Subiecte pentru examen

1. Precizaţi în ce constă ambivalenţa conceptului de comunicare.

In general comunicarea reprezinta un transfer de informatii. Dubla dimensiune a comunicarii
provine de la cele doua cuvinte surori, anume comunicare si cuminecare. Acestea explica
ambivalenta comunicarii evidentiind dubla dimensiune, comunitara si sacra.
Axa orizontala are rolul de liant social intre oameni reprezentand transmiterea de informatii.
Axa verticala(cuminecarea) se refera la dorinta crearii unui cod comun intre E si R, respectiv
dorinta impartasirii codului.
2. Care este etimologia cuvântului comunicare?
Se presupune că la temelia formării verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis,-e, al
cărui înţeles era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Acest din urmă cuvânt a dat naştere
unei familii lexicale bogate, din care reţinem adjectivele immunis=”scutit de sarcini, exceptat de
îndeplinirea unei datorii”, communis=”care îşi împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai tîrziu, în
epoca clasică, „ce aparţine mai multora sau tuturora”. Acesta din urmă, prin mijlocirea
derivatului său communicus îl poate explica pe communicare, termen însemnând la început
punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură.
***Sensul sacramental al cuvântului comunicare
O dată cu răspândirea creştinismului s-a conturat sensul sacramental, cuvântul
desemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului
liturgic de mai târziu. Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”
reliefează faptul că românii au păstrat în limba lor înţelesul cultual, ecleziastic al latinescului
communicare, moştenit sub forma cuminecare (a se împărtăşi de la, a se împărtăşi întru ceva).
În acest sens, filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale
sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri”.
3. În ce constă distincţia dintre a auzi şi a asculta?
Aşa cum există confuzia între semnal şi semnificaţie, există şi confuzia între a auzi şi a
asculta. Cel ce aude nu e decât un receptacol pasiv de semnale sonore, pe când ascultătorul le
traduce şi interpretează (proces de decodificare), trăgând şi un folos personal, în măsura în care
integrează informaţiile primite în structura personalităţii proprii. Aşa cum învăţăm să citim şi să
scriem când suntem mici, tot aşa trebuie să învăţăm să ascultăm şi de abia în acest moment
putem afirma că poate avea loc comunicarea.
4. Enumeraţi elementele componente ale procesului de comunicare (modelul lingvistic al
lui Roman Jakobson).
E, R, cod, cotext, canal
Roman Iakobson afirma ca orice act de vorbire reuneste un mesaj si 4 elemente legate de
acesta : emitatorul , receptorul , tema si codul utilizat.

