-CURSUL 5-

BALANŢA DE PUTERE ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ

I. Balanţa de putere

În înţelesul dat de Vattel, balanţa de putere este “acel stadiu al afacerilor

internaţionale în care nici o putere nu are o poziţie în care să fie preponderentă,
neputând astfel să impună altor state legea”. Este normal să avem în vedere
puterea militară când ne referim la acest termen, dar se poate vorbi şi de alte
feluri de putere.

Când vorbim despre balanţa de putere, aceasta poate să fie simplă sau
complexă. În primul caz două puteri o formează, iar în cel de-al doilea mai
multe. Balanţa simplă a puterii o întâlnim în cazul luptei între Franţa şi
Spania/Austria habsburgică (secolele al XVI-lea şi al XVII-lea) sau în cel al
luptei dintre SUA şi URSS în timpul Războiului Rece. Balanţa complexă de
putere o întâlnim în cazul Europei în secolul al XVIII-lea, când Franţei şi
Austriei (acum detaşată de Spania) li s-au alăturat alte puteri – Anglia, Rusia şi
Prusia. Este şi situaţia pe care o trăim în prezent, când ne îndepărtăm de o lume
unipolară către una cu mai mulţi centri de putere – Shanghai, Moscova,
Bruxelles, Washington, Tokio, New Delhi.
Este însă de menţionat faptul că nici o dată în istorie balanţa de putere nu
a fost perfect simplă sau perfect complexă. În situaţia balanţei simple de putere,
mediul a fost complicat de existenţa unor alte puteri, care deşi nu aveau o mare
influenţă în afacerile internaţionale, totuşi influenţa lor era mai mare decât zero;
iar situaţia în care exista o balanţă complexă de putre era simplificată de
combinaţiile diplomatice în care intrau statele (înainte de Primul Război mondial
situaţia s-a simplificat prin constituirea Triplei Alianţe şi a Triplei Antante).
Dacă balanţa simplă de putere necesită egalitate de putere, cea complexă
nu. În cazul în care avem de-a face cu trei sau mai multe puteri, dezvoltarea unor
inegalităţi în puterea statelor nu pune neapărat pe cel mai puternic într-o poziţie
de preponderenţă, deoarece ceilalţi au posibilitatea de a-şi combina forţele
împotriva sa.
În cazul balanţei simple de putere singurul mijloc pe care-l are la
dispoziţie una din cele două puteri este de a-şi creşte propria forţă (în secolul al
XVIII-lea creşterea teritoriului şi a populaţiei, în a XIX-lea dezvoltarea
industrială şi organizarea militară, în cel de-al XX-lea tehnologia militară, în cel
de-al XXI-lea puterea soft); în cazul balanţei complexe de putere, alte resurse
sunt la dispoziţia puterilor: exploatarea existenţei altor puteri (prin absorbţia,
împărţirea sau alierea cu ele).

Există balanţă de putere generală – ceea ce presupune absenţa unei puteri

preponderente în întregimea sistemului internaţional – şi balanţă de putere
locală – care operează într-o anumită arie sau segment al sistemului. Dacă ne
gândim la perioada Războiului Rece, în Orientul Mijlociu sau pe subcontinentul
Indian sau în Asia de sud-est, în aceste zone întâlneam balanţe de putere locale;
dacă ne gândim la spaţiul Europei de Est sau la zona Caraibelor, acolo întâlnim
preponderenţă de putere. Dar ambele situaţii le întâlneam în prezenţa la nuvelul
sistemului internaţional a unei balanţe generale de putere.

Există şi balanţe de putere dominante şi balanţe de putere dominante

subordonate. Revenind la perioada Războiului Rece între SUA şi URSS exista o
balanţă dominantă de putere, care domina întreaga lume (era balanţa centrală),
iar balanţele locale îi erau subordonate (ea la influenţa mai mult pe acestea decât
ele o influenţau pe ea). Este de menţionat că balanţa dominantă nu trebuie să se
confunde cu balanţa generală sau echilibrul sistemului în întregime.

