Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

Cursul 3
Scurtă incursiune în istoria preocupărilor pentru morală (II)

Valorile morale ale creştinismului

Creştinismul a început ca o sectă iudaică în perimetrul Orientului Apropiat la
jumătatea secolului I, primele forme de dezvoltare fiind marcate de activitatea celor 12
apostoli ai lui Isus Christos, în special Petru şi Pavel, urmaţi la conducerea cultului de către
primii episcopi, consideraţi continuatori direcţi ai misiunii de apostolat. Dacă textele Bibliei
afirmă faptul că primii creştini au fost persecutaţi de către autorităţile iudaice (fiind de
menţionat pedeapsa cu moartea la care erau supuşi unii dintre cei mai carismatici membri ai
sectei ca sfântul Ştefan, primul martir creştin – anul 35 – sau Iacob, fiul lui Zebedei) şi că
iudaismul a fost rădăcina din care s-a desprins creştinismul, astăzi există un curent crescând
de opinie în rândul cercetătorilor problemei (ajungându-se chiar la o majoritate de astfel de
idei) care consideră că despărţirea dintre iudaism şi creştinism era mult mai puţin vizibilă în
practica de zi cu zi şi că, deoarece primele secole sunt şi momentul naşterii formei actuale a
iudaismului rabinic, vorbim mai degrabă de o desprindere comună a acestuia şi a
creştinismului din tradiţia antică a iudaismului. În plus, există dovezi clare că această
perioadă este un moment extrem de confuz din punct de vedere confesional, în Orientul
Apropiat coexistând acum mai multe secte iudaice concurente (numărul acestora fiind de
ordinul zecilor).
Primele semne distincte de separare a statutului evreilor şi creştinilor apar în anul 98
când împăratul roman Nerva emite un decret prin care creştinii (asimilaţi până atunci cu
evreii în general) erau scutiţi de plata taxei anuale impuse celor din urmă – Fiscus Iudaicus –
lucru care însemna că creştinii erau acum obligaţi să îşi negocieze cu Roma statutul lor
religios, adică practicarea cultului roman vechi (iudeii, ca religie recunoscută oficial, erau
scutiţi de acest lucru, compensarea fiind tocmai taxa anuală amintită). Inabilitatea de a
negocia, lipsa unui lider carismatic sau chiar lipsa intenţiei de a practica religia romană 1 ori
de a plăti în schimbul nepracticării acesteia a condus la activităţile imperiale de persecuţie
împotriva creştinilor şi la martirizarea acestora. Statutul politic al creştinismului avea să se
schimbe abia în secolul IV, după ce vreme de aproximativ 150 de ani teologii creştini şi

1
Unul din părinţii Bisericii, Tertulian, susţinea, de exemplu, în Apologeticus, că practicanţii creştinismului nu
pot să urmeze ritualurile romane din motive religioase, dar aceasta nu înseamnă că doresc răul Împăratului.
Dimpotrivă, afirma Tertulian, creştinii pot să se roage în felul lor tocmai pentru bunăstarea Împăratului şi
Imperiului Roman.

1
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

apologeţii au produs texte menite să apere credinţa creştină. Astfel, după ce în 301 Armenia
devine prima naţiune care acceptă oficial creştinismul, în februarie 313 împăratul Constantin
I emite edictul de la Milano, act prin care creştinii deveneau o religie tolerată pe cuprinsul
Imperiului Roman, iar în 27 februarie 380 împăratul Teodosie I decreta prin lege creştinismul
ca religie de stat a Imperiului Roman.
Dacă se afirmă de obicei că etica creştină are la bază mesajul Noului Testament spre
deosebire de etica iudaică subliniată în Vechiul Testament, trebuie spus că Noul Testament
este, în esenţă o creaţie oarecum artificială, ulterioară momentelor invocate în el. Astfel,
primele referinţe la sintagma „Nou Testament” par să îi aparţină lui Marcion din Sinope (85-
160, episcop din Asia Minor – Turcia de azi – ajuns ulterior episcop la Roma şi, în final,
excomunicat pentru viziunile sale considerate eretice 2), în perioada în care o serie de texte şi
de compilaţii conţinând aceste texte (scrisori, predici, omilii, evanghelii) circulau în
comunităţile creştine. Prima formă relativ asemănătoare cu cea a canonului Noului Testament
de astăzi, conţinând 27 de cărţi, a fost utilizată de Origen la începutul anilor 200. În fine, în
scrisoarea pascală din 367, Athanasius – episcop de Alexandria – a transmis lista textelor care
aveau să devină canonul oficial neo-testamentar al Bisericii Creştine, acceptat la Conciliul
din Hippo Regius în 393. Cu toate acestea, deşi unanimitatea exista încă din secolul IV,
rezoluţiile finale asupra conţinutului Noului Testament au fost date abia în 1546 (Biserica
Catolică) şi 1672 (Biserica Ortodoxă).
Din punctul de vedere al eticii, putem constata asemenea lui Marcion şi a unei
întregi tradiţii neoficiale de după el că legile impuse prin Vechiul Testament suferă o
transformare radicală în Noul Testament. Textul considerat esenţial pentru doctrina etică
propusă de Isus este capitolul 5 din Evanghelia după Ioan, pasaj care descrie aşa-numita
Predică de pe munte.