5. Definiţi codul ca parte a procesului de comunicare şi precizaţi de ce codificarea este

considerată o condiţie indispensabilă în procesul de comunicare.
Codul este un sistem de reguli după care semnele se organizează pentru a produce înţelesuri şi
totodată, un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Altfel formulat,
este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se recunoaşte existenţa unei relaţii de tip
funcţional între semnificant şi semnificat. Într-un sens, ideea de cod cade exact pe ideea de semn
lingvistic şi pe cea de limbaj.
Codificarea este o condiţie indispensabilă procesului de comunicare eficientă, în sensul găsirii
acelui limbaj comun necesar evitării entropiei semantice. Pentru a asigura reversibilitatea
 transformării mesaj – semnal, codul va trebuie să fie conceput (de către emiţător) astfel încât
traducerile pe care el le mijloceşte să aibă un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate.
6. Explicați cu ajutorul distincțiilor cod – limbaj, denotație – conotație, limbaj – vorbire
faptul că dialogul dintre doi interlocutori se realizează uneori ca un dialog al surzilor în
planul semanticii.
Totuşi între cod şi limbă nu trebuie să punem semnul egal. Reţinem în acest sens afirmaţiile
lui Pierre Guiraud: „Limba şi codul sunt, şi una şi celălalt, sisteme de convenţii care permit
transformarea unui mesaj; astfel, limba e sistemul de echivalenţe lexicale şi de reguli sintactice
cu ajutorul cărora ideile, gândirea sunt transformate în cuvinte articulate. Dar există între limbă şi
cod o diferenţă fundamentală: convenţiile codului sunt explicite, prestabilite şi imperative; cele
ale limbii sunt implicite, ele se instituie spontan chiar în cursul comunicării. Omul a creat un cod
în vederea comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul e închis
şi încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al utilizatorilor, pe când
limba e deschisă şi repusă în discuţie cu fiecare vorbă nouă.”
Îngroşând liniile, putem vedea în dicţionar expresia unui cod (pact semantic minimal) şi în
limbă, modalitatea practică de utilizare a acestuia în comunicarea interumană.
7. În ce constă caracterul arbitrar al semnului lingvistic şi care sunt consecinţele negative
ale acestuia în procesul de comunicare? Dar cele pozitive?
Caracterul arbitar al semnului lingvistic se refera la faptul ca orice cuvant rostit nu este
altceva decat un semnal, el nu ,, transporta” intelesuri.
Ferdinand de Saussure arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. Între semnul
lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă
(semnificat), nu există relaţie intrinsecă de tip cauza-efect.
Consecinta negativa este aceea ca o dată ajuns la un receptor, cuvantul poate sau nu să
declanşeze în mintea acestuia un înţeles, strict condiţionat însă de cunoaşterea unui cod
anume, în absenţa căruia comunicarea este imposibilă.
8. De ce comunicarea verbală deține o poziție privilegiată față de celelalte forme de
comunicare (paraverbală și nonverbală)?
Comunicarea umană deţine o poziţie privilegiată şi se impune prin caracterul ei
plurivalent şi unitar. Acest tip de comunicare are în primul rând un caracter dialogic, în sensul că
se bazează în mod imperios pe prezenţa unui emiţător uman, care produce mesaje şi le adresează
unui destinatar a cărui existenţă poate fi reală, ipotetică sau chiar imaginară, deci fără
corespondent în realitatea imediată (cazul monologului autoadresat). Angajarea emiţătorului în
dialog cu un interlocutor are loc prin intermediul unor entităţi specifice, care se întrepătrund şi
conlucrează la transmiterea informaţiei în cadrul actului comunicativ: elemente non-verbale,
elemente para-verbale şi limba.
9. Enunţaţi cele cinci baze ale influenţei sau de credibilitate pe care trebuie să le deţină
emiţătorul ca parte a procesului de comunicare.
 puterea recompensatorie(abilitatea de a rasplati);

 puterea coercitiva( R asteapta sa fie pedepsit de E daca nu se conformeaza + aspectul

competentei);

 puterea legitima( cineva are dreptul sa pretinda ascultare);

 puterea referentiala( R se identifica cu E);

  puterea expertului (cunostinte superioare care au impact asupra R).

10. Care este cea mai importantă caracteristică a receptorului vis-a-vis de emițător și
mesajul transmis?

Relaţia personală cu emiţătorul. ?????????

11. Precizaţi întrebările la care trebuie să răspundem atunci când concepem un mesaj.
Un mesaj trebuie să răspundă la trei întrebări principale:

- Care vor fi avantajele destinatarilor comunicării, după ce vor lua cunoştinţă de mesaj
(beneficiu)?
- În virtutea căror raţiuni aceeaşi destinatari vor într-un fel sau altul să-şi modifice
percepţia, opinia sau comportamentul (de ce)?
- Care este tonalitatea sau impresia generală a comunicării (tonalitate)? Este vorba mai
ales de o comunicare foarte oficială, austeră în alegerea cuvintelor şi a vizualului, sau,
dimpotrivă, una foarte ludică cu desene, pictograme şi un mesaj foarte uşor şi agreabil de citit?
12. Precizaţi care sunt cele două bariere în comunicare, cel mai greu de combătut.
- omniprezaneta zgomotului;

- necoincidenta codurilor E si R.