Există balanţă de putere care există din punct de vedere subiectiv şi care
există din punct de vedede obiectiv. Un lucru înseamnă că spui că se consideră
că în afacerile internaţionale nu există nici un stat preponderent din punct de
vedere militar; altceva este să spui că nici un stat nu este de fapt preponderent.
În sensul dat de Vattel, balanţa de putere impune să existe o credinţă generală în
ea; nu este suficient ca balanţa să existe obiectiv, ci şi subiectiv. Dacă un stat nu
poate să-şi aroge o victorie sigură asupra altui stat (în cazul unei balanţe simple
de putere), dar există o credinţă generală că o poate face, înseamnă că – în
înţelesul dat de Vattel – acel stat poate să-şi impună legea asupra celui de-al
doilea. Problema menţinerii unei balanţe nu este numai cea a asigurării
existenţei unei balanţe militare; este şi o problemă a asigurării condiţiilor care
susţin existenţa unei credinţe în acea balanţă.

Trebuie să se facă o distincţie între balanţa de putere care apare fortuit şi

cea care este rezultatul unei născociri/invenţii. Prima se naşte fără a se depune
un efort conştient din partea vreunei puteri care o aduce la viaţă. Cea născocită
îşi datorează existenţa efortului şi politicii conştiente a uneia (sau a ambelor)
părţi. Trebuie menţionat faptul că născocirea unei balanţe diferă în funcţie de
faptul că aceasta se face într-un mod liber sau într-un mod determinat. Sunt
gânditori care consideră că la constituirea unei balanţe de putere se recurge în
mod conştient cu scopul de a contrabalansa ameninţarea care izvorăşte din
manifestarea forţei unei alte puteri, acţiune care este însă însoţită de teama că
această acţiune ar fi sortită eşecului, expansiunea Imperiului roman fiind luată ca
şi exemplu (Burke, Gentz). Alţi autori (Rousseau, Toynbee) văd balanţele de
putere ca şi consecinţe ale unor legi istorice legate de provocare şi răspuns, care
indică spre faptul că oridecâte ori o ameninţare la adresa unei balanţe de putere
apare, o tendinţă opusă îşi face apariţia, cu scopul de a supreveghea manifestarea
piuterii ce emană din acel centru de putere.
O balanţă fortuită apare în momentul în care două părţi se luptă cu dorinţa
de a se anihila în totalitate una pe cealaltă şi în acea luptă se ajunge la un
moment dat la un punct în care nu se poate spune despre nici una dintre ele care
a câştigat. Elementul de invenţie presupune că cel puţin una dintre părţi – în loc
să rânvneasă la anihilarea totală a celeilalte – caută să-şi limiteze puterea, ţinând
seama de puterea celeilalte părţi.
Există mai multe tipuri de balanţe de putere născocite: una este cea în care
una dintre cele două părţi are o politică prin care caută să prevină ca cealaltă să
devină preponderentă din punct de vedere militar. O formă mai avansată a
acestei categorii este cea în care există trei părţi participante într-o balanţă, în
care una dintre ele caută să prevină ca nici una din celelalte două să poată obţine
preponderenţa, şi aceasta nu numai prin creşterea capacităţilor sale militare, ci şi
prin apropierea faţă de cea mai slabă dintre cei două puteri – politică cunoscută
şi sub numele de păstrătotul balanţei.
Pasul următor legat de această politică este cel ce priveşte prezervarea
balanţei de putere în sistemul internaţional în întregime. Această politică
presupune abilitatea de a percepe pluralitatea forţelor care interacţionează într-
un cadru ce cuprinde un singur sistem sau câmp de forţe. Ea presupune un
sistem continuu şi universal al diplomaţiei, care furnizează puterilor preocupate
informaţii cu privire la mişcările tuturor statelor membre în sistem, precum şi
mijloacele prin care se poate acţiona asupra lor. Prezervarea balanţei în întreg
sistemul de state îşi are originile în Italia şi s-a răspândit o dată cu răspândirea
ambasadelor permanente.
Dar conceperea unei balanţe de putere poate să se datoreze nu numai
eforturilor şi politicilor conştiente ale anumitor puteri, ci ca urmare a unui scop
conştient urmărit de către întregul sistem de state. Ideea că prezervarea balanţei
de putere în întregul sistem internaţional ar trebui să fie ţelul comun al tuturor
statelor membre în sistem a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea,
ca urmare a coaliţiilor constituite împotriva Franţei lui Ludovic al XIV-lea, şi
care a luat fiinţă prin înserarea unor prevederi specifice acestei politici în
Tratatul de la Utrecht (1713).

