuieli
primare care se situiază, de obicei, pe locul secund în totalul
costului de producţie, imediat după cheltuielile pentru materii
prime şi materiale.
Ponderea salariului, în totalul cheltuielilor de producţie,
variază de la o ramură la alta, în funcţie de gradul de mecanizare şi
automatizare a procesului de producţie din ramura respectivă.
În al doilea rînd, salariul reprezintă un element al costurilor
variabile. Pentru orice întreprindere, fondul de salarii variază în
raport cu volumul de producţii realizat. Variaţia fondului de salarii
depinde atît de evoluţia volumului de producţie, cît şi de evoluţia
productivităţii muncii. În cazul creşterii productivităţii muncii,
majoritatea fondului de salarii pentru o producţie sporită se va
realiza ca o rată descrescîndă şi, drept rezultat, va conduce la
reducerea nivelului salariului pe unitate de produs şi, evident, la
creşterea rentabilităţii.
În al treilea rînd, luînd în consideraţie modul de calculare a
costului de producţie, salariul reprezintă atît o cheltuială directă
legată de activitatea de execuţie, cît şi o cheltuială indirectă legată
de activitatea de conducere şi administraţie.
În al patrulea rînd, salariul, ca element al costului de
producţie, reprezintă o sursă de recuperare a consumului forţei de
muncă. Spre deosebire de restul cheltuielilor suportate de
întreprindere, cheltuielile efectuate pentru plata salariului servesc
ca unică sursă pentru refacerea forţei de muncă şi pentru
întreţinerea familiilor salariaţilor.
Analiza salariului, ca element al costului de producţie, se
face cu scopul observării unor posibilităţi importante de reducere a
nivelului salariului pe unitate de produs, ceea ce ar conduce astfel
la creşterea rentabilităţii firmei.
Cheltuielile suportate de către patron pentru forţa de muncă
includ:

26
 ü Salariul de bază care este completat în permanenţă
cu diferite premii şi diferite plăţi în natură cu caracter
atît individual, cît şi colectiv;
ü Sporurile atribuite salariaţilor în conformitate cu
sistemul de sporuri practicat de întreprindere;
ü Plăţile pentru concediul de odihnă;
ü Contribuţiile la asigurările sociale şi protecţia
socială;
ü Cheltuielile ce ţin de pregătirea profesională a
personalului întreprinderii etc.

3.2.2. Principiile generale ale sistemului de salarizare

Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor

umane evidenţiază faptul că elaborarea oricărui sistem de salarizare
trebuie să aibă în vedere următoarele principii generale:
· la muncă egală, salariul egal;
· principiul salarizării după cantitatea muncii;
· principiu salarizării în raport cu pregătirea,
calificarea şi competenţa profesională;
· principiul salarizării după calitatea muncii;
· principiul salarizării în funcţie de condiţiile de
muncă;

v La muncă egală, salariu egal

Acest principiu este enunţat în art. 23 al „Declaraţiei
universale a drepturilor omului”, în care se arată că: „Toţi oamenii
fără nici o descriminare, au dreptul la un salariu egal pentru o
muncă egală”.
De asemenea în Legea salarizării a Republicii Moldova, art.
3 se precizează: “Salariul se stabileşte fără nici un fel de
discriminare pe criterii de vîrstă, sex, apartenenţă de rasă şi
naţională, confesiune şi stare materială”.

27
 Nivelul salariului fiind astfel determinat, aplicarea acestui
principiu constituie cea mai bună garanţie a stabilirii unor salarii
echitabile.

v Principiul salarizării după cantitatea muncii

Acest principiu constă în aceea că volumul muncii executat
de un salariat poate fi măsurat prin cantitatea de produse executate
sau prin numărul de ore efectiv lucrate.
Salarizarea în funcţie de numărul de ore efectiv lucrate este
aplicată muncitorilor salarizaţi după timpul lucrat şi personalului
administrativ, executiv şi de deservire generală. Salariile acestor
categorii de personal rezultă din înmulţirea salariului tarifar orar la
numărul de ore efectiv lucrat. În cazul neîndeplinirii sarcinilor de
muncă, muncitorii salarizaţi pot fi sancţionaţi prin stabilirea unor
salarii mai mici faţă de cele prevăzute în contractul colectiv de
muncă.

v Principiul salarizării în raport cu pregătirea, calificarea

şi competenţa profesională
Salarizarea în funcţie de nivelul de calificare profesională –
impune stimularea personalului pentru ridicarea continuă a
nivelului de pregătire, în folosul atît a personalului cît şi al
întreprinderii, deoarece cu cît calificarea profesională este mai
înaltă, cu atît contribuţia personalului este mai substanţială, ceea ce
justifică o salarizare mai înaltă.
Angajatul cu un nivel de calificare superior produce o
valoare superioară pentru firmă, şi deaceea patronul deseori trimite
angajaţii la cursuri speciale de perfecţionare sau realizează unele
forme de studiu în cadrul firmei.

v Principiul salarizării după calitatea muncii

Deşi aplicarea principiului precedent al salarizării după
calificare, satisface în marea majoritate a cazurilor şi cerinţelor
cointeresării pentru prestarea unei munci superioare calitativ, este

28
totuşi necesar să se pună accent deosebit pe construirea unui sistem
de salarizare bazat pe stimularea muncii de calitate superioară,
deoarece pot exista situaţii în care doi lucrători avînd aceeaş
calificare, să dea rezultate diferite din punct de vedere al calităţii.
Aplicarea principiului salarizării după calitatea muncii se
reflectă în sistemul de salarizare prin prevederea diverselor
modalităţi de premiere pentru rezultatele deosebite obţinute, ca, de
exemplu, premii pentru realizarea pe perioade îndelungate de
produse superioare calitativ sau a altor premii speciale pentru
calitate.

v Principiul salarizării în funcţie de condiţiile de muncă

În conceperea oricărui sistem de salarizare trebuie să se ţină
seama şi de condiţiile în care se prestează munca, acordîndu-se
salarii mai mari celor care îşi desfăşoară activitatea în condiţii de
muncă mai grele, diferenţa de salarizare reprezentînd cheltuielile
mai mari strict necesare refacerii sau reproducţiei forţei de muncă.
Dacă munca respectivă nu va fi remunerată corespunzător, este
evident faptul că ar scădea cointeresarea salariaţilor pentru
efectuarea de munci grele şi foarte grele.
Greutatea muncii trebuie înţeleasă în sens larg, ca greutate
relativă a muncii, constînd în deosebirile procesului concret al
muncii, al intensităţii consumului de energie fizică şi nervoasă sau
în condiţiile în care se desfăşoară acest proces, respectiv, a
caracteristicilor mediului de muncă.

3.2.3. Forme şi sisteme de salarizare

În general formele de salarizare pot fi clasificate după

următoarele criterii:
I. După posibilitatea măsurării cantităţii de muncă prestată
deosebim:
a) salarizarea în acord (măsurată prin cantitatea de produse
executate)

29
 b) salarizarea după timpul lucrat (numărul de ore lucrate)
II. După modul de organizare şi evaluare a rezultatelor muncii
deosebim:
a) salarizarea în acord individual
b) salarizarea în acord global
III. După modul influenţei muncitorului asupra rezultatelor
muncii:
a) salarizare în acord direct
b) salarizarea în acord indirect

Salarizarea în acord.
Salarizarea în acord este raţional să fie folosită la acele
sectoare de producţie şi tipuri de lucrări, unde este posibilă
normarea muncii şi măsurarea rezultatelor în muncă, individuale
sau colective. Aplicarea salarizării în acord necesită respectarea
unor condiţii generale, a căror încălcare poate reduce simţitor
eficienţa formei date de salarizare şi să cauzeze prejudicii
producţiei:
- normarea ştiinţifică fundamentată a muncii şi stabilirea
tarifelor pe categorii de lucrători în strictă conformitate cu
cerinţele indicatorilor tarifare de calificare;
- organizarea corectă a evidenţei rezultatelor cantitative ale
muncii care exclude diferite falsificări şi majorarea oficială
a volumului lucrărilor executate;
- efectuarea unui control riguros asupra calităţii lucrărilor
efectuate;
- organizarea raţională a muncii.
În funcţie de condiţiile concrete de producţie şi de interesul
pentru stimularea mai puternică a unor laturi cantitative sau
calitative ale producţiei, se pot aplica diferite sisteme de salarizare
în acord:

30
Ø Salarizarea în acord direct. Esenţa salarizării în acord
direct constă în faptul că salariul cuvenit muncitorului se stabileşte
pe bază de tarife pe unitate de produs sau lucrare.
În general, tarifele pe unitate de produs sau lucrare se
calculează în două moduri.
În cazul în care se folosesc norme de producţie, salariul
tarifar pe unitate se determină prin împărţirea salariului tarifar care
corespunde categoriei lucrării la norma de producţie (formula 11):
Sun = Sz / Np , (11)
unde: Sz – salariul tarifar zilnic sau orar;
Np – norma de producţie pe zi sau oră.

În cazul folosirii normelor de timp, salariul tarifar pe unitate

se calculează prin înmulţirea salariului tarifar care corespunde
categoriei lucrării, cu norma de timp (formula 12):

Sun = So * Nt , (12)

unde: So – salariul tarifar pe oră a muncitorului salarizat în acord.

Nt – norma de timp pentru o unitate de produs.

Salariul efectiv lunar al muncitorului salarizat în acord

direct se calculează după formula (13):

Sl = ∑ Sun * Qn , (13)

în care: Sun – salariul tarifar pe unitate pentru fiecare tip de

produs n;
Qn – volumul efectiv pe fiecare tip de produs executat.
Salarizarea în acord direct este destul de eficientă şi simplă.
Aceasta poate fi înţeleasă de fiecare muncitor. În cazul acesta
muncitorul vede legătura dintre salariul primit şi producţia
fabricată; aceasta îi permite sporirea cointeresării pentru creşterea
producţiei şi a performanţelor în muncă.
31
Ø Salarizarea în acord global. Este utilizată în cazul în care
un colectiv de salariaţi preia spre execuţie unele produse sau lucrări
exprimate în unităţi (tone, bucăţi, m.p). Cuantumul salariului se
determină pe baza normelor de timp sau a producţiei şi a tarifelor
existente pentru întregul complex de lucrări sau produse.
Salariul stabilit prin contract se plăteşte integral după
realizarea sau recepţionarea lucrărilor sau produselor contractate. În
cazul producerii rebuturilor din vina muncitorilor, în procesul de
executare a lucrărilor sau produselor, acestea sunt eliminate din
timpul muncitorilor fără plată suplimentară.

Ø Salarizarea în acord indirect. Este aplicată pentru

salarizarea muncitorilor auxiliari (lăcătuşi, mecanici, electricieni,
etc.). muncitorii auxiliari au drept obiect de activitate deservirea
locurilor de muncă ale muncitorilor de bază.
Esenţa acestei sisteme de salarizare constă în faptul că
mărimea salariului muncitorilor auxiliari depinde direct de
rezultatele muncii obţinute de muncitorii de bază. Deşi nu participă
nemijlocit la transformarea obiectelor muncii, ei au o contribuţie
deosebită ajutîndu-i pe aceştea, creîndu-le condiţii favorabile
pentru desfăşurarea fără întrerupere a activităţii.
Această salarizare se face proporţional cu nivelul mediu de
îndeplinire a normelor de muncă de către muncitorii salariaţi în
acord direct deserviţi.
Principalul neajuns al salarizării în acord indirect constă în
faptul că nu există o legătură directă între mărimea salariilor şi
eforturile depuse de angajaţii auxiliari. Chiar şi în cazul îndeplinirii
sarcinilor şi obligaţiunilor de muncă ei vor şti că mărimea salariilor
depinde de îndeplinirea sarcinilor de muncă de către muncitorii de
bază. Aceasta poate duce la demotivarea muncitorilor auxiliari
privind îndeplinirea sarcinilor de muncă sau necesitatea schimbării
locului de muncă.

32
Ø Salarizarea în acord progresiv. Se aplică în cazul cînd
apare necesitatea sporirii volumului de producţie la unele produse.
De fapt, necesitatea sporirii volumului de producţie apare ca
rezultat al creşterii cererii pe piaţă la produse respective.
Constă faptul că la un anumit nivel de realizare a sarcinilor
de muncă dinainte stabilite tariful pe unitate de produs sau lucrare
se majorează în anumite proporţii, această majorare se face în
funcţie de nivelul de depăşire a sarcinilor de muncă şi se stabileşte
după o scară specială. Perioada, pentru care se introduce salarizarea
în acord progresiv se stabileşte pentru fiecare caz în parte de
patronat, de comun acord cu sindicatele, ţinînd seama de
necesităţile de producţie.

Ø Salarizarea în acord colectiv. Este aplicată în cazul în care

o anumită activitate nu se poate presta decît în colectiv. Această
sistemă de salarizare prevede formarea cîştigului colectiv în funcţie
de rezultatele comune în muncă ale echipei. Repartizarea salariului
între membrii echipei de muncă se face pe baza coeficientului de
participare la muncă.
Coeficientul de participare la muncă se stabileşte în funcţie
de complexitatea şi calitatea lucrărilor executate. Coeficientul este
egal cu 1 şi poate fi majorat sau micşorat în funcţie de contribuţia
fiecărui membru, el poate fi majorat pînă la 2,0 ca rezultat al
îndeplinirii sau depăşirii sarcinilor de muncă şi poate fi micşorat
pînă la 0 în cazurile neîndeplinirii sarcinilor de muncă. Coeficientul
de participare la muncă nu se aplică asupra premiilor unice şi
asupra sporurilor pentru munca prestată în condiţii nefavorabile, în
timp de noapte, munca prestată în zilele de odihnă şi sărbătoare etc.

Salarizare în regie (după timpul lucrat)

Este cea mai simplă şi cea mai veche formă de salarizare.
Salariul angajatului se calculă după timpul lucrat efectiv în care s-a
prestat munca. Salarizarea este strict proporţională cu timpul
efectiv lucrat şi nu este influenţată de producţia obţinută.

33
 Această salarizare se aplică pentru remunerarea
personalului de conducere, specialiştilor şi funcţionarilor care
desfăşoară activităţi administrative în întreprindere. De asemenea,
se aplică la locurile de muncă, unde calitatea produselor prezintă
mai mare importanţă decît cantitatea lor. În asemenea cazuri
salarizarea este mai ridicată, întrucît muncitorul lucrează atent la
calitate ne fiind prestat de timp.
În afară de situaţiile menţionate, salarizarea după timpul
lucrat poate fi aplicată în cazurile în care:
- productivitatea muncii nu poate fi măsurată cu exactitate;
- munca nu poate fi normată pentru a se stabili exact timpul
necesar pentru executare;
- lucrările care se efectuează prezintă grad înalt de pericol;
- evidenţa producţiei pe fiecare angajat este dificil de controlat
sau ar fi prea costisitoare.
Salarizarea după timpul lucrat are atît avantaje cît şi
dezavantaje. Principalele avantaje sunt:
- salariul se calculă foarte simplu şi este uşor de înţeles;
- salariaţii au mai multă siguranţă în salariul pe care îl primesc
deoarece aceasta nu variază direct proporţional cu volumul de
producţie;
- se reduc cheltuielile administrative pentru calcularea şi
contabilizarea salariului.
Dezavantajele principale ale salarizării după timpul lucrat
sunt:
- nu stimulează muncitorii pentru sporirea volumului de
producţie şi a performanţelor în muncă;
- salariile sunt calculate uniform pe categorii de calificare fără a
lua în consideraţie iniţiativa şi performanţele individuale;
- există tendinţa de încetinire a ritmului de muncă în condiţiile
unei supravegheri neeficiente;
- salariile angajaţilor salariaţi după timpul lucrat sunt inferioare
faţă de cele ale angajaţilor salariaţi în acord etc.

34
 După perioada de timp pentru care se stabileşte salariul tarifar
salarizarea în regie poate fi: orară, zilnică şi lunară.
În cazul salarizării pe oră, salariul se calculează pe baza
salariului tarifar orar al muncitorului şi numărul efectiv de ore
lucrate de acesta în perioada respectivă (formula 14):

St = S0 * T0 , (14)

unde: St – salariul total;

S0 – salariul tarifar pe oră;
T0 – numărul de ore efectiv lucrate în perioada respectivă.
În cazul salarizării zilnice salariul muncitorului se
calculează pe baza salariului tarifar zilnic şi a numărului efectiv de
zile lucrate (formula 15):

Stot = Sz * Tz , (15)

unde: Stot – salariul total;

Sz – salariul tarifar zilnic;
Tz – numărul de zile efectiv lucrate în perioada respectivă.
În cazul salarizării lunare, salariul se calculează după relaţia
(16):

Stot = (St / Tg) * Tef , (16)

unde: St – salariul tarifar lunar al angajaţilor;

Tg – timpul prevăzut de programul de muncă în luna
respectivă;
Tef – timpul lucrat efectiv în luna respectivă.
Angajaţii salariaţi după timpul lucrat beneficiază, în afară
de salariul cuvenit, de premii, care sunt acordate pentru
îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor de muncă.

35
 Salarizarea după timp cu randament controlat.
Acest sistem de salarizare a apărut în condiţiile producţiei
moderne de masă care presupune organizarea muncii la bandă,
supravegherea şi controlul proceselor de producţie care au loc în
instalaţii. Muncitorii care lucrează la astfel de locuri de muncă sunt
grupaţi în trei categorii: muncitori în formare, muncitori cu nivel
mediu de calificare, muncitori cu nivel superior de calificare.
Aplicarea unui asemenea sistem de salarizare impune
efectuarea unui control al randamentului colectiv, urmărindu-se
concomitent şi randamentul individual al acelora care se constată
variaţii de randament importante sau se află la limita inferioară a
clasei de încadrare. Atît randamentul colectiv cît şi randamentul
individual se determină în funcţie de îndeplinirea volumului de
produse şi lucrări într-o anumită perioadă de timp. Practicarea
salarizării după timp cu randament controlat este condiţionată de
existenţa unei metodologii bazate pe criterii clare privind
încadrarea în fiecare din cele trei categorii de muncitori.

3.2.4. Sistemul de sporuri şi premii

În afară de salariul de bază, salariaţii beneficiază şi de
anumite sporuri la salariu care se stabileşte prin contractul colectiv
de muncă.
Fiecare întreprindere stabileşte propriul sistem de sporuri şi
premii, precum şi normele acestora, în procente faţă de salariul
tarifar sau în sume fixe.
Spor pentru intensitatea muncii: este acordat muncitorilor
pentru ritmul încordat al muncii. Patronii în comun cu sindicatele
acordă muncitorilor angajaţi la aceste locuri de muncă spor pentru
intensitatea muncii, mărimea căruia constituie 30% din salariul
tarifar.
Intensitatea muncii nu poate fi similară pentru toate locurile
de muncă şi poate să difere în funcţie de gradul de automatizare a
locurilor de muncă, tipul muncii etc. Avînd în vedere că faptul că
intensitatea muncii diferă, este necesar o diferenţiere pe trepte, a

36
sporului, în funcţie de gradul de intensitatea muncii. Aceasta, la
rîndul său este foarte dificil de stabilit. În criteriul după care se
poate stabili gradul de intensitate a muncii poate servi volumul de
produse şi lucrări realizate. Însă nici acest criteriu nu poate fi
considerat cel mai adevărat, deoarece îndeplinirea volumului de
produse sau lucrări nu depinde numai de intensitatea muncii
angajatului ci şi de alţi factori: vîrsta, starea sănătăţii, vechimea în
muncă etc.
Spor pentru orele lucrate suplimentar peste programul
normal de muncă: munca prestată este programul normal de
muncă şi poate avea un interes dublu, atît pentru patron cît şi pentru
angajaţi. Pe de o parte patronul solicită ca angajaţii să lucreze
suplimentar peste programul normal de muncă în vederea:
- realizării volumului de produse într-un termen mai scurt
faţă de cel planificat;
- prevenirii sau înlăturării unor situaţii care ar putea provoca
degradarea sau distrugerea materiilor prime, materialelor şi
produselor;
- recuperării restanţelor la produsele pe care le are în
fabricaţie întreprinderea din lipsa de materii prime, energie etc.
Pe de altă parte angajatul, fiind conştient de faptul că orice
oră lucrată suplimentar peste programul normal de muncă şi este
remunerat cu salariu suplimentar, sunt interesaţi a lucra suplimentar
peste programul normal de muncă în vederea sporirii veniturilor
salariale.
Utilizarea muncii peste programul normal de muncă şi
poate aduce unele prejudicii întreprinderii, sau poate cauza unele
îmbolnăviri ale personalului, cu consecinţe economice negative
pentru întreprindere. În vederea evitării unor asemenea consecinţe,
este necesar de reglamentat prin lege numărul de ore care pot fi
lucrate suplimentar.
Stabilirea unui plafon maxim, lunar sau anual, de ore
suplimentare care poate reduce într-un fel, cazurile de îmbolnăvire
a angajaţilor, precum şi alte prejudicii de ordin economic aduse

37
întreprinderii. În general primele două ore lucrate suplimentar se
plătesc în plus cu cel puţin 50% din salariul unitar pe unitate de
timp, pentru orele lucrate suplimentar în mărime de 100% din
salariul tarifar.
Spor pentru munca prestată în timp de noapte: conform
codului muncii a Republicii Moldova munca în timp de noapte este
considerată aceea care se prestează în intervalul cuprins între orele
22 şi 6. Mărimea sporului constituie 50% din salariul de bază şi se
calculează în raport cu numărul de ore prestate noaptea.
De fapt, patronii sunt cei interesaţi pentru folosirea muncii
în timp de noapte, deoarece aceasta duce la:
- mărirea volumului de producţie în vederea satisfacerii
cererii pe piaţă a acestui produs;
- optimizarea procesului de producţie;
- utilizarea mai eficientă a investiţiilor capitale, în special a
încăperilor etc.
În acelaşi timp, munca prestată în timp de noapte provoacă
unele prejudicii angajaţilor. De aceia, este oportun a se ivita, cînd
este posibil, munca în timp de noapte, întru cît aceasta poate agrava
starea sănătăţii angajaţilor.
Spor pentru munca prestată în zilele de odihnă: munca în
zilele de odihnă este utilizată, de fapt în acele unităţi economice în
care întreruperea activităţii lor ar putea aduce mari prejudicii
economiei naţionale în ansamblu, dar şi la alte întreprinderi. În
vederea evitării unei situaţii dificile în economia de piaţă se impune
utilizarea muncii atît în zilele de odihnă cît şi în cele de sărbătoare.
Pentru munca prestată în zilele de odihnă angajaţii sunt
recompensaţi cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de
zile. În cazurile în care recompensarea cu timp liber este imposibilă
în acest termen, orele respective se plătesc cu o majorare de 100 %
din salariul tarifar.
Spor pentru munca prestată în zilele de sărbătoare: în
conformitate cu legislaţia Republicii Moldova zilele considerate ca
sărbători legale sunt:

38
 1 ianuarie – Anul Nou
7-8 ianuarie – Sărbătoarea de Crăciun
8 martie – Ziua Internaţională a Femeii
1 mai – Ziua Internaţională a oamenilor muncii
9 mai – Ziua Victoriei asupra fascizmului
27 august – Ziua Independenţii Republicii Moldova
31 august – Sărbătoarea Naţională “Limba noastă cea
română”
A doua zi de paşti
Paştele Blajinului
Hramul bisericii.
Pentru timpul lucrat în aceste zile este stabilit un spor de
100 % din salariul tarifar pentru salariaţii care sunt remuneraţi în
acord sau unitate de timp. La solicitarea salariatului care a prestat
munca în zi de sărbătoare i se poate acorda o altă zi de odihnă.
Spor de vechime în muncă: pentru angajaţii din sectorul
bugetar vechimea în muncă cuprinde întreaga perioadă de activitate
profesională a acestora, indiferent dacă au activat în una sau mai
multe instituţii bugetare. Pentru angajaţii din unităţile economice
vechimea neîntreruptă în muncă include numai timpul lucrat într-o
singură unitate economică. În asemenea cazuri, unităţile economice
vor întîlni dificultăţi în vederea atragerii persoanelor cu experienţă
îndelungată de muncă, deoarece acesta conştientizînd faptul că în
urma desfacerii contractului individual de muncă pot pierde sporul
de vechime în muncă, nu vor dori încheierea unui nou contract
individual de muncă. Ţinând seama că angajaţii cu vechime în
muncă îndelungată îndeplinesc cu mai mare competenţă sarcinile şi
obligaţiunile de muncă, indiferent de ramura sau domeniul de
activitate.
În alte cazuri ar fi binevenit ca vechimea în muncă să
cuprindă perioada de timp în care persoana a activat în unităţi
economice din aceeaşi ramură a economiei naţionale.
Pentru atragerea persoanelor cu experienţă îndelungată în
muncă este necesar păstrarea sporului de vechime în muncă,

39
indiferent dacă acestea au activat în una sau mai multe unităţi
economice. De fapt, patronii acordă acest spor pentru combaterea
fluctuaţiei personalului, prin menţinerea indirectă a acestuia în
unitatea respectivă. Pentru aceasta patronii pot introduce un spor de
fidelitate, acordat în funcţie de numărul de ani lucraţi în firma
respectivă. Pentru abateri disciplinare în muncă sporul de vechime
în muncă poate fi diminuat sau suspendat pe o perioadă anumită de
timp în funcţie de gravitatea abaterilor.