1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui

au venit la El.
2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

2
În mod ironic, deşi lui Marcion i se datorează primele încercări de a sistematiza un corp comun al scrierilor
creştine originare, marcionismul – secta pe care o conducea conform propriei sale viziuni asupra lui Isus
Christos (ca fiu al unui Dumnezeu complet diferit de cel din Vechiul Testament) – a fost declarat erezie, iar
Marcion a ajuns să fie considerat „cel mai mare duşman al creştinismului” (Enciclopedia Catolică din 1903)

2
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor
sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa
au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.
13. Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?
De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în
picioare de oameni.
14. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să
se ascundă.
15. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează
tuturor celor din casă.
16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă
faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.
17. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să
stric, ci să împlinesc.
18. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau
o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.
19. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa
aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce
va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.
20. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
21. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide,
vrednic va fi de osândă.

3
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

22. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi

de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de
judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena
focului.
23. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte
că fratele tău are ceva împotriva ta,
24. Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu
fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.
25. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva
pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii
aruncat în temniţă.
26. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de
pe urmă ban.
27. Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".
28. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi
săvârşit adulter cu ea în inima lui.
29. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de
la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât
tot trupul să fie aruncat în gheenă.
30. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la
tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât
tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.
31. S-a zis iarăşi: "Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire".
32. Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de
pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe
cea lăsată săvârşeşte adulter.
33. Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea
Domnului jurămintele tale".
34. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă
este tronul lui Dumnezeu,
35. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe

4
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat,

36. Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb
sau negru.
37. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar
ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.
38. Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".
39. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte
peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
40. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
41. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
42. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute
de la tine, nu întoarce faţa ta.
43. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău".
44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc,
45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară
soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi
şi peste cei nedrepţi.
46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi
vameşii acelaşi lucru?
47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac
şi neamurile acelaşi lucru?
48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit
este.

Dincolo de interpretările teologice aduse „Fericirilor”, se poate afirma că Isus, recapitulând

poruncile lui Dumnezeu date prin Vechiul Testament, le reduce la două porunci esenţiale care
constituie nucleul etic al creştinismului:

5
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

a. iubirea lui Dumnezeu cu inima, sufletul şi mintea (la fel ca în Deuteronom 6:5 „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta”)
b. iubirea aproapelui ca pe sine (la fel ca în Levitic 19:18 „Să nu te răzbuni cu mâna ta şi
să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi”)
În perioada de cristalizare a „filosofiei creştine”, perioada scriitorilor patristici şi imediat
următoare, dezbaterile despre etică au trecut din domeniul pur al filosofiei, aşa cum fusese
cazul în epoca antichităţii clasice, în cel al teologiei. Părinţii Bisericii nu aveau motive să
apeleze la discursul de tip filosofic deoarece, de acum, singura referinţă veridică era Biblia,
iar interpretările filosofice nu îşi mai aveau rolul faţă de acest corp de scrieri. Scriitori
eclesiastici ca Iustin Martirul, Irineu, Tertulian, Clement din Alexandria, Origen, Ambrozie
sau Augustin au folosit, într-adevăr, o parte din moştenirea antică a filosofiei greceşti şi din
iudaismul elenistic, dar au adoptat un punct de vedere exclusiv creştin. Augustin, mai mult
decât oricare altul, a adaptat filosofia antică (platonismul, în mod deosebit) la noile valori ale
creştinismului şi a devenit punctul de referinţă pentru scriitorii creştini de după el şi pentru
Biserică, în general.