II. Funcţiile balanţei de putere

Se spune că prezervarea balanţei de putere a îndeplinit trei funcţii istorice

în sistemul internaţional modern:
a) existenţa unei balanţe generale a puterii în sistemul internaţional a
prevenit apariţia posibilităţii ca sistemul să fie transformat, prin
cucerire, într-un imperiu universal;
b) existenţa unor balanţe locale a asigurat protecţia independenţei statelor
dintr-o anumită arie geografică, împotriva absorbţiei acestora (sau
dominaţiei acestora) de către o putere preponderentă local;
c) atât balanţa generală, cât şi cea locală au asigurat condiţii în care alte
instituţii de care depinde ordinea internaţională au fost capabile să
opereze (diplomaţia, războiul, dreptul internaţional, managementul
marilor puteri).
Dar ideea că balanţa de putere a jucat un rol pozitiv în relaţie cu ordinea
internaţională – astfel născocirea sa fiind un obiectiv valoros sau legitim pentru
aparatul de stat – a făcut obiectul unor critici dure în secolul al XX-lea. În timpul
Primului Război mondial existau voci care susţineau că încercarea de păstrare a
balanţei de putere nu a constituit un element vital al echilibrului, ci o sursă a
dezordinii (războiului).
Dar născocirea unei balanţe de putere nu a avut de a face cu prezervarea
păcii; ci cu prezervarea sistemului de state. Prezervarea balanţei de putere poate
impune recurgerea la război, când acesta este singurul mijloc prin care puterea
unui stat ce tinde să fie dominant poate fi controlată. Astfel, prezervarea păcii
este un obiectiv subordonat celui ce priveşte născocirea unei balanţe de putere.
Iar balanţele care sunt stabile ajută la înlăturarea motivelor de recurgere la
război preventiv.
Principiul prezervării balanţei de putere a operat în favoarea puterilor
mari, şi în defavoarea celor mai neînsemnate; uneori prezervarea balanţei de
putere a însemnat partiţia şi absorbţia statelor mici (este cazul declinului
constant al numărului de state în Europa, începând din anul 1648 şi până în 1914
– principiul compensaţiei fiind luat în calcul când se dorea menţinerea balanţei
de putere).
Sacrificarea unui stat pentru păstrarea balanţei de putere apare ca şi un
principiu brutal, dar funcţia balanţei de putere de a asigura ordinea internaţională
nu este din această cauză mai puţin importantă. Dacă creşterea influenţei unei
puteri mari trebuie făcută pe seama unui stat mic, este mai bine din punctu de
vedere al ordinii internaţionale ca aceasta să aibă loc fără o conflagraţie.
Aici este paradoxul conţinut în principiul balanţei de putere: în timp ce
existenţa balanţei de putere este o condiţie esenţială pentru ca dreptul
internaţional să producă efecte, paşii ce trebuie făcuţi pentru menţinerea
balanţei implică adesea violarea prevederilor dreptului intrernaţional.
Cele mai de bază reguli ale dreptului internaţional – suveranitatea, ne-
intervenţia, imunitatea diplomatică – depind de cât de eficient este principiul
reciprocităţii. De aceea, apare sentimentul că trebuie să existe o anumită
securitate vis-a-vis de observarea regulilor de drept internaţional, care să
izvorească din altă parte decât din speranţa că un stat preponderent se va supune
acestor reguli de bună voie; în acest sens, juristul Oppenhaim afirma că: “primul
şi cel mai important aspect moral ce poate fi dedus din istoria dezvoltării
dreptului naţiunilor este că o lege a naţiunilor poate exista numai dacă există un
echilibru, o balanţă a puterii între membri familiei naţiunilor”.
 Dar în timp ce însăşi existenţa dreptului internaţional ca sistem de reguli
operative depinde de balanţa puterii, prezervarea acesteia impune adesea
încălcarea acestor reguli. Prezervarea balanţei de putere poate impune utilizarea
forţei sau ameninţarea cu recurgerea la utilizarea ei, ca urmare a creşterii puterii
statului împotriva căruia este lansată operaţiunea; intervenţia militară în
afacerile interne ale unui stat, pentru a preveni creşterea puterii unui stat terţ,
chiar dacă acest stat nu a încălcat regulile de drept internaţional – aceste lucruri
aduc în conflict imperativele balanţei de putere cu cele ale dreptului
internaţional. Dar cerinţele pe care le impune ordinea sunt tratate cu prioritate în
relaţie cu cele impuse de dreptul internaţional, care, la rândul lor, au precădere
faţă de cele ce emană din interesele statelor mici şi din dorinţa de a păstra pacea.
Dar întotdeauna un stat preponderent local sau o putere preponderentă
general ar fi o ameninţare la adresa supravieţuirii sistemului de state? În
viziunea lui Kant, statul constituţional – Rechtstaat – care dispune de propriile
instrumente interne de control a puterii şi acest tip de stat este singurul capabil
de virtute internaţională într-un mod în care statul absolutist nu este capabil. El
recomandă formarea unei coaliţii de state de drept, care prin dezvoltare ar putea
ajunge să domine politica internaţională, fără o teamă că aceste state vor face
abuz de putere.
Există doctrine care susţin că obţinerea puterii este preocuparea cea mai
importantă şi comună tuturor statelor, în orice sistem internaţional existând o
tendinţă automată de a balansa puterea unui stat care caută să-şi crească puterea,
dezechilibrând prin aceasta balanţa puterii. Aceasta este o doctrică care are
legătură cu politica de putere; dar statele sunt permanent în dilema următoare:
ele pot să-şi direcţioneze resursele şi energiile pentru a-şi menţine şi extinde
poziţia lor de putere pe glob, sau pot devota aceste resurse şi energii în vederea
realizării altor scopuri.
Sociologia relaţiilor internaţionale
Curs nr. 5
 BALANŢA DE PUTERE ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ

III. Relevanţa balanţei de putere în timpul Războiului Rece

În această perioadă exista o balanţă de putere, care juca acelaşi rol pe care
l-au jucat alte balanţe de-a lungul istoriei. Dar începând cu ultima parte a anilor
50 un alt fenomen începea să se manifeste, făcând din balanţa de putere a acelei
periode o balanţă cu caracteristici cu totul speciale: elementul ce îi dădea
specificitatea era descurajarea nucleară reciprocă. Nici un stat nu avea putere
preponderentă la nivelul întregului sistem internaţional. Dar dacă iniţial această
balanţă era una simplă (SUA şi URSS), mai târziu (anii 70) ea lua tot mai mult
forma unei balanţe complexe, când celor două puteri li se alăturau China,
Japonia şi (potenţial) Europa.
Putrea este greu de cuantificat, şi influenţa care emană dintr-un centru de
putere poate să se manifeste în diferite domenii. A vorbi despre existenţa unei
balanţe de putere complexe între SUA, URSS, China şi Japonia nu înseamnă că
forţa celor patreu state este egală. În cazul unei balanţe simple, echilibrul poate
fi atins numai dacă există o paritate a puterii celor două state, între-un sistem cu
mai mult de trei centre de putere, balanţa poate să se construiască fără a exista o
partiate de putere, deoarece statele au posibilitatea de a-şi combina forţa. Dar nu
toate statele au la îndemână acelaşi tip de putere; jocurile politice au loc la nivel
global în paralel pe mai multe table de şah (pe mai multe niveluri).
Un nivel era cel al descurajării nucleare reciproce (URSS şi SUA fiind
protagoniştii principali, China fiind novice, iar Japonia nu figurează); alt nivel
era cel al forţelr militare convenţionale (URSS şi SUA fiind lideri globali, China
unul regional, iar Japonia jucând un rol minor); alt nivel era cel al afacerilor
financiare şi al comerţului şi investiţiilor internaţionale (SUA şi Japonia fiind cei
mai importanţi actori, URSS având un rol mai puţin important, iar China jucând
un rol extrem de mic); pe tabla de şah a atracţiei ideologice, China era jucătorul
preeminent. Dar jocul care se face pe una din aceste table este influenţat de
modul în care jocul se desfăşoară pe celelalte.
Dar a vorbi despre relaţiile dintre aceste puteri în acea perioadă că erau
influenţate de o balanţă de putere complexă nu a presupus faptul că ele erau
echidistante din punct de vedere politic una faţă de cealaltă, neexistând
mobilitate diplomatică perfectă între ele. Exista o relaxare între SUA şi URSS
şi între SUA şi China, dar nu între aceste două ţări. Japonia a obţinut o anumită
independenţă în relaţia sa cu SUA şi a reuşit să-şi îmbunătţească relaţiile cu
URSS şi China, dar era foarte legată din punct de vedere economic şi strategic
de SUA. Deşi mobilitatea dimplomatică era superioară celei existente în timpul
existenţei balanţei simple de putere, totuşi această mobilitate era limitată, în
special datorită marilor tensiuni care se manifestau între Moscova şi Baijing,
ceea ce excludea o posibilă colaborare între ele.
Acea balanţă era una născocită – SUA, URSS şi China căutând într-un
mod raţional să prevină preponderenţa vreuneia dintre ele (lucru care reise şi din
dorinţa SUA şi URSS de a menţine o balanţă între ele în sfera limitată a armelor
nucleare strategice); SUA şi URSS au dezvoltat anumite regulir comune care
priveau evitarea sau controlul crizelor, precum şi limitarea războiului, dar nu
ecista un sistem de reguli generale care să fie acceptate de către toate cele patru
puteri în aceste domenii. Se poate vedea că exista o balanţă între marile puteri,