13. Enumeraţi mai multe forme ale comunicării precizând criteriul de clasificare folosit.
In literatura de specialitate exista mai multe criterii de clasificare pentru marea varietate a
formelor de comunicare:
- dupa cod: com verbala 15%, paraverbala 33-35%, nonverbala >50% si mixta;

- dupa statutul interlocutorilor: com orizontala si verticala;

- dupa criteriul partenerilor: com intrapersonala (monolog), interpersonala, de grup mic (pana in
10 pers), de tip public(peste 10 pers);

- dupa mijloacele de comunicare: com directa, indirecta, colectiva si multipla.

14. Enumeraţi care sunt cele patru moduri de comunicare după Bernard Voyenne şi
precizaţi care sunt caracteristicile fundamentale ale comunicării directe.
Dupa Bernard Voyenne exista 4 moduri de comunicare: directa, indirecta, multipla si
colectiva.
Caracteristicile fundamentale ale comunicarii directe sunt:
- comunicarea are loc imediat si reciproc;
- comunicare interpersonala fara intermediari:
- forma de comunicare completa;
- e limitata in spatiu si timp
Transmiterea in lant duce la aparita zvonului (deformarea mesajului).
15. Enumeraţi câteva căi prin care se realizează comunicarea umană non-verbală şi definiţi
gestul în sens larg.
 Comunicarea umana nonverbala se realizeaza prin limbajul gesturilor, privire,
expresiile fetei, comunicare cromatica, limbaj tactil, comunicare umana nearticulata,
limbaj muzical, plastic, cinematografic, pictura, sculptura, arhitectura, muzica.

Gestul reprezinta orice miscare voluntara sau involuntara purtatoare de

semnificatie.

16. La ce se referă proxemica şi care sunt cele patru zone de distanţe interpersonale după
Allan Pease?
Proxemica este o stiinta noua care se refera la modul in care omul percepe si isi
structureza spatiul, aceasta fiind o dovada a faptului ca instictul teritorial este intalnit si la
oameni.
Distantele personale sunt: zona intima(15-46 cm), personala(46cm – 1,22m), sociala(1,22-3,60)
si publica(peste 3,60).
17. Enumeraţi câteva funcţii importante ale comunicării vizuale.
Privirea. Se spune că ochii sunt „oglinda sufletului“. Modul în care privim şisuntem priviţi are legătură cu
nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şiprietenie.
Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva, confirmăm că îi recunoaştem
prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuivaînseamnă dorinţa de a comunica.
O privire directă poate însemna onestitate şi intimi-tate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În
general, o privire insistentă şi continuă deranjează.Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică
lipsa de prietenie.
Mişcarea ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos – tristeţe,modestie, timiditate sau
ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte, sau a nu privipe cineva poate denota lipsa de interes, răceală.
Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau vinovăţie.Pupilele dilatate indică
emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vedereaa ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de
sinceritate. Pupilele se micşorează camanifestare a nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă
anxietate.

1.cererea de informaţie; privirea joacă un rol determinant în realizarea feed-back-ului, ea constituind

principalul mijloc de reglare a interacţiunii;
2.semnalul dat altor persoane că pot vorbi; într-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului următor poate
fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea deic-tică a privirii;
3. indica natura relatiilor interpersonale; orientarea şi durata privirii nu se asociază numai cu interesul sau
cu ostilitatea, ea poate semnala şi existenţa unui raport social de un tipanume;
4.compensarea distanţei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă, într-un loc aglomerat, ne face să
ne simţim mai apropiaţi de el, chiar dacă, practic,rămânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica
spaţială, privirea instaureazăo proxemică vizuală, ce poate intra în contradicţie cu cea dintâi.
5. exprima emotiile;
6. stabileste fluxul informational;

18. Explicați expresia tonul face muzica.

Tonul face muzica = forma e la fel de importantă ca și conținutul.
Se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva.
 Tonul face muzica: tonul este limbajul comun pe care il avem la inceput, cand nu ne convine
ceva tipam, cand vrem sa linistim pe cineva vorbim calm, melodios. Cu ajutorul tonului putem
linisti, incuraja sau certa pe cineva. Tonul este cel mai important instrument in educarea noastra.
19. Precizaţi caracteristicile importante ale comunicării indirecte, consecinţele pozitive ale
scrierii pentru procesul de comunicare.
Caracteristici ale comunicarii inidrecte:
- transmiterea de informatii nedeformate, autentice, obiective in timp si spatiu;
- lipsa de apropiere fizica;
- transmiterea in lant cu posibilitatea declansarii de ecouri;
- raspunsul este lent.