Sistemul de premii.
Premiile reprezintă un supliment la salariu ce se acordă
salariaţilor pentru realizarea unor performanţe deosebite. Premierea
angajaţilor se face în conformitate cu regulamentele aprobate de
patron în comun acord cu sindicatele.
Sursele din care se plătesc premiile pentru cointeresarea
personalului sunt:
a) fondul de premii constituit, de obicei, în limita de 10%
din fondul de salarii;
b) fondul de participare a organizaţiilor la profitul net .
Mărimea acestui fond se stabileşte de către consiliul de
administraţie.
Problema creşterii rolului stimulator al premiilor trebuie
rezolvată, în primul rînd, prin folosirea unor indicatori, al căror
îndeplinire sau depăşire ar asigura o îmbunătăţire a rezultatelor
finale a activităţii întreprinderii. Premierea muncitorilor se
efectuează conform unor indicatori concreţi. Ca indicatori utilizaţi
pentru premierea muncitorilor pot fi:
a) creşterea productivităţii muncii;
b) îmbunătăţirea calităţii produselor, lucrărilor şi
serviciilor, lipsa reclamaţiilor faţă de produse, lucrări şi servicii din
partea consumatorilor etc;
c) însuşirea tehnicii noi şi a tehnologiei avansate;
d) stimularea reducerii cheltuielilor materiale.

40
 În cazul premierii muncitorilor angajaţi se recomandă de
folosit indicatorii ce caracterizează nemijlocit îmbunătăţirea
calităţii muncii cum sunt: reducerea cheltuielilor pentru deservire şi
reparaţie, asigurarea continuă a locului de muncă cu tot necesarul
etc.
Pentru premierea personalului de conducere, de execuţie şi
de deservire generală trebuie să se prevadă acele criterii de
premiere care să asigure obţinerea unor rezultate finale de muncă
deosebite şi anume:
- folosirea mai intensă a potenţialului de producţie;
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea cheltuielilor;
- sporirea volumului vînzărilor.
Mărimea premiilor muncitorilor se stabileşte în mod
diferenţiat în funcţie de importanţa şi complexitatea lucrărilor
efectuate. Pentru ca premiul să fie cît mai eficace este necesar în
primul rînd, să fie corect, adică să reflecte în mod obiectiv
importanţa contribuţiei deosebite aduse de către salariatul premiat.

3.3. Organizarea salarizării muncii

Principiile economice, juridice şi organizatorice ale

salarizării angajaţilor aflaţi în relaţii de muncă, în baza contractelor
individuale de muncă, cu angajatorii indiferent de tipul de
proprietate şi forme de organizare juridică se reglementează de
Legea salarizării nr. 847-XV din 14.02.2002 (M.O. nr.50-52 din
11.04.2002) şi Lege nr. 355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire
la sistemul de salarizare în sectorul bugetar (M.O. nr35-38 din 3
martie 2006).
Legislaţia în domeniul salarizării se bazează pe Constituţia
R.M. şi Codul Muncii R.M.

41
 Salariul poate fi:
· nominal- suma de bani pe care fiecare angajat o
primeşte pentru munca prestată;
· real - cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi
cumpărate cu salariul nominal;
· minim- parametru al protecţiei sociale, fiind un
nivel stabilit de guvern.
Baza organizării salarizării o constituie sistemul tarifar,
care include:
- îndrumarul tarifar de calificare;
- reţelele tarifare;
- salariile tarifare.
Sistemul tarifar de salarizare se aplică la repartizarea
lucrărilor în funcţie de complexitatea lor, precum şi la repartizarea
angajaţilor pe categorii în funcţie de nivelul lor de calificare şi de
gradul de răspundere şi serveşte drept bază pentru constituirea şi
diferenţierea cuantumurilor salariului.
Îndrumarul tarifar de calificare – reprezintă culegerea de
caracteristici de calificare a profesiilor sau specialităţilor şi
funcţiilor, clasificate pe compartimente pe unităţi de producţie şi
feluri de ocupaţii destinată pentru tarificarea lucrărilor şi conferirea
categoriilor de calificare a muncitorilor şi specialiştilor.
Reţeaua tarifară – totalitatea categoriilor de calificare şi a
coeficienţilor tarifari corespunzători, prin intermediul cărora se
stabileşte dependenţa directă a salariului de bază al muncitorilor de
calificarea lor.
Salariul tarifar – componenţa de bază a sistemului tarifar
ce determină mărimea salariului de bază al muncitorului de
categoria de calificare respectivă pe unitate de timp (oră, zi, lună).
Coeficientul tarifar – element al reţelei tarifare care indică
de câte ori salariul tarifar pentru categoria a II şi cele următoare ale
reţelei tarifare este mai mare decât salariul tarifar pentru categoria I
de calificare, al cărui coeficient tarifar este egal cu 1,0.

42
 Grila de salarii – diapazon de salarii în limitele căruia se
stabilesc salariile de bază concrete pentru funcţii aparte sau grupuri
funcţionale de conducători, specialişti sau funcţionari.

Salarizarea angajaţilor din unităţile cu autonomie

financiară
În scopul perfecţionării salarizării muncii angajaţilor din
unităţile cu autonomie financiară prin Hotărârea Guvernului RM
nr.743 din 11.06.2002 au fost aprobate:
1) reţeaua tarifară pentru muncitorii din unităţile cu
autonomie financiară (tab.2);
2) categoriile de salarizare ale Reţelei tarifare unice de
salarizare (RTUS);
3) coeficienţii de complexitate;
4) coeficienţii de multiplicitate;
5) lista adaosurilor şi sporurilor la salariu;
6) regulamentul privind salarizarea ucenicilor în perioada de
instruire profesională.
Reţeaua tarifară pentru muncitorii din unităţile cu
autonomie financiară este prezentată în tab.2.
Tabelul 2
Reţeaua tarifară pentru muncitorii din unităţile
cu autonomie financiară
Categoria de I II III IV V VI VII VII
calificare I
Coeficienţii tarifari: 1,00 1,15 1,32 1,52 1,75 2,00 X X
а) pentru muncitorii
din unităţile agricole
b) pentru muncitorii 1,00 1,26 1,59 1,81 2,07 2,36 2,69 3,07
din unităţile altor
ramuri ale economiei
naţionale
Prezenta Reţea tarifară se aplică în mod obligatoriu la
stabilirea salariilor tarifare de către toate unităţile, indifirent de
tipul lor de proprietate şi forma de organizare juridică.

43
 Mărimea salariului tarifar orar sau lunar pentru categoria I
de calificare se stabileşte prin negocieri colective între persoanele
juridice (patroni) şi salariaţi în funcţie de posibilităţile financiare
ale patronului, şi se fixează în contractele colective. Mărimea
concretă a salariului tarifar nu poate fi mai mică decât mărimea
salariului tarifar pentru categoria I de calificare.
Salariile tarifare pentru celelalte categorii de calificare ale
muncitorilor se stabilesc prin înmulţirea salariului tarifar pentru
categoria I de calificare, la coeficientul tarifar respectiv.
Pentru alte categorii de personal (funcţionari administrativi,
specialişti şi personal de conducere) salariile de funcţie se stabilesc
prin negociere, conform diapazonului coeficienţilor de
multiplicitate.
Muncitorilor de înaltă calificare, angajaţi la lucrări deosebit
de importante şi de o extremă răspundere, li se pot stabili salarii
tarifare majorate de la 50 până la 100 procente faţă de salariul
tarifar cuvenit conform categoriei de calificare deţinute.
Salariile tarifare lunare se determină prin înmulţirea
salariilor tarifare orare la 169 ore.

Salarizarea angajaţilor din sfera bugetară

Legea cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar
reglementează modul, condiţiile de salarizare şi mărimile salariilor
personalului din autorităţile administraţiei publice, instituţiile şi
organizaţiile finanţate de le bugetul public naţional.
Salariile personalului din unităţile bugetare cuprind:
- salariul de bază (salariul tarifar, salariul funcţiei) care se
stabileşte în raport cu răspunderea şi complexitatea
sarcinilor, precum şi cu nivelul de pregătire necesar
funcţiei ocupate;
- adaosuri, sporuri şi suplimente la salariul de bază cu
titlu de stimulare sau compensare;

44
 - premii pentru rezultatele activităţii curente, precum şi o
recompensă conform rezultatelor activităţii anuale a
unităţii bugetare.
Pe lângă drepturi salariale, personalul unităţilor bugetare
beneficiază de ajutor material, acordat în mărimile şi în modul
stabilit de legislaţia în vigoare.

Baza de organizare a salarizării angajaţilor din unităţile

bugetare o constituie sistemul de stabilire a salariilor de bază, care
include:
- reţeaua tarifară unică de salarizare a salariaţilor din
unităţile bugetare;
- salariul tarifar pentru categoria 1 de salarizare a Reţelei
tarifare unice;
- indicii de prioritate interseсtorială diferenţiaţi pe
domenii de activitate.
Salariul tarifar pentru categoria 1 de salarizare se stabileşte
şi se reexaminează în modul stabilit de Legea salarizării nr.847-
XV.

3.4. Productivitatea muncii – metode de calcul şi rezerve de

creştere

Esenţa şi rolul productivităţii muncii

Problemele productivităţii muncii în toate ramurile
economiei naţionale au preocupat şi continuă să preocupe gîndîrea
economiştilor deoarece productivitatea muncii constituie unul din
factorii economici de primă importanţă în toate orânduirile sociale.
Definirea productivităţii muncii, precum şi elaborarea unui sistem
de indicatori adecvaţi cu ajutorul cărora să se determine nivelul
acesteia se situează în prezent în centrul atenţiei specialiştilor, atît
sub aspectul fundamentărilor teoretice, cît şi al aspectelor practice.
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia sau eficienţa
muncii în procesul de producţie. Aceasta se exprimă prin cantitatea

45
de produse obţinute cu un anumit consum de muncă. Creşterea
productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum
de muncă socială se concretizează într-un volum sporit de bunuri
materiale.
În virtutea diviziunii sociale a muncii, aceasta se
repartizează pe diferite ramuri şi întreprinderi din economia
naţională. Ca urmare munca este, pe de o parte, muncă individuală,
în sensul de muncă a muncitorului, a întreprinderii sau a ramurii de
producţie luate separat, iar pe de altă parte este muncă socială, ca
muncă depusă în cadrul diviziunii sociale a muncii, ca muncă
socialmente necesară. Aceste două aspecte ale muncii individuală
şi socială — se reflectă în mod corespunzător în două aspecte ale
productivităţii muncii.
Productivitatea muncii individuale este productivitatea
muncii pe om, întreprindere sau ramură, în condiţii specifice de
înzestrare, calificare, intensitate etc. Ca indicator al productivităţii
muncii individuale se ia media producţiei pe muncitor obţinută în
unitatea de timp, sau timpul pe unitatea de produs.
Productivitatea muncii sociale este dată de munca depusă
în condiţii medii de calificare, de înzestrare tehnică, de intensitatea
muncii care caracterizează o anumită etapă de dezvoltare a
producţiei sociale. Măsura productivităţii muncii sociale este
timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unităţii de
produs. Cu alte cuvinte, productivitatea muncii sociale este
productivitatea muncii realizată în condiţiile sociale medii care
caracterizează o orînduire sau alta, o etapă sau alta a dezvoltării
producţiei sociale. Reiese că productivitatea muncii sociale nu
trebuie considerată ca o sumă sau o medie aritmetică a
productivităţii muncii individuale. În ultimă esenţă ea exprimă deci
eficienţa muncii în întreaga economie naţională.
Productivitatea muncii, ca expresie concentrată a dezvoltării
forţelor de producţie, se caracterizează prin multiple aspecte şi
corelaţii tehnice. Dinamica ei oglindeşte influenţa reciprocă dintre
elementele de producţie, reflectînd o serie de raporturi cu caracter

46
tehnic: dintre obiectul muncii şi mijloacele de muncă, dintre
tehnologie şi sistemul mijloacelor de muncă, dintre diferitele
elemente ale tehnicii, precum şi interacţiunea dintre tehnică şi forţa
de muncă în procesul muncii.
Productivitatea muncii este o categorie economică, ea
reflectînd în mod complex relaţiile sociale (legăturile dintre ramuri
şi unităţi economice, natura relaţiilor sociale dominante, unirea
forţei de muncă cu mijloacele de producţie etc).

Factorii de influenţă ai productivităţii muncii

În cadrul principiilor metodologice de analiză a factorilor
care pot influenţa nivelul productivităţii muncii, un loc important îl
ocupă clasificarea ştiinţifică a acestora. După cum producţia însăşi
este un proces tehnic şi economic complex, tot aşa şi factorii care
influenţează nivelul productivităţii muncii au un caracter deosebit
de variat, fiind deci necesară gruparea lor după mai multe criterii.

1. Clasificarea factorilor în funcţie de caracterul lor social-

economic
Din acest punct de vedere se deosebesc două mari grupe:
factori generali (gradul de dezvoltare a mijloacelor de producţie,
experienţa acumulată în producţie, cunoştinţele şi îndemînarea
muncitorilor, organizarea tehnică a muncii, condiţiile naturale), şi
factori specifici (forma pe care o îmbracă proprietatea asupra
mijloacelor de producţie şi, legate de aceasta, forma de atragere în
muncă, caracterul cooperării şi diviziunii muncii). Delimitarea
acestor două categorii de factori prezintă importanţă teoretică, pe
baza ei putînd fi aprofundată analiza legii economice a creşterii
productivităţii muncii.

2. Clasificarea factorilor în funcţie de elementele procesului

de producţie
O primă categorie o reprezintă factorii material-tehnici
(tehnica avansată, utilizarea maximă a capacităţilor în funcţiune,

47
distribuirea raţională a forţelor de producţie, introducerea noilor
tipuri de materii prime şi materiale, economisirea cheltuielilor
materiale ale producţiei, asigurarea continuităţii producţiei,
ridicarea calităţii acesteia).
Cea de a doua categorie o formează factorii legaţi de
dezvoltarea forţei de muncă (ridicarea continuă a bunăstării
materiale a oamenilor muncii, cointeresarea materială, organizarea
ştiinţifică a muncii, folosirea normelor cu motivare tehnică,
securitatea muncii, îmbunătăţirea balanţei muncii, repartizarea
planică a cadrelor, utilizarea deplină a forţei de muncă, ridicarea
nivelului cultural-tehnic, întărirea disciplinei, generalizarea
experienţei înaintate).

3. Clasificarea factorilor în funcţie de caracterul influenţei lor

Există o serie de factori care acţionează direct asupra
raportului dintre producţie şi cheltuielile de muncă, influenţa lor se
concretizează direct printr-o reducere a consumului de muncă pe
unitatea de produs. O altă serie de factori care acţionează indirect,
prin mijlocirea primilor, fapt de care trebuie să se ţină seama atunci
cînd se încearcă delimitarea influenţei diferiţilor factori.

4. Clasificarea factorilor în funcţie de sfera lor de extindere

Ca urmare a diviziunii sociale a muncii, factorii care
influenţează nivelul productivităţii muncii nu au o sferă de
extindere identică. Pornind de la considerentul că productivitatea
muncii poate fi privită la diferite nivele ale producţiei sociale, se
deosebesc factori de ramură şi factori la nivelul economiei
naţionale.
La nivelul ramurii pot fi consideraţi: introducerea tehnicii şi
tehnologiei avansate, mecanizarea complexă şi automatizarea
proceselor de producţie, modernizarea utilajelor, perfecţionarea
organizării muncii şi a producţiei, extinderea experienţei înaintate.
La nivelul economiei naţionale se includ: modificările în
structura producţiei sociale, îmbunătăţirea repartizării teritoriale,

48
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, dezvoltarea bazei tehnico-materiale
în diferite ramuri, orientarea şi planificarea investiţiilor, nivelul
material şi cultural al oamenilor muncii.
Acţiunea inversă a factorilor care influenţează negativ
nivelul productivităţii muncii poate fi evidenţiată în funcţie de
natura consumului de muncă.
Creşterea productivităţii muncii este de asemenea un factor
principal în reducerea costurilor de producţie, în scurtarea duratei
de execuţie a lucrărilor de construcţii şi darea în funcţiune mai
devreme a obiectivelor de investiţii.
Creşterea continuă a productivităţii muncii în toate ramurile
este o importantă lege economică şi o condiţie necesară pentru
creşterea continuă şi perfecţionarea producţiei în construcţii.
Factorii şi măsurile de creştere a productivităţii muncii sunt
prezentate în fig.1.

Calculul productivităţii muncii

Determinarea justă a nivelului productivităţii muncii
reprezintă o condiţie necesară pentru planificarea şi aprecierea
eficienţei activităţii economice, pentru scoaterea la iveală a
rezervelor şi pentru creşterea în continuare a productivităţii muncii.
În actuala etapă statistica productivităţii muncii se limitează
mai ales la determinarea dinamicii productivităţii muncii în
ansamblu; rolul diferiţilor factori de influenţă ai productivităţii
muncii nu se determină prin metode statistice decît într-o măsură
redusă. .
Ca observaţie generală se menţionează faptul că, în ceea ce
priveşte metodologia de determinare a productivităţii muncii există
încă unele discuţii generate în special de complexitatea anumitor
aspecte teoretice şi de unele dificultăţi de ordin practic. Anumite
particularităţi ale producţiei de construcţii (durata mare a ciclului
de producţie, caracterul neomogen al producţiei etc.) generează de
asemenea o serie de probleme a căror reflectare în metodologia de
determinare a productivităţii muncii conduce la diverse interpretări.

49
 Productivitatea
muncii

Factori de crestere Masuri de crestere

Folosirea
prefabricatelor

Mecanizarea
lucrarilor

Extinderea tehnicii si
Progresul tehnic tehnologiilor
avansate

Folosirea materialelor
noi, eficiente

Tipizarea elementelor

Perfectionarea
conducerii executiei
lucrarilor

Organizarea stiintifica
a muncii si a
productiei

Progresul
Folosirea eficienta a
organizatoric
utilajelor si masinilor

Imbunatatirea
aprovizionarii
tehnico-materiale

Perfectionarea
pregatirii profesionale

Cointeresarea Aplicarea formelor de

materiala si morala a cointeresare a
muncitorilor muncitorilor

Fig.1. Factorii şi măsurile de creştere a productivităţii muncii

50
 Nivelul productivităţii muncii se măsoară prin cantitatea
de produse fabricate de un muncitor într-o unitate de timp sau
invers, prin cantitatea de timp de muncă cheltuită pentru
producerea unei unităţi de produs.
Aceasta înseamnă că indicatorul productivităţii muncii se
calculează ca raport între volumul producţiei dintr-o perioadă de
timp şi timpul de muncă cheltuit pentru această producţie:

W = Q / T, (17)

unde: W - indicatorul productivităţii muncii;

Q - volumul producţiei;
T - timpul de muncă cheltuit pentru această producţie.
În unele cazuri măsurarea nivelului productivităţii muncii
prin cantitatea de produse fabricate de muncitor într-o unitate de
timp de muncă nu poate folosi scopului cercetării economice. În
asemenea situaţii nivelul productivităţii muncii se măsoară prin
cantitatea de timp de munca cheltuită de muncitor pentru
producerea unei unităţi de produs - t:

t = T / Q, (18)

Mărimea lui t este invers proporţionala cu productivitatea

muncii; creşterea productivităţii muncii atrage după sine
micşorarea cantităţii de timp de muncă cheltuit pentru producerea
unei unităţi de produs.
Rezultă deci că W = l/t, respectiv că aceşti doi indicatori ai
productivităţii muncii sînt într-o dependenţă inversă.
Caracterizarea creşterii productivităţii muncii într-o anumită
perioadă faţă de o perioadă de bază se realizează cu ajutorul
indicelui productivităţii muncii prin compararea celor două
niveluri.
Conform acestui principiu caracterizarea dinamicii şi
nivelului productivităţii muncii presupune un calcul precis al

51
cheltuielilor de muncă concretă şi al rezultatelor acesteia, respectiv
calcularea următoarelor două elemente: masa cheltuielilor de
muncă (timpul de muncă) şi masa valorilor de întrebuinţare
produsă de această muncă concretă. Rezultă deci că, în principiu, la
determinarea productivităţii muncii nu poate fi vorba decît de un
indicator cantitativ în expresie naturală şi anume de cantitatea de
valori de întrebuinţare, fabricată în unitatea de timp de muncă.
Astfel, rezultă că nu există decît două metode principial
juste pentru determinarea productivităţii muncii:
1) Metoda naturală, după care dinamica productivităţii
muncii este determinată pe baza schimbărilor intervenite în
cantitatea de produse fabricate pe unitatea de timp cheltuită.
2) Metoda unităţilor de muncă, după care dinamica
productivităţii muncii se exprimă prin raportul unor mărimi
inverse - masele de timp ce revin pe unitatea de produs.
În practică se mai folosesc şi alte metode care se substituie
metodelor arătate, în cazul în care acestea nu pot fi aplicate.
Ca indicator sintetic de eficienţă economică productivitatea
muncii trebuie considerată în dinamică, comparînd productivitatea
unei perioade curente cu cea a perioadei de bază, ceea ce conduce
la un indice al dinamicii productivităţii muncii.
Practica curentă, bazată pe fundamentările teoretice arătate,
a consacrat pînă în prezent următoarele metode de calcul ale
productivităţii muncii:

1. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi

naturale (fizice)

Metoda constă în raportarea volumului producţiei exprimată

în unităţi naturale la numărul mediu scriptic de personal sau
muncitori dintr-o perioadă dată.
Întrucît această metodă este cea mai apropiată de definiţia
ştiinţifică a productivităţii muncii, folosirea ei este recomandată în
toate cazurile în care este posibil şi anume, în special în ramurile cu

52
producţie omogenă. În general însă o omogenitate deplină a
producţiei este o excepţie şi de aceea metoda în unităţi naturale, în
formă pură nu poate fi aplicată decît în mod excepţional. În afară
de aceasta, cu toată simplitatea ei aparentă, această metodă cere o
serie de condiţii care îngreunează justa ei aplicare.
În primul rînd, conform condiţiei care cere un calcul al
productivităţii muncii pentru întreaga producţie realizată în
perioada respectivă, trebuie să se ţină seama nu numai de producţia
finită, dar şi de producţia neterminată din perioada curentă. Această
problemă apare în special în cazurile în care greutatea specifică a
producţiei neterminate în totalul general al producţiei globale
variază. Această situaţie complică calculul productivităţii muncii în
unităţi naturale deoarece unitatea de măsură a producţiei
neterminate nu coincide cu unitatea de măsură a produselor finite.
Din cele arătate rezultă că domeniul de aplicare al metodei
de calcul a productivităţii muncii în unităţi naturale este relativ
restrîns.
În producţia de construcţii-montaj, caracterizată prîntr-o
mare diversitate, folosirea acestei metode poate fi avută în vedere
numai în anumite condiţii. În special se poate considera că metoda
este aplicabilă în cazul în care este posibil să se evidenţieze distinct
o producţie cu caracter omogen.
În funcţie de sfera de cuprindere: se pot considera în
principal următoarele două variante:
Varianta I. Calculul productivităţii muncii în unităţi
naturale, la nivelul proceselor de lucru (terasamente, betoane,
zidării etc).
Productivitatea muncii este evidenţiată direct prin relaţia (19):

W= Q/T, (19)

unde: Q - volumul producţiei, în unităţi naturale (m3, m2, m etc);

T - timpul folosit pentru executarea acestui volum, în om-
ore, om-zile etc.

53
 Acest mod de calcul este indicat pentru compararea mai
multor formaţii de lucru cu aceeaşi componenţă sau pentru
urmărirea productivităţii muncii de la o perioadă la alta, la
procesele de lucru respective.
Varianta II. Calculul productivităţii muncii în unităţi
naturale, la nivelul obiectelor de construcţii (blocuri de locuinţe,
hale industriale, drumuri etc).
În cazul acestei variante, se pot alege ca unităţi de măsură
fie unităţile fizice pecifice obiectelor respective (m, m2, m3 etc), fie
unităţile de folosinţă (apartament, loc de clasă, loc de spitalizare
etc).
Productivitatea muncii exprimată prin consum specific de
muncă pe unitatea fizică sau de folosinţă se poate aplica la:
1. Planificarea şi urmărirea productivităţii muncii pe unităţi
fizice sau de folosinţă.
2. Compararea pe plan internaţional a nivelelor productivităţii
muncii la unele grupe de obiecte de construcţii sau procese
de lucru.
3. Compararea eficienţei diferitelor sisteme constructive sub
aspectul productivităţii muncii,
4. Elaborarea proiectelor de organizare a executării lucrărilor
de construcţii-montaj.

2. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi

convenţional-naturale

Esenţa acestei metode constă în transformarea diferitelor

produse înrudite într-un singur produs convenţional cu ajutorul
unor coeficienţi de transformare stabiliţi pe baza raportului dintre
volumul de muncă necesar diferitelor produse şi al produsului luat
ca bază (ca unitate convenţională) sau pe baza unor parametri
tehnici.
Avantajele şi dezavantajele acestei metode sînt comune cu
acelea ale metodei de calcul a productivităţii muncii în unităţi

54
naturale. Această metodă mai prezintă dezavantajul că nu este
suficient de precisă atunci cînd coeficientul de transformare nu se
stabileşte în mod riguros pe baza consumului real de muncă, sau nu
se revizuieşte la timp.
Ca formulă de calcul metoda în unităţi naturale-
convenţionale poate fi prezentată astfel:

W=
Q1 K1 + Q2 K 2 + ... + Qn K n
=
å QK = å L , (20)
T1 + T2 + ... + Tn åT åT
unde: W - productivitatea muncii în perioada respectivă;
Q - producţia din sortimentul respectiv în expresie naturală;
K - coeficientul convenţional pentru recalcularea produselor
diferite într-o unitate de calcul convenţională;
T - timpul cheltuit pentru realizarea produselor respective;
L - producţia respectivă recalculată în unitatea de calcul
convenţională.
Aplicarea acestei metode de calcul în construcţii are un
cîmp mai restrîns datorită diversităţii producţiei acestei ramuri.
Metoda a fost folosită în special în domeniul locuinţelor alegîndu-
se ca unitate de măsură apartamentul convenţional compus din
două camere, la care mărimea de raportare s-a stabilit aria
desfăşurată, ţinînd seama că aceasta este influenţată în mai mică
măsură de modul în care proiectantul concepe distribuirea spaţiilor.

3. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi de

muncă

Această metodă reprezintă, din punct de vedere principial, o

variantă mai perfecţionată a calculului dinamicii productivităţii
muncii pe baza unităţilor natural-convenţionale.
Spre deosebire de metoda unităţilor naturale şi natural-
convenţionale care se pot folosi în special în cazul unei producţii
omogene, metoda de calcul în unităţi de muncă (denumită şi
55
metoda timpului normat) poate fi folosită şi în cazul unei producţii
eterogene.
În acest caz, exprimarea volumului producţiei se face prin
aducerea la un numitor comun a diferitelor sortimente fabricate,
respectiv prin exprimarea în om-ore a volumului de muncă necesar
fabricării lor.
Această metodă este indicată în special pentru calculul şi
evidenţa productivităţii muncii la nivelul verigilor unei
întreprinderi (secţii, ateliere).
Indicele în unităţi de muncă se deosebeşte de celelalte
forme de indici ai productivităţii muncii prin următoarele
caracteristici:
1. Rezultatul activităţii muncii productive nu este exprimat
sub forma volumului de valori de întrebuinţare, ci sub
forma volumului de muncă productivă, exprimat în unităţi
de muncă.
2. Volumul de muncă productivă se referă numai la munca
vie, nu şi la munca trecută încorporată în produs.
Calculul indicelui productivităţii muncii, măsurat în unităţi
de muncă, se face în principiu în modul următor: cantitatea
produselor din fiecare sortiment, din perioada curentă, se
înmulţeşte cu timpii normaţi pe unitatea de produs, iar produsul
înmulţirii se împarte la cheltuielile efective de muncă în perioada
curentă, obţinîndu-se în acest mod indicele productivităţii în
perioada curentă. Acest indice se compară cu indicele
productivităţii muncii din perioada de bază, care reprezintă raportul
dintre cheltuirile „invariabile" de muncă din perioada de bază şi
cheltuielile totale efective de muncă în perioada curentă. Drept
cheltuieli invariabile de muncă se iau normele de timp stabilite
pentru unitatea de produs; pentru ambele perioade se iau aceleaşi
norme:
Indicele de creştere a productivităţii muncii în cazul metodei în
unităţi de muncă se calculează astfel:

56
 Q1Tn Q0Tn
iw = : , (21)
T1 T0

unde: iw - indicele de creştere a productivităţii muncii în perioada

curentă faţă de perioada de bază;
Q0 - producţia în perioada de bază, în număr de unităţi de
produs;
Q1 - idem, în perioada curentă;
Tn - timpul normat pe unitatea de produs;
To - cheltuiala de muncă în perioada de bază;
T1 - cheltuiala de muncă în perioada curentă.
Raportul T1/Tn reprezintă indicele de depăşire a normei, în
cazul aplicării metodei în unităţi de muncă este necesar să se
înlăture influenţa modificării sortimentului de lucrări.
In literatura de specialitate sunt formulate unele lipsuri ale
calculului productivităţii în unităţi de muncă şi anume:
Se obiectează că metoda în unităţi de muncă ia în
consideraţie numai economisirea muncii vii, fără să reflecte modul
de folosire a muncii trecute. Metoda nu poate fi aplicată pentru
compararea a două sau mai multe întreprinderi cu structură
organizatorică diferită sau în cazul unei întreprinderi care îşi
modifică structura organizatorică în perioada curentă faţă de
perioada de bază.
Metoda nu oglindeşte în suficientă măsura schimbările
intervenite în calitatea producţiei.

4. Metoda de calcul a productivităţii muncii în unităţi

valorice

Metoda valorică este cea mai răspîndită. Această metodă

constă în raportarea volumului producţiei, în unităţi valorice (în
preţuri comparabile), respectiv valoarea producţiei calculată la
întreprindere, la numărul mediu scriptic de personal sau muncitori.

57
Metoda valorică se consideră ca metodă principală de calcul atît a
nivelului, cît şi a dinamicii productivităţii.
O cerinţă principală a acestei metode este aceea că
evaluarea producţiei trebuie făcută în preţuri comparabile
(constante) şi nu în preţuri curente care sînt variabile.
Determinarea dinamicii productivităţii muncii după metoda
valorică are un caracter convenţional, întrucît drept unitate comună
se iau preţurile, iar nu o altă caracteristică specifică întregului
sortiment al producţiei.
Prin această metodă se obţine un indicator sintetic şi unitar
în toate ramurile economiei, întrucît valoarea producţiei
caracterizează volumul întregii producţii a economiei într-o
anumită perioadă.
Expresia indicelui de creştere a productivităţii muncii
după metoda valorică este următoarea:

iw =
å Q1 p0 : å Q0 p0 , (22)
å T1 å T0
sau:

iw =
å Q1 p0 : å T1 , (23)
å Q0 p0 å T0
unde: iw - indicele de creştere a productivităţii muncii;
Q0, Q1 - cantitatea de produse de un anumit fel fabricate în
perioada de bază şi în perioada curentă;
T0, T1 - cheltuielile de timp pentru întreaga producţie în
perioada de bază şi în perioada curentă (se exprimă
de obicei în număr mediu scriptic de personal sau de
muncitori folosiţi în perioada respectivă);
p0 - preţul constant pe unitatea de produs.
Metoda valorică are unele dezavantaje datorită faptului că
ea exprimă în mod inegal variaţia raportului dintre munca vie,
cheltuită într-o întreprindere anumită şi munca materializată creiată
în alte întreprinderi. Schimbarea acestui raport de la o perioadă la
58
alta sau faţă de prevederile planului, deformează nivelul şi
dinamica productivităţii muncii atît la nivelul întreprinderii, cît şi al
ramurii. Această influenţă poate fi provocată de schimbarea
structurii sortimentelor producţiei, de modificarea volumului şi
ponderii cooperării industriale, de schimbări în structura
organizatorică.
În legătură cu numărul mediu scriptic, element care intră în
calculul productivităţii valorice, se fac unele precizări. Pentru
determinarea lui se porneşte de la numărul scriptic de personal sau
muncitori înregistraţi în scripte într-o anumită perioadă, în fiecare
zi calendaristică, inclusiv zilele de repaus săptămînal sau
sărbătorile legale, precum şi absenţele din motive de boală,
concedii de odihnă, concedii fără plată.
Totalul zilelor înregistrate în acest mod se împarte la
numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă rezultînd în
acest mod numărul mediu scriptic, în cazul numărului mediu
scriptic anual, cei care absentează nemotivat mai mult de 5 zile se
scad din numărul scriptic, din prima zi a absentărilor; în zilele de
repaus sau sărbători se consideră numărul scriptic din ziua
precedentă, cu excepţia celor al căror angajament a încetat în ajun.
Numărul mediu scriptic este media aritmetică a personalului
pe o anumită perioadă şi anume a personalului ţinut în evidenţă
scriptică.
Fondul total de timp de muncă al întreprinderii reprezintă
timpul de muncă exprimat în om-h, necesar îndeplinirii sarcinilor
ce revin întreprinderilor şi este compus din:
- fondul de timp aferent activităţii desfăşurate de muncitorii
care lucrează după norme de muncă în acord;
- fondul de timp aferent activităţii desfăşurate de muncitorii
care execută lucrări în regie după norme şi normative;
- fondul de timp aferent activităţii personalului tehnic
productiv (maiştri);
- fondul de timp aferent personalului ingineresc şi de
conducere.

59
 Productivitatea muncii exprimată valoric poate fi:
Valoarea producţiei pe o anumită perioadă
Orară = -----------------------------------------------------
Numărul de om-ore efectiv lucrate în perioada
respectivă
Valoarea producţiei pe o anumita perioadă
Zilnică = ------------------------------------------------------
Numărul de om-zile efectiv lucrate în perioada
respectivă
Valoarea producţiei lunare
Lunară = --------------------------------------------
Numărul de personal muncitor lunar
Valoarea producţiei trimestriale sau anuale
Trimestrială = ------------------------------------------------------
sau anuală Numărul de personal muncitor din trimestrul sau
anul respectiv
In cazul folosirii metodei productivităţii muncii exprimată
valoric (în preţuri de deviz) apar unele dificultăţi datorită modului
de calcul a producţiei globale (terminate şi neterminate):
1) În structura lucrărilor se pot produce modificări în
diferite perioade.
2) Unele modificări de preţuri unitare de deviz ale
lucrărilor duc la incomparabilitatea lor.
3) Evaluarea producţiei neterminate se face cu
aproximaţie, mai ales pentru perioade mai scurte.
4) Executanţii de lucrări sînt tentaţi să folosească materiale
mai scumpe pentru obţinerea unei productivităţi valorice
mai mari.
5) Introducerea de soluţii noi de proiectare şi aplicare de
tehnologii noi influenţează valoarea producţiei în sensul
reducerii preţului de deviz şi deci scade productivitatea
muncii exprimată valoric, în contradicţie cu faptul că în
realitate productivitatea muncii creşte.
6) Lipsa unui etalon constant de evaluare a producţiei care
să facă posibilă compararea în timp şi pe lucrări similare
a realizărilor şi deci a productivităţii muncii.
60
 II. ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

4. Costul producţiei

Producerea bunurilor materiale, comercializarea de mărfuri,

precum şi prestări de servicii este legată de consumarea resurselor
materiale, financiare şi umane. Consumurile care se atribuie
produsului finit şi serviciilor prestate formează costul acestora.
Prin costuri se înţelege totalitatea consumurilor şi
cheltuielilor efectuate de o firmă în vederea realizării de produse
sau prestării de servicii, exprimate în formă bănească.
Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii se
reglementează de Standardul Naţional de Contabilitate 3 (S.N.C.
3).
Acest standard se extinde asupra persoanelor juridice şi
fizice care desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de
prestări servicii.

4.1. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor

4.1.1. Componenţa consumurilor
Consumuri - reprezintă resurse utilizate pentru fabricarea
produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit.
Distingem consumuri: directe şi indirecte; variabile şi
constante.
Consumuri directe reprezintă consumurile identificate
nemijlocit pe un anumit produs sau obiect de cheltuieli.
Consumuri directe cuprind:
- consumurile directe de materiale,
- consumurile directe privind retribuirea muncii (de
manoperă),
- consumurile privind contribuţiile la asigurările sociale
şi medicale.
Consumuri indirecte reprezintă consumuri care nu pot fi
identificate direct pe un produs sau alt obiect concret de cheltuieli.
61
 Consumuri indirecte de producţie cuprind consumurile
aferente deservirii şi conducerii subdiviziunilor de producţie, care
nu pot fi incluse în mod direct în costul produselor finite
(serviciilor prestate); aici fac parte: plata de arendă, uzura
mijloacelor fixe, paza, iluminarea, încălzirea, întreţinerea
personalului administrativ al secţiei, reparaţiile curente etc.
Aşa dar, consumurile de producţie pot fi prezentate prin
schemă (fig.2):

CONSUMURI DE PRODUCŢIE

Consumuri directe Consumuri indirecte de

producţie
Consumuri de
materiale
Consumurile
Consumuri privind
retribuirea muncii privind întreţinerea
şi deservirea secţiei
Consumuri privind de producţie
contribuţiile la asigurari
obligatorii

Fig.2. Componenţa consumurilor de producţie

Consumurile de materiale incluse în costul produselor finite,

producţiei în curs de execuţie cuprind:
la întreprinderile de producţie - consumurile directe de
materiale,
la întreprinderile de prestări-servicii - consumuri de
materiale,
la întreprinderile de comerţ - consumurile de materiale nu
se includ în costul mărfurilor, ci se trec la cheltuielile perioadei de
gestiune.

62
 Consumuri directe de materiale
La întreprinderile de producţie consumurile directe de
materiale cuprind valoarea materialelor, utilizate în procesul de
producţie (tehnologic) incluse în costul produselor finite, şi anume:
a) a materiilor prime şi a materialelor, care constituie baza
producţiei fabricate sau o componentă indispensabilă la fabricarea
acesteia;
b) a articolelor accesorii (piese de completare) şi a
semifabricatelor supuse asamblării sau prelucrării suplimentare la
întreprinderea respectivă;
c) valoarea serviciilor cu caracter de producţie prestate de
terţi şi cheltuielile suplimentare aferente, raportate la scumpirea
valorii materialelor, de exemplu:
- executarea unor operaţii distincte privind fabricarea
produselor, prelucrarea materiilor prime şi materialelor;
- efectuarea probelor privind determinarea calităţii
materiilor prime şi materialelor consumabile, utilizate exclusiv
pentru fabricarea produselor concrete;
d) a combustibilului de toate tipurile, consumat în scopuri
tehnologice, la producerea tuturor felurilor de energie;
e) a energiei de toate felurile (electrica, termica, aer
comprimat, frig, apa etc.), consumate în scopuri tehnologice, de
transport şi aferente altor necesităţi de producţie ale întreprinderii.

Consumuri de materiale
Pentru întreprinderile de prestări de servicii consumurile de
materiale, utilizate în procesul activităţii de bază, cuprind:
a) materiale auxiliare;
b) materiale de construcţie;
c) carburanţi şi lubrifianţi;
d) piese de schimb pentru prestarea serviciilor de
reparaţii;
e) alte materiale.

63
 Consumuri privind retribuirea muncii
La consumurile privind retribuirea muncii incluse în costul
produselor finite, producţiei în curs de execuţie se raportă:
la întreprinderile de producţie - consumurile directe privind
retribuirea muncii,
la întreprinderile de prestări servicii - cheltuielile privind
retribuirea muncii,
la întreprinderile de comerţ cheltuielile privind remunerarea
muncii nu se includ în costul mărfurilor. Ele ţin de cheltuielile
perioadei de gestiune.

Consumurile directe privind retribuirea muncii

În consumurile directe privind retribuirea muncii ale
întreprinderii de producţie se includ consumurile privind retribuirea
muncii plătite personalului încadrat în producţia de bază a
întreprinderii, inclusiv premiile şi alte sume plătite sub formă de
stimulare şi compensare. La acestea se referă:
a) retribuţiile pentru munca prestată efectiv, calculate în
baza tarifelor în acord, salariilor tarifare şi salariilor funcţiei şi
onorariilor, formele şi sistemele de retribuire a muncii acceptate de
întreprindere, precum şi:
- sporurile la salariile plătite lucrătorilor din telecomunicaţii,
construcţii, transporturi şi altor salariaţi, activitatea permanentă a
cărora este legată de deplasări, diurnele plătite din momentul
plecării pîna în momentul revenirii la sediul întreprinderilor lor;
- premiile pentru rezultatele de producţie obţinute, sporurile
la salariile tarifare şi de bază pentru măiestrie profesională;
- sumele plătite (la executarea lucrărilor prin metoda de
cart) în marimea unui salariu tarifar, salariu de funcţie pentru zilele
de deplasare de la sediul întreprinderii la locul de lucru şi
viceversa, prevazute de graficul de lucru, precum şi pentru zilele de
reţinere a salariaţilor în drum din cauza condiţiilor meteorologice
sau din vina organizaţiilor ţde transport referitoare la obiectele
concrete de construcţii şi reparaţii capitale;

64
 - remunerarea studenţilor instituţiilor de învăţămînt şi ale
elevilor instituţiilor de învăţămînt mediu de specialitate şi
profesional-tehnic care fac practica de producţie la întreprinderi,
precum şi remunerările plătite elevilor şcolilor de cultură generală
în perioada orientărilor profesionale;
- remunerările lucrătorilor, neincadraţi în statele
întreprinderii pentru executarea de către aceştia a lucrărilor
conform contractelor de drept civil, dacă decontările cu aceştia
pentru munca prestată se efectuează direct de întreprindere;
b) remunerarea zilelor de odihnă (recuperărilor) acordate
salariaţilor pentru munca ce depăşeşte durata normală a timpului de
lucru în cazul organizării muncii prin metoda de cart, evidenţei
însumate a timpului de muncă şi în alte cazuri stabilite de legislaţie;
c) sumele plătite sub formă de compensaţie în funcţie de
regimul de lucru şi condiţiile de muncă, inclusiv sporurile şi
adaosurile la salariile tarifare şi salariile de bază pentru munca în
timp de noapte, munca suplimentară, munca în zilele de odihnă, de
sărbători, munca în regim cu multe schimburi, pentru cumularea
profesiunilor, extinderea zonelor de deservire, pentru munca în
condiţii grele, nocive, deosebit de nocive etc.;
d) remunerarea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, a
concediilor legale de odihnă (anuale) şi suplimentare (compensaţii
pentru concediul nefolosit), a orelor cu înlesniri pentru adolescenţi,
a pauzelor pentru mamele care alăpteaza copilul, precum şi a
timpului necesar pentru efectuarea examenului medical,
îndeplinirea atribuţiilor de stat;
e) alte feluri de retribuţii acordate salariaţilor care participă
la fabricarea produselor.

Consumuri privind retribuirea muncii

La întreprinderile de prestări de servicii consumurile privind
retribuirea muncii cuprind salariul de bază şi cel suplimentar,
diverse sporuri, adaosuri, premii calculate personalului care
lucrează nemijlocit în domeniul prestării serviciilor.

65
 Consumuri indirecte de producţie
Consumuri indirecte de producţie au loc la întreprinderile de
producţie şi îintreprinderile de prestări de servicii disponibile de
producţie în curs de execuţie şi cuprind:
a) cheltuielile de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie
productivă în stare de lucru (cheltuieli pentru asistenţa tehnica şi
întreţinere, pentru efectuarea reparaţiilor curente şi capitale); pentru
îndeplinirea normelor sanitaro-igienice, inclusiv cheltuielile de
întreţinere a încăperilor şi inventarului acordate de întreprindere
instituţiilor medicale pentru organizarea punctelor medicale
nemijlocit pe teritoriul întreprinderii, pentru menţinerea curăţeniei
şi ordinii în unitatea de producţie;
b) cheltuielile de întreţinere şi exploatare a mijloacelor
destinate protecţiei naturii referitoare la procesul de producţie,
inclusiv plăţile pentru evacuarea substantelor poluante în mediul
înconjurător;
c) cheltuielile de intretinere si deservire a mijloacelor tehnice
de dirijare, comunicatii, mijloacelor de semnalizare, altor mijloace
tehnice de comanda referitoare la procesul de productie;
d) uzura mijloacelor fixe cu destinatie productiva;
e) epuizarea resurselor naturale;
f) amortizarea activelor nemateriale utilizate in procesul de
productie;
g) cheltuielile aferente perfecţionării tehnologiilor şi
organizării producţiei, precum şi îmbunătaţirii calităţii produselor,
sporirii fiabilităţii, durabilităţii şi altor proprietăţi de exploatare a
acestora în cadrul procesului de producţie;
h) uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
i) valoarea materialelor utilizate în procesul de producţie
pentru asigurarea unui proces tehnologic normal, pentru ambalarea
produselor în secţii sau consumate pentru alte necesităţi de
producţie, care nu pot fi raportate direct la tipuri concrete de
produse;

66
j) salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în producţie şi ale
personalului administrativ, de conducere etc. din subdiviziunile de
producţie, inclusiv toate tipurile de premii şi adaosuri conform
sistemelor în vigoare la întreprindere;
k) sumele plătite sub formă de stimulare a salariaţilor încadraţi
în procesul de producţie, inclusiv:
l) recompensele unice pentru vechime în muncă (sporurile
pentru stagiul de munca în specialitate la întreprinderea respectivă)
în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi premiile neincluse în
cheltuielile directe privind retribuirea muncii;
m) sumele platite pentru timpul aflării în concedii forţate cu
păstrarea parţială a salariului, prevazute de legislaţia în vigoare;
n) cheltuielile de asigurare a condiţiilor normale de lucru şi a
tehnicii securităţii ce ţin de particularităţile producţiei şi prevăzute
de legislaţia respectivă;
o) cheltuielile de asigurare a pazei (inclusiv a celei
antiincendiare) atelierelor, secţiilor şi subdiviziunilor cu destinaţie
productivă;
p) cheltuielile de deplasare a salariaţilor încadraţi nemijlocit în
procesul de producţie;
q) asigurarea obligatorie a salariaţilor ocupaţi în sfera de
producţie şi ale activelor de producţie;
r) alte cheltuieli în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Consumuri variabile sunt consumurile care se modifică în

raport cu volumul producţiei, lucrărilor executate, serviciilor
prestate.
Consumurile variabile pe o unitate de produs rămîn
neschimbate în cadrul întregii zone de relevanţă, iar mărimea totală
a consumurilor variabilе este o funcţie liniară în raport cu volumul
de activitate.
Exemplu. În cazul în care consumurile variabile pe o unitate
de produs constituie 10 lei, corelaţia între volumul producţiei şi
consumurile variabile va fi următoarea:

67
 Cantitatea Consumuri variabile pe o Suma totală a
unităţilor de unitate de produs, lei consumurilor variabile,
produse lei
1 10 10
2 10 20
3 10 30
4 10 40
5 10 50

Consumurile variabile se modifică o dată cu modificarea

volumului producţiei, iar consumurile variabile pe o unitate de
produs rămân la nivelul neschimbat.
Consumuri constante sunt consumurile care rămân
constante într-un anumit diapazon de modificări, indiferent de
modificările volumului producţiei sau activităţii de afaceri a
personalului de conducere.

Cantitatea Consumuri constante pe Suma totală a

unităţilor de o unitate de produs, lei consumurilor
produse constante, lei
1 500 500
2 250 500
3 167 500
4 125 500
5 100 500

Din tabel se observă că consumurile constante totale nu se

modifică o dată cu schimbarea volumului producţiei, iar
consumurile constante pe o unitate de produs se micşorează în
cazul creşterii volumului producţiei şi se măresc în cazul diminuării
acestuia.
Trebuie de menţionat că în situaţia, când întreprinderea nu
produce la capacitatea sa, costul produsului creşte. Aceasta va
conduce fie la scăderea profitului revenit la o unitate de produs, fie
la întrarea în pierdere cu produsul, fie la o creştere a preţului de
vânzare, ceea ce de asemenea va avea o influenţă negativă asupra
volumului desfacerii produsului.
68
 De aici reiese necesitatea controlului consumurilor
constante şi menţinerii acelui nivel de fabricaţie, care să nu
conducă la pierderi sau scumpiri ale produsului – respectiv la
micşorarea şanselor de competitivitate ale întreprinderii.

Analiza pragului de rentabilitate

Analiza corelaţiei între cost, volum şi profit reprezintă un
instrument puternic de gestiune care permite managerilor să ia
repede şi uşor decizii argumentate privind planificarea activităţii, şi
să efectueze controlul comportamentului consumurilor şi
cheltuielilor în cursul unei perioade scurte de timp.
Analiza corelaţiei „cost-volum-profit” arată cum se
modifică consumurile, cheltuielile şi profitul sub influenţa
modificării volumului vânzărilor. Modelele manageriale, bazate pe
studierea acestei corelaţii reprezintă analiza punctului critic
(pragului de rentabilitate).
Analiza punctului critic prevede că consumurile şi
cheltuielile totale ale întreprinderii trebuie să fie divizate în
variabile şi constante.
Consumurile variabile – sunt consumurile mărimea cărora
se modifică în funcţie de volumul producţiei. Aici fac parte:
consumuri de materiale, materie primă, retribuire a muncii
lucrătorilor din producţie, combustibil, resurse energetice pentru
procesul de producţie etc.
Consumuri constante – au loc şi atunci când întreprinderea
nu funcţionează, adică acestea sunt consumuri, mărimea cărora nu
se schimbă odată cu modificarea volumului producţiei. Aici se
referă: cheltuielile pentru întreţinerea, încălzirea şi paza clădirilor,
retribuirea muncii personalului auxiliar şi administrativ de
conducere, calculul uzurii mijloacelor fixe etc.
Prin punctul critic se înţelege volumul vânzărilor, la care
întreprinderea deja nu mai are pierderi, dar nu are încă nici profit.
În punctul critic veniturile totale din vânzări sunt egale cu

69
consumurile şi cheltuielile totale ale întreprinderii, iar profitul este
egal cu zero.
Scopul analizei punctului critic constă în alegerea unui
asemenea volum al vânzărilor care va asigura întreprinderii un
rezultat financiar nul.
În cadrul sistemului contabilităţii manageriale pentru
calculul punctului critic în condiţiile fabricării unui tip de produse
se utilizează metoda ecuaţiei, metoda marjei de contribuţie şi
metoda reprezentării grafice.
Punctul critic poate fi exprimat în unităţi naturale şi
monetare.

