SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

SFÂNTUL GRIGORE TEOLOGUL

SFINȚII
DARUL LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE NOI

COORDONATOR, ABSOLVENT,

Pr.Prof.Dr.Sperlea Mihart Dragoș

Constantin Cristin Alexandru

- CRAIOVA -

2016

Cuprins
1
I.Introducere…………………………………………………………………pag.3

II.Tratarea

1. Sfințenia in Vechiul și Noul Testament…………………….…pag.5

2. Cinstirea sfinților în Biserica Ortodoxă………………….……pag.14

3. Prezența și lucrarea harului divin în moaștele sfinților….……pag.17

III.Concluzii

1. Actualitatea sfinteniei……………………………….…..……pag.21

IV.Bibliografie………………………………………………………..……pag.23

Introducere

2
 Despre sfinți și sfințenie

Din “Vietile sfintilor” a devenit cu totul lămurit că sfinții cunosc întreagă

taină a omului,a tuturor oamenilor,pentru că ei au cunoscut taină Singurului Om
Desăvârșit și prin El au dezlegat în chip desăvârșit și definitiv problemă
omului.Și,în același timp, ei au soluționat prroblema întregii creații. Pentru că, în
esența, toate problemele sunt cuprinse în problemă omului și toate soluțiile în
solutiionarea problemei omului. În afară de Dumnezeu-om și fără de Dumnezeul-
om, omul este întotdeauna un sub-om și neom, adică nu există în sensul esențial al
cuvântului.

Caută să te găsești pe ține însuți în Viețile Sfinților , te vei găsi oricum în

ele. Mai mult, vei găsi acolo și leacurile cu care poți să te vindeci de toate bolile
spirituale și să te faci sănătos pentru totdeauna. Sănătos în amândouă lumile, așa
încât să nu mai poți fi vătămat de nici o moarte. În Viețile Sfinților vei găsi tot ce-
ți trebuie că să trăiești în amândouă lumile, tot ce-ți este necesar ție, omule, care
ești o ființă veșnică ,o ființă divino-umană. 1

În lumea noastră pământească, singură realitate nestricăcioasă, invincibile,

sfântă și nemuritoare este Dumnezeul-om Hristos, același lucru suntem și noi ,
oamenii, dacă suntem cu El. Și suntem cu El și în El, prin Sfintele taine și prin
Sfintele Virtuți. Fără El oamenii sunt niște fantasme , un basm, o umbră, un vis, pe
care-l împrăștie orice păcat , orice moarte, orice diavol.Numai împreună cu El noi,
oamenii, suntem mai puternici decât orice moarte, decât orice păcat, decât orice
diavol.Lucrul acesta îl putem vedea la oricare șanț. În el toate sunt mai puternice
decât diavolul. Pentru că fiecare sfânt “toate în toti” este Hristos și întreagă Lui
realitate, întreagă Lui nemurire, întreagă Lui veșnicie.2

În față noastră se găsesc viețile sfinte ale sfinților care au bineplăcut

înaintea lui Dumnezeu. Sfinții au parcurs cel mai lung drum pe care-l poate face un
om, drumul ce se întinde de la iad până la rai. Sau mai degrabă, unul și mai lung

1
Pr. Mihai-Andrei Aldea, Lumina adevărului,editura christiana, pag.137

2
FILOTEI SINAITUL, Trezia mintii si cerul inimii.Editura Desis,pag.54

3
decât acesta, drumul de la diavol la Dumnezeu; îmbrățișați de Dumnezeul-Om Cel
înviat și înălțat la cer, sfinții au înviat cu El și au fost înălțați la cer împreună cu El.
Mai înainte însă, ei s-au răstignit împreună cu El și s-au făcut asemenea Lui în
moarte. Dar și asemena Lui prin viață pe care a dus-o până la înviere și la inălțare.
În acest fel ei au reînnoit în ei înșiși pe Hristos, au reluat pe învingătorul păcatului,
al morții și al diavolului. Au reînnoit în ei pe Dumnezeul-Om, s-au “inhristizat” și
s-au “hristificat” . Așa încât au izbutit să realizeze scopul pe care Dumnezeu l-a
pus existenței umane, au devenit “dumnezei după har” , “dumnezeu-oameni după
har” și “hristosi după har”, așa cum atât de expresiv proclamă Sfântul Simeon Noul
Teolog.