20. Enunţaţi definiţia comunicării publice (Martial Pasquier).

Comunicarea publicã este definitã de Martial Pasquier drept: ansamblul activitãþilor
instituþiilor ºi organizaþiilor publice vizând transmiterea ºi schimbul de informaþii cu scopul
principal de a prezenta ºi explica deciziile ºi acþiunile publice, de a promova legitimitatea, de a
apãra valorile recunoscute ºi de a contribui la menþinerea liantului social
21. Enumeraţi funcţiile centrale și complementare ale comunicării publice.
Funcþii centrale:
Informarea publicului Este vorba despre funcþia cea mai importantã într-o democraþie
ce decurge din principiul publicitãþii
Principiul publicitãþii
Explicarea ºi acompanierea deciziilor
Apãrarea valorilor ºi promovarea de comportamente responsabile
Asigurarea dialogului între instituþii si cetãþeni
Funcþii complementare (se deosebesc de funcþiile centrale întrucât nu se bazeazã pe baze
legale explicite
Primirea
Ascultarea
Promovarea legitimitãþii organizaþiilor ºi a acþiunilor publice
Contribuþia la menþinerea liantului social

22. Enumeraţi principiile comunicării publice.

Identificarea clarã a emiþãtorului
Separarea de mizele electorale sau ale votãrii (principiul neutralitãþii politice)
Continuitatea în comunicare ºi transmiterea informaþiilor în timp util
Transparenþa în finanþare
Absenþa discriminãrii destinatarilor
Un conþinut obiectiv, complet ºi adaptat grupurilor þintã
Comunicare proporþionalã în raport cu obiectivele ºi grupurile þintã
Comunicare axatã pe dialog

23. Enumeraţi tipurile de comunicare publică şi caracterizaţi unul dintre ele.

Comunicarea guvernamentalã (informarea si explicarea deciziilor ºi acþiunilor guvernului)
În þãrile democratice guvernul – conform legilor votate – trebuie sã informeze
populaþia, sã întreþinã dialogul ºi sã motiveze activitãþile sale. In general, comunicarea
 guvernamentalã îndeplineºte patru sarcini a cãror importanþã variazã considerabil de la o þarã la
alta:
 Informarea cu privire la acþiunea guvernului
 A asculta marele public
 Coordonarea activitãþilor de comunicare
 Consilierea serviciilor de comunicare din administraþie
Comunicarea legatã de drepturile si obligaþiile cetãþenilor
Comunicarea – in calitate de instrument al politicilor publice
Comunicarea instituþionalã (nivel al organizaþiei)
Comunicarea cu privire la servicii
Comunicarea de proiect
Comunicarea internã
Comunicarea de crizã

24. Definiţi manipularea şi enumeraţi câteva forme ale ei.

Manipularea este o acţiune de a determina un actor social (o persoană, un grup,
ocolectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele
iniţiatorului. Prin manipulare se înţelege acţiunea de a influenta prin mijloace specifice
opinia publica, astfel încât persoanele manipulate sa aibă impresia ca acţionează conform
ideilor si intereselor proprii.

Forme ale manipularii:

a) manipulare superficială, atunci când vizează atitudini nesemnificative (ex: influenţa

pentru cumpărarea unui produs); 

b) manipulare medie când se referă la atitudinile şi comportamentele sectoriale (ex:

reacţia faţă de o problemă socială, de un partid, o instituţie publică); 

c) manipulare profundă când sunt vizate orientări fundamentale în plan ideologic,

religios, cultural, geo-politic, macro-economic, etnic (ex: manipularea comunistă).