Metoda ecuaţiei

În baza analizei corelaţiei „cost-volum-profit” stă una din

ecuaţiile de bază ale microeconomiei:

Vv = Cv + Cc + P , (24)

unde: Vv – volumul veniturilor din vânzări;

Cv – consumurile variabile;
Cc – consumurile constante;
P - profitul.
În punctul critic profitul este egal cu zero:

Vv = Cv + Cc , (25)

Descompunem indicatorii Vv şi Cv în elementele

componente:

Vv = Pun x n , (26)

Cv = Cv un x n , (27)

unde: P un – preţul de vânzare pentru o unitate de produs;

70
 Cv un - consumurile variabile pe o unitate de produs;
n - cantitatea produselor, unităţi de măsură naturale.
Substituim formulele (26) şi (27) în formula (25):

Pun x n = (Cv un x n) + Cc ,

De aici reiese:
Pun x n – ( Cv un x n) = Cc ,

sau: n (Pun – Cv un ) = Cc ,
Cc
n= , (28)
Pun - Cvun

Metoda marjei de contribuţie

Marja de contribuţie reprezintă depăşirea venitului de

vînzări asupra tuturor consumurilor şi cheltuielilor variabile
aferente acestui volum al vînzărilor:

M c = Vv - Cv , (29)

Cu alte cuvinte, marja de contribuţie reprezintă rezultatul

obţinut din vînzarea producţiei după restituirea tuturor
consumurilor şi cheltuielilor variabile şi care include profitul,
consumurile şi cheltuielile constante:

M c - Cc = P , (30)

Dacă marja de contribuţie acoperă cu exactitate

consumurile şi cheltuielile constante, profitul este egal cu zero,
adică este atins punctul critic şi formula poate fi transformată în
felul următor:
M c.un ´ Vv = Cc , (31)
71
unde Mc.un – marja de contribuţie pe o unitate de produs.
De aici reiese:

Cc
Pcrit = , (32)
M c.un

unde: M c.un = Pun - Cv.un .

Pentru calculul punctului critic în unităţi monetare vom

utiliza următoarea formula (33):

Cc
Pcrit = , (33)
Rmc

în care Rmc – rata marjei de contribuţie; reprezintă raportul dintre

marja de contribuţie în general şi volumul total al
vînzărilor:

Mc
Rmc = , (34)
Vv

Exemplu. De determinat pragul de rentabilitate (punctul

critic) la o întreprindere, dacă:
Volumul veniturilor din vînzări - 900 mii lei;
Consumurile şi cheltuielile variabile – 720 mi lei;
Consumurile şi cheltuielile constante – 123 mii lei.

72
Rezolvare: Conform formulei (29), marja de contribuţie va
constitui:
Mc = 900 – 720 = 180 mii lei.
Conform formulei (34) rata marjei de contribuţie se calculează:
Rmc = 180 : 900 = 0,2 sau 20 %;
Atunci, conform formulei (33) pragul de rentabilitate constituie:
Pcrit = 123 : 0,2 = 615 mii lei.
Rezerva siguranţei financiare la întreprinderea dată constituie: 900
– 615 = 285 mii lei.

4.1.2. Componenţa cheltuielilor

Cheltuielile reprezintă toate cheltuielile şi pierderile

perioadei care se scad din venit la calcularea profitului (pierderii)
perioadei de gestiune.
Cheltuielile se înregistrează la întreprinderile cu diferite
tipuri de activităţi. Acestea se reflectă în contabilitate şi în
rapoartele financiare şi cuprind (fig.3):
- cheltuielile activităţii operaţionale;
- cheltuielile activităţii de investiţii;
- cheltuielile activităţii financiare;
- pierderi excepţionale.

Cheltuielile activităţii operaţionale – reprezintă cheltuielile

aferente desfăşurării activităţii de bază a întreprinderii.

Cheltuielile activităţii de investiţii – reprezintă cheltuielile

şi pierderile aferente scoaterii din funcţiune a activelor pe termen
lung.

73
 Cheltuielile activităţii financiare – reprezintă cheltuielile
rezultate din modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu şi
împrumuturilor (creditelor).

Pierderi excepţionale – reprezintă pierderi suportate ca

rezultat al evenimentelor care nu ţin de activitatea ordinară.

CHELTUIELILE ÎNTREPRINDERII

Cheltuielile Cheltuielile Cheltuielile Pierderi Cheltuieli

activităţii activităţii de activităţii excepţio- privind
operaţionale investiţii financiare nale impozitul pe
venit

Fig.3. Componenţa cheltuielilor întreprinderii

Cheltuielile activităţii operaţionale

Cheltuielile activităţii operaţionale a întreprinderii includ

costul vânzărilor şi cheltuielile perioadei de gestiune (fig.4).

Costul vînzărilor cuprinde:

a) pentru întreprinderile de producţie – consumurile
directe de materiale; consumurile directe privind
remunerarea muncii; consumurile indirecte de
producţie;
b) pentru întreprinderile de comerţ – costul mărfurilor
vîndute;
c) pentru întreprinderile de prestări servicii – consumurile
de materiale; consumurile privind remunerarea muncii;
consumurile indirecte de producţie

74
Cheltuielile perioadei de gestiune includ:
- cheltuieli comerciale;
- cheltuieli generale şi administrative;
- alte cheltuieli operaţionale.

Cheltuielile activităţii operaţionale

Costul vânzărilor Cheltuielile perioadei de

gestiune

Consumuri de
materiale
Cheltuieli Cheltuieli Alte
comerciale generale şi cheltuieli
Consumuri privind administrative operaţionale
retribuirea muncii

Consumuri
indirecte
de producţie

Fig.4. Componenţa cheltuielilor activităţii operaţionale

Cheltuielile comerciale includ cheltuieli:

- privind operaţiile de marketing;
- privind ambalajele şi ambalarea produselor şi
mărfurilor;
- de transport privind desfacerea;
- privind reclama;
- privind retribuirea muncii, inclusiv contribuţii pentru
asigurările sociale;
- uzura mijloacelor fixe etc.
Cheltuielile generale şi administrative includ cheltuieli:
- privind uzura mijloacelor fixe;
- reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe;
75
 - amortizarea activelor nemateriale;
- de întreţinere a personalului administrativ şi de
conducere;
- impozite, taxe şi plăţi (cu excepţia impozitului pe venit);
- pentru donaţii şi în scopuri de binefacere şi
sponsorizare;
- privind protecţia muncii;
- de reprezentare, deplasare şi alte cheltuieli.
Alte cheltuieli operaţionale includ cheltuielile:
- privind arenda curentă;
- sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri achitate;
- aferente plăţii dobânzilor pentru credite şi împrumuturi;
- aferente produselor rebutate etc.

Comerciale sunt considerate cheltuielile de vînzare a

produselor finite, mărfurilor şi serviciilor. Acestea cuprind:
a) cheltuielile de ambalare, inclusiv valoarea ambalajului şi
materialelor de ambalat, salariul muncitorilor ocupaţi cu ambalarea
produselor, (la întreprinderile de producţie în cazul cînd ambalarea
se efectuează la depozitul de produse finite), mărfurilor;
b) la întreprinderile de comerţ - cheltuielile de depozitare şi
pregătire a mărfurilor pentru vînzare, aspectul exterior al vitrinelor
de reclamă şi alte acţiuni care contribuie la vînzarea mărfurilor,
precum şi vînzarea propriu-zisă şi transportarea mărfurilor la
cumpărători, daca aceste cheltuieli le suportă firma comercială;
c) cheltuielile de transport-expediere a produselor fabricate
şi a mărfurilor (cu excepţia cazurilor în care acestea se recuperează
de către cumpărător), taxele vamale etc.;
d) remunerarea lucrărilor de marcare (etichetare), certificare
a produselor şi a mărfurilor, întocmirea declaraţiilor vamale privind
comercializarea produselor peste hotarele republicii;
e) serviciile de marketing aferente incheierii sau rezilierii
contractelor (acordurilor);

76
 f) comisioanele (defalcările) plătite organizaţiilor de
desfacere, intermediere, de comerţ extern, cheltuielile de procurare
a licenţelor pentru exportul produselor şi mărfurilor;
g) cheltuielile ce ţin de reclamă, participarea la expoziţii,
tîrguri: valoarea mostrelor de mărfuri transmise, în conformitate cu
contractele (acordurile) încheiate sau alte acte, nemijlocit
cumpăratorilor sau organizaţiilor de intermediere cu titlu gratuit şi
care nu pot fi returnate, alte cheltuieli similare;
h) cheltuielile de studiere a pieţelor de desfacere interne şi
externe, de salarizare a lucrătorilor ocupaţi cu colectarea şi
prelucrarea datelor privind pieţele de desfacere a mărfurilor
respective, informaţiilor asupra producătorilor-concurenţi, costul
literaturii economice pentru efectuarea investigaţiilor de marketing,
alte cheltuieli ale secţiilor, serviciilor sau ale lucratorilor din
domeniul marketingului;
i) cheltuielile pentru reparaţia cu termen de garantie şi
deservirea cu termen de garanţie a produselor şi marfurilor vîndute;
j) cheltuielile ce ţin de remuneraţiile lucrătorilor
întreprinderilor de comerţ care cuprind salariul de baza şi cel
suplimentar, diverse sporuri, adaosuri, premii plătite vînzătorilor,
casierilor, hamalilor, precum şi bucătarilor, ospătarilor de la
întreprinderile de alimentaţie publică, şi altui personal angajat
nemijlocit la vînzarea mărfurilor;
k) cheltuieli privind datoriile dubioase;
l) cheltuieli privind returnarea şi reducerea preţurilor la
marfurile vîndute.
Nomenclatorul articolelor cheltuielilor comerciale este
elaborat de către întreprindere, pornind de la particularităţile şi
specificul activităţii acesteia.
Cheltuielile generale si administrative cuprind:
1) cheltuielile privind retribuirea muncii personalului de conducere
şi gospodăresc, premiile de orice tip conform sistemelor existente
la întreprindere, adaosurile de orice tip, inclusiv:

77
 a) sumele platite pentru absenţele forţate sau îndeplinirea
unui lucru plătit insuficient în cazurile prevăzute de legislaţie;
b) suplimentele (adaosurile) plătite pentru concediul
medical păna la nivelul salariului efectiv, stabilit de legislaţie;
c) diferenţa de salarii plătită lucrătorilor transferaţi de la alte
întreprinderi cu păstrarea în decursul unei anumite perioade, a
cuantumurilor salariului de funcţie de la locul de munca precedent,
precum şi în cazul interimatului provizoriu, dacă aceasta este
prevazut de legislatia în vigoare;
d) recompensele unice pentru vechimea în muncă şi
adaosurile pentru vechimea de muncă în specialitate la
întreprinderea respectivă plătite salariaţilor în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
2) contribuţiile pentru asigurarile sociale şi cele medicale, fondul
de pensii, fondul de stat de plasare în cîmpul muncii din suma
cheltuielilor privind retribuirea muncii;
3) plaţile suplimentare, indemnizaţiile, sporurile, compensaţiile
acordate salariaţilor întreprinderii, inclusiv:
a) sumele plătite salariaţilor concediaţi de la întreprinderile
din cauza reorganizarii acesteia, reducerii personalului şi statelor;
b) sumele plătite salariaţilor, inclusiv femeilor care educa
copii, pentru concediile acordate suplimentar;
c) sporurile la pensii, indemnizatiile unice acordate
salariaţilor care se pensionează;
d) sumele platite sub forma de recompense, ca urmare a
majorării preţurilor, scumpirii alimentaţiei (bucatelor) la ospătării,
bufete şi profilactorii sau acordarea ei la preţuri reduse sau gratuit
(exceptind alimentaţia specială pentru anumite categorii de salariaţi
în conformitate cu legislaţia);
e) compensarea daunelor materiale salariaţilor întreprinderii
cauzate de traumele în producţie şi plata pensiei de invaliditate,
recuperate pentru această cauză din fondul social, indemnizatiilor
unice în caz de deces al salariatului ca rezultat al accidentului de
productie;

78
 f) indemnizaţiile plătite atît în temeiul deciziilor
judecătoreşti, cît şi fără acestea în legătură cu pierderea capacităţii
de muncă din cauza traumelor de producţie;
g) sumele plătite salariaţilor-donatori de sînge pentru zilele
examinării medicale, donării de sînge şi pentru zilele de odihnă,
acordate după fiecare zi de donare a sîngelui;
4) ajutorul material acordat salariaţilor (inclusiv cota iniţială pentru
construcţia de locuinţe cooperatiste sau pentru rambursarea partială
a creditului, acordat in scopul construcţiei de locuinte cooperatiste
sau construcţiei individuale a locuinţelor);
5) întreţinerea, uzura şi reparaţia mijloacelor fixe cu destinaţie
administrativă, gospodareasca şi de protecţie a naturii (clădiri,
construcţii etc.);
6) amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală a
întreprinderii;
7) valoarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată în limita
stabilită;
8) uzura şi reparaţia obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
9) plata pentru chiria curentă a mijloacelor fixe, activelor
nemateriale şi obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
10) cheltuieli de întreţinere a obiectelor şi mijloacelor fixe
conservate în conformitate cu actele normative în vigoare;
11) cheltuielile aferente întreţinerii şi deservirii mijloacelor tehnice
de comandă, centrelor de telecomunicatii, mijloacelor de
semnalizare, centrelor de calcul şi altor mijloace tehnice de
comandă, care nu se referă la producţie (de exemplu, cheltuielile
pentru chiriea mijloacelor de telecomunicaţii, utilizate în scopuri de
conducere);
12) cheltuielile poştale şi telegrafice, cheltuielile de întreţinere şi
exploatare a staţiilor de telefoane, comutatoarelor, faxurilor,
instalaţiilor de dispecerat, de radiou şi de alte tipuri de
telecomunicaţii, utilizate pentru administrare şi care se includ în
bilanţul întreprinderii; pentru lucrările tipografice, pentru

79
întreţinerea şi exploatarea biroticii; pentru procurarea rechizitelor
de birou, formularelor de evidenţă, de dări de seama;
13) plata serviciilor pentru dirijarea producţiei efectuată de terţe
organizaţii în cazurile în care în statele de funcţiuni ale
întreprinderii nu este prevăzută finanţarea unor servicii funcţionale
sau cînd aceste înreprinderi nu sînt în stare să asigure îndeplinirea
unor lucrări necesare fără participarea organizaţiilor specializate,
inclusiv pentru executarea unor lucrări periodice la solicitarea
organelor de conducere de stat pentru îndeplinirea cărora nu este
raţional de a intreţine un personal permanent, precum şi alte
cheltuieli legate nemijlocit de activitatea întreprinderii;
14) cheltuielile privind paza obiectelor administrativ-gospodareşti
şi asigurarea securităţii antiincendiare a acestora;
15) cheltuielile de întreţinere a transportului auto de serviciu:
remunerarea salariaţilor care deservesc acest transport, valoarea
combustibilului, lubrifianţilor şi altor materiale, uzura si reparaţia
cauciucurilor, asistenţa tehnică a transportului auto; cheltuieli de
întreţinere a garajelor, arenda pentru garaje şi parcarea
autovehiculelor, cotele de amortizare şi cheltuielile pentru toate
tipurile de reparaţie a autovehiculelor şi cladirilor, garajelor,
cheltuielile pentru închirierea autoturismelor de serviciu;
16) cheltuielile privind deplasarile personalului de conducere;
17) cheltuielile de reprezentare;
18) cheltuielile pentru măsurile de protecţie civila, inclusiv uzura
inventarului şi mijloacelor fixe, utilizate în aceste scopuri;
19) plata compensaţiilor personalului administrativ - de conducere
al întreprinderilor, activitatea de producţie a cărora este legata de
necesitatea unor deplasări sistematice în interes de serviciu, a
cheltuielilor ce ţin de utilizarea în aceste scopuri a autoturismelor
personale;
20) defalcări pentru întreţinerea aparatului de conducere al
organizaţiilor ierarhic superioare, a asociaţiilor, concernelor şi altor
structuri şi organe de conducere;
21) cheltuielile în scopuri de caritate şi sponsorizare;

80
22) cheltuielile de întreţinere a subdiviziunilor de producţie şi de
deservire;
23) cheltuielile pentru asigurarea salariaţilor şi a bunurilor cu
destinaţie generală şi administrativă prevazute de actele normative
în vigoare;
24) cheltuielile aferente angajării forţei de muncă;
25) plata pentru diversele servicii prestate întreprinderii în
conformitate cu contractele (acordurile) încheiate de către:
a) bănci, bursele de mărfuri, organizaţiile intermediare şi
alte organizaţii;
b) organizaţiile consultative, juridice, informaţionale, de
audit, traducători;
c) mass-media în legatură cu publicarea rapoartelor
financiare;
26) cheltuielile pentru pregătirea şi reciclarea personalului,
inclusiv:
a) salariul lucrătorilor întreprinderilor în timpul studiilor
acestora cu scoaterea din producţie în sistemul de ridicare a
calificării şi de reciclare a cadrelor, precum şi sumele plătite în
conformitate cu legislatia în vigoare pentru concediile de studii,
acordate muncitorilor şi funcţionarilor, care au succese bune la
învăţătură în instituţiile de învăţămînt superior şi mediu, seral şi
fără frecvenţă, la doctorantură fără frecvenţă;
b) sumele plătite absolvenţilor şcolilor medii profesional-
tehnice şi tinerilor specialişti care au absolvit instituţia de
învatamînt superior sau mediu de specialitate, pentru deplasarea la
locul de lucru, concediul înainte de a-şi începe activitatea, precum
şi plata indemnizaţiilor;
c) cheltuielile de întreţinere a instituţiilor de învăţămînt,
care se afla la bilanţul întreprinderii;
27) cheltuielile pentru cercetari ştiinţifice;
28) cheltuielile pentru invenţii şi raţionalizări cu caracter de
producţie, efectuarea lucrărilor experimentale, confecţionarea şi
proba modelelor şi mostrelor în baza invenţiilor şi propunerilor de

81
raţionalizare, organizarea expoziţiilor, concursurilor, trecerilor în
revista, acţiunilor de certificare şi a altor acţiuni privind
implementarea inovaţiilor şi propunerilor de raţionalizare, plata
onorariilor şi alte cheltuieli, cu excepţia cazurilor de capitalizare a
acestora prevazute de S.N.C. 9 "Contabilitatea cheltuielilor de
cercetare, proiectare şi experimentare";
29) cheltuielile privind reparaţia ambalajului folosit în multiplă
circulaţie şi returnabil, precum şi valoarea ambalajului, scos din uz
ca urmare a uzurii naturale a acestuia;
30) impozitele şi taxele, conform legislaţiei în vigoare, precum şi
impozitul pe valoarea adaugată şi accizele nerecuperabile, cu
excepţia impozitului pe venit;
31) cheltuielile de judecată, cheltuielile de arbitraj şi taxele de stat;
32) cheltuielile pentru procurarea literaturii speciale, actelor
normative şi instructive, precum şi abonarea la ediţii speciale
(ziare, reviste etc.) necesare în activitatea de producţie;
33) cheltuielile pentru acţiunile de ocrotire a sănătăţii, organizarea
timpului liber şi odihnei salariaţilor de la întreprindere, inclusiv
pentru:
a) întreţinerea şi uzura utilajului şi incăperilor, acordate
gratuit pentru desfaşurarea activităţii culturale şi sportive;
b) întreţinerea obiectelor de ocrotire a sănătîţii, azilurilor
pentru bătrîni şi invalizi, instituţiilor preşcolare pentru copii din
sistemul învăţămîntului public, precum şi a obiectelor din fondul
locativ (inclusiv uzura şi cheltuielile pentru efectuarea diverselor
tipuri de reparaţii;
c) achitarea din contul întreprinderii a foilor de tratament şi
în case de odihna, organizarea excursiilor şi călătoriilor, ocupaţiilor
în secţii sportive, cercuri şi cluburi, a vizitării acţiunilor culturale
distractive şi sportive;
34) cheltuielile de organizare aferente desfăşurării adunărilor
acţionarilor, perfectării documentelor;
35) alte cheltuieli.
36) Cheltuielile neproductive:

82
 a) pierderile din cauza întreruperilor în producţie;
b) pierderile, cauzate de casarea produselor alimentare şi
medicamentelor cu termenul de garanţie expirat.
Cheltuielile care nu pot fi raportate nici la cheltuieli
comerciale, nici la cele generale şi administrative sînt incluse în
alte cheltuieli operaţionale şi anume cheltuielile privind:
a) plata dobînzilor filialelor, îtreprinderilor afiliere şi
asociate;
b) plata dobînzilor aferente creditelor bancare şi
împrumuturilor primite pe termen scurt şi pe termen lung, cu
excepţia cazurilor de capitalizare a acestora, prevazute în S.N.C. 23
"Cheltuielile privind împrumuturile";
c) plata dobînzilor privind alte operaţii;
d) plata dobînzilor privind împrumuturile expirate şi
sancţiunile creditare;
e) vînzarea activelor curente, cu excepţia produselor finite,
mărfurilor şi serviciilor prestate;
f) amenzile, penalităţile, despăgubirile;
g) emisiunea şi difuzarea titlurilor de valoare pe termen
scurt - obligaţiuni, cambii şi alte titluri de valoare, plata
comisioanelor pentru difuzarea acestora;
h) consumurile indirecte de producţie constante
nerepartizabile;
i) sumele diferenţelor dintre costul stocurilor de mărfuri şi
materiale şi valoarea realizabilă netă;
j) lipsurile şi pierderile de la deteriorarea valorilor;
k) producţia rebutată;
l) alte cheltuieli operaţionale.

Cheltuielile activităţii de investiţii

Cheltuielile activităţii de investiţii sunt generate de
scoaterea din funcţiune a activelor pe termen lung. Acestea cuprind
următoarele cheltuieli:
a) privind ieşirea activelor nemateriale;
b) privind ieşirea activelor materiale pe termen lung;
83
 c) privind ieşirea activelor financiare pe termen lung;
d) din reevaluarea activelor pe termen lung;
e) aferente participaţiilor în alte întreprinderi;
f) privind operaţiile cu părţile legate;
g) alte cheltuieli ale activităţii de investiţii.

Cheltuielile activităţii financiare

Cheltuielile activităţii financiare sunt generate de
modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu,
împrumuturilor şi creditelor întreprinderii. Acestea cuprind
urmatoarele cheltuieli:
a) privind plata dividentelor;
b) privind arenda finanţată a activelor materiale pe termen
lung;
c) privind diferentele de curs valutar;
d) alte cheltuieli ale activitătii financiare.

Pierderi excepţionale
Pierderile excepţionale apar ca rezultat al evenimentelor sau
operaţiilor rare şi netipice, nelegate de activitatea financiar-
economică (ordinară) a întreprinderii. Acestea cuprind:
a) pierderile provocate de calamităţile naturale;
b) pierderile rezultate din perturbările politice;
c) pierderile ocazionate de modificarea legislaţiei
Republicii Moldova.

4.2. Structura costului producţiei

Analiza consumurilor întreprinderii se începe cu examinarea

structurii costului producţiei la nivel general.
Costul producţiei cuprinde:
- consumurile directe de materiale,
- consumurile directe privind retribuirea muncii,

84
 - consumurile privind contribuţiile la asigurările
sociale şi medicale,
- consumuri indirecte de producţie.
Totodată informaţia necesară pentru analiză poate fi
utilizată atît în dinamică, cît şi comparativ cu nivelul programat
prevăzut pentru perioada de gestiune curentă.
În acest scop vom examena următorul exemplu.
Exemplu: Să se determine:
a) ponderea fiecărui element de consumuri în structura
costului producţiei – total;
b) abaterea absolută pe fiecare element de consumuri
în parte.
Datele sunt prezentate în tab.(3)
Tabelul 3
Analiza structurii costului producţiei
Denumirea elementelor Anul de gestiune Abaterea,
de consumuri programat efectiv (+, - ) mii
mii lei % mii lei % lei
Consumuri de materiale 22506,4 69,8 22022,6 69,51 -483,8
Consumuri privind 3291,8 10,2 2759,4 8,71 -532,4
retribuirea muncii
Consumuri indirecte 6448,0 20,0 6901,6 21,78 +453,6
Costul producţiei – 32246,2 100 31683,6 100 -562,6
total

În baza datelor din tabel se poate constata că la

întreprinderea analizată costul producţiei s-a redus faţă de nivelul
programat cu 562,6 mii lei.
Această abatere a fost determinată de reducerea
consumurilor de materiale cu 483,8 mii lei şi a consumurilor
privind retribuirea muncii cu 532,4 mii lei. Totodată, majorarea
consumurilor indirecte de producţie faţă de nivelul programat cu
453,6 mii lei a contribuit la sporirea costului producţiei cu aceeaşi
suma.
85
 Examinând structura costului producţiei, observăm că
consumurile de materiale ocupă ponderea principală, deşi compa-
rativ cu nivelul programat, aceasta s-a redus de la 69,8 la 69,51 %.
Consumurile la 1 leu producţie fabricată reflectă efortul
depus de întreprinderea analizată la obţinerea producţiei fabricate.