Virtuţile în creştinism
Dacă în Antichitate Platon vorbea despre existenţa a patru virtuţi importante,
înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea, iar Cicero le va relua (deşi nu le numeşte ca
atare), Sfântul Ambrozie a fost primul teolog creştin care a folosit sintagma „virtuţi
cardinale”. Ulterior, Sf. Augustin va relua discuţia despre virtuţi în creştinism, aducând toate
cele patru virtuţi cardinale sub spectrul iubirii lui Dumnezeu: „cât despre virtutea care ne
conduce către o viaţă fericită, cred că aceasta nu este altceva decât iubirea perfectă a lui
Dumnezeu […] cumpătarea este iubirea care se dăruie în totalitate aceluia care este iubit,
tăria este iubirea care duce toate lucrurile de dragul celui iubit, dreptatea este iubirea care
slujeşte doar pe cel iubit şi, deci, decide drept, iar prudenţa 3 este iubirea care distinge între
ceea ce o tulbură şi ceea ce o ajută. Iar obiectul iubirii este Dumnezeu. Prin urmare putem
exprima definiţia astfel: cumpătarea este iubirea care se păstrează întreagă şi necoruptă pentru
Dumnezeu, tăria înseamnă să înduri orice pentru Dumnezeu, dreptatea este slujirea lui
3
Deşi astăzi prudenţa are un alt înţeles, în Antichitate şi Evul Mediu un sinonim adecvat pentru „prudentia”
era „înţelepciune”. Provenit prin contractare din latinul providentia, prudentia însemna abilitatea de a te
conduce şi de a te disciplina prin folosirea raţiunii sau abilitatea de a distinge între acţiunile care aduc binele şi
cele vicioase, fiind asociată cu înţelepciunea, cunoaşterea, raţiunea, revelaţia.

6
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

Dumnezeu şi hotărând bine tot ce este spre binele

omului, prudenţa este iubirea care ia deciziile bune
între ceea ce ajută la ajungerea spre Dumnezeu şi ceea
ce încurcă” (Sf. Augustin din Hippo, Despre morala
Bisericii Catolice).
Pe lângă cele patru virtuţi cardinale amintite
mai sus, există alte trei virtuţi numite „teologice”,

inspirate din scrisorile lui Pavel: credinţa, iubirea şi Domenico Zampieri: Fecioară îmblânzind
licornul (frescă, 1602)
iubirea/mila. Într-un poem epic scris de Aurelius
Prudentius în 410, Psihomahia (Lupta pentru suflet), sunt expuse cele şapte virtuţi ale
creştinismului, puse în paralel cu cele şapte păcate mortale. Imensa popularitate a acestei
scrieri pe tot parcursul Evului Mediu, în întreaga Europă occidentală, a ajutat la răspândirea
conceptului de virtute şi la conturarea unei imagini foarte clare despre antiteza moral-imoral
pentru creştini, alegoriile din Psihomahia (probabil cel mai influent exemplu de alegorie în
Evul Mediu) au servit la o anumită standardizare a reprezentărilor picturale ale virtuţilor.

Virtutea Păcatul Înţelesul virtuţii

Un comportament sexual adecvat cu starea
Castitatea Dorinţa trupească fiecăruia, practicarea prieteniei romantice,
abstinenţei
Practicarea auto-controlului, a moderării,
Cumpătarea Îmbuibarea, lăcomia judecarea corectă în paralel a nevoilor
proprii faţă de nevoile celorlalţi
(a nu se confunda cu înţelesul modern al
Caritatea Avariţia, egoismul
carităţii) Generozitate, dăruire de sine, iubire
Tăria, capacitatea de a nu abandona
Hărnicia Lenea eforturile, paza împotriva lenei, păstrarea
convingerilor proprii
Temperarea pornirilor violente, auto-
Răbdarea Mânia controlul, rezolvarea conflictelor cu răbdare
şi spirit pacifist
Prietenie, compasiune, încredere fără
Bunătatea Invidia
prejudecăţi, iubire dezinteresată
Comportament modest, respectuos,
Umilinţa Mândria
asumarea limitelor proprii