dar nu şi un concert al acestora, care să privească managementul acestei balanţe.
Această balanţă complexă a puterii nu se baza pe împărtăşirea unei
culturi comune de către statele puternice care participau în ea; situaţia era cu
totul alta în sistemul internaţional din Europa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-
lea, când menţinerea balanţei şi facilitarea cooperării între puteri era asigurată de
împărtăşirea unei culturi comune, atât în sensul tradiţiei intelectuale, şi a
stocului de idei (care facilitau comunicarea), cât şi în sensul împărtăşirii unor
valori comune, în funcţie de care conflictele de interese puteau fi moderate.
 IV. Descurajarea nucleară reciprocă

Începând cu anii 50 a apărut o altă instituţie (sau qvasi-instituţie) care este

un caz special al balanţei de putere, dar care este totodată diferită de aceasta –
descurajarea nucleară reciprocă.
Descurajarea înseamnă că dacă ţara A descurajează ţara B în a întreprinde
o anumită acţiune, implicaţiile sunt următoarele:
- ţara A îndreaptă o ameninţare către ţara B, prevenind-o că va
întreprinde o acţiune de pedepsire (sau de privare a unor beneficii)
dacă ţara B va urma un anumit curs de acţiune specificat;
- ţara B, în lipsa acelei ameninţări, ar urma acel curs de acţiune;
- ţara B crede că ţara A are capacitatea şi voinţa de a duce la
îndeplinire ameninţarea, şi din această cauză decide că acel nu
este recomandabil să urmărească acel curs de acţiune.
Nu putem vorbi de descurajare dacă aceste trei condiţii nu sunt
îndeplinite simultan.
Descurajarea unui atac posibil a veni din partea unei anumite puteri a fost
întotdeauna unul din obiectivele utilităţii forţelor militare. Dar ceea ce este nou
în era armelor nucleare este faptul că statele posesoare de acest tip de armament
au fost direcţionate să ridice la statut de primă importanţă în politica lor
reticenţa faţă de utilizarea armelor nucleare în război.
Politicile sau strategiile descurajării au evoluat de-a lungul a trei direcţii
distincte:
1) paleta acţiunilor la care se poate recurge cu speranţa de reuşită în
descurajea adversarului;
2) prioritatea acordată descurajării în schema politică;
3) forţa care urmează să producă descurajarea.
 De exemplu. SUA avea ca şi obiective politice descurajarea URSS în a
lansa un atac nuclear asupra sa; descurajarea în a întreprinde orice atac
împortiva sa; descurajarea în a întreprinde un atac nuclear împotriva sa şi a
aliaţilor săi; descurajarea oricărui tip de atac împotriva sa şi a aliaţilor săi.
Această politică lasă să se vadă că există acel contrast între descurajarea finită
şi descurajarea extinsă.
Descurajarea a fost concepută (potrivit Cartei Albe a Apărării din UK –
1957) ca fiind singurul obiect al politicii privind armamentul nuclear (numai
descurajare) sau avea în vedere descurajarea plus apărarea; în anii lui
Secretarului Apărării McNamara, politica era cea a combinaţii între descurajare
şi alte obiective (limitarea pagubelor).
Forţa necesară pentru a obţine descurajarea era văzută nu numai în
termenii armamentului nuclear, ci şi în termenii unei posibile combinaţii a
acestui tip de armament cu cel convenţional; sau ameninţarea cu o singură
lovitură masivă, ori o serie de ameninţări tot mai mari – marea descurajare
(Slessor) versus descurajarea graduală (Buzzard), respectiv răspunsul masiv
(Dullea) versus răspunsul flexibil (McNamara).
Descurajarea reciprocă este acea situaţie în care două sau mai multe
puteri se descurajează una pe cealaltă în a întreprinde o anumită acţiune.