25. Argumentați de ce mass media rămâne o media de bază pentru comunicarea publică.

26. Enumerați instrumentele de lucru cu media.

Formele de contact cu media sunt numeroase (Ruttiman, 2007):
- Comunicatul de presã: text scurt – 1 paginã, informând despre un eveniment,
manifestaþie, decizie, etc. El oferã o informaþie de bazã ce poate suscita
interesul mediei s-o dezvolte.
- Textul de presã: un comunicat - texturã ce dezvoltã informaþia pe 2-3 pagini.
Media vede în acest text esenþialul articolelor ce vor fi publicate.
- Serviciul de presã (de 4-6 ori pe an): trimiterea cu regularitate de comunicate,
texte sau imagini mediei;
- Dosarul de presã: documentaþie pusã la dispoziþia jurnaliºtilor cu ocazia
conferinþei de presã sau altei manifestãri, sau trimiterea acestuia dacã
 jurnaliºtii lipsesc de la eveniment. Dosarul cuprinde texte, expuneri,
comunicat recapitulativ, fotografii, grafice etc.
- Punctul de presã: întâlnire organizatã cu jurnaliºtii invitaþi în numãr limitat
pentru a face sinteza/analiza situaþiei sau rezultatelor recente ºi pentru a
întreþine contacte personalizate.
- Conferinþa de presã: o întâlnire organizatã pentru a informa cu privire la
un subiect de actualitate ºi deschis tuturor jurnaliºtilor;
- Organizarea unei vizite, cãlãtorii de presã: o invitaþie fãcutã jurnaliºtilor
pentru a prezenta o situaþie la locul respectiv ºi pentru ca ei sã poatã întâlni
direct actorii principali/obiectivele vizate.
- Interviurile – tratarea personalizatã a informaþiei cu o serie de
întrebãri-rãspuns retranscrise sau difuzate ca atare în media.
- Articolul
Pentru sectorul public sunt foarte importante douã instrumente, pe care le
detaliem: comunicatul de presã ºi conferinþa de presã.

27. În funcție de ce factori alegeți un suport media pentru a trata un subiect?