În Evul Mediu, odată cu redescoperirea lui Aristotel de către europeni, teologii

scolastici au tras o linie de demarcare şi mai puternică între etica filosofică şi teologia morală,
în favoarea celei din urmă. Albert cel Mare, Toma d’Aquino, Bonaventura sau Duns Scotus

7
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

sunt cei mai cunoscuţi dintre cei care s-au aplecat spre problemele moralităţii, dar
investigându-le din punct de vedere strict religios.
O schimbare treptată de registru se poate constata odată cu fenomenul Renaşterii, dar
mai ales odată cu Reforma (aproximativ sec. XVI). Pe de-o parte, Renaşterea a însemnat
începerea mutării accentului dinspre metafizic şi tradiţia bisericii înspre viaţa concretă a
oamenilor; pe de cealaltă, Reforma lui Luther şi Calvin a condus la sfărâmarea monopolului
catolicismului asupra conştiinţei colective europene şi la instaurarea unei relaţii proprii a
fiecărui individ cu divinitatea, astfel încât normele impuse de Biserica Catolică deveneau
inutile (singura sursă a regulilor era de acum Scriptura şi interpretarea pe care fiecare individ
o dă conţinutului ei). Credinţele fundamentale ale reformatorilor au fost expuse popular sub
forma a cinci sola - formulări apărute chiar în acea perioadă:
a. sola gratia – „numai harul/graţia divină” – mântuirea vine doar prin harul lui
Dumnezeu, ca o favoare a acestuia faţă de păcătos, nu prin acţiunile a păcătosului
de răscumpărare a greşelilor (aşa cum susţinea catolicismul)
b. sola fide – „numai credinţa” – justificarea (declaraţia de nevinovăţie dată de
Dumnezeu în privinţa păcătosului) e primită doar prin credinţa păcătosului şi nu
prin faptele bune făcute de acesta (în teologia clasică protestantă credinţa este cea
care generează automat şi faptele bune)
c. sola Scriptura – „numai Scriptura” – Biblia e singurul cuvânt adevărat al lui
Dumnezeu şi este accesibilă tuturor (cu alte cuvinte, ea este limpede şi se
interpretează singură). Această credinţă se opune clar doctrinei catolice care
susţine că Biblia poate fi interpretată corect doar de Sfânta Tradiţie Apostolică, de
papa, de episcopi sau de conciliile ecumenice.
d. Solus Christus – „numai Christos” – Christos este singurul mediator între
Dumnezeu şi om, nu Fecioara Maria, sfinţii sau preoţii. Nimeni altcineva în afară
de Christos nu poate să conducă omul pe calea mântuirii.
e. Soli Deo Gloria – „glorie numai lui Dumnezeu” – toată lauda i se cuvine doar lui
Dumnezeu, spre deosebire de credinţa catolică după care sfinţii, îngerii, papii sau
ierarhia ecleziastică sunt vrednici de slavă din partea credincioşilor.
Pe parcursul secolelor XVI-XIX au existat anumite tentative din partea filosofiei de a
se reapropia de subiectul eticii, dar fără ca cei care au făcut-o să îşi ducă demersurile până la
capăt. Descartes, Hobbes, Locke, Grotius sau Spinoza sunt toţi filosofi care au abordat
inclusiv subiectul comportamentului moral şi al fundamentelor acestuia, dar fără a se dedica
unui studiu exclusiv pe această temă. În linii mari, putem constata că dacă raţionaliştii (unul

8
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

din marile curente filosofice ale epocii care susţine că omul obţine cunoaşterea pe baza
raţiunii) înclină spre o interpretare oarecum metafizică a eticii, empiriştii (curentul rival în
filosofia epocii, curent care susţinea posibilitatea cunoaşterii doar prin simţuri) tind să vadă
fundamentul comportamentului moral într-o psihologie a individului constrâns să trăiască în
societate prin aşa-numitul contract-social.