V. Descurajarea nucleară reciprocă şi balanţa de putere

Ideea unei relaţii născocite în privinţa descurajării nucleare reciproce are

puncte comune cu cea a balanţei de putere inventate, dar are şi elemente
specifice.
Relaţia dată de descurajarea nucleară reciprocă între două puteri este
numai o parte a relaţiei date de balanţa de putere între ele, ultima având în
componenţa sa toate elementele puterii naţionale, între care exploatarea forţelor
nucleare este numai o parte. Iar în situaţia în care avem două puteri, dacă una
dintre ele are capacitatea de a executa o lovitură nucleară asupra celei de-a doua,
crearea unei relaţii de descurajare reciprocă este o condiţie necesară pentru
menţinerea balanţei de putere între ele. Deşi nu există o paritate de putere între
UK şi Rusia, respectiv între Franţa şi Rusia în domeniul armelor nucleare şi în
aceste cazuri se poate vorbi de descurajare nucleară.
Dacă avem în vedere două puteri, balanţa de putere între ele necesită
egalitate în privinţa capacităţilor militare, dar relaţia dată de descurajarea
nucleară reciprocă, nu necesită egalitatea forţelor. Ceea ce este necesar pentru a
putea vorbi de descurajare este acel prag mimin pe care trebuie să-l atingă
capacitatea nucleară a unui stat, astfel încât să descurajeze cealaltă putere în a
recurge la un atac nuclear. Un nivel inferior al forţelor nuclerare faţă de acest
nivel ne împiedică să putem vorbi de descurajare, iar un nivel superior este
excesiv în privinţa descurajării. Scopul excesului poate fi căutat în dorinţa de a
extinde descurajarea, astfel încât să se asigure protecţie aliaţilor, sau în dorinţa
de îmbunătăţire a poziţiei diplomatice a ţării în timpul negocierilor. În situaţia în
care avem mai multe centre de putere nucleară suntem în faţa unei situaţii
complexe de descurajare nucleară reciprocă. Apariţia Chinei nucleare deschidea
posibilităţi noi de combinaţie pentru SUA şi China, în relaţia lor cu URSS,
respectiv pentru URSS şi SUA în relaţia lor cu China; mai mult, capacitatea de
descurajare a Occidentului faţă de Moscova ers îmbunătăţită de existenţa a trei
centre nucleare de decizie din Vest – Londra, Paris şi Washington.
Dacă balanţa de putere est în mare parte un fenomen obiectiv, relaţia dată
de descurajarea nucleară reciprocă este un fenomen de natură subiectivă în
esenţă. Situaţia în care avem o balanţă de putere este aceea în care nu există nici
o putere preponderentă (şi nu înseamnă numai credinţa că nu există o putere
preponderentă); descurajarea nucleară reciprocă, spre deosebire de balanţa de
putere, este o stare de spirit – dată de credinţa fiecărei părţi că cealaltă (celelalte)
are (au) capacitatea şi voinţa de a răspunde cu o forţă suficient de puternică. În
cazul a duoă puteri, ele se pot descuraja reciproc în privinţa unui atac nuclear
prin bluff, atât în privinţa voinţei lor, cât şi a capacităţilor de executare a
loviturii. Se poate vedea că voinţa şi capacitatea de răspuns este esenţială pentru
a produce credinţa adversarului în ele.
Balanţa de putere are ca şi funcţii principale prezervarea sistemului
internaţional şi independenţa statelor, prezervarea păcii fiind doar o consecinţă
incidentală; prezervarea descurajării nucleare reciproce are ca şi scop principal
prezervarea păcii nucleare.

