Consiliul European

Înființat 1961 (informal)

2009 (oficial)

Tip Președinția colectivă a UE

Președinte Herman Van Rompuy

Sediu Clădirea Justus Lipsius,Bruxelles

Website www.european-council.europa.eu

Consiliul European este o instituție a Uniunii Europene. Este format din liderii de stat sau de
guvern ai statelor membre ale Uniunii, Președintele Comisiei Europene și Președintele
Consiliului European, actualmente Herman Van Rompuy. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe și Politică de Securitate, actualmente Catherine Ashton, participă de asemenea la
întruniri fără drept de vot.[1]

Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă oficială, aceasta este învestit în temeiul
Tratatului de la Lisabona[2], cu definirea "direcțiilor și priorităților politicilor generale" ale
Uniunii. Este organismul strategic al Uniunii (cel care rezolva crizele), acționând ca o președinție
colectivă a UE.[3]

Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și au loc cel puțin de 4
ori pe an, de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul central al Consiliului Uniunii Europene
din Bruxelles.[4][5][6]

Consiliul European a fost înființat ca un organism informal în 1961, a devenit o instituție oficială
a UE în 2009, când Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare.
Istoric

Primul summit al șefilor de stat sau de guvern al statelor UE aveau loc în februarie și iulie 1961 (
în Paris și Bonn). Acestea erau summit-uri informale a liderilor Comunității Europene și au fost
inițiate din cauza resentimentelor președintelui francez Charles de Gaulle față de instituțiile
supranaționale (Comisia Europeană) care dominau procesul de integrare. Primul summit
important a fost ținut după plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde a s-a ajuns la un
acord referitor la admiterea Marii Britanii în Comunitate și inițierea de politici de cooperare în
afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană) ducând integrarea peste obiectivele
economice.[1][7]

Reuniunile au fost formalizate în perioada dintre 1974 și 1988. La reuniunea din decembrie 1974
ținut la Paris, urmând o propunere a președintelui francezValery Giscard d'Estaing s-a convenit
că este necesară o implicare politică în „scaunul gol al crizei” și al problemelor economice.
PrimulConsiliu European, așa cum a devenit cunoscut, a avut loc la Dublin în 10-11 martie 1975
în timpul primei președinții Irlandeze a Consiliului Uniunii Europene. În 1987, Consiliul a fost
inclus în tratate pentru prima dată (Actul Unic European) iar rolul lui a fost definit pentru prima
dată în Tratatul de la Maastricht. La început aveau loc doar două întruniri pe an, în prezent având
loc în medie șase Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles.
Pe lângă întrunirile obișnuite ale Consiliului European, au loc și întruniri extraordinare, ca de
exemplu cel din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns atacurilor de
la 11 septembrie sau întrunirea extraordinară din 2011 pentru a stabili un răspuns la criza
datoriilor suverane.[1][7] Unele dintre întrunirile Consiliului European sunt văzute de unii ca
puncte de cotitură în istoria Uniunii Europene. Ca de exemplu:

Consiliul European a semnat Tratatul de la Lisabona în 2009

Câteva întâlniri ale Consiliului European care au fost considerate de unii ca fiind momente de
răscruce în istoria Uniunii Europene

 1969, Haga: Politica externă și extinderea.

 1974, Paris: Crearea Consiliului
 1985, Milano: Inițierea Conferinței Interguvernamentale ce va duce la Actul Unic
European
 1991, Maastricht: Acordul pentru Tratatul de la Maastricht
 1993, Copenhaga: Definirea Criteriilor de la Copenhaga
 1997, Amsterdam: Acordul pe Tratatul de la Amsterdam
 1998, Bruxelles: Selectarea statelor membre care vor adopta euro
 1999, Koln: Declarația pentru forțele militare[8]
 1999, Tampere: Reforma instituțională
 2000, Lisabona: Strategia Lisabona
 2002, Copenhaga: Acordul privind extinderea din mai 2004
 2007, Lisabona: Acordul pe Tratatul de la Lisabona
 2009, Bruxelles: Numirea Președintelui Consiliului și a Înaltului Reprezentant
 2010, Bruxelles: Facilitatea Financiară Europeană pentru Stabilitate
 2011, Bruxelles: Acordul incipient pentru Pactul Fiscal