Etica deontologică
O revoluţie completă în etică a însemnat contribuţia lui
Immanuel Kant (1724-1804) prin cele trei volume dedicate subiectului
(Bazele metafizicii moravurilor, Critica raţiunii practice şi Metafizica
moravurilor). Spre deosebire de eticile virtuţii (eticile care „prescriu”
un anumit comportament moral prin prisma anumitor virtuţi care
trebuie căutate sau urmărite) sau de cele teleologice (cele în care gradul
de moralitate al unei acţiuni este judecat prin prisma rezultatelor ei),
etica deontologică a lui Kant porneşte de la conceptul de datorie („Pentru ca o voinţă să fie
bună ea trebuie să asculte de sentimentul datoriei”). Formularea principală a eticii kantiene
este imperativul categoric, propoziţia din care pot fi derivate toate celelalte propoziţii ale unui
sistem etic. În lucrările amintite, Kant oferă trei formulări pentru imperativul categoric, după
cum urmează:
a. „Acţionează numai după acea maximă prin care poţi vrea totodată ca ea să devină
o lege universală, fără contradicţii”
b. „Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi a altuia,
în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc”
c. „fiecare fiinţă raţională trebuie să acţioneze ca şi cum ar fi, prin maximele sale, în
orice situaţie, un membru legislator al împărăţiei universale a scopurilor”

Etica utilitaristă
Ultima fază de dezvoltare a istoriei eticii o reprezintă eticile teleologice (sau, în
formularea anglofilă, eticile consecinţionaliste), adică teoriile care susţin că finalităţile
(consecinţele) comportamentului unei persoane sunt criteriul ultim de a le judeca din punct de
vedere moral. Dintre toate variantele de etici teleologice, una dintre cele mai populare s-a
dovedit a fi utilitarismul propus de Jeremy Bentham şi James Stuart Mill. Bentham (1748-
1832) susţine într-un Fragment despre guvernare că „cea mai mare fericire pentru cel mai
mare număr de oameni este măsura dintre bine şi rău”.

9
Dan Pătroc Etică şi deontologie pedagogică Cursul III

După cum afirmam, în eticile teleologice consecinţele acţiunilor sunt privilegiate faţă
de oricare alte consideraţii, dar în afara acestui aspect sunt prea puţine puncte comune între
numeroasele variante ale consecinţionalismului. Cu toate acestea, există cel puţin trei
întrebări esenţiale pe care le adresează fiecare dintre ele:
a. Ce fel de consecinţe pot fi considerate „bune”?
b. Cine este beneficiarul principal al acţiunilor morale?
c. Cum sunt judecate consecinţele şi cine le judecă?

Etica postmodernă
Dincolo de faptul că postmodernismul este un fenomen difuz, abordat din zeci de
direcţii de către teoreticieni fără să i se fi dat o interpretare unanimă, unul din elementele
comune ale definiţiilor şi teoriilor postmodernismului este „asaltul la adresa idealurilor
Iluminismului”. Problema eticii în postmodernism este una relativ dificilă din cel puţin două
motive:
a. Dacă postmodernismul înseamnă demitizarea lumii construite în epoca modernă,
iar etica a fost unul dintre aceste mituri (credinţa că o teorie poate să explice de
ce şi cum oamenii atribuie binele unei acţiuni mai degrabă decât alteia; credinţa
că poate să existe un model care să asigure luarea constantă de hotărâri „bune”),
mai poate fi pusă problema eticii de către postmoderni?
b. Postmodernismul, în esenţa lui, este relativist, anti-valorizant şi anti-tradiţie. În
condiţiile în care etica este o valoare absolută, tradiţională, se pune întrebarea
cum poate exista ceva precum etica postmodernă?

Unul din răspunsurile oferite este acela dat de americanul David Couzens Hoy care
susţine că astăzi problemele etice sunt valabile doar pentru cei „lipsiţi de puteri”, adică pentru
categorii precum cei nenăscuţi, bolnavii terminali, animalele, plantele, sau bolnavii cu
condiţii grave, adică pentru toţi aceia care nu sunt protejaţi în mod expliciţi de legi. Atunci
când una dintre aceste categorii intră sub protecţia legii, ea va ieşi în mod automat din
regimul dezbaterilor etice. Cu alte cuvinte, conform acestui punct de vedere, ceea ce rămâne
din etică în perioada contemporană este doar aplicarea ei specifică: etica aplicată. Dintre
ramurile eticii aplicate trebuie să amintim: bioetica (studiul controverselor etice aduse de
progresele în biologie şi medicină), geoetica (combinaţia dintre ştiinţele pământului şi etică),
etica afacerilor, etica militară, etica cibernetică sau, evident, etica pedagogică.

10