VI. Funcţiile descurajării nucleare reciproce

Relaţia ce a emanat din descurajarea nucleară reciprocă ce a existat în

timpul Războiului Rece între SUA şi URSS a servit următoarelor scopuri:
1) a ajutat la prezervarea păcii nucleare – etichetând recurgerea la
utilizarea armelor nucleare ca fiind iraţională ca instrument
politic;
2) a servit prezervării păcii între cele două superputeri, care erau
reticente în a deschide ostilităţi recurgând la armament
convenţional, de teama escaladării conflictului (precum şi pacea
între aliaţii celor două superputeri, datorită constrângerilor
impuse asupra lor de către cele două centre de putere);
3) a contribuit la menţinerea balanţei generale de putere în cadrul
sistemului internaţional, ajutând la stabilizarea balanţei
dominante.

Dar au existat şi anumite limite în cadrul cărora descurajarea nucleară

reciprocă a jucat roluri importante în privinţa prezervării păcii nucleare:
 1) Descurajarea nucleară reciprocă poate face recurgerea deliberată
la utilizarea armamentului nuclear iraţională ca instrument
politic numai atât timp cât ea este stabilă şi persistă. “Balanţa
terorii” există nu numai datorită posesiei armamentului nuclear
de către cele două centre de putere, ci şi posibilităţii de
contraatac. Această balanţă poate fi dezechilibrată dacă se iau în
considerare următoarele posibilităţi:
- obţinerea de sisteme de protecţie a oraşelor şi a populaţiei în faţa unui
atac nuclear de către una sau de către ambele puteri;
- dezvoltarea de către una (sau ambele) părţi a unor mijloace eficiente
prin care să fie distruse capacităţile de atac nuclear a celeilalte părţi,
înainte ca acestea să poată fi utilizate.
2) În timp ce relaţia dată de descurajarea nucleară reciprocă
persistă, făcând iraţională recurgerea la utilizarea armelor
nucleare, există pericolul unui război nuclear datorită unui
accident sau al unui calcul greşit;
3) Descurajarea nucleară reciprocă, chiar dacă face un război
nuclear puţin probabil, nu face nimic pentru a rezolva problema
limitării sau controlului războiului nuclear, dacă acesta a
început;
4) Ideea descurajării nucleare reciproce ca sursă a păcii nucleare
pune ataşează o mare greutate supoziţiei că se aşteaptă ca
oamenii să acţioneze raţional;
5) Dar deşi descurajarea nucleară reciprocă are un rol în
menţinerea păcii nucleare, există totuşi o contradicţie în legătură
cu faptul că securitatea internaţională este îmbunătăţită de
prezenţa armelor nucleare în mâinile ambelor superputeri (dacă
ar fi posibilă o întoarcere în timp – ceea ce este imposibil –
astfel încât să se poată evita dezvoltarea unor capacităţi
 nucleare, securitatea internaţională ar fi mult îmbunătăţită, chiar
dacă aceasta ar însemna că războaiele, deşi mai puţin
catastrofice, ar fi mult mai posibile);
6) Prezervarea descurajării nucleare reciproce obstrucţionează pe
termen lung posibilitaea stabilirii pe baze mai pozitive a unei
ordini internaţionale. Prezervarea acestei stări seamănă cu
starea în care teama este cea care determină statele să-şi
controleze acţiunile – ca în cazul păstrării de ostateci, societatea
civilă a opozantului jucând în acest caz rolul ostatecilor –
reflectând slăbiciunile societăţii internaţionale în privinţa
identificării şi urmăririi unui interes comun.