Îndeplinind funcţia de indicator generalizator de eficienţă,

consumurile la 1 leu producţie fabricată ocupă un rol semni-
ficativ în analiza generală a costului producţiei. Reducerea acestui
indicator în dinamică, cât şi comparativ cu nivelul programat, se
apreciază pozitiv, iar majorarea lui – negativ.
Modificarea acestui indicator poate fi influenţată de
următorii trei factori:
1) modificarea structurii şi sortimentului producţiei fabricate;
2) modificarea nivelului de consum pe unitate de produs;
3) modificarea preţurilor la materia primă, materiale consumate şi
producţia finită.
Analiza dinamicii acestui indicator poate fi efectuată în baza
următorului tabel:
Tabelul 4
Analiza dinamicii ponderii consumurilor la 1 leu producţie fabicată
Anul Întreprinderea analizată Întreprindere-concurent
nivelul rata nivelul rata
consumurilor, creşterii, % consumurilor, creşterii, %
% %
1 83,4 100 85,0 100
2 82,5 98,9 83,4 98,1
3 80,0 95,9 82,0 96,5
4 81,2 97,3 81,8 96,2
5 80,7 96,7 80,0 94,1
Din tabel rezultă că în decursul perioadei de timp de 5 ani
întreprinderea analizată a obţinut unele succese privind reducerea
consumurilor şi cheltuielilor la 1 leu producţie fabricată. Pentru
această perioadă nivelul consumurilor şi cheltuielilor s-a redus cu
86
3,3 %; concomitent, la întreprindere-concurent acest indicator s-a
redus cu 5,9 %, necătând de faptul că la începutul perioadei
întreprinderea analizată a avut condiţiile iniţiale mai favorabile. De
aici reiese, că la întreprinderea analizată există rezervele interne de
reducere a nivelului consumurilor şi cheltuielilor activităţii
operaţionale.

4.3. Calculul costului producţiei

Calculul costului producţiei se efectuează la trei nivele:

- al producţiei totale;
- al felului de produs;
- al unităţii de produs.
1) Costul producţiei totale se determină în felul următor:

Producţia în curs de execuţie la începutul perioadei de

gestiune + Consumurile efectuate în perioada de gestiune –
Producţia în curs de execuţie la sfârşitul perioadei de gestiune =
Costul producţiei fabricate.

Calculaţia costului produselor fabricate în perioada de gestiune

(pentru întreprinderile de producţie)

Indicatorul

Cheltuieli directe de materiale:

1. Stocuri de materii prime si materiale la începutul perioadei de
gestiune
2. Achizitionarea materiilor prime si materialelor
3.Total: materii prime si materiale destinate procesului de
productie (1+2)
4. Stocuri de materii prime si materiale la finele perioadei de
gestiune

87
 5. Materii prime şi materiale utilizate în procesul de producţie (3-
4)
6. Cheltuieli directe privind retribuirea muncii

Cheltuieli indirecte de producţie:

7. Materiale
8. Retribuţii
9. Uzura mijloacelor fixe
10. Amortizarea activelor nemateriale
11. Chiria
12. Deplasări
13. Cheltuieli de întreţinere şi reparare a mijloacelor fixe
14. Asigurări obligatorii
15. Total cheltuieli indirecte de producţie (7...14)
16. Cheltuieli de producţie (5+6+15)
17. Se adauga: producţia în curs de execuţie la începutul
perioadei de gestiune
18. Se scade: producţia în curs de execuţie la finele
perioadei de gestiune
19. Costul produselor fabricate (16+17-18)

2) Costul unui tip de produs se calculează pe articole de calculaţie

(conform SNC 3):

C = Cdir + Cind , (35)

unde: Cdir - consumuri directe pentru materiale şi salarii;

Cind - consumuri indirecte de producţie.
Costul unitar se determină prin raportul costului felului de
produs la cantitatea produsului fabricat:

Cun = (Cd + Cind ) : Q , (36)

unde Q – cantitatea de produse fabricate .
88
 4.4. Esenţa abordărilor la stabilirea preţurilor la producţie

Stabilirea preţurilor – este o decizie financiară şi de

marketing. Sunt cunoscute trei componente ale preţurilor:
- costuri directe;
- costuri indirecte;
- profit.
Prin preţ întreprinderea îşi asigură valorificarea resurselor
sale, caută să obţină câştig, îşi recuperează cheltuielile şi obţine un
anumit profit.
Etapele de parcurgere în vederea stabilirii unui preţ
corespunzător sunt:
1. stabilirea obiectivelor politicii de preţ;
2. determinarea mărimii cererii;
3. evaluarea costurilor;
4. analiza preţurilor şi ofertelor concurenţilor;
5. alegerea metodei de calcul al preţului.
Decizia privind formarea preţurilor reprezintă procesul de
determinare a preţului de vânzare rezonabil şi competitiv, care va
genera creşterea vânzărilor şi majorarea profitului.
Procesul de formare a preţului presupune examinarea
multor factori, cum sunt concurenţa, cererea cumpărătorilor,
consumurile şi cheltuielile etc.
În practica există două abordări privind formarea preţurilor:
costului şi valorii percepute.

Abordarea costului reprezintă o metodă de formare a

preţului, ce utilizează în calitate de punct iniţial costul efectiv al
fabricării şi vânzării producţiei.

Abordarea valorii percepute reprezintă metoda, prin care

întreprinderea de la început determină preţul de vânzare a
produsului nou, iar apoi proiectează însuşi produsul.

89
 Cea mai răspândită formă de formare a preţului în baza
costului este formarea preţului după principiul “consumuri şi
cheltuieli plus”.
La utilizarea acestui principiu preţul de vânzare pentru o
unitate se determină prin adăugarea la costul total al producţiei a
unei părţi a profitului (adaosului).

Preţul = Consumuri şi cheltuieli + Adaos.

Adaos = Procentul adaosului x Consumuri şi cheltuieli.
Procentul adaosului se determină ţinând cont de rata
rentabilităţii necesare.

În ultimii ani se acordă o atenţiei tot mai mare procesului de

formare a preţurilor după modul de abordare a valorii percepute.
Valoarea percepută reprezintă stabilirea preţurilor în aşa fel
ca ele să asigure întreprinderii obţinerea unui profit mai mare pe
seama realizării mai avantajoase a corelaţiei “valoare / cost”.
Abordarea valorii percepute prevede calculul preţului în
baza cercetărilor de marketing. Firmele văd modul de percepere a
valorii de către cumpărătorii produselor, şi nu în costurile suportate
de vânzător. Preţul se stabileşte la un nivel care să atragă o
percepere corespunzătoare a valorii produsului, conform cererii
cumpărătorilor şi se apelează la costul de producţiei doar pentru a
aprecia dacă profitul obţinut este suficient pentru a continua
activitatea.
Cunoaşterea nivelului acestui preţ permite întreprinderii în
scopul obţinerii profitului previzibil să determine volumul necesar
al vânzărilor şi respectiv volumul producţiei, totodată ţinând cont
de conjunctura pieţei existentă real. Apoi prin scăderea din preţ a
mărimii profitului previzibil poate fi determinată suma maximă a
consumurilor şi cheltuielilor admise pentru o unitate de produs.

90
 5. Costul de deviz al lucrărilor de construcţii-montaj

5.1. Particularităţile formării preţurilor la producţia de

construcţie
Odată cu trecerea la relaţii economice de piaţă au avut loc
modificări esenţiale în sistemul de formare a preţurilor în
construcţii. Aceasta este legat de faptul că s-au modificat tipurile de
proprietăţi a participanţilor la proiecte de investiţii, sursele de
finanţare a proiectelor de investiţii, au apărut tipuri noi de
cheltuieli, care trebuie luate în consideraţie la determinarea costului
de execuţie a obiectelor de construcţie, cum ar fi: plata pentru lotul
de pământ, noile tipuri de impozite, taxe, cheltuieli pentru
elaborarea şi expertiza documentaţiei de proiect, petrecerea
concursurilor etc.
După cum se ştie, baza normativă de deviz a anului 1984 nu
corespunde cerinţelor contemporane, deoarece nu ia în consideraţie
noile tehnologii în construcţii, materiale şi articole, maşini de
construcţii şi utilaje etc.
Baza normativă de deviz din anul 1991 la fel nu permitea
asigurarea exactităţii calculelor la determinarea preţurilor
contractuale. Preţuri curente (Pc) se determinau prin metoda
indicelor cu ajutorul coeficienţilor de trecere în preţuri curente: Pc
= P84 x K91 x Kcurent , K91 fiind coeficientul de trecere din preţurile
anului 1984 în preţurile anului 1991 şi Kcurent – coeficientul de
recalculare din preţurile anului 1991 în preţuri curente.
Metoda indicilor avea multe neajunsuri, deoarece
coeficienţii de recalculare aveau valoarea aproximativă (medie pe
ramură), însă, în perioada respectivă această metodă a constituit
unica ieşire din situaţie.
Începând cu 1 ianuarie 2003, în ramura de construcţii a avut
loc un eveniment de importanţă considerabilă: s-a început procesul
de trecere la norme şi metodici noi de elaborare a documentaţiei de
deviz. Metoda indicilor a fost înlocuită cu metoda utilizată din anii

91
 70 în ţările europene – metoda de resurse penru întocmirea
documentaţiei de deviz.
Pentru a uşura trecerea de la metoda veche la cea nouă,
Ministerul Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului al
Republicii Moldova a elaborat Instrucţiuni privind întocmirea
devizelor pentru lucrările de construcţii-montaj prin metoda de
resurse – CP L.01.01-2001, precum şi Instrucţiuni pentru
determinarea cheltuielilor de deviz la salarizarea în construcţii,
cheltuielilor de regie, cheltuielilor pentru funcţionarea utilajelor în
construcţii şi Instrucţiuni pentru determinarea valorii beneficiului
de deviz – respectiv: CP L.01.02-2001, CP L.01.03-2001, CP
L.01.04-2001, CP L.01.05-2001.

5.2. Componenţa costului de deviz

Costul lucrărilor de construcţie-montaj este expresia bănească a
consumului de resurse (materiale, manoperă, utilaje de construcţii)
necesare pentru execuţia acestora în condiţii organizatorice şi
tehnologice bine determinate.
Suma întreagă a cheltuielilor, determinată de deviz pentru con-
strucţia obiectului se numeşte costul de deviz sau investiţii capitale.
Componenţa costului de deviz este prezentată în fig.5.
Сostul de deviz al lucrărilor
de construcţii -montaj

Cheltuieli Cheltuieli de regie Beneficiu de

directe deviz

% din cheltuieli % din suma

directe cheltuielilor directe şi
cheltuielilor de regie

Fig.5. Costul de deviz al lucrărilor de construcţii-montaj

92
 Costul de deviz se determină cu formula (37):

Cd = CD + CR + BD , (37)

unde: CD – cheltuieli directe ;

CR – cheltuieli de regie;
BD – beneficiu de deviz.
1) Cheltuielile directe cuprind:
- costul materialelor, elementelor de construcţii, detaliilor
etc.;
- salariul muncitorilor;
- decontările pentru asigurare obligatorie;
- cheltuielile legate de exploatarea utilajelor de
construcţii.
Componenţa cheltuielilor directe este prezentată în fig.6.
Costul materialelor cuprinde cheltuielile legate de procura-
rea materialelor, semifabricatelor, elementelor de construcţii, arti-
colelor, necesare pentru executarea lucrărilor de construcţii-montaj,
precum şi cheltuielile legate de transportarea materialelor pe şantier
de construcţii; dara, ambalaj, rechizite; cheltuielile de achiziţio-
nare-depozitare a materialelor.
Salariul muncitorilor cuprinde salariul tarifar al muncito-
rilor, nemijlocit implicaţi în procesul de construcţie, diferite plăţi
suplimentare cu caracter de compensare sau stimulare (pentru con-
diţii nocive, lucrul timp de noapte, vechimea în muncă etc.), premii
etc.
Cheltuielile legate de exploatarea utilajelor de construcţii se
determină prin costul unei utilaj-ore (1 h-ut.) pe tipuri de utilaje.
Costul 1 h-ut cuprinde:
- cheltuieli iniţiale (cheltuielile legate de amplasarea şi
reamplasarea utilajelor pe şantier, montarea şi demontarea lor,
amenajarea construcţiilor provizorii etc.);
- cheltuieli anuale (uzura utilajului, modernizări, reparaţii
capitale);

93
94
- cheltuieli de exploatare a utilajului (salariul persoanei ce
deserveşte utilajul, combustibil, lubrifianţi, carburanţi, energia
electrică, piese de schimb, reparaţii curente etc.).

2) Cheltuielile de regie reprezintă totalitatea consumurilor legate

de crearea condiţiilor pentru execuţia construcţiilor, organizarea,
administrarea şi deservirea acestora.
Cheltuielile de regie se stabilesc în mod indirect, în
procente din consumuri directe.
Calculul cheltuielilor de regie se reglementează prin CP
L.01.03-2000 „Instrucţiuni cu privire la calcularea cheltuielilor de
regie la determinarea valorii obiectivelor”.
Conform Instrucţiunilor, întreprinderile de antrepriză
determină normele individuale de cheltuieli de regie pe baza
cheltuielilor de regie. Normativele individuale se aprobă de către
conducerea întreprinderii de construcţii.
Normativul cheltuielilor de regie (Ncr) se calculează ca
raportul dintre valoarea cheltuielilor de regie pentru perioada
corespunzătoare a anului precedent (CRpr) şi valoarea cheltuielilor
directe pentru aceeaşi perioadă (CDpr) :

Ncr = (CRpr : CDpr) x 100 %, (38)

În devizele investitorului normativul de cheltuieli de regie

se aplică în mărime medie pe ramură “Construcţii”.
Cheltuielile de regie sunt divizate în 4 capitole:
- cheltuielile generale şi administrative;
- cheltuielile pentru deservirea lucrătorilor din construcţii;
- cheltuielile pentru organizarea lucrărilor de şantier;
- alte cheltuieli generale şi de antrepriză.
3) Beneficiul de deviz reprezintă suma mijloacelor necesare
pentru acoperirea unor cheltuieli generale ale întreprinderii de
antrepriză, care nu sunt incluse în preţul de cost al lucrărilor, şi
constituie partea normată (garantată) a valorii producţiei de

95
construcţii (plata impozitelor, dezvoltarea producţiei, modernizarea
utilajelor, plata dobînzilor pentru folosirea creditelor bancare,
stimularea materială a lucrătorilor etc).
Calculul beneficiului de deviz se reglementează prin CP
L.01.05-2001 „Instrucţiuni privind determinarea valorii
beneficiului de deviz la formarea preţurilor la producţia de
construcţii”.
Normativul de beneficiu de deviz (Nbd) se calculează ca
raportul dintre valoarea beneficiului de deviz pentru perioada
precedentă (BDpr) şi costul lucrărilor executate pentru aceeaşi
perioadă (PCpr) :

Nbd = (BDpr : PCpr) x 100 %, (39)

În devizele investitorului normativul beneficiului de deviz

se include în mărime medie pe ramură.
Datele privind norma medie pe ramură pentru cheltuielile
de regie şi beneficiu de deviz se comunică de către ministerul de
profil, la începutul fiecărui an printr-o scrisoare instructiv-
normativă cu publicarea în revista “Monitorul construcţiilor”.

5.3. Componenţa documentaţiei de deviz

Documentaţie de deviz – documentaţie întocmită pentru

determinarea valorii de deviz pentru execuţia clădirilor şi
construcţiilor proiectate.
Elaborarea documentaţiei de deviz se efectuează în
conformitate cu “Instrucţiuni privind întocmirea devizelor pentru
lucrările de construcţii–montaj prin metoda de resurse” –CP
L.01.01-2001, care reprezintă unul dintre documentele normative
ale capitolului “Economia construcţiilor” şi face parte integrantă
din sistemul de documente normative în construcţii.
Instrucţiunile au fost elaborate cu scopul de a asigura o
metodologie unitară, care să servească drept ghid practic pentru

96
participanţii la procesul de construcţii privind determinarea valorii
de deviz a obiectivului de investiţii, formarea preţurilor
contractuale pentru lucrările executate.
Documentaţia de deviz se compune din:
- listele cu cantităţile de lucrări;
- borderourile de resurse;
- cataloagele de preţuri unitare;
- calculele şi devizele locale;
- devizele pe obiect;
- devizul general.

Devize locale – documente de deviz primare, care se

întocmesc pe categorii de lucrări şi cheltuieli pentru execuţia unei
clădiri, construcţii sau lucrărilor pe baza listelor cu cantităţile de
lucrări, care se stabilesc la elaborarea detaliilor de execuţie.
Valoarea stabilită de devizele locale cuprinde cheltuielile directe,
cheltuielile de regie şi beneficiul de deviz (Formularul nr.7 din CP
L.01.01-2001).
Pentru participare la licitaţii se întocmesc devize-ofertă.
Pentru alcătuirea devizului - ofertă sunt necesare
următoarele date iniţiale:
1) caracteristica obiectului;
2) lista cu cantităţile de lucrări;
3) norme de deviz al consumului de resurse;
4) norma decontărilor pentru asigurări obligatorii;
5) norma cheltuielilor de regie;
6) norma beneficiului de deviz;
7) norma cheltuielilor pentru clădiri şi edificii provizorii;
8) norma cheltuielilor suplimentare legate de scumpirea
lucrărilor pe timp de iarnă;
9) norma cheltuielilor neprevăzute;
10) norma defacărilor în fondul bazei normative în
construcţii.

97
 Pentru alcătuirea devizului local obişnuit sunt necesare doar
primele 6 puncte.

Deviz pe obiect – se efectuează conform Formularului nr.8

din CP L.01.01-2001 prin însumarea datelor din devizele locale.

Deviz general pentru execuţia clădirilor şi construcţiilor –

se întocmeşte conform Formularului nr.9 din CP L.01.01-2001. În
devizul general se includ, prin rînduri aparte, totalurile pe devizele
pe obiecte şi calculele pe tipuri de cheltuieli, precum şi se
evidenţiază structura tehnologică a investiţiilor.
Devizele generale se întocmesc şi se aprobă aparte pentru
obiectivele productive şi neproductive.
În devizele generale pentru obiective productive şi obiective
locative-civile mijloacele se repartizează pe următoarele capitole:
1. Pregătirea terenului pentru construirea obiectivului.
2. Obiectivul investiţii de bază.
3. Obiecte auxiliare şi de deservire.
4. Obiecte energetice.
5. Obiecte de comunicaţii şi transport.
6. Construcţii inginereşti şi reţele exterioare (apă, canalizare,
termice, gaze).
7. Amenajarea terenului.
8. Organizarea de şantier.
9. Alte cheltuieli.
10. Întreţinerea direcţiei (supravegherea tehnică) a
întreprinderilor (instituţiilor) în construcţie.
11. Pregătirea personalului de exploatare.
12. Lucrări de proiectări, prosperări, controlul de autor.
Pentru devizul general se întocmeşte un memoriu explicativ
în care se prezintă:
- nivelul preţurilor de deviz pe a căror bază a fost întocmit
devizul general (trimestru, an);
- normele cheltuielilor de regie şi a beneficiului de deviz;

98
- lista Indicatoarelor de norme de deviz pentru lucrări de
construcţii, montaj şi reparaţii-construcţii;
- alte date privind modul de determinare a valorii, caracteristice
pentru obiectivul dat (existenţa proiectelor de execuţie a
obiectelor de uz comun, documentelor privind includerea
mijloacelor pentru construcţie în obiectele de uz comun,
proporţional cu necesarul de servicii ale obiectelor de uz comun
etc.).
După totalul capitolelor 1 – 12 în devizul general printr-un
rând aparte se include rezerva de mijloace pentru cheltuielile
neprevăzute, destinată acoperirii cheltuielilor care apar în procesul
de construcţie. Această rezervă se determină din totalul capitolelor
1 – 12, în mărime de 2 % - pentru obiectivele din sfera socială şi
de 3 % - pentru obiectivele productive.
În conformitate cu Regulamentul „Cu privire la modul de
creare şi distribuire a mijloacelor fondului extrabugetar pentru
finanţarea lucrărilor de constituire a bazei normative în construcţii”
aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr.216 din 20.03.2001,
după totalul care cuprinde rezerva pentru cheltuielile neprevăzute,
se include rândul „Defalcările în fondul bazei normative în
construcţii”.
Defalcările din volumul de investiţii capitale, finanţate din
bugetele de stat sau locale au fost stabilite în mărime de 0,3 %;
defalcările din volumul de investiţii capitale, finanţate din alte surse
au fost stabilite în mărime de 0,5 %.
Din total se calculează taxa pe valoarea adăugată (TVA),
conform modului şi mărimii stabilite.
Conform art.103 (4) din capitolul III al Codului fiscal, din
01.07.1998 lucrările de construcţii ale clădirilor de locuit, realizate
cu atragerea mijloacelor bugetare şi a fondurilor extrabugetare
speciale, sunt scutite de plata TVA, cu condiţia că aceste mijloace
constituie minimum 40 % din valoarea lucrărilor. În acest caz
materialele, articolele, elementele de construcţii, resursele energe-

99
tice, serviciile de transport, alte servicii se includ în devizele locale
luînd în considerare TVA.
Documentaţia de deviz pe obiectele de construcţii începute,
eliberată până la punerea în aplicarea a Instrucţiunii CP L.01.01-
2001, nu se reîntocmeşte şi nu se recalculează.
Devizul investitorului întocmit pentru licitaţie supune
precizării în conformitate cu devizele-oferte contractantului-
câştigător şi condiţiile contractului de antrepriză încheiat şi se
aprobă de către investitor. Devizul general precizat se prezintă
pentru admiterea la finanţare a investiţiilor capitale.

5.4. Metoda de resurse la întocmirea documentaţiei de

deviz
În condiţiile economiei de piaţă, când factorii valorici sunt
extrem de instabili, determinarea valorii de deviz a obiectivelor de
investiţii se stabileşte în baza indicelor de resurse evidenţiaţi în
documentaţia de proiect şi deviz: materialele, manopera, utilaje de
construcţii-montaj şi preţurilor de livrare a acestor resurse. O astfel
de metodă se numeşte metode de resurse şi ea dă posibilitate de a
determina cu mare exactitate, în orice moment, valoarea
obiectivelor de investiţii pornind de la preţurile curente ale
resurselor materiale, energetice şi de manoperă.
Metoda se utilizează pentru lucrările de construcţii, montaj,
de construcţii speciale şi reparaţii (reparaţii capitale şi curente ale
clădirilor şi construcţiilor).
Metoda de resurse poate fi utilizată la orice fază de
elaborare a documentaţiei de proiect pentru construcţii: studiu de
fezabilitate, proiectul tehnic, detaliile de execuţie, proiectul de
execuţie.
Coordonarea metodei de resurse a fost asigurată de
Comitetul Tehnic, iar ratificarea acesteia s-a aprobat prin ordinul
Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi Dezvoltării Teritoriului al
Republicii Moldova din 23 noiembrie 2001, nr. 137 cu privire la

100
aprobarea Indicatoarelor de norme de deviz pentru lucrările de
construcţii, montaj şi reparaţii.
Introducerea metodei de resurse este reglementată prin HG
RM nr.1570 din 09.12.2002 (MO nr.170-172 din 13.12.2002).
Pentru a elabora devize în construcţii mai repede, mai corect
şi mai uşor au fost elaborate programe automatizate de calcul al
devizelor. Astfel, în România au fost elaborate aşa sisteme
informaţionale ca: WinDev, Delta, X-Dev, CityDev, iar în Rusia:
РИК, СВС-Net, WinSmeta, Багира, Барс, Grand-Smeta etc.
Noile norme de deviz sunt grupate în 57 Indicatoare de
norme de deviz (fig.7), şi anume:
- pentru lucrările de construcţii-montaj - 40 indicatoare;
- pentru lucrările de montare a utilajului tehnologic - 9
indicatoare;
- pentru lucrări de reparaţii în construcţii – 8 indicatoare.
Întocmirea devizelor prin metoda de resurse presupune
trecerea consecutivă a următoarelor etape:
1. Întocmirea listelor cu cantităţile de lucrări (Formularul
nr.1 din CP L.01.01-2001).
2. Evidenţierea indicelor de resurse (Formularul nr.2,
Formularul nr. 5 sau 6 din CP L.01.01-2001).
3. Întocmirea devizului local (Formularul nr.3 sau 7 din CP
L.01.01-2001).

1. Întocmirea listelor cu cantităţile de lucrări

La etapa de elaborare a detaliilor de execuţie (a proiectului
de execuţie) organizaţia de proiectare întocmeşte şi predă în mod
obligatoriu Listele cu cantităţile de lucrări.
În funcţie de particularităţile unor categorii de lucrări, de
specializarea întreprinderilor de construcţii – montaj, de structura
documentaţiei de proiect, listele cu cantităţile de lucrări se
întocmesc aparte:

101
 PENTRU LUCRĂRI DE Pentru lucrări Pentru lucrări de
CONSTRUCŢII: de montare a restaurări, con-
utilajului solidări şi
Ts, C, I, S, V, Ac, Tf, D, P, tehnologic: reparaţii
T, Fj,
Iz,
H2, IF, ,
G,
1 ...
- -9, 40 8
H1, TR RD RD , 9, ,
07m, 08m, m, 36, M1 RCs, RpC, RpI,
M2M3
10m,11m,33m,34 37, , ,
38, 39, 40, 41, 42, 47 M4 5 6 RpS, RpV, RpE,
, M M
, ,
M7 8 9 RpAc, RpG.
M M .