Viețile Sfinților arată lămurit și dovedesc că fiecare sfânt este un Hristos

reînnoit. Această este în mod real fiecare creștin, dar “dupa măsură credinței
lui”(Romani 12,3). Întreagă viață a Bisericii, toate slujbele ei zilnice, nu sunt nimic
altceva decât această continuă invitație să reînnoim și noi viață lui Hristos,
împreună cu sfântul pe care-l sărbătorim în ziua respectivă, trăind în rugăciune și
har, viețuind întreagă viață și faptele sfinților, așa cum aceia au trăit viață și faptele
lui Hristos.”Fiti imitatori ai mei, cum eu sunt al lui Iisus Hristos.”(I Corinteni 11,
1, 4, 16),acest lucru fiind mărturisit de către Sfântul Apostol Pavel, deoarece toată
lumea este chemată la viață sfântă. Dar viață cea sfântă nu o putem trăi singuri, ci
întotdeauna împreună “cu toți sfintii”, cu ajutorul și sub călăuzirea lor, prin
mijlocirea Sfintelor Taine și a sfintelor Virtuți în biserică. Sfântul ierarh Nifon
spune: “ Până la sfârșitul lumii, nu vor lipsi drepții Domnului, după cum nici
lucrătorii satanei nu vor lipsi. În zilele acelea de pe urmă însă, adevărații slujitori ai
lui Hristos se vor ascunde de oameni și chiar dacă nu vor face semne și minuni că
astăzi, vor călători necontenit cu toată smerenia.Aceștia vor fi în împărăția lui
Dumnezeu mai mari decât părinții făcători de minuni.”3

Sfințenia in Vechiul și Noul Testament

Termenii de "sfânt" și "sfințenie" sunt cei mai frecvent întâlniți în cărțile

Sfintei Scripturi. Asfel sfințenia este trăsătură cea mai caracteristică lui Dumnezeu,
3
Viata si invataturile Sfantului Ierarh Nifon, Editura Ortodoxia, pag. 78
4
așa cum se desprinde din textul sfânt al Vechiului și Noului Testament. Sfințenia
desemnează esența sacrului și în același timp lipsă absolută de orice impuritate.
Autorul textului sacru îl prezintă că sfânt prin excelentă doar pe Dumnezeu care
este infinit separat de tot ceea ce este comun, necurat sau profan (Isaia 40, 25). Ce
este însă sfințenia în șine este aproape imposibil de definit căci omul nu o poate
percepe cu simțurile sale și nici exprimă prin cuvânt. Cel mult poate sesiza doar
manifestările Sale în lume și această numai în măsură în care sfințenia însăși se
face cunoscută. 4

Fiind legată de Dumnezeu, se înțelege că omul nu poate contemplă direct

ceea ce este caracteristic Ființei Sale, care rămâne inaccesibilă pentru om, fără
numai dacă El însuși se lasă contemplat sub o formă vizibilă și ce se adaptează în
același timp posibilităților omenești de înțelegere.

Dumnezeu față de poporul ales. Din experiența întâlnirii poporului Israel cu

Dumnezeu înțelegem că sfințenia este deschisă comuniunii cu lumea, fiind ea
însăși inițiatoarea și susținătoarea acestei comuniuni. Dumnezeu Cel Sfânt apare nu
numai că sfintitorul, adică "Cel ce sfințește" (Levitic 20, 7-8), dar și revelatorul
propriei Sale sfințenii.

Încheierea legământului lui Dumnezeu cu Avraam (Facerea 15, 18)

constituie începutul reluării, exclusiv din inițiativă divină, a comuniunii cu omul,
comuniune întreruptă brusc din greșeală omului și cu concursul diavolului (Facerea
3, 6-10).