Așadar, Consiliul European a existat dinainte de a câștiga statut oficial ca instituție a Uniunii
Europene o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel, articolul 214(2)
din Tratatul de la Maastricht acorda (înainte de a fi amendat de Tratatul de la Lisabona)
„Consiliului, întrunit în formatul șefilor de stat și de guvern și acționând cu o majoritate
calificată numește persoana ce va ocupa funcția de Președinte al Comisiei Europene. Aceasta
fiind prima menționare oficială a Consiliului European în tratate. Articolul 15 din Tratatul pentru
Uniunea Europeană (amendat de Tratatul de la Lisabona) introducând termenul „Consiliul
European ca un substitut al frazei „Întâlnirile Consiliului (Uniunii Europene) în formatul șefilor
de stat și de guvern”, care era folosit în tratate înainte pentru a denumi acest organism.[9]

Tratatul de la Lisabona a acordat Consiliului European personalitate legală și a făcut Consiliul o

instituție distinctă față de (obișnuitul) Consiliu al Uniunii Europene (cunoscut și ca Consiliul de
Miniștri) și a creat funcția permanentă de președinte al Consiliului.[10] Deși Consiliul Uniunii
Europene și-a menținut sistemul de prezidenție rotativă, Consiliul European a creat un nou
sistem de desemnare a unei persoane (fără a fi șef de stat sau de guvern) pentru a îndeplini
funcția de Președinte pentru doi ani și jumătate. Ca urmare a ratificării tratatului în decembrie
2009, Consiliul European la ales pe Primul Ministru belgian, Herman Van Rompuy ca prim
președinte permanent (Van Rompuy și-a dat demisia din funcția de prim-ministru al Belgiei).[11]

Componența și funcțiile

Consiliul European este o instituție oficială a Uniunii Europene, menționat în Tratatul de la

Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se dezvolta”. În
esență, Consiliul definește agenta politică a Uniunii Europene și este considerat de unii ca fiind
motorul integrării europene. Face asta fără a avea puteri formale, ci doar de influența de a fi
compus din liderii naționali. Pe lângă producerea impulsurilor necesare dezvoltării Uniunii,
Consiliul și-a dezvoltat și viitoare roluri, precum „a rezolva problemele nerezolvate în discuții la
nivel inferior”, până la politică externă - acționând în exterior ca „un șef de stat colectiv”,
„ratificând formal documente importante” și „implicându-se în negocierea schimbărilor din
tratate”.[12][7]
Având în vedere că instituțiile sunt compuse din liderii naționali, acesta adună puterea executivă
din statele membre și are așadar o mare influență în domeniile politice ale Uniunii, precum cea a
politicii externe. Exercită de asemenea puterea de desemnare, desemnând președintele
Consiliului,Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe și Politică de Securitate și Președintele Băncii Centrale Europene. Mai mult, Consiliul
European influențează planurile juridice, compoziția comisiei, lucruri referitoare la organizarea
președinției rotative a consiliului, suspendarea drepturilor de membru și schimbarea sistemului
de vot prin Clauza Passerelle. Deși Consiliul European nu are puteri legislative, sub procedura de
urgență, un stat învins la vot în Consiliul de Miniștri poate transmite spre votare legislația către
Consiliul European.[10][13][14] Având putere peste organismele executive supranaționale ale UE,
alături de alte puteri, Consiliul European a fost deschis de unii ca fiind „cea mai mare autoritate”
a Uniunii.