102
Deviz al investitorului Deviz al antreprenorului

Aprobate Norme de deviz Baza normativă proprie Reieşite

orientative 01.01.01. a utilizatorului

Organul Naţional de Condiţiile reale de

dirijare în construcţii activitate

Fig.7. Baza normativă de deviz

- pentru clădiri şi construcţii: pentru lucrările de construcţii
speciale, lucrările tehnico-sanitare interioare, iluminatul electric
interior, instalaţiile electrice de forţă, utilajele tehnologice şi
alte tipuri de utilaje, aparatele de măsură şi control şi mijloacele
de automatică, instalaţiile de curenţi slabi (telecomunicaţii,
semnalizări etc.),procurarea mobilierului, inventarului şi pentru
alte lucrări;
- pentru lucrări de amenajare a şantierului: pentru
sistematizarea pe verticală, construirea reţelelor edilitare, căilor
şi drumurilor, amenajarea teritoriului, formele arhitectonice
mici etc.
În cadrul listelor cu cantităţile de lucrări se efectuează
gruparea categoriilor de lucrări pe capitole conform cu succesiunea
tehnologică şi specificul categoriilor de lucrări:
- lista cu cantităţile de lucrări de construcţie trebuie să cuprindă
următoarele capitole: lucrări de terasamente, fundaţii şi pereţi la
subsol, pereţi, schelet, pereţi despărţitori, pardoseli, acoperiri şi
învelitori, ferestre, uşi, scări şi podeste, lucrări de finisaj la
interior, lucrări de finisaj la exterior, diferite lucrări ş.a.;
- lista cu cantităţile de lucrări de construcţii speciale: fundaţii
pentru utilaje, paturi pentru fundaţii speciale, căptuşeli şi
izolaţii etc;
- lista cu cantităţile de lucrări pentru instalaţii sanitare
interioare: conducte de apă, canalizare, încălzire, ventilare şi
condiţionare a aerului etc.
La obiectivele relativ simple gruparea categoriilor de lucrări
pe capitole poate să nu se efectueze.
Categoriile de lucrări, codurile lor, unităţile de măsură a
lucrărilor şi resurselor care se includ în lista cu cantităţile de
lucrări, trebuie să corespundă cu articolele de deviz, cu codurile lor
şi cu unităţile de măsură prevăzute în Indicatoarele de norme de
deviz pentru lucrări de construcţii, montaj şi reparaţii care sunt în
vigoare pe teritoriul Republicii Moldova.

103
 La obiectele pentru care nu este necesar să se elaboreze
documentaţia de proiect (de exemplu, pentru reparaţia curentă a
unei clădiri, în valoare de până la 100 mii lei), listele cu cantităţile
de lucrări pe categorii, cataloagele de preţuri unitare şi devizele se
întocmesc de către beneficiar sau, la rugămintea lui, de către
antreprenor cu avizarea ulterioară de către beneficiar.

2. Modul de evidenţiere a indicilor de resurse

Evidenţierea resurselor se efectuează în conformitate cu
normele de deviz în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova. În
Republica Moldova se utilizează două tipuri de norme de deviz:
a) normele de deviz orientative, care figurează ca Norme de
deviz pentru lucrări şi reparaţii puse în aplicare de la 1 ianuarie
2001 prin ordinul Ministrului Ecologiei, Construcţiilor şi
Dezvoltării Teritoriului Nr.137 din 23.11.2001. Normele de
deviz orientative se utilizează pentru întocmirea devizului
investitorului, de asemenea, pot fi utilizate de către
întreprinderile de construcţii;
b) baza normativă proprie a utilizatorului, din care fac parte
normativele de deviz individuale care ţin cont de condiţiile
reale de activitate a întreprinderii executante de lucrări. De
regulă, această bază normativă se bazează pe normele de deviz
orientative. Baza normativă proprie a utilizatorului se
utilizează şi pentru întocmirea devizelor antreprenorului
(determinarea valorii ofertelor).
Dacă indicii de resurse din normele de deviz aprobate se
deosebesc de consumurile resurselor reale mai mult decât cu 5%,
normele de deviz sunt supuse modificărilor necesare. Pentru
tipurile de lucrări, care lipsesc în Indicatoare, se elaborează
normele de deviz suplimentare, care se supun avizării şi aprobării
de către Organul Naţional de dirijare în Construcţii, cu înregistrare
în Registrul documentelor normative al ONC. Normele de deviz
suplimentare aprobate sunt publicate în revista Monitorul
Construcţiilor.

104
 Fiecare categorie de lucrări se reprezintă sub forma de
indici de resurse: manopera (h-om), necesarul de utilaje de
construcţii (h-ut.), necesarul de resurse materiale (în unităţi de
măsură adoptate: m3 ; m2 ; t; buc. etc.).
Pentru evidenţierea resurselor se întocmesc borderourile
de consumuri de resurse, conform Formularului nr.2 din CP
L.01.01-2001 sau se întocmeşte catalogul preţurilor unitare,
conform Formularului nr.5 din CP L.01.01-2001.
Pentru obiectivele finanţate din bugetul de stat sau din
bugetul unităţilor administrativ-teritoriale borderourile de resurse
sau cataloagele de preţuri unitare şi devizele se eliberează în mod
obligatoriu ca parte componentă a documentaţiei de proiect. Pentru
obiectivele finanţate din alte surse, borderourile de resurse,
cataloagele de preţuri unitare şi devizele se eliberează la cererea
beneficiarului.
Pentru evaluarea valorică a ofertelor sau a contractelor de
construcţii, întreprinderea de antrepriză întocmeşte cataloagele de
preţuri unitare şi devizele-oferte. Contractantul-câştigător prezintă,
în mod obligatoriu, investitorului cataloagele de preţuri unitare, în a
căror bază au fost evaluate devizele-oferte.
Volumele şi preţurile în devizul-ofertă rămân constante pe
parcursul întregii perioade de construcţii, dacă altfel nu prevăd
condiţiile speciale stipulate în contractul de antrepriză.
Pentru fiecare categorie de lucrări se efectuează evaluarea
resurselor şi însumarea valorii lor, adică se formează preţurile
unitare.
Pentru fiecare obiectiv de construcţii se întocmeşte un
catalog individual de preţuri unitare. După totalul fiecărui preţ
unitar se evidenţiază indicele “inclusiv: salariul muncitorilor
constructori”.
3. Întocmirea devizului local
La întocmirea devizelor locale prin metoda de
resurse se propun 2 procedee:

105
 Procedeul 1 - pe baza resurselor evidenţiate în total
conform listelor respective cu cantităţile de lucrări, pe obiecte sau
pentru obiectivul în ansamblu. Se recomandă pentru întocmirea
devizelor investitorului.
Indicii de resurse globali obţinuţi prin însumarea totalurilor
din borderoul de resurse se evaluează în preţurile curente pentru a
obţine cheltuielile directe.
Valoarea de deviz a lucrărilor se determină conform
formularului pentru devizul local (Formularul nr.3 din CP L.01.01-
2001).
Pentru evaluarea indicilor de resurse în preţuri curente se
utilizează valoarea resurselor determinată în felul următor:
a) Valoarea 1 h-om se determină pornind de la salariul lunar al
unui muncitor constructor dintr-o întreprindere de antrepriză
sau de la salariul acceptat în structura preţului contractual
pentru execuţia unui obiectiv concret (fig.8). Determinarea
salariului mediu al muncitorilor se poate face diferenţiat, pe
profesii, prevăzute în norme.
Valoarea de calcul a mijloacelor de salarizare în preţuri
curente se face pe baza manoperei de lucru, exprimată în h-om, cu
formula (40):
S = (M x Slun) / t, (40)

unde:
S - valoarea de calcul a mijloacelor de salarizare a muncitorilor -
constructori în preţuri curente, inclusă in componenţa
cheltuielilor directe ale devizelor locale, preţurilor
contractuale şi proceselor-verbale de recepţie a lucrărilor
executate, lei sau mii lei;
M - manopera lucrărilor în componenţa cheltuielilor directe
(consumul de muncă al muncitorilor-constructori) care se
determină conform normelor de deviz pentru lucrările
construcţii, montaj şi reparaţii-construcţii, în vigoare pe

106
 teritoriul Republicii Moldova sau normelor folosite în
organizaţiile de antrepriză, h-om;
Slun- salariu mediu lunar al unui muncitor-constructor în organizaţia
de antrepriză sau inclus (convenit cu beneficiarul) în
componenta preţului contractual pentru construirea obiectului
concret, (în conformitate cu pct.20b) al S.N.C. 11
"Contractele de construcţii";
t - numărul mediu lunar de ore de lucru, aplicat la determinarea
salariului tarifar orar din salariu tarifar lunar stabilit (pentru
săptămâna de 40 ore lucrătoare - 169 h/lună).
La calcularea mijloacelor de salarizare a muncii
indicatoarele de manopera pot fi grupate conform meseriilor
muncitorilor, prevăzute de norme de deviz, cu înmulţirea ulterioară
la salariul mediu orar al unui muncitor de meserie respectivă în
organizaţia de antrepriză dată.
La elaborarea documentaţiei de proiect şi deviz, de licitaţie
la comanda investitorului (beneficiarului) în devizele investitorilor
cheltuielile pentru salarizare se recomandă să se determine pornind
de la salariul mediu lunar în ramura "Construcţii", fixat trimestrial
de către Departamentul Statistică şi Sociologie.
Modul de calculare a valorii mijloacelor de salarizare din
documentaţia de deviz, preţurile contractuale şi procesele-verbale
de recepţie a lucrărilor executate, indicile de modificare a salariului
de baza de deviz sau mărimea salariului mediu lunar (orar) al
muncitorilor angajaţi la lucrările de construcţii-montaj se stabileşte
prin înţelegerea dintre părţi (beneficiar şi antreprenor).
b) Valoarea 1 h-ut pe tipuri de utilaje se calculează de către
întreprinderile de antrepriză, deţinătoare de tehnică de
construcţii, prin calcularea cheltuielilor pentru carburanţi,
lubrifianţi, piese de schimb, amortismente, salarizarea
mecanicilor, deservirea şi reamplasarea utilajelor etc. (fig.8).

107
108
 Valoarea de deviz pentru funcţionarea utilajelor (maşinilor)
antrenate în construcţii se determină pe baza timpului normat de
lucru al utilajelor (numărului de ore efectiv lucrate), necesar pentru
executarea volumului stabilit de lucrări de construcţii, montaj,
reparaţii-construcţii şi al altor lucrări, şi pe baza preţului de deviz
individual pentru funcţionarea utilajelor de construcţii, calculat pe
unitate de timp - 1 oră-utilaj (1 h-ut) în preţuri curente.
Drept norme de determinare a necesarului de utilaje de
construcţii se utilizează datele din Indicatoarele de norme de deviz
pentru lucrări de construcţii, montaj şi reparaţii-construcţii, în
vigoare pe teritoriul Republicii Moldova.
Preţul de deviz pentru 1 h-ut de funcţionare a utilajelor de
construcţii se calculează cu ajutorul formulei (41):

Put = A + S + C + L + H + R + Ream, (41)

unde: Put - preţul pentru 1 h-ut de funcţionare a utilajului de
construcţii, lei;
A - normativul de amortismente pentru restabilirea
utilajului, lei/h-ut;
S - normativul de salarizare a mecanicului (echipei de
muncitori care conduc utilajul de construcţii), inclusiv
contribuţii la asigurarea socială, lei/h-ut.;
C - normativul de cheltuieli pentru carburanţi, lei/h-ut;
L - normativul de cheltuieli pentru lubrifianţi, lei/h-ut.;
H - normativul de cheltuieli pentru lichidul hidraulic, lei/h-
ut.;
R - normativul de cheltuieli pentru toate tipurile de reparaţii
ale utilajelor, deservirea şi diagnosticarea lor tehnică,
lei/h-ut.;
Ream - normativul de cheltuieli pentru reamplasarea
utilajelor de pe un teren de construcţie (baza de mecanizare) pe
altul, lei/h-ut.
Normativul de amortismente pentru restabilirea utilajelor se
calculează cu formula (42):

109
 A = (V x Na) / (T x 100) , (42)

unde: V - valoarea de bilanţ a utilajului (grupei de utilaje), se ia

conform datelor din evidenţa contabilă, lei. Valoarea de
bilanţ este egală cu valoarea de intrare, corectată sau
reevaluată, diminuată cu uzura acumulată;
Na - norma anuală de amortismente pentru restabilirea tipului dat
de utilaje de construcţii, procente/an;
T - regimul normativ anual de funcţionare a utilajului (grupei de
utilaje), h-ut./an.
Determinarea regimului normativ anual de funcţionare a
utilajelor de construcţii se efectuează pe baza recomandărilor
privind determinarea regimului anual de funcţionare şi
productivitate a utilajelor de construcţii şi se calculează cu formula
(43):
T = (Ta – Tl – Tream – Tm – Tn – Tr) x t, (43)

unde: Ta - durata anului (365 zi);

Tl - numărul de zile libere şi de odihnă (112 zi);
Tream - durata de reamplasare, inclusiv timpul pentru
montare şi demontare (conform datelor efective);
Tm - numărul zilelor nelucrătoare pe an din cauza condiţiilor
meteo (conform datelor medii statistice);
Tn - numărul zilelor nelucrătoare din motive neprevăzute
(conform datelor efective);
Tr - durata de efectuare a deservirii tehnice şi a reparaţiilor,
inclusiv timpul tur-retur de transportare pentru reparaţie, precum şi
timpul de aşteptare a reparaţiei (conform datelor efective);
t - durata schimbului de lucru (8 h).
Normativul de salarizare a mecanicului (a unei echipe de
muncitori care conduc utilajul de construcţii) se determină conform
salariilor tarifare care se aplică în organizaţie, ţinând cont de
sporuri, adaosuri, premii, alte plăţi şi contribuţii la asigurarea
socială.

110
 Componenţa echipei şi categoriile tarifare ale muncitorilor
se determină conform normelor de producţie, iar în lipsa lor
conform instrucţiunilor privind exploatarea utilajelor şi
Indicatorului unic tarifar şi de calificare pentru lucrări şi profesii de
muncitori.
Salariile muncitorilor, care participă la procesele
mecanizate de construcţii, însă nu conduc utilajele şi nu le
deservesc (manipulatori de cabluri, montatori, perforatori, pozatori
de conducte etc.), nu se includ în normativul de salarizare.
De asemenea nu se ţine cont de salariile muncitorilor care
lucrează cu unelte mecanizate al căror consum de muncă se include
în normele de consum de resurse pentru lucrările de construcţii-
montaj.
Normativul de cheltuieli pentru carburanţi (benzină,
motorină, energie electrică, aer comprimat) se calculează cu
formula (44):

C = Nc x Pc, (44)

unde: Nc - norma de consum de carburanţi, luând în considerare

consumul suplimentar pe timp friguros, pornirea
motorului Diesel, reamplasarea utilajelor prin
autopropulsie (automacarale, autoturnuri, autogu-
dronatoare etc.), 1/h-ut. Normele de consum pentru
materialele sus-indicate se aplică conform reglemen-
tărilor în vigoare, datelor din cartea tehnică sau prin
calcul.
Pc - preţurile locale de procurare a carburanţilor, inclusiv
cheltuielile pentru transportarea lor, lei/1.
La calcularea preţului pentru 1 h-ut de funcţionare a
utilajelor, care funcţionează cu energie electrică, costul de energie
electrice nu se ia în considerare, deoarece plata pentru energie
electrică se efectuează de către antreprenorul general conform
contorului montat pe şantier.

111
 În mod similar se determină cheltuielile pentru lubrifianţi:

L = Nl x Pl, (45)

unde: Nl - norma de consum de lubrifianţi, kg/h-ut. Normele de

consum de lubrifianţi se iau conform reglementărilor
în vigoare, datelor din cartea tehnică sau prin calcul;
Pl - preţurile locale de procurare a lubrifianţilor, inclusiv
cheltuielile pentru transportarea lor, lei/kg.
Normativul de cheltuieli pentru lichide hidraulice se
calculează cu formula (46):

H = (V x Dh x Ch x Ph) / Th , (46)
unde: V - volumul sistemului hidraulic, dm ;
Dh - densitatea lichidului hidraulic, kg/dm3;
Ch - coeficientul de adaos de lichid hidraulic (Ch = 1,5);
Ph - preţurile locale de procurare a lichidului hidraulic,
inclusiv cheltuielile pentru transportarea lui, lei/kg;
Th - periodicitatea de înlocuire a lichidului în sistemul
hidraulic, h-ut.
Valorile mărimilor V, Dh, Th se iau din cartea tehnică a
utilajului.
Normativul de cheltuieli pentru toate tipurile de reparaţii,
deservirea şi diagnosticarea tehnică a utilajului de felul, tipul sau de
grupa de tipodimensiunea dată se calculează cu formula (47):

R = RDDa / Ta , (47)

unde: RDDa - cheltuielile medii anuale pentru reparaţii şi

deservirea tehnică a utilajului (a grupei de utilaje) pentru
unitatea (întreprinderea) dată. Indicatorul RDDa cuprinde
cheltuielile în conformitate cu următoarele articole: agregate
şi piese de schimb, salarii pentru reparatori, contribuţii la
asigurarea socială defalcate din sumele aferente, materiale de

112
 reparaţii, cheltuieli pentru organizarea şi executarea lucrărilor
la baza de mecanizare pentru reparaţii şi exploatări (cheltuieli
pentru amortizare, exploatare şi întreţinere a clădirilor,
construcţiilor şi utilajelor tehnologice ale atelierelor de
reparaţii staţionare sau mobile, cheltuieli pentru amortizare şi
reparaţie a inventarului şi uneltelor, cheltuieli pentru
întreţinerea pazei contra incendiilor, pentru tehnica
securităţii, pregătirea cadrelor, plăţi pentru revizii tehnice,
pentru obţinerea autorizaţiilor de circulaţie a vehiculelor cu
masă totală, cu sarcina masică pe osie şi cu gabarite ce
depăşesc limitele admise, întreţinere şi reparaţie a căilor de
rulare ale macaralelor-turn şi macaralelor-capră);
Ta - regimul însumat normativ anual de funcţionare a utilajului (a
grupei de utilaje), h-ut.
Calcularea normativului de cheltuieli pentru reamplasarea
utilajelor de construcţii trebuie să se efectueze pornind de la
următoarele condiţii:
- modul de reamplasare - prin autopropulsie, prin remorcare cu
cablu sau pe trailer la un autotractor (cu demontarea sau fără
demontarea utilajului), pe cale ferată;
- distanţa (timpul) de reamplasare, inclusiv timpul pentru
montare, demontare, încărcare, descărcare şi transportare a
utilajului;
- structura mijloacelor de transport auto - numărul şi marca
autotractoarelor, remorcilor (trailerelor), maşinilor de însoţire;
- tipul de macara care se utilizează pentru montare, demontare,
încărcare şi descărcare a utilajului;
- structura calitativă şi cantitativă a echipei de muncitori ocupaţi
la lucrările de reamplasare a utilajului.
Pentru autovehicule, utilajele autopropulsate pe şasiu de
autovehicule sau de tractoare pe pneuri cheltuielile pentru
reamplasare nu se planifică, deoarece astfel de utilaje se transportă
prin autopropulsie.

113
 Utilajele pe pneuri (fără autopropulsie) se transportă în
remorcă la autotractoare, utilajele mici - în autocamioane.
Pentru transportarea utilajelor de tonaj mare şi de gabarite
mari pe autodrumuri se utilizează trailere cu capacitatea de
încărcare până la 20, 40 t şi autotractoare MAZ-200, KRAZ ş. a.
Cheltuielile pentru reamplasarea utilajelor de construcţii,
care se transportă la şantier cu ajutorul autotractoarelor sau al
trailerelor, se determină pornind de la cheltuielile medii anuale
pentru încărcare, descărcare şi transportare a unui singur utilaj (a
unei singure grupe de utilaje) calculate pentru 1 h-ut. de regim
normativ anual de lucru al acestui utilaj (grupei de utilaje):

Ream = [(Vî-d + Vtr) / T] x n , (48)

unde: Vî-d - costul încărcării, descărcării unui singur utilaj, lei;

Vtr - costul transportării unui singur utilaj, lei;
n - numărul de reamplasări pe an;
T - regimul normativ anual de lucru, h-ut.

Cheltuielile pentru o singură încărcare şi descărcare a

utilajului la trailer cu folosirea macaralei se calculează cu formula
(49):
Vî-d = (Tî + Td) x (Pa + Pr + Paî + Pm + S + Se), (49)

unde: Tî, Td - timpul necesar pentru o singură încărcare şi,

respectiv, descărcare, care se determină pe baza normelor de
producţie, h-ut;
Pa, Pr, Paî, Pm - preţurile de deviz pentru funcţionarea
autotractorului şi, respectiv, a remorcii (trailerului),
automobilului de însoţire, macaralei care efectuează
încărcarea şi descărcarea utilajului, lei/h-ut;
S - salariul mecanicului utilajului de reamplasat, lei/h-ut;
Se - salariile echipei de muncitori care participă la
încărcarea şi descărcarea utilajului reamplasat, lei/h-ut.

114
 Cheltuielile de deviz pentru transportarea utilajului se
calculează cu formula (50):

Vtr = [(Pa + Pr + Pai + Pm + S + Se) / V] x L , (50)

unde: V - viteza medie de transportare a utilajului, km/h;

L - distanţa la care se reamplasează utilajul, km.

Cheltuielile pentru reamplasarea utilajelor pe pneuri

neautopropulsate prin remorcare cu autotractoare se calculează cu
formula (51):
Str = [(Pa + S + Se) x n x L] / (T x V), (51)

Pentru unele utilaje de construcţii (macarale cu capacitatea

de ridicare mare, excavatoare păşitoare, tehnică pentru lucrări de
săpare a tunelelor şi de decopertare) în cheltuielile pentru
reamplasare se includ şi cheltuielile pentru montare şi demontare
care se determină prin calcule aparte.
La reamplasarea utilajelor la distanţe mari cheltuielile de
reamplasare nu se includ în preţul pentru 1 h-ut., dar se calculează
individual în conformitate cu condiţiile concrete şi se includ în
decontările pentru lucrările executate, printr-un rând aparte.
Calcularea preţurilor de deviz pentru funcţionarea utilajelor
de construcţii (preţul pentru 1 h-ut) trebuie să se efectueze în două
variante: varianta 1 - pentru cazul în care lucrările de construcţii-
montaj sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată (TVA), varianta 2
- pentru cazul în care lucrările de construcţii-montaj nu sunt scutite
de TVA.
Pentru lucrările de construcţii-montaj scutite de TVA în
preţurile de deviz pentru funcţionarea utilajelor se include valoarea
resurselor materiale şi energetice ţinând cont de TVA, plătită la
procurarea lor.
Pentru lucrările de construcţii-montaj, care nu sunt scutite
de TVA, în preţurile de deviz pentru funcţionarea utilajelor se

115
include valoarea resurselor materiale şi energetice fără a ţine cont
de taxa pe valoarea adăugată, dacă există facturile care confirmă
achitarea TVA. In acest caz, în procesele-verbale de recepţie a
lucrărilor executate TVA se include, printr-un rând aparte, din
valoarea totală a lucrărilor de antrepriză care cuprinde valoarea de
funcţionare a utilajelor de construcţii.
În documentaţia de deviz şi de licitaţie elaborată la
comanda investitorului (devizul investitorului) valoarea 1 h-ut pe
tipurile de utilaje se adoptă pornind de la informaţia pe care o
deţine alcătuitorul privind preţurile pentru acest tip de cheltuieli.
De regulă, acestea sunt preţurile medii pentru 1 h-ut de exploatare
pe tipurile de utilaje de construcţii pentru localitatea dată, în care se
execută construcţia;
c) Valoarea resurselor materiale se determină pornind de la
informaţia pe care o deţine alcătuitorul privind preţurile pentru
acest tip de cheltuieli. Pentru întreprinderile de antrepriză
acestea sunt datele medii privind valoarea efectivă a
materialelor, elementelor şi articolelor (ţinând cont de
cheltuielile pentru transport până la depozitele obiectivului,
inclusiv pentru lucrările de încărcare-descărcare şi de cheltuielile
pentru achiziţionare-depozitare suportate de întreprinderea de
antrepriză), care se determină în baza preţurilor de piaţă şi a
tarifelor furnizorilor şi în baza datelor din evidenţa contabilă.
Cheltuielile de transport pot fi determinate luând în calcul datele
efective sau cele medii pe unitatea de măsură adoptată pentru
materialul transportat (pe m2, t, m etc.), în procente din valoarea
materialelor, pe 1 t-km de încărcătură. Cheltuielile de
achiziţionare-depozitare se iau în calcul sub forma de procente-
norme din valoarea materialelor şi a cheltuielilor de transport.
Fiecare întreprindere de antrepriză calculează şi aprobă pentru
sine o normă individuală de cheltuieli pentru achiziţionare-
depozitare, stabilită pe baza datelor din evidenţa contabilă
(fig.9). În caz de necesitate normele pot fi revizuite şi
reaprobate, de regulă, o dată pe an.