- Noutatea ºi originalitatea temei: tema trebuie sã fie perceputã ca nouã de
cãtre media ºi sã aibã o anumitã originalitate;
- Rezonanþã psihologicã: faptele ºi evenimentele care ating persoanele au
aproape mereu o uºã mediaticã mai importantã decât cifrele sau datele tehnice
adesea abstracte pentru multe persoane. Este mai interesant pentru media sã
vorbeascã de ºomaj trecând prin parcursul vieþii unor persoane decât sã
prezinte doar un grafic al curbei ºomajului.
- Proximitate: cu cât informaþia este mai aproape în timp (actualã), în spaþiu
(proximitate fizicã), de mediul privat sau profesional al persoanelor sau de
cotidianul lor, cu atât suporturile media sunt mai interesate de ea.
- Caracterul spectacular al evenimentului: tot ceea ce este spectaculos, fie
cã este vorba despre un act de curaj sau un tragic accident, intereseazã media
ºi audienþa acestora.
- Suivisme: unele dintre sursele de informare ale media sunt alte media. Nu e
rar ca media sã reia ºi aprofundeze informaþiile apãrute deja.
- Posibilitatea de a ilustra evenimentul: cea mai mare parte a subiectelor
trebuie sã poatã fi ilustrate cu ajutorul fotografiilor, imaginilor, documentelor
sau cel puþin reprezentate grafic, statistic cu ajutorul calculatorului
(infografie). Punerea la dispoziþie a unor astfel de documente sau informaþii
creºte ºansa ca media sã dezvolte subiectul.
- Inteligibilitatea: chiar dacã anumite subiecte sunt complexe, e important ca
jurnaliºtii sã poatã înþelege mizele ºi implicaþiile lor.
- Actori cunoscuþi ºi reprezentativi pentru public: informaþia fiind din ce
în ce mai personalizatã, instrumentele media sunt foarte receptive la prezenþa
personalitãþilor politice ºi altor persoane cunoscute de populaþia vizatã.
28. Care sunt factorii de care ține cont mass media atunci când tratează un subiect sau
altul, atunci când creează un produs mediatic („logica jurnalistică”)?
– convorbirile telefonice cu jurnaliştii (iniţiate atât de ei, cât şi de dumneavoastră);
– evenimente cu participarea mass-mediei (lansări, spectacole, recepţii, concursuri, acţiuni
comunitare, etc.);
– participarea la talk show, la radio sau TV;
– întâlniri cu editorii; – publicaţii, buletine informative proprii; şi
– comunicarea electronică (pagina de web, lista de distribuţie prin e-mail)
29. Ce cuprinde planificarea detaliată într-un plan de comunicare.
Planificarea detailatã este faza cea mai complexã ºi tehnicã a strategiei de
comunicare, deoarece în cadrul ei precizãm grupurile þintã vizate, obiectivele de
atins,
concepem ºi explicitãm mesajul, adaptãm instrumentele. Pe aceastã bazã, va fi
elaborat
planul media ºi detaliat bugetul.
30. Enumerați obiectivele comunicării publice vis-a-vis de cele două obiective ale
comunicării în organizația privată.
Fixarea obiectivelor de comunicare poate sã respecte modelul rezumat de
formula AIDA, respectiv: atenþie – interes – dorinþã – acþiune.
Altfel formulat, o comunicare pentru a fi eficientã trebuie mai întâi sã atragã
atenþia
asupra ei (sã se facã vizibilã), apoi sã suscite un interes pentru conþinutul sãu,
înainte
de a provoca o dorinþã. În final, acþiunea sau aspectul comportamental constituie
obiectivul ultim vizat (de cãtre sectorul public).
 Informarea de baza
 Obligatia de a explica si justifica ratiunea unei decizii
 Crearea unui climat de incredere intre polii comunicarii
 Schimbarea e opinie, atitudine, comportament
Organizatia privata
 Capitalul de imagine
 Modificarea de comportament
31. Enumerați criteriile în funcție de care alegem instrumentele de comunicare atunci când
concepem un plan de comunicare.
- Cel mai important criteriu se referã la adecvarea ce trebuie sã existe
între
mesaj ºi suport. Suportul trebuie sã fie capabil (din punct de vedere tehnic)
sã vehiculeze mesajele pe care organizaþia doreºte sã le transmitã. De pildã,
o informaþie simplã precum ora de deschidere a unui serviciu poate fi afiºatã
pe un panou, sau pe site Internet, dar explicarea procesului ce permite
obþinerea unui ajutor social este dificil de sintetizat pe o simplã foaie, prin
urmare apelãm la broºurã, realizãm un ghid (ce poate fi utilizat în cadrul
întrevederilor personale), precum ºi alte suporturi menite sã completeze
informaþia.
- Controlul conþinutului: organizaþiile au posibilitatea de a alege între a
dezvolta ºi a plãti propriul suport, a cumpãra spaþiu disponibil într-un suport
(publicitatea plãtitã) sau de a organiza comunicarea astfel încât însuºi suportul
sã reia informaþia în pãrþile sale redacþionale (articole în media urmate de
comunicate de presã). În acest ultim caz, organizaþia poate controla informaþia
pusã la dispoziþia redacþiei, nu însã ºi felul în care este tratatã aceasta de
cãtre media.
- Audienþa sau capacitatea de a atinge grupurile þintã: este vorba de procentul
persoanelor din grupul þintã ce au pe puþin o ºansã de contact cu suportul
respectiv, pe o perioadã definitã de timp. Atunci când dispunem de listã ºi
adrese ale tuturor persoanelor din grupul ce trebuie atins este destul de uºor
sã le trimitem o broºurã ºi sã avem o audienþã de 100%. Dimpotrivã, când nu
dispunem de o asemenea listã pentru grupul þintã încercãm sã reducem cât
 putem mai mult pierderea difuzãrii.
- Frecvenþa – corespunde numãrului mediu de contacte pe care o persoanã
poate sã le aibã cu un suport într-o perioadã definitã de timp. Anumite mesaje
sunt uºor de înþeles ºi o singurã lecturã sau vedere a acestuia este suficientã.
Invers, este cazul majoritãþii mesajelor ce au nevoie de o repetare frecventã
pentru a putea fi înþelese ºi asimilate. Va fi necesar ca persoanele vizate sã
vadã de mai multe ori acelaºi mesaj pe acelaºi suport sau pe suporturi diferite
(combinaþii de mai multe media, de exemplu, un spot la televiziune, un afiº
pe stradã, o scrisoare la domiciliu).
- Perioadã ºi duratã: momentul în care mesajul este difuzat, astfel încât sã se
asigure continuitatea în difuzare
- Credibilitatea suportului: în comunicare, media sau canalul de transmitere
conteazã adesea tot atât de mult ca sensul sau conþinutul mesajului însuºi.
- Bugetul: resursele financiare de care dispunem, precum ºi resursele de personal
constrâng la rândul lor alegerea instrumentelor. Anumite suporturi de
comunicare precum publicitatea în media clasicã (ziar, radio, televiziune)
necesitã bugete foarte ridicate, datoritã costurilor de producþie a spoturilor,
anunþurilor sau afiºelor ºi mai ales cumpãrãrii spaþiului publicitar corespunzãtor.