Deși a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că

urmare"înrudit cu Dumnezeu, în sensul că incearcă a menține o relație vie cu El",
totuși existența lui se derulează sub urmările păcatului (Facerea 3) care a lăsat o
amprentă de neinlăturat asupra sufletului său. Pentru că Sfințenia este unul din
atributele morale ale lui Dumnezeu care s-a arătat lumii aducând-o la existența și
de care nu se depărtează definitiv, deși lumea, omul în general, în virtutea libertății
sale poate să se închidă sfințeniei divine, așa cum a și început de fapt prin
săvârșirea păcatului neascultării în grădină edenului.

4
Pr. Mihai-Andrei Aldea, Lumina adevărului,editura Christiana, pag .143

5
 Din iubire nemărginita față de om, sfințenia lui Dumnezeu se revelează acestuia
prin neîncetatele sale acțiuni iubitoare așa cum arată psalmistul cînd zice-"Bun este
Domnul cu toți și îndurările Lui peste toate lucrurile Lui" (Psalm 144, 9).
Revelarea sfințeniei lui Dumnezeu în lume, în sensul începutului reluării raportului
cu această, aghiografii Vechiului Testament îl fixează odată cu încheierea
legământului cu Avraam (Facerea 15, 18), continuat prin chemarea lui Moise
(Ieșirea 3, 4), precum și prin legământul cu poporul evreu ieșit din Egipt (Ieșirea
19). În urmă încheierii legământului cu israeliții, Dumnezeu devine pentru om o
realitate personală, care are o față și un nume-"Eu sunt Cel ce sunt" (Ieșirea 3, 14).5

Pe măsură ce Dumnezeu intră în comuniune cu omul comunicandu-i

sfințenia Sa, omul își dă tot mai mult seamă că sfințenia rămâne ceva cu totul
inexprimabil și în același timp de neînțeles, că ceva de alt ordin, "cu totul altfel".
Deși înfricoșătoare, experiență duhovnicească a întâlnirii credinciosului cu
Dumnezeu îi descoperă faptul că El este o Persoană care-l poate face părtaș la
sfințenie. Chiar dacă și cei mai curați dintre muritori în față lui Dumnezeu își pierd
îndrăzneală și se simț cu totul stingheriți că înaintea unei existențe de altă natură
cecat lumea profana, aceștia încearcă totuși dorință de a rămîne cât mai mult
înaintea prezenței divine. Evidente sentimente de teamă, dar și de exaltare însoțesc
aproape toate experiențele religioase ale sfinților. "Cel care are înlăuntrul lui
lumina Duhului Sfânt-zice Sfântul Simeon Noul Teolog-neputînd a o privi, cade cu
față la pământ și strigă cu spaimă și cu frică multă, că unul ce a văzut și a păzit un
lucru mai presus de fire, de cuvânt și de înțelegere.6 El este asemenea unui om
căruia i s-au aprins toate mădularele de un foc, în care arzând și neputând răbda
căldură văpăii, este că unul ce a ieșit din sine". Nichita Sthethatul ne descrie astfel
una din experiențele extatice ale acestui sfânt; "Într-o noapte când el (Simeon) era
în rugăciune și când inteligența sa purificata era unită cu inteligența primară, văzu
o lumina din înălțimea cerurilor aruncând strălucirile ei asupra sa, lumina pură și
nemărginita, luminând totul și producând strălucire, o iluminație asemenea zilei.
Iluminat și el de asemenea de ea, i se părea că întreagă casă, împreună cu chilia în
care se află dispăruse și se prefăcuse într-o clipă în neant; că el însuși fusese răpit
în văzduh și uitase cu totul de corpul sau în starea această, după cum spunea el, și o
spunea confidenților săi, se umplu atunci de o mare bucurie și fu inundat de lacrimi
5
Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de misiune ortodoxa Bucuresti-2008

6
Preot Profesor Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea Ortodoxa...p. 110.
6
calde, uimit în față unei asemenea eveniment minunat, căci nu era inițiat în astfel
de revelatiuni, strigă cu voce înaltă fără a obosi; "Doamne miluiește-mă"!, cum își
dădu seamă după această experiență, căci chiar în clipa aceea, el nu știa deloc că
vocea să grăia, sau că vorbele sale sunt auzite din afară. În această lumina deci, eu
am primit puterea de a vedea, și iată că-mi apare către înălțimile cerului un fel de
nor foarte luminos, fără forme și contur și plin de inefabilă slavă a lui Dumnezeu.
Din acea clipa el și-a simțit corpul subtil și ușor, că și spiritual, și acest sentiment
stărui multă vreme".7