116
117
 În documentaţia de deviz şi de licitaţie elaborată la
comanda investitorului (devizul investitorului) valoarea resurselor
materiale se determină pe baza preţurilor de piaţă pentru materiale,
articole şi elemente, tarifelor medii pentru transportul încărcăturilor
şi cheltuielile de achiziţionare-depozitare. Normele cheltuielilor de
achiziţionare-depozitare se adoptă din valoarea materialelor şi a
cheltuielilor de transport până la depozitele obiectivului:
a) materialelor de construcţii şi tehnico-sanitare - 2 %;
b) utilajelor-1,2%;
c) construcţiilor metalice - 0,75 %.
Informaţia privind preţurile curente pentru resursele
materiale folosite în construcţii poate fi obţinută de la organele de
statistică, din diferite materiale informative publicate, de la
fabricanţii de materiale şi de la întreprinderile de antrepriză.
Pentru obiectivele nescutite legal de TVA, valoarea
materialelor, resurselor energetice, serviciilor de transport, altor
servicii achiziţionate se iau în calcul fără TVA.
Pentru obiectivele scutite legal de TVA valoarea
materialelor, resurselor energetice, serviciilor de transport, altor
servicii achiziţionate se iau în calcul ţinând cont de TVA.
În ambele cazuri trebuie să existe, în mod obligatoriu,
factura care confirmă includerea TVA în structura preţului.
Procedeul 2 – prin întocmirea preţurilor unitare individuale
pentru fiecare categorie de lucrări, inclusă în lista cu cantităţile de
lucrări. Se recomandă pentru evaluarea valorică a ofertelor.
Pentru categoriile de lucrări se întocmeşte un catalog de
preţuri unitare conform Formularului nr. 5 – desfăşurat şi
Formularului nr.6 – sumar din CP L.01.01-2001.
Pentru fiecare obiectiv de construcţii se întocmeşte un
catalog individual de preţuri unitare. După totalul fiecărui preţ
unitar se evidenţiază indicele: “inclusiv: salariul muncitorilor
constructori”.
Devizele locale pentru procedeul 2 se întocmesc conform
Formularului nr.7 din CP L.01.01-2001.

118
 Pentru ambele procedee (Formularul nr.3 şi nr.7 din CP
L.01.01-2001), după totalul devizului, se efectuează calculul:
- contribuţiilor la asigurările obligatorii defalcate din cheltuielile
pentru salarizarea muncitorilor constructori în mărimea stabilită
de Legislaţia în vigoare;
- cheltuielilor de regie din totalul cheltuielilor directe (fig.10);
- beneficiului de deviz din totalul cheltuielilor directe şi
cheltuielilor de regie (fig.11).
Pentru procedeul 2 contribuţiile la asigurările obligatorii,
cheltuielile de regie şi beneficiul de deviz pot fi luate în calculul
preţurilor unitare. În acest caz devizele locale se întocmesc fără a
lua în calcul aceste cheltuieli.
În devizele-oferte antreprenorul ia în consideraţie
cheltuielile limitate, printr-un rând aparte (52):

K = 1,015 x 1,005 x 1,0066 x 1,015 = 1,042, (52)

unde: 1,015 – coeficient care ia în consideraţie cheltuielile pentru
organizarea de şantier (1,5 %);
1,005 - coeficient care ia în consideraţie plata pentru energia
electrică (0,5 %);
1,0066 – coeficient care ia în consideraţie scumpirea de timp
friguros (0,66 %);
1,015 - coeficient care ia în consideraţie cheltuielile
neprevăzute (1,5 %).

Taxa pe valoarea adăugată se include conform legislaţiei în

vigoare.

119
 CHELTUIELI DE REGIE
1. Cheltuieli generale şi administrative
2. Cheltuieli pentru deservirea lucrătorilor din construcţii
3. Cheltuieli pentru organizarea lucrărilor de şantier
4. Alte cheltuieli generale de antrepriză

120
 Lista articolelor de cheltuieli, acoperite
din contul BENEFICIULUI DE DEVIZ, prevăzut în costul de execuţie a
lucrărilor de construcţii-montaj

1. Cheltuieli de antrepriză
2. Cheltuieli pentru dezvoltarea producţiei
3. Impozitul pe venit
4. Plata dobînzilor pentru folosirea creditelor bancare
5. Stimularea materială a lucrătorilor etc.

121
Deviz al
Deviz al antreprenorului
investitorului Conform datelor din
Conform scrisorii nr. contabilitate
11-09 /1 din 25.08.2005
norma beneficiului de
deviz constituie 6,0 %
din preţul de cost de
deviz
6. Venit, profit şi rentabilitate
6.1. Venitul din activitatea economico-financiară

Venit – aflux global de avantaje economice în decursul

perioadei raportate, care se formează în rezultatul activităţii
economico-financiare a întreprinderii sub forma de sporire a
activelor sau micşorare a datoriilor, ceea ce duce la creşterea
capitalului propriu.
Sursa principală a veniturilor întrprinderii este venitul din
vânzarea produselor (prestarea serviciilor) sau, cu alte cuvinte,
venituri din vânzări.
Volumul veniturilor din vânzări influenţează asupra
stabilităţii financiare a întreprinderii, mărimii profitului,
oportunităţii achitării cu bugetul, furnizorii, băncile, muncitorii etc.
Din venitul din vânzări întreprinderea achită TVA, accize,
recuperează uzura mijloacelor fixe, achită salariul lucrătorilor,
acoperă alte cheltuieli.
Volumul veniturilor din vânzări se planifică, de regulă, prin
metoda calculului direct, şi se calculează cu formula (53):

Vv = S (Q x Pun), (53)
în care: Q - volumul producţiei comercializate (serviciilor prestate);
Pun – preţul unitar.
Asupra volumului veniturilor din vânzări influenţeată mulţi
factori:
- volumul producţiei;
- calitatea produselor (serviciilor);
- sortimentul;
- ritmicitatea etc.
Venitul întreprinderii se adună din următoarele elemente
(formula 54):
- venitul din activitatea operaţională (VAO) – venituri rezultate
din activitatea de bază a întreprinderii;

122
- venituri din activitatea de investiţii (VAI) – venituri rezultate
din ieşirea şi reevaluarea activelor pe termen lung ale
întrprinderii sub formă de dividende, dobânzi etc.;
- venituri din activitatea financiară (VAF) – venituri din
transmiterea în posesiunea altor persoane pe un termen mai
mare de un an a activelor nemateriale şi a celor materiale pe
termen lung, a activelor intrate cu titlu gratuit, sub formă de
diferenţe de curs valutar, subvenţii de stat etc.;
- venituri excepţionale (VE) – venituri rezultate din operaţiuni şi
evenimente neordinare, de exemplu, compensaţii primite pentru
recuperarea pierderilor din calamităţi naturale, perturbări
politice etc.:

V = VAO + VAI + VAF + VE, (54)

La rândul său, venitul din activitatea operaţională este

adunat din veniturile din vînzări şi alte venituri operaţionale
(formula 55):

VAO = Vv + AVO, (55)

unde: Vv - venituri din vînzări;
AVO - alte venituri operaţionale.

6.2. Profitul întreprinderii

Aprecierea performanţelor, obţinute de întreprindere, se

efectuează în baza profitului. Profitul este rezultatul final al
activităţii întreprinderii şi caracterizează eficienţa lucrului acesteia.
Capacitatea întreprinderii de a asigura un profit necesar determină
existenţa ei şi depinde mult de activitatea de conducere a
managerilor.
În condiţiile economiei de piaţă apare necesitatea determi-
nării şi evaluării argumentate a rezultatelor financiare ale agenţilor
economici.

123
 Trebuie să distingem următoarele principale tipuri de
profit:
- profitul brut;
- profitul perioadei de gestiune până la impozitare;
- profitul net.
În Raportul privind rezultatele financiare (Anexa 2 la
Raport financiar) veniturile şi cheltuielile se grupează pe tipuri de
activitate:
- operaţională
- de investiţii
- financiară.
Ponderea cea mai mare ocupă rezultatul (profit sau
pierdere) din activitatea operaţională.
Rezultatul din activitatea operaţională (RAO) este compus
din următoarele elemente (formula 56):
- profitul brut (P br);
- alte venituri operaţionale (AVO);
- cheltuieli comerciale (C com);
- cheltuieli generale şi administrative (C adm);
- alte cheltuieli operaţionale (Ca):
RAO = Pbr + AVO – C com – C adm – Ca, (56)
Profitul brut (pierderea globală) – caracterizează nivelul
de depăşire a venitului din vînzări asupra costului acestor vânzări:

Pbr = Vv – C
(rd.010 – rd.020 = rd.030) din A2 la Raport financiar.

Asupra volumului profitului brut influenţează următorii

factori:
- modificarea volumului de vânzări nete;
- modificarea costului vânzărilor nete (nivelului
consumurilor şi cheltuielilor);
- modificarea preţurilor la producţia vândută;

124
 - modificarea structurii şi sortimentului producţiei
vândute.
Modificarea volumului veniturilor din vânzări are o acţiune
directă asupra profitului brut, iar modificarea costului vânzărilor –
acţiune indirectă.
Profitul perioadei de gestiune până la impozitare
(Pp.im.) reprezintă suma rezultatelor din cele trei tipuri de
activităţi şi rezultatul excepţional şi se exprimă prin relaţia (57):

Pp.im. = RAO ± RAI ± RAF ± RE, (57)

Formarea profitului pînă la impozitare este prezentată pe
fig.12.
Exemplu: De analizat structura şi dinamica profitului până la
impozitare pe baza următorului tabel:

Nr. Indicatori Sursa Perioada Perioada Abatere

crt. de precedentă raportată
informa lei % lei % lei %
ţie
1 2 3 4 5 6 7 8 9
1 Rezultatul din rd.080 19527 85,8 28968 88,7 +9441 +2,9
activitatea
operaţională
2 Rezultatul din rd.090 2300 10,2 2682 8,3 +382 -1,9
activitatea de
investiţii
3 Rezultatul din rd.100 920 4,0 986 3,0 +66 -1,0
activitatea
financiară
4 Rezultatul rd.120 - - - - - -
excepţional
5 Profitul perioadei rd.130 22747 100 32636 100 +9889 -
de gestiune până
la impozitare

Din informaţia, prezentată în tabel, rezultă că în perioada

raportată întreprinderea a înregistrat rezultate financiare bune.
Profitul perioadei de gestiune până la impozitare s-a mărit cu 9889
lei sau cu 43,5 % (9889 : 22747 x 100) faţă de perioada precedentă.
125
 PROFITUL PÎNĂ LA IMPOZITARE

Rezultat din activitatea Rezultat din activitatea de Rezultat din activitatea

operaţională investiţii financiară

Vînzările Costul Veniturile Cheltuielile Veniturile Cheltuielile

nete vînzărilor din activităţii de din activităţii
activitatea investiţii activitatea financiare
de investiţii financiară

126
Alte Cheltuieli
venituri comerciale
operaţio-
nale
Cheltuieli
generale şi
administrat
ive

Alte
cheltuieli
Fig.12. Formarea profitului pînă la impozitare
 Ponderea esenţială a revenit profitului din activitatea
operaţională în mărime de 88,7 % în perioada raportată. Mărimea
profitului realizat merită o apreciere pozitivă, deoarece ea asigură
un interval de siguranţă suficient pentru a suporta anumite influenţe
nefavorabile externe cum sunt, de exemplu, majorările de preţuri la
materiile prime, resursele energetice etc.
Creşterea profitului până la impozitare a fost realizată pe
seama celui din activitatea operaţională – 95,5 % sau 9441 lei. Din
aceste considerente managerii întreprinderii trebuie să cunoască
mai profund cauzele care au contribuit la creşterea profitului din
activitatea operaţională.
Exemplu: De analizat acţiunea factorilor asupra
modificării profitului operaţional:

Nr. Indicatori Perioada Perioada Abaterea Influenţa

crt. precedent raportată factorului
ă
1 Profit brut 30913 44784 +13871 +13871
2 Alte vanituri 3644 6985 +3341 +3341
operaţionale
3 Cheltuieli operaţionale 15030 22801 +7771 - 7771
4 Profit din activitatea 19527 28968 +9441 -
operaţională

Se constată că ponderea cea mai mare în creşterea profitului

din activitatea operaţională a avut-o profitul brut (13871 lei), ceea
ce se apreciază ca un factor favorabil, reflectând şi măsurile privind
marketingul.
Pozitiv au influenţat şi sumele altor venituri operaţionale.
Al treilea factor îl reprezintă cheltuielile operaţionale la care s-au
înregistrat supracheltuieli în suma de 7771 lei, ceea ce a redus
profitul operaţional.
În raport cu volumul de vânzări nivelul cheltuielilor
operaţionale de asemenea a înregistrat o creştere de la 21,2 %
(15030:70780x100%) la 26,5 % (22801:86106x100%). Creşterea a
avut loc atât în urma măririi cheltuielilor comerciale, cât şi a
cheltuielilor generale şi administrative. Deci, întreprinderea
127
dispune de rezerve de creştere a profitului în urma unei gestionări
mai eficiente a cheltuielilor operaţionale.
Profitul net se calculează ca diferenţa dintre profitul pînă la
impozitare şi suma impozitului pe venit (conform taxei în vigoare).

6.3. Rentabilitatea

Rentabilitatea reprezintă mărimea relativă a profitului şi

caracterizează profitabilitatea întreprinderii.
Rentabilitatea se calculează ca raportul dintre rezultat
(efect) şi resurse, consumate pentru obţinerea acestui rezultat.
Trebuie să distingem următoarele principale tipuri de
rentabilitate:
a) rentabilitatea vânzărilor – reflectă în ce măsură întreprinderea
este capabilă să obţină profit din activitatea de desfacere, adică
(rd.030:rd.010 din A2). Mărimea acestui indicator trebuie să fie
nu mai mică de 20 %;
b) rentabilitatea activelor –reflectă eficienţa utilizării activelor
indiferent de sursele de formare a lor, adică (rd.130 din A2 :
rd.470 din A1). Indicatorul trebuie să atingă un nivel nu mai
mic de 10 %;
c) rentabilitatea economică – reflectă eficienţa utilizării
mijloacelor materiale şi financiare ale întreprinderii, prevăzute
în vederea desfăşurării activităţii sale (capitalului permanent),
adică rd.130 din A2: (rd.650 + rd.770 din A.1). Indicatorul
trebuie să atingă un nivel de cel puţin 20…25 %;
d) rentabilitatea financiară – reflectă capacitatea întreprin-derii de
a utiliza capitalul propriu, adică (rd.150 din A2 : rd.650 din
A.1). Nivelul acestui indice trebuie să atingă cel puţin 15 %.

128
 III. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

7. Activitatea investiţională la nivel de întreprindere

7.1. Noţiune despre activitatea investiţională a

întreprinderii
Activitatea investiţională cuprinde astfel de elemente
componente ca: elaborarea strategiei investiţionale, elaborarea
proiectului investiţional, determinarea surselor de finanţare a
proiectului, încheierea contractelor de antrepriză, gestiunea
operativă a realizării proiectelor investiţionale.
Prin noţiunea de investiţie în economiea de piaţă se
subînţelege alocarea mijloacelor băneşti într-o afacere cu scopul
atingerii obiectivelor businessului. Cu alte cuvinte, investiţii sunt
toate tipurile de valori materiale şi intelectuale, investite în
obiectele activităţii de antreprenoriat şi alte genuri de activitate, ca
rezultat al cărora se formează profitul sau se realizează anumite
efecte sociale.
Principalele scopuri de investire a capitalului pot fi
clasificate în trei grupe:
1) înnoirea bazei tehnico-materiale (modernizarea
utilajului);
2) sporirea volumului producţiei fizice, lucrărilor,
serviciilor (extinderea întreprinderii);
3) însuşirea noilor tipuri de activităţi (businessul nou).
În teoria şi practica contemporană investiţiile planificate şi
realizate iau forma proiectului de investiţii (Investment project).
Proiectul de investiţii reprezintă prin sine un plan sau
program de alocare a capitalului în scopul obţinerii veniturilor în
viitor sau atingerii altor efecte utile.
În practica contemporană mondială cele mai răspândite
proiecte de investiţii tipice sunt:
- înnoirea utilajului învechit;
129
 - modernizarea utilajului (reutilarea tehnică a
întreprinderii);
- sporirea volumului producţiei fabricate sau extinderea
pieţei serviciilor prestate;
- extinderea întreprinderii în scopul însuşirii noilor
produse;
- proiecte de investiţii cu destinaţia social-ecologică.
În noile condiţii ale economiei de piaţă proiectele de
investiţii sunt orientate spre sporirea gradului de competitivitate a
producţiei pe piaţa mondială, dar nu spre sporirea volumului de
producţie.
O atenţie deosebită trebuie să fie acordată proiectelor
investiţionale în construcţii (P.I.C.) reale, legate de construcţia
obiectivelor noi, modernizarea utilajului, reconstrucţia clădirilor şi
edificiilor existente etc.
Proiectul investiţional în construcţii reprezintă un
document, care argumentează oportunitatea economică şi
posibilităţile financiare ale investirii capitalului în reproducerea
mijloacelor fixe.
La analiza eficienţei proiectului de investiţii şi alegerea
variantei mai convenabile din câteva proiecte alternative este
necesar de analizat multilateral atât cheltuielile investiţionale, cât
şi rezultatele activităţii operaţionale ale întreprinderii până la uzura
morală şi fizică totală a capitalului fix.
Activitatea de investiţii necesită resurse financiare
considerabile. Utilizarea resurselor financiare pentru realizarea
proiectului de investiţii se efectuează numai contra plată indiferent
de sursa mijloacelor financiare.
Plata pentru utilizarea resurselor financiare se efectuează
sub forma dividendelor – proprietarului întreprinderii (acţionarilor),
şi sub forma dobânzilor (adică, taxa procentuală pentru credit
bancar) – creditorilor.
Sursele de formare a resurselor financiare se divizează în 3
grupe, şi anume: proprii, împrumutate şi atrase.

130
 Principalele surse proprii sunt:
a) partea din profitul net căpătat în urma activităţii
economice;
b) uzura mijloacelor fixe, amortizarea activelor nemateriale
pe termen lung (amortismentul acumulat).
Principalele surse împrumutate sunt:
a) împrumuturile bancare pe termen lung şi mijlociu;
b) leasing investiţional prin intermediul căruia se închiriază
utilaje şi maşini moderne, mijloace de transport şi a.;
c) emisie de obligaţiuni.
Principalele surse atrase sunt:
a) capitalul atras prin emiterea şi vânzarea de acţiuni;
b) cotizaţiile investitorilor autohtoni şi străini (capitalul pe
bază de asociere).
Diferenţa principală dintre sursele proprii şi cele
împrumutate constă în faptul că plata dobînzii pentru credit bancar
se efectuează înainte de impozitare, adică se include în costul
vânzărilor, iar plata dividendelor se efectuează din profitul net.
Acest fapt asigură întreprinderii obţinerea unui profit suplimentar
în cazul utilizării surselor împrumutate.
Toate necesităţile investiţionale pot fi divizate în 3 grupe:
2) investiţii directe;
3) investiţii auxiliare (de însoţire);
4) investiţii în investigaţiile şi cercetările ştiinţifice.
Investiţii directe sunt investiţiile în capitalul fix şi circulant:
procurarea şi modernizarea utilajului; construcţia şi reconstrucţia
clădirilor şi edificiilor; procurarea materialelor noi; crearea
rezervelor de producţie; procurarea tehnologiilor noi, licenţelor şi
mărcilor comerciale etc.
Investiţii auxiliare sunt legate de exploatarea întreprinderii:
construcţia drumurilor de acces; crearea infrastructurii sociale;
protecţia mediului ambiant; asigurarea obiectului cu energia
electrică, canalizare etc.

131
 Investiţii în cercetări ştiinţifice – asigură şi însoţesc
proiectul de investiţii: procurarea standurilor, calculatoarelor,
aparatelor de măsurare, întreţinerea laboratoarelor ştiinţifice etc.
Volumul total al investiţiilor necesare pentru realizarea
proiectului de investiţii este suma tuturor cheltuielilor
investiţionale: investiţiilor directe, auxiliare şi investiţiilor pentru
cercetări ştiinţifice.

7.2. Principii de evaluare a eficienţei economice a

investiţiilor

Practica contemporană de evaluare a eficienţei proiectelor

de investiţii se bazează pe următoarele principii de bază:
1. Principiul comparabilităţii cheltuielilor şi veniturilor.
Esenţa acestui principiu constă în faptul, că la evaluarea
oportunităţii (eficienţei) proiectului este necesar de a compara
veniturile viitoare, ca rezultat al activităţii investiţionale, cu
volumul cheltuielilor investiţiionale necesare.
2. Principiul fluxului de mijloace băneşti. Veniturile
viitoare, obţinute în procesul de exploatare a proiectului de
investiţii, reprezintă fluxuri de mijloace băneşti nete (Net Cash
Flows, NCF). Fluxurile de mijloace băneşti nete se formează din
contul sumei profitului net, uzurii fondurilor fixe şi amortizării
activelor nemateriale pe termen lung.
3. Principiul valorii provizorii a mijloacelor băneşti. La
evaluarea proiectului investiţional se ţine cont de valoarea
provizorie a mijloacelor băneşti, atât investite în reproducerea
capitalului fix, cât şi obţinute sub formă de fluxuri de mijloace la
etapa de exploatare a proiectului. Suma cheltuielilor investiţionale
şi suma fluxurilor de mijloace băneşti nete trebuie aduse în
corespundere cu valoarea curentă, adică cea de la începutul etapei
investiţionale a proiectului. Procesul de aducere în corespundere a
viitoarelor încasări băneşti şi plăţi la momentul dat se numeşte
scontare.

132
 4. Principiul alegerii ratei de scont. Procesul de aducere în
corespundere a cheltuielilor investiţionale şi fluxurilor de mijloace
băneşti nete la un interval unic de timp presupune alegerea
întemeiată a ratei de scont (r). Această rată trebuie să ţină cont de
norma minimală a profitului la capitalul investit, la rata inflaţiei şi
la riscuri. Selectarea ratei de scont trebuie să fie diferenţiată în
funcţie de tipul proiectului investiţional.
5. Principiul limitării în timp a proiectului. Durata efectivă
de funcţionare a proiectului unei construcţii noi a obiectelor poate
constitui 50-100 ani. Însă durata de funcţionare a anumitor
elemente ale proiectelor investiţionale, în special, a utilajului, este
mult mai redusă. În scopul sporirii corectitudinii indicatorilor de
prognoză în calcule este raţional de limitat etapa examinată de
exploatare a proiectului. Perioada de analiză poate fi adoptată în
limitele duratei de exploatare a utilajului tehnologic principal (6-10
ani) sau în limitele perioadei de recuperare a proiectului, preferate
pentru investitor (nu mai mult de 10 ani).
6. Principiul evaluării şi scontării valorii de lichidare a
proiectului. După încheierea perioadei de calcul a exploatării
proiectului trebuie să fie evaluată valoarea lui de lichidare la preţuri
de piaţă. Valoarea de lichidare este considerată drept element
component al fluxului de mijloace băneşti nete (NCF), prognozat la
finele fazei de exploatare a proiectului, şi reprezintă încasările
totale de la vinderea convenţională a obiectului. Valoarea de
lichidare, de asemenea, trebuie să fie adusă în corespundere cu
etapa iniţială a procesului de investiţie.

8. Valoarea banilor în timp

8.1. Acţiunea factorului timp asupra investiţiilor

Factorul timpului are o importanţă deosebită pentru sporirea

eficienţei investiţiilor în condiţiile concurenţei de piaţă. Banii au
obţinut o caracteristică nouă, obiectivă, şi anume, valoare în timp.

133
 Esenţa acestui indicator constă în faptul că valoarea banilor
se modifică în timp cu evidenţa normei profitabilităţii pe piaţa
monetară şi pe piaţa hârtiilor de valoare.
Valoarea banilor în timp are două aspecte: primul este legat
de pierderea valorii banilor sub influenţa inflaţiei (devalorizarea
banilor). Orice unitate bănească astăzi este de o valoare mai mare
decât în viitor. Al doilea aspect este legat de rotaţia economică a
mijloacelor băneşti (a capitalului), şi anume: fiecare leu al
investiţiilor, aflându-se în rotaţie economică, periodic trebuie să
asigure obţinerea unui oarecare profit. Adică, investirea banilor
într-o afacere presupune creşterea capitalului în viitor.
Este necesar de menţionat, că fluxurile de numerar apar în
orice moment pe parcursul anului, însă convenţional putem
considera că toate fluxurile de numerar ale perioadei analizate apar
(au loc) la finele perioadei. Evident, aceasta nu corespunde
realităţii, însă, luând în consideraţie perioada îndelungată de
realizare a proiectului, în general, nu duce la greşeli mari la
evaluarea eficienţei investiţiilor.
De regulă, fluxurile mijloacelor băneşti viitoare se
evaluează la momentul iniţial al realizării proiectului de investiţii,
deoarece anume acest stadiu necesită siguranţa maximă în eficienţă
a unui sau altui proiect de investiţii.
La compararea valorii banilor investiţi (fluxul de ieşire) cu
valoarea fluxurilor mijloacelor băneşti viitoare de întrare trebuie să
distingem două noţiuni principale: valoarea viitoare a banilor (FV)
şi valoarea actuală a banilor (PV).
Valoarea viitoare – reprezintă acea sumă a mijloacelor
băneşti, care va fi căpătată peste o anumită perioadă de timp, la
investirea banilor într-o afacere, cu evidenţa ratei de creştere. Acest
proces de creştere a valorii banilor se numeşte metoda procentului
compus sau metoda de fructificare (compounding).
Calculul valorii viitoare se efectuează cu formula (58):

FV = PV · (1 + r)n sau

134
 FV = PV : Kd, (58)

în care: r - rata (taxa) de scont (preţul capitalului);

n – numărul de ordine al intervalului planificat;
Kd – coeficientul de scontare a valorii banilor (59):
1
Kd = , (59)
(1 + r ) n

În Anexa 2 sunt prezentate valorile coeficientului de

scontare a unui leu, căpătat sau transferat la începutul perioadei de
investire.
În Anexa 3 sunt prezentate valorile coeficientului de
scontare a unui leu, căpătat sau transferat la finele perioadei de
investire.
Valoarea actuală a banilor este valoarea fluxurilor de
numerar viitoare, readusă la momentul actual cu evidenţa ratei de
scontare. Acest proces este legat de scădere a valorii şi se numeşte
procesul de discontare a valorii banilor (discounting) (formula 60):

PV = FV : (1 + r)n sau (60)

PV = FV · Kd .