Compoziția

Consiliul European este format din liderii de stat sau de guvern a statelor membre, alături de
Președinte și de Președintele Comisiei (fără drept de vot). De regulă la întâlniri participau si
miniștrii de externe naționali, iar Președintele Comisiei era acompaniat de un alt membru al
Comisiei. Totuși, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, această situație a
încetat, având în vedere că mărimea organismului a devenit destul de mare, o dată cu aderarea
noilor state la Uniune.
Întâlnirile pot include si alți invitați, precum Președintele Băncii Centrale Europene, dacă este
necesar. Secretarul General al Consiliului participă și este responsabil pentru organizarea
ședinței precum și de minuta ședinței. Președintele Parlamentului European participă de
asemenea pentru a acorda discursul de deschidere arătând poziția Parlamentului European înainte
ca dezbaterile să înceapă.

Pe lângă asta, negocierile includ si un număr mare de persoane care „lucrează în spatele scenei”.
Multe dintre aceste persoane, totuși nu pot participa la ședințe, cu excepția a doi delegați pentru
fiecare stat care să transmită mesaje. La apăsarea unui buton, membrii pot chema pentru sfătuire
un Reprezentant Permanent din „Grupul Antici” dintr-o cameră adiacentă. Grupul este format
din diplomați și asistenți care strâng informațiile și solicitările. Sunt necesari de asemenea și
interpreți, având în vedere că membrilor le este permis să vorbească în limba proprie.

Din moment ce compoziția nu este definită precis, unele state au probleme în a decide cine să
participe la ședințe din cauza divizărilor considerabile a puterii executive. Probleme au apărut
înPolonia unde Președintele Poloniei și Primul Ministru al Poloniei erau din diferite partide
politice și avea viziuni diferite asupra politicii externe ca răspuns la criză. A fost și cazul
României care în perioada 2007-2008 au existat disensiuni între Președintele Traian Băsescu și
Primul Ministru Călin Popescu Tăriceanu

Reuniunile Eurozonei
Au avut loc un număr de întâlniri ad-hoc a șefilor de stat sau de guvern ai zonei euro în 2010 și
2011 pentru a dezbate criza debitelor suverane. În octombrie 2011 s-a ajuns la un acord să existe
două întâlniri pe an (plus alte întâlniri dacă este nevoie). Acesta, în mod normal ar trebui să aibă
loc la sfârșitul Consiliului European și în același format (condus de Președintele Consiliului
European și incluzând-ul pe Președintele Comisiei). dar în esență era restricționat la (momentan
17) șefii de stat sau de guvern ai statelor care au moneda euro.

Președintele Consiliului European

Președintele Consiliului European, în acest moment Herman Van Rompuy din Belgia, este ales
pentru un mandat de doi ani și jumătate care poate fi reînnoit o dată. Rolul președintelui
Consiliului nu este echivalentul unui șef de stat ci doar primus inter pares (primul printre egali)
alături de ceilalți șefi de stat europeni. Președintele în funcție are ca principale atribuții pregătirea
și conducerea ședințelor Consiliului și nu are nici o putere executivă alta decât cea de a
reprezenta uneori Uniunea în străinătate. Președintele trebuie să răspundă Parlamentului
European după fiecare întâlnire a Consiliului European.[12]

Funcția a fost creată de Tratatul de la Lisabona și a fost un subiect de dezbatere cu privire la rolul
exact si atribuțiile pe care le va avea.[12] Înainte de Tratatul de la Lisabona, președinția era
exercitată rotativ la fel ca sistemul de prezidenție rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

Membrii
Cu excepția președinților de state, a statelor germanofone și a oficialilor europeni, cei mai mulți
membri ai Consiliului European au titlul sau apelativul de „Prim Ministru” datorită faptului că
democrațiile parlamentare sunt predominante în Europa. Cu toate acestea, în țările lor de origine
pot avea titluri sau apelative informale diferite, ca de exemplu cea de „Președinte al Guvernului”
sau „Ministru de stat”. Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei sunt membrii
ai Consiliului, dar nu au drept de vot. Conform tratatelor, Înaltul Reprezentant participă la
Consiliul European, dar formal nu este un membru și deci nu are drept de vot.