32. Evidențiați acele caracteristice ale Internetului care duc la reducerea distanței dintre
administrație și cetățeni.

33. Precizați scopul identității vizuale într-o organizație și enumerați instrumentele cu

ajutorul cărora construim identitatea vizuală.

Scopul identitãþii vizuale este tocmai aceastã necesitate de a fi cunoscut de un

numãr cât mai mare de cetãþeni, cât mai repede posibil. Alãturi de registre de
comunicare cu grad ridicat de vizibilitate (comunicare externã, informare, formare,
campanii de comunicare civicã, calitatea serviciilor, etc.), sau de altele mai puþin
vizibile (cultura organizaþionalã) – identitatea vizualã îºi aduce din ce în ce mai mult
contribuþia la modelarea unei imagini pozitive a instituþiei, imagine, care din
momentul
transmiterii prin diferite suporturi de comunicare (relaþii cu media, publicitate,
relaþii
publice, Internet, etc.) ajunge la ochiul cetãþeanului.

Instrumente de bazã în construirea identitãþii vizuale: numele,

semnãtura, logo-ul, simbolismul literelor, culorilor, carta graficã
Numele de marcã sau sigla (în sectorul public) – este cel sub care instituþia
îºi
desfãºoarã activitatea, sau prin care produsele sau serviciile sunt identificate.
Numele
de marcã trebuie sã facã o primã impresie pozitivã asupra consumatorilor, de aceea
se
recomandã sã fie scurt (11 litere ºi 4 silabe maximum), uºor de pronunþat
ºi de
memorat
 Semnãtura este o frazã cheie (slogan) sau un grup de cuvinte alese
pentru
a defini o organizaþie. Ea încarneazã strategia de marcã ºi exprimã, în câteva
cuvinte,
valorile ºi scopurile mãrcii. În mod deosebit se dovedeºte eficientã atunci când
comunicãm cu privire la o schimbare fundamentalã de strategie.
Logo-ul – carte de identitate vizualã a organizaþiei
Forma logo-ului contureazã instituþia
,,Un logo este un element grafic, un simbol sau un icon, conceput pentru a
reprezenta o organizaþie sau o marcã într-o manierã fidelã, potrivitã personalitãþii
sale, care poate fi recunoscutã imediat de cãtre public
Logoul poate fi:
􀀹 simplu – o tipografiere particularã a literelor
􀀹 expresiv – utilizarea formei geometrice, a unui motiv simbolic, creaþie
originalã.
Traducerea personalitãþii unei organizaþii în termeni grafici trece prin
interpretarea caracterelor/literelor, culorilor ºi a formelor.
Culorile sunt purtãtoare de mesaje ambivalente: nu putem spune de o
anumitã
culoare cã este favorabilã, iar de alta cã-i nefastã. Calitãþile ºi viciile sunt
amestecate
în sânul fiecãreia dintre ele.