Fiind ceva care depășește ordinea naturală a lumii noastre, chiar și cei mai
curați dintre muritori se cutremură înaintea sfințeniei lui Dumnezeu și își pierd cu
totul îndrăzneală. Astfel, într-o stare cu totul deosebită a fost și proorocul Daniel
care relatează una din experiențele sale religioase zicând; "Pentru acestea, eu,
Daniel am fost tulburat cu Duhul meu și vedeniile pe care le-am văzut mă
înspăimântau" (cap. 7, 15). Și tot el adaugă; "Atunci eu am rămas singur și am
văzut această mare vedenie și n-a rămas în mine putere, față mea și-a schimbat
înfățișarea, stricându-se și nu mai aveam vlagă" (cap. 10, 8). Chiar și Heruvimii și
Serafimii, care prin calitatea slujirii lor sunt mereu în preajmă scaunului slavei
divine, se simț nevrednici de a-l privi pe Dumnezeu în față. Cu atât mai mult omul
care în momentul revelarii sfințeniei divine, se simte mereu îngrozit și își teme
propria existentă. Astfel un real sentiment de teamă încearcă patriarhul Iacob în
drum spre Mesopotamia. Poposind la Betel, unde a avut o revelație zice; "Cât de
înfricoșător este locul acesta! Acesta nu este altă fără numai casă lui Dumnezeu
(Facerea 28, 17). Mai târziu Moise copleșit și el de teamă caută să-și ascundă față,
că "de altfel și Sfântul Ilie (Ieșire 3, 6, 33; 33, 16; III Regi 19, 13), iar Daniel cade
cu față la pământ (cap. 10, 8-9). Reacțiile diverse ale umanului în fața divinului
dovedesc faptul că omul își da seamă de distanță infinită care-l separă de
Dumnezeu Cel sfânt. El este pe deplin conștient, că distanță dintre om-creatură și
Dumnezeu-Creatorul, este și de natură morală, în sensul că "Dumnezeu este însuși
binele absolut în față căruia cele pământești sunt imperfecte și relative". Între
sfințenia lui Dumnezeu cel Sfânt și micimea propriei sale existențe, "omul vede o
diferență covârșitoare și se recunoaște pe șine nedemn de a intră în legătură cu Cel
de trei ori sfânt (Isaia 6).8
7
In duhul credintei si al evlaviei ortodoxe, Pr.Vasile Prescure, Editura MITROPOLIA OLTENIEI,pag.81

8
Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de misiune ortodoxa Bucuresti-2008,Vechiul Testament
7
 Din experiența chemării la misiune a profetului Isaia se vede că există în
sfințenie un aspect de inaccesibilitate, ceva de neapropiat și de neatins de omul
care s-a născut în păcat. Când profetul exclamă; "sunt om cu buze necurate", vrea
să spună că prin demnitatea Sa inaccesibilă, prin perfecțiunea și absența oricărei
pete de necurăție morală, Dumnezeu transcende ontologic tot ceea ce este uman și
creat". Pentru a arăta raportul strâns care trebuie să existe între Dumnezeu și
poporul ales, Dumnezeu mai este numit de cărțile Vechiului Testament și "Sfântul
lui Israel". Acest apelativ însă vrea să ilustreze deosebirea categorică dintre
Dumnezeu, Sfântul prin excelentă sau "Cel cu totul Altul, față de zeii altor națiuni
care nu au nimic comun cu sfințenia Sa, măreția Sa fiind unică și fără rivali",
pentru că de fapt El singur este cu adevărat Dumnezeu.9

Diferența covârșitoare dintre Dumnezeu Cel sfânt și zidit de El o exprimă în

modul cel mai convingător profeții, care arată că sfințenia divină apare ca un
mister, ca "o transcendență, putere năvalnică, strălucire orbitoare, măreție care-l
reduce pe om la pulberea dintre care a fost creat".