De exemplu: De determinat valoarea actuală a sumei

viitoare de bani (200 dol.) care va fi căpătată peste 5 ani (preţul
capitalului este de 5 %).
PV = 200 : 1,276 = 156,8 dol. (Anexa 2) sau
PV = 200 · 0,784 = 156,8 dol. (Anexa 3) .
Aşa dar, orice suma a mijloacelor băneşti poate fi evaluată
din 2 poziţii: din punct de vedere a valorii viitoare şi valorii
actuale. Aici trebuie de menţionat, că aritmetic valoarea viitoare a
banilor întotdeauna este mai mare decât valoarea actuală.

135
 8.2. Influenţa inflaţiei asupra valorii banilor

La evaluarea valorii banilor în practică este necesar de luat

în consideraţie aşa fenomen ca inflaţia.
La nivelul sporit al inflaţiei preţul resurselor băneşti creşte,
iar puterea de cumpărare a banilor este minimă; în condiţiile
economiei stabile preţul banilor este minim, iar puterea de
cumpărare a banilor este cea mai sporită.
Aşa dar, inflaţia duce la devalorizarea banilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor.
La evaluarea valorii banilor cu evidenţa inflaţiei se folosesc
două noţiuni:
d) valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti;
e) valoarea viitoare reală a mijloacelor băneşti.
Valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti nu ia în
consideraţie modificarea puterii de cumpărare a banilor.
Valoarea viitoare reală a mijloacelor băneşti reprezintă
valoarea banilor cu evidenţa modificării puterii de cumpărare a
banilor sub influenţa inflaţiei.
La estimarea inflaţiei se folosesc doi indicatori de bază:
f) rata inflaţiei (T) – caracterizează nivelul mediu de
supracreştere a preţurilor în perioada examinată;
g) indicele inflaţiei (i): i = 1+T .
Valoarea viitoare reală a banilor (Vvr) se va determina cu
formula (61):

Vvn
Vvr = , (61)
i

în care Vvn – valoarea viitoare nominală a banilor (se presupune că

rata inflaţiei T nu se modifică pe anii perioadei de
analiză); se determină prin metoda procentului
compus:

136
 1
Vvn = PV · (1 + r)n sau Vvn = PV : , (62)
(1 + r) n

Valoarea viitoare reală a banilor cu evidenţa inflaţiei se va

calcula cu formula (63) :

(1 + r ) n
Vvr = Vvn : (1+T)n = PV · , (63)
(1 + T ) n

Adică, valoarea viitoare nominală a mijloacelor băneşti se

reduce sub influenţa inflaţiei în (1+T)n ori (conform reducerii
puterii de cumpărare a banilor).

În cazul general, la analiza corelaţiei dintre rata de

actualizare şi rata inflaţiei sunt posibile următoarele 3 cazuri:
1) r = T - nu are loc creşterea valorii banilor în timp
(dispare sub influenţa inflaţiei);
2) r > T - are loc creşterea valorii banilor în timp;
3) r < T – valoarea viitoare reală a banilor scade, ceea ce
duce la pierderi.

Exemplu: De calculat valoarea viitoare reală a banilor

peste un an cu evidenţa inflaţiei, dacă: valoarea actuală a sumei de
bani PV = 15 mii lei; rata creşterii r = 20 %; rata inflaţiei T =
18,4 %.
Reieşind din formula (63) :
1) Vvn = PV · (1 + r)n = 15 · 1,2 = 18 mii lei
2) Vvr = Vvn : (1 + T)n = 18 : (1,184) = 15,2 mii lei > 15,0
mii lei.
Aşadar, are loc creşterea valorii banilor (capitalului) în timp,
deoarece r > T .

137
 Previziunea ratei inflaţiei este un proces foarte complicat,
care depinde de mulţi factori subiectivi. De aceea, cea mai
răspândită abordare în ţările cu economia nestabilă este următoarea:
valoarea investiţiilor (sau a profitului aşteptat) se recalculează din
valuta naţională în una din cele mai stabile valute după cursul
stabilit la momentul recalculării. În acest caz evaluarea valorii
banilor se efectuează fără evidenţa inflaţiei.

9. Analiza proiectelor de investiţii

Analiza proiectului de investiţii constă din următoarele trei
etape consecutive:
1) determinarea volumului investiţiilor necesare;
2) alegerea şi căutarea surselor de finanţare a investiţiilor;
3) determinarea fluxului net de numerar şi contrapunerea
lui cu cheltuielile investiţionale.

9.1. Metodele de determinare a cheltuielelor investiţionale

Practica recomandă de utilizat câteva abordări metodice

pentru determinarea volumului investiţiilor necesare.
Cea mai exactă este metoda determinării costului de deviz
al proiectului în baza întocmirii documentaţiei de deviz, elaborate
cu ajutorul normelor de deviz contemporane. O astfel de metodă se
numeşte metoda de resurse, care dă posibilitate de a determina cu
mare exactitate, în orice moment, valoarea obiectelor de investiţii
pornind de la preţuri curente la toate tipurile de resurse. Metoda se
utilizează pentru lucrările de construcţii, montaj, de construcţii
speciale şi reparaţii (capitale şi curente).
Metoda de resurse poate fi utilizată la orice fază de
elaborare a documentaţiei de proiect pentru construcţii: studiu de
fezabilitate, proiectul tehnic, detaliile de execuţie, proiectul de
execuţie.

138
 Întocmirea devizelor locale, pe obiect şi a devizului general
prin metoda de resurse cere de la specialişti cu nivelul sporit de
pregătire profesională şi cheltuieli de timp semnificative.
A doua metodă presupune utilizarea obiectelor
reprezentate (analogilor), care conţin informaţia necesară, inclusiv
şi cea despre costul construcţiei. Informaţia existentă trebuie să fie
corectată prin introducerea modificărilor (precizărilor) respective
ce ţin de capacitatea (volumul) obiectului, rata inflaţiei, locul de
construcţie şi alţi factori. Valoarea corectată poate fi considerată
drept cheltuieli investiţionale pentru noul obiect.
Metoda a treia presupune utilizarea indicatorilor comasaţi
ai valorii de bază. Un loc special în sistemul indicatorilor comasaţi
îl ocupă normativele investiţiilor capitale specifice, care sunt
elaborate pentru diverse ramuri economice conform preţurilor şi
condiţiilor anului 1984. Aceste normative pot fi utilizate de
elaboratorii proiectelor cu condiţia corectării lor în corespundere cu
indicii de modificare a valorii diferenţiaţi pe ramiri ale economiei
naţionale: indicele de recalculare a valorii din preţurile anului 1984
în preţurile anului 1991 (Anexa 4), apoi din preţurile anului 1991 în
preţurile curente (la data evaluării proiectului) (Anexa 5).
Pentru determinarea volumului investiţiilor necesare în
preţuri curente este necesar de corectat indicii comasaţi în
corespundere cu indicii de modificare a valorii. Aşa dar, volumul
investiţiilor se va determina conform formulei (64):

I = IS1984 х К1 х К2 х M , (64)

unde: IS1984 – investiţii specifice la o unitate de capacitate a

obiectului (în preţurile a.1984);
К1 - indicele de modificare din preţurile anului 1984 în
preţurile anului 1991;
К2 - indicele de modificare din preţurile anului 1991 în
preţuri curente;
M - capacitatea de producţie a obiectului.

139
 9.2. Pronosticarea elementelor fluxurilor băneşti nete

Fluxurile băneşti nete (Net Cash Flow, NCF) se formează

din contul profitului net (Pnet ) şi uzurii (amortizării, Ua) activelor
de lungă durată:

NCF = Pnet + Ua, (65)

Calculul elementelor componente principale ale NCF se
recomandă de efectuat în următoarea ordine.

1. Calculul profitului net

Profitul net se calculează în modul următor:
1) venitul global potenţial (VGP) – se determină reieşind
din capacitatea de producţie potenţială a întreprinderii (volumul
producţiei, lucrărilor, serviciilor etc.) şi valoarea de piaţă a unităţii
de produs (lucrări, servicii) fără TVA şi se determină cu formula
(66):
VGP = Σ(Q х Pun), (66)
unde: Q – volumul producţiei (lucrărilor, serviciilor) în unităţi
naturale;
Pun - preţul unităţii de producţie;
2) venitul global real (VGR) – ia în consideraţie
neuniformitatea utilizării utilajului (obiectului) după capacitate, în
decursul perioadei de exploatare etc., ceea ce permite de a
determina cu mare exactitate valoarea venitului global.
VGR se determină conform formulei (67):

VGR = VGP х Кut , (67)

unde Кut – valoarea coeficientului, care ia în consideraţie

neuniformitatea utilizării obiectului (exploatării utilajului);
3) profitul din activitatea operaţională (Pop) – se
determină ca diferenţa dintre VGR şi valoarea consumurilor şi
cheltuielilor întreprinderii. Consumurile şi cheltuielile se împart în:

140
variabile şi constante. Calculul lor necesită o bază informaţională
considerabilă, cercetări de marketing, cunoaşterea proceselor
tehnologice de execuţie, legislaţiei în vigoare etc.
Pentru a facilita calculele (în stadiul preliminar) se admite
determinarea profitului din activitatea operaţională reieşind din
nivelul mediu de rentabilitate a vînzărilor pe ramură (68):

Pop = (VGR х R) : 100 , (68)

unde R – nivelul mediu de rentabilitate a vînzărilor pe ramură, % ;

4) profitul net (Pn) - reprezintă prin sine diferenţa dintre
profitul perioadei de gestiune până la impozitare şi suma
impozitului pe venit (formula 69).

Pn = Pop - Iv , (69)

unde: Iv – suma impozitul pe venit.

2. Calculul uzurii mijloacelor fixe

Mijloacele fixe, utilizate în activitatea operaţională a

întreprinderii (firmei) sunt supuse uzurii. Cea mai răspândită
metodă în practică la evaluarea proiectelor de investiţii este metoda
casării liniare.
Uzura se determină prin înmulţirea valorii iniţiale a
mijloacelor fixe la norma stabilită a uzurii (formula 70):

U = (MF · Nuz ) : 100 , (70)

unde: MF – valoarea iniţială a mijloacelor fixe;
Nuz - norma uzurii, stabilită în % la valoarea iniţială a
mijloacelor fixe.
Norma uzurii mijloacelor fixe şi a activelor nemateriale se
stabileşte conform Catalogului /19/.

141
 3. Actualizarea fluxului net de numerar
Actualizarea fluxului net de numerar, adică determinarea
valorilor scontate ale fluxurilor de mijloace băneşti nete se
efectuează conform formulei (60).
Valoarea coeficientului de scontare (Kd) depinde de doi
factori: rata de scont şi perioada de analiză (formula 59).
Rata scontului în general reflectă randamentul minimal
acceptabil pentru investitor al capitalului investit, în cazul
existenţei pe piaţă a domeniilor alternetive accesibile, de orientare
fără risc a investiţiilor. Semnificaţia ratei a scontului rezidă în
măsurarea ritmului de devalorizare în timp a mijloacelor băneşti.
Valoarea ratei de scont poate fi stabilită de investitor, ţinînd
cont de următoarele componente:
- rata de scont fără risc;
- componenta inflaţionistă;
- coeficientul ce ia în considerare gradul de risc
investiţional.
Rata de scont fără risc reprezintă rata reală minimă a
profitului din capitalul investit.
Evidenţa impactului nedeterminării se realizează prin
majorarea valorii ratei de scont fără risc cu valoarea preconizată a
inflaţiei şi a gradului de risc (71):

r = rf + i + rr , (71)

în care: rf - rata de scont fără risc;

i - rata inflaţiei;
rf - gradul de risc.
În calitate de valoare apropiată a ratei de scont pot fi
recomandate:
- rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Republicii Moldova;
- dobînda mediată la creditele bancare pe termen lung;
- valoarea medie ponderată a capitalului investit (Weighted
Average Cost of Capital, WACC).

142
 9.3. Metodele evaluării economice a proiectelor
investiţionale

Pentru evaluarea obiectivă a proiectelor investiţionale

urmează a fi aplicate diverse metode şi procedee. La etapa
preinvestiţională este posibilă utilizarea unei scheme simplificate a
evaluării economice a proiectului. Drept criteriu al unei asemenea
evaluări de pe poziţiile investitorului potenţial se prezintă venitul
net preconizat de la capitalul investit. Proiectul va fi atrăgător
numai în cazul dacă norma venitului corespunde aşteptărilor
investitorului.
Metodele de evaluare a eficienţei economice a proiectului se
divizează în două grupe:
- metode simple (statice);
- metode de scontare.
Metodele simple nu ţin cont de valoarea fluxurilor băneşti
în timp şi se folosesc pentru estimarea prealabilă rapidă la etapa
preinvestiţională a proiectului.
Metodele simple presupun calculul a două elemente
principale:
1. Norma simplă a profitului (Accounting Rate of Return,
ARR) se determină cu formula (72):

NP
ARR = , (72)
IC

unde: NP (Net Profit) – profitul net;

IC (Investment Capital) – volumul investiţiilor.
Indicatorul ARR caracterizează partea cheltuielilor
investiţionale ce se compensează sub formă de profit într-un
interval de timp planificat. În cazul evaluării comparative a
proiectelor alternative se selectează poiectul cu cea mai mare
valoare a ARR.

143
 2. Perioada simplă de recuperare a investiţiilor (Payback
Period, PP) reprezintă intervalul de timp necesar pentru
compensarea completă a cheltuielilor investiţionale iniţiale. Dacă
veniturile sunt repartizate pe ani uniform, PP se calculează prin
împărţirea cheltuielilor unice la mărimea anuală a NCF.
Proiectul se acceptă, dacă perioada lui de recuperare nu
depăşeşte termenul preferenţiat de investitor.
Metodele simple de evaluare nu presupun reglementarea în
timp a încasărilor monetare, însă sunt aplicabile în cadrul analizei
preinvestiţionale pentru selectarea soluţiei preferenţiale.
Metodele de scontare se bazează pe concepţia valorii în
timp a fluxurilor băneşti, legate de investirea pe termen lung a
capitalului, şi fac posibilă o evaluare mai corectă a proiectului.
Evaluarea eficienţei economice a proiectelor de investiţii
prin metoda de scontare constă în determinarea şi analiza
următorilor indicatori:
1. Valoarea netă actualizată;
2. Indicele de profitabiliate;
3. Rata internă de rentabilitate;
4. Perioada actualizată de recuperare a investiţiilor.
1) Valoarea netă actualizată
Valoarea netă actualizată (Net Present Value, NPV) se
numeşte valoarea actualizată a sumelor de bani, care pot fi obţinute
în viitor şi se calculează ca diferenţa dintre costul actualizat al
câştigului şi valoarea actualizată a cheltuielilor pentru realizarea,
exploatarea şi deservirea tehnică a proiectului în decursul
termenului întreg de funcţionare a acestuia.
Cu alte cuvinte, NPV se determină ca diferenţa dintre
valoarea actualizată a fluxului net de numerar cumulativ şi
cheltuielile investiţionale scontate:
n
NPV = åNCFd -åICd , (73)
t =1
unde: ∑NCFd – fluxul net de numerar cumulativ actualizat;

144
 ICd - cheltuielile investiţionale scontate.
Fluxul net de numerar actualizat (NCFd) reprezintă
echivalentul financiar actualizat al sumelor băneşti viitoare
(aşteptate) şi se calculează cu formula (74) :
t
NCF
NCFd = å n , (74)
n =1 (1 + r )
unde: r – rata de scont;
n – numărul intervalului de timp;
t - cantitatea intervalelor.
Este necesar de menţionat, că fluxurile de numerar apar în
orice moment pe parcursul anului, însă, convenţional se consideră
că toate fluxurile de numerar al întreprinderii au loc la finele
perioadei analizate (anului). Desigur aceasta nu corespunde
realităţii, însă, cu evidenţa perioadei îndelungate de realizare a
proiectului, în general, nu duce la greşeli mari la evaluarea
eficienţei investiţiilor.
Este identificat ca rentabil (avantajos) acel proiect de
investiţii, care la rata de actualizare respectivă are valoarea pozitivă
a NPV. La existenţa variantelor alternative cel mai bun proiect se
consideră acel, care are valoarea NPV mai mare.
2) Indicele de profitabilitate (Profitability Index, PI)
Indicele de profitabilitate a investiţiilor se determină
conform formulei (75):
t
NCFd
PI = å , (75)
1 I
Este evident că valoarea PI depinde de valoarea ratei de
actualizare. În urma calculelor pot fi obţinute următoarele cazuri:
1. PI > 1 - proiectul este rentabil;
2. PI = 1 - decizia o ia investitorul;
3. PI < 1 - proiectul trebuie respins.
Cu cât este mai mare valoarea PI , cu atât proiectul este mai
rentabil.

145
3) Rata internă de rentabilitate sau eficienţa limită a capitalului,
(Internal Rate of Return, IRR) reprezintă procentul maxim al
împrumuturilor, pe care proiectul îl poate plăti pentru finanţarea
resurselor lucrând fără profit şi fără pierderi. NPV în acest caz este
egal cu zero. Altfel spus, IRR este acea rată de actualizare, la care
suma fluxurilor de numerar actualizate este egală cu suma
angajamentului de capital. La nivelul IRR se ajunge atunci cînd
NPV = 0 şi deci IRR = r. Din punct de vedere economic, dacă IRR
= r, acest lucru semnifică că proiectul degajă un flux de numerar
(cash flow) egal cu capitalul investit şi că pe durata de viaţă
economică el asigură o rentabilitate anuală de r % a capitalului.
IRR se determină prin metoda grafică şi metoda analitică.
La calculul IRR este raţional de găsit câteva valori ale NPV
la diferite rate de actualizare. Dacă NPV are valoare pozitivă, se
alege rata de actualizare mai mare, iar dacă valoarea NPV este
negativă, atunci se alege rata de actualizare mai mică.
Calculul se repetă până când valoarea NPV îşi schimbă
semnul în opus.
Folosind o valoare pozitivă şi una negativă a NPV, prin
metoda interpolării se poate determina IRR.
a) metoda grafică (fig.13):
NPV

NPV(r1) IRR, %

r, %

r1 r2

NPV (r2)
Fig.13. Determinarea IRR prin metoda grafică
146
 Din câteva proiecte alternative prioritate o are proiectul, la
care valoarea IRR este mai mare.

b) metoda analitică
IRR se determină cu formula (76) :

NPV( r1)
IRR = r1 + ´ (r2 - r1 ) , (76)
NPV( r 1) - NPV( r 2)
unde: r1 - rata de actualizare, la care NPV(r1) > 0, %;
r2 - rata de actualizare, la care NPV(r2) < 0, %.
La alegerea valorilor r1 şi r2 durata intervalului (r1, r2)
trebuie să fie minimă.

4) Perioada actualizată de recuperare a investiţiilor

(Payback Period, PP) este egală cu perioada, în care investiţiile
iniţiale se recuperează totalmente prin fluxul net de numerar
cumulativ actualizat. Perioada de recuperare se calculează în formă
de tabel.
Dacă se analizează o serie de proiecte alternative, selectarea
se face după unul din indicatorii examinaţi, considerat prioritar de
către investitor. Atunci cînd alegerea este dificilă, este preferabil
indicatorul NPV, deoarece acesta caracterizează creşterea posibilă a
potenţialului tehic al întreprinderii.

147
 Bibliografie
1. Hotărîre Guvernului R.M. nr. 743 din 11.06.2002 cu privire
la salarizarea lucrătorilor din unităţile economice cu
autonomie financiară. М.О. nr.79-81 din 20.06.2002.
2. Legea R.M. privind principiile urbanismului şi amenajerii
teritoriului nr.835-XIII din 17.05.96.
3. Legea R.M. salarizării Nr.847-XV din 14.02.2002. M.O.
nr. 50-52 din 11.04.2002.
4. Lege cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar
nr. 355-XVI din 23.12.2005. M.O. nr.35-38 din 03.03.2006.
5. Hotărîre Guvernului R.M. privind majorarea salariilor
angajaţilor din sectorul bugetar. M.O. nr.9-12 din
20.01.2006.
6. SNC 2. Stocuri de mărfuri şi materiale.
7. SNC 3. Componenţa consumurilor şi cheltuielilor
întreprinderii.
8. SNC 5. Prezentarea rapoartelor financiare.
9. SNC 11. Contractele în construcţii.
10. SNC 16. Evidenţa activelor materiale pe termen lung.
11. Экономика строительства. Учебник / Под общ. ред. И.
С. Степанова. – М.: Юрайт-Издат, 2003.
12. Contabilitatea managerială. Ghid practico-didactic. ACAP,
Chişinău, 2000.
13. CP L.01.01-2001. Economia construcţiilor. Instrucţiuni
privind întocmirea devizelor pentru lucrările de construcţii-
montaj prin metoda de resurse. Ediţie oficială, Chişinău,
2001.
14. CP L.01.02-2000. Economia construcţiilor. Instrucţiuni
privind determinarea cheltuielilor de deviz la salarizarea în
construcţii. Ediţie oficială, Chişinău, 2000.
15. CP L.01.03-2000. Economia construcţiilor. Instrucţiuni cu
privire la calcularea cheltuielilor de regie la determinarea
valorii obiectivelor. Ediţie oficială, Chişinău, 2000.

148
16. 10. CP L.01.04-2000. Economia construcţiilor. Instrucţiuni
privind determinarea cheltuielilor de deviz pentru
funcţionarea utilajelor de construcţii. Ediţie oficială,
Chişinău, 2000.
17. 11. CP L.01.05-2001. Economia construcţiilor. Instrucţiuni
privind determinarea valorii beneficiului de deviz la
formarea preţurilor la producţia de construcţii. Ediţie
oficială, Chişinău, 2001.
18. NCM А.07.02-99. Proiectarea construcţiilor. Instrucţiuni cu
privire la procedura de elaborare, avizare, aprobare şi
conţinutul-cadru al documentaţiei de proiect pentru
construcţii.
19. Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale. Aprobat
prin Hotărîrea Guvernului R.M. nr.338 din 21 martie 2003.
M.O. nr.62-66 din 4 aprilie 2003.
20. NCM L.01.07-2005. Regulament privind fundamentarea
proiectelor investiţionale în construcţii. Ediţie oficială,
Chişinău, 2005.
21. Usturoi L. Fezabilitatea economică a investiţiilor. Ciclu de
prelegeri. – Chişinău, 2005.
22. Albu S., Capsîzu V., Albu I. Eficienţa investiţiei. Curs
universitar. – Chişinău, 2005.
23. Ковалев В.В. Методы оценки инвестиционных
проектов. – М.: Финансы и статистика: 1998.
24. Лимитовский М. Основы оценки инвестиционных и
финансовых решений. – М.: «ДеКА»: 1996.
25. Савчук В.П. и др. Анализ и разработка инвестицион-
ных проектов. – Киев, «Абсолют В», «Эльга»: 1999.
26. Usturoi L. Modelul de estimare a potenţialului economico-
financiar al întreprinderii (firmei). Meridian ingineresc Nr.
1, Chişinău, pag.82.85, 2001.
27. Balanuţă V. Analiza gestionară (lucrare didactică şi
practico-aplicativă).–Chişinău, 2003.

149
28. Савицкая Г.В. Анализ хозяйственной деятельности
предприятия. – Минск, 1999.
29. N. Ciornîi, I. Blaj. Economia firmelor contemporane.
Manual universitar. Prut Internaţional. Chişinău, 2003.
30. Vascan G., Şerbănoiu I, Şerbănoiu A. Conceptul de cost
global în construcţii – conţinut şi aplicabilitate,
Conferinţa Tehnico – Ştiinţifică Jubiliară „Tehnologii
moderne în construcţii”, Chişinău, 2000.
31. Cârlan Şt. Economia construcţiilor, Editura “Ch.
Asachi”, Iaşi, 2003.
32. Hagiu V. ş. a. Organizarea şi conducerea producţiei de
construcţii, I.P. Iaşi, 1985.
33. Hagiu V. Managementul execuţiei proiectelor de
construcţii, ed. Dosoftei. Iaşi 2003.

150
 ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

Curs universitar

Elaborat de Liubov Usturoi

Grogore Vascan

Bun de tipar 20.10.06

Formatul hîrtiei 60x84 1/16
Hîrtie ofset. RISO
Tirajul 200 ex.
Coli de tipar 10,3
Comanda

U.T.M., 2004, Chişinău, bd.Ştefan cel Mare, 168.

Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.
2068, Chişinău, str.Studenţilor, 9/9.
163