Sfințenia lui Dumnezeu nu putea fi descoperită și înțeleasă de om întrucât ea

nu-și găsise echivalent în nimic din ceea ce este pământesc. Deși prin puterile
proprii, omul nu se putea apropia de Dumnezeu Cel Sfânt și nici nu putea înțelege
ce este sfințenia în sine, prin faptele Sale minunate prin care intervine în lume, dar
mai ales în viața poporului ales, Dumnezeu se descoperă pe Sine arătând că
sfințenia Sa nu este atributul unui mister impersonal și izolat complet de lume, ci
este calitatea cea mai reprezentativă a divinității, Persoana care-l cheamă pe omul
persoană la dialog cu Ea. Ce este sfințenia în sine, după cum am arătat, nu poate fi
înțeleasă niciodată prin experiențe pur omenești pentru că omul nu posedă nici un
principiu de sfințenie în el însuși și ca urmare "el nici nu poate lua cunoștință de o
asemenea realitate așa cum trebuie, decât numai în măsură în care Iahve însuși i-o
comunică". Dacă s-ar putea defini sfințenia divină s-ar putea numi drept sumă
tuturor atributelor și activității Celui Preaînalt, iar semnificația acesteia pentru
omul care a experiat prezența ei este ceva care nu rezistă niciunei formulări sau
definiții. S-ar putea spune că "în sfințenie se află concentrate toate însușirile

9
Macarie de la Simonos Petra, ierom. Sinaxarul. Viețile Sfinților Vol. III: Decembri, pag. 87

8
dumnezeisti", cu alte cuvinte "tot ceea ce-L deosebește pe Dumnezeu de lume", de
om în general.

Sfințenia omului în Vechiul Testament

Omul fiind alcătuit din trup cum îl numește Scriptura Vechiului Testament și din
duh iar Dumnezeu fiind Duh absolut, liber de orice alcătuire materială, de la
început între om și divinitate se interpune această deosebire ca o stavilă de
nedepășit în calea comuniunii celor două entități. Data fiind marea distanță între
cele două moduri de existența atât de total diferite, prin cultul impus de Dumnezeu
se încerca micșorarea distanței care-i separă pe cei doi. 10

Deși poporul ales a fost consacrat de Dumnezeu în întregime pentru a fi mijlocitor,

la un moment dat el însuși a avut nevoie de un mijlocitor, căci chiar în momentul
în care Israel intră în legătură cu Dumnezeu, Care-l face preotul Său printre
neamuri, el recurge totuși la slujirea lui Moise, mijlocitor absolut necesar între cel
chemat și Cel care cheamă. Chiar dacă la început termenul de "sfânt" a fost
atribuit întregului popor, cu timpul acest apelativ a fost rezervat doar preoților care
erau sfințiți pentru a împlini misiunea preoției și a fi în legătură directă cu
Dumnezeu (Levitic 21, 6). Deci chiar dacă poporul în general era consacrat prin
legământul încheiat pe Sinai, el nu putea pretinde niciodată că ar fi posedat
sfințenia necesară de a se prezența mereu înaintea lui Dumnezeu față de care toate
popoarele sunt ca și nimic; "ele prețuind înaintea Lui cât o suflare" (Isaia 40, 17).
De aceea a fost sfințită preoția căreia i s-a încredințat tezaurul divin revelat pe cale
supranaturală și a fost condiționată de un context doctrinar cu totul deosebit, acela
al credinței într-un Dumnezeu personal. Creator și conducător absolut al
universului. Fiind prin însăși menirea slujirii lor mai apropiați de Dumnezeu decât
restul poporului, preoții erau numiți și ei sfinți. În calitate de mediatori între
Dumnezeu și credincioși, ei se bucurau de un surplus de sfințenie, că unii care
stăteau în legătură cu sfințenia divină.

10
Sfantul Nil Ascetul, Cuvantascetic..., op.cit., p. 223-224
9
 După alegere, respectiv după consacrare, preotul israelit era sfânt lui
Dumnezeu. El nu mai avea dreptul de a se confunda cu restul poporului (Levitic
21, 4-5). Pentru a rămâne în starea de sfințenie, preoții, în frunte cu arhiereul
primesc o seamă de precepte divine suplimentare față de restul poporului (Levitic
21 și 22) care să-i ferească de călcarea poruncilor Domnului. Deci în accepțiunea
generală a cuvântului, în perioadă la care ne referim, sfinți erau doar cei consacrați
lui Iahve, adică cei separați de tot ceea ce este profan și puși exclusiv în slujbă lui
Iahve. Or, aceștia erau numai cei din familia lui Aaron, orice neaaronit fiind exclus
din slujbă preoțească sub pedeapsă cu moartea. Fiind ales de Dumnezeu însuși ca
să-I slujească numai Lui, preotului i se atribuia sfințenia (în sens de consacrare)
pentru că numai el se putea apropia de templu și de lucrurile sfinte din el. Sfințenia
în sine însă nu era o calitate cerută fiilor lui Aaron pentru exercitarea preoției în
apropierea lui Iahve, ci această venea în urmă consacrării lor (Ieșirea 29, 29,33) că
de altfel și prin însăși apropierea lor de Dumnezeu. Cu toate acestea, după ce a fost
ales de Dumnezeu, adică sfințit, preotul avea obligația de a se face demn de această
onoare, sfințenia neconstituind din cel moment" o simplă relație exterioară a
omului cu divinitatea, ci trebuind să devină o calitate inerentă a persoanei, în
măsura în care aceasta se supunea preceptelor rituale" și păzea cu strictețe
curățenia morală (Levitic 21, 6).11

Aproape întreg sensul termenului "qadhos", când se referă la persoane

închinate slujirii lui Iahve, este fundamental legat de cult și implică o distincție, o
separație netă de profan în contul unui raport direct cu Dumnezeu. El implică deci
o separație de profan, dar numai în baza și în vederea unei legături cu Dumnezeu,
Care El însuși a luat inițiativă. Un alt motiv pentru care lucruri sau persoane au
devenit sfinte este că ele nu mai aparțin omului, ci lui Dumnezeu în exclusivitate.
Cei aleși în slujba preoției erau introduși printr-o sfințire solemnă care constă într-o
serie întreagă de ceremonii, mai ales din curățiri rituale, pe primul loc situîndu-se
ungerea cu ulei sfânt care aducea acestora sfințenia propriuzisa și apoi îmbrăcarea
veșmintelor sfinte care simboliza apartenență la Dumnezeu. Ceremonialul se
încheia cu aducerea sacrificiului de expiere și consacrare. Actul propriuzis al
sfințirii este exprimat de formă Pielului, de la verbul "qadhas" care după cum am
văzut mai are pe lângă sensul de ,,a consacra", și pe acela de "a sfinți", adică a
anunța în public ca un obieoct sau o persoană devine demnă de un respect deosebit,
11
Sfântul Mărturisitor Gavriil Georgianul, Cel nebun întru Hristos,Editura Sophia,pag 151
10
de o considerație aparte. În urmă actului consacrării, persoană devenea sfântă și că
urmare demnă de o cinste aparte. De acum însă, omul odată sfințit lui Dumnezeu,
deci declarat sfânt pentru Dumnezeu, trebuia să se păstreze într-o permanență stare
de puritate care-l făcea să se asemene oarecum cu Dumnezeu". În cazul însă în care
arhiereul sau preotul nu corespundea acestei consacrări, greșeală sa era de neiertat
fiindcă în situația aceasta "el n-ar ofensa ordinea, legea sau convenții sociale, ori
perceptele morale, ci ar ofensa însăși majestatea divină, și în acest caz legământul
este rupt, iar unsul nu se mai aseamănă cu Domnul său ".12

Așa cum am arătat, deși întregul popor Israel era chemat la sfințenie, totuși
realizarea acestui ideal nu era posibilă decât numai în Noul Legământ (Ieremia 31,
31-34) pentru că în Legea veche și în harul sfințitor care să-l ajute pe om să se
desăvârșească sau curățirea omului se realiza prin împlinirea dreptății. Pentru că
preoția aronita era temporară și prefigurativa, ea nici nu-l putea ajuta pe om să se
desăvârșească (Evrei 7, 11). De aceea Domnul a prevestit prin proorocul Ieremia
că va schimba Legea preoția și va forma un nou Israel căruia îi va institui o preoție
nouă ce va sluji". Noul Legământ" (Ieremia 31, 31). 13

Neavând harul divin, preoția Legii Vechi nu putea mijloci sfințenia membrilor
comunității israelite, de aceea nici nu întâlnim în Legea Veche termenul de "sfânt"
cu același sens pe care-l întâlnim în Noul Testament.

Pe lângă noțiunea de "sfințenie" sau de "sfânt", mai sunt folosiți și termenii

de "tsadhiq" și "tsedhaqah" care au pe lângă semnificația de "drept"; "Că Tu vei
binecuvînta pe cel drept Doamne, căci cu arma buneivoirii ne-ai încununat pe noi"
(Psalmul 5, 12), și de "dreptate", și pe aceea de "credincios" (Psalmul 1, 6). Deși
prin noțiunea de dreptate se conturează și ideea de sfânt în perioada Vechiului
Testament ea nu este nici pe departe identică cu cea din Noul Testament.
Subliniem acest lucru deoarece profeții, preoții, nazireii și drepții Vechiului
Testament nu puteau primi harul divin doar prin mijlocirea jertfelor sângeroase
aduse la consacrarea lor, sau după aceea în cadrul cultului divin (Levitic). Însă
diversitatea slujirii acestora poate simboliza varietatea lucrării harului Duhului
Sfânt în Noul Legământ.14

12
Preot Profesor Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea Ortodoxa.p. 102-103

13
Isaac Sirul, Cuv. 55, Despre patimi, in “Opera ascetica”, Ed. Atena, 1895, p. 220.
11
 Sfințenia în Noul Testament

Fiind o continuare și o împlinire a celor din Vechiul Testament în Noul

Testament îl definește pe Dumnezeu ca Sfânt și în desăvârșit (Ioan 17, 11; Matei
18; I Petru 1, 15). Prin cuvântul aghios-sfânt se exprimă atât divinitatea lui Iisus ca
Fiu al lui Dumnezeu, dar și curăția Sa absolută ca om căci Ei n-a avut păcat (Evrei
4, 15). După despărțirea de Sfinții Săi Ucenici și Apostoli și înălțarea la cer, în
Noul Testament se vorbește de sfinți în două sensuri: 1, în sens mai larg Sfântul
Apostol Pavel îi numește pe toți creștinii sfinți, că unii care-L mărturisesc pe
Hristos și sunt botezați în numele Prea Sfintei Treimi (Români 1, 7; I Corinteni 1,
2; Efeseni 1, 1) și 2. în sens mai restrâns sunt numiți sfinți numai cei chemați să
devină sfinți, mai precis cei care răspund afirmativ chemării divine și luptă
realmente din toate puterile pentru desăvârșire. Sfințenia în sens mai larg este deci
ceva dat pentru fiecare credincios, căci prin botez devine fiu al Bisericii care-i
împărtășește hâtrul divin, iar cea în sens restrâns îi cuprinde pe sfinții care au
înmulțit talanții prin colaborarea cu harul divin. Dacă sfințenia în sens larg
credinciosul o primește ca pe un dar ce trebuie înmulțit, cea de-a doua presupune
un efort continuu pentru atingerea desăvârșirii dorite de Iisus Hristos. Sfânta
Biserică tocmai din acest motiv n-a preamărit și nu preamărește pe cei care au
primit sfințenia ca dar fără să fi dus o luptă susținută pentru câștigarea acesteia.

Revenind la sfințenia primită ca dar, trebuie să precizăm că atunci

când Sfântul Apostol Pavel îi numește pe credincioșii creștini sfinți, nu trebuie
înțeles că în epoca apostolica toți creștinii comunităților din Corint, Roma, sau
Tesalonic erau sfinți în sensul ca duceau o viață desăvârșită din punct de vedere
moral, ci are în vedere faptul că erau sfințiți prin Sfântul Botez și celelalte Sfinte
Taine. Aceștia s-au angajat în luptă cu păcatul, au devenit prin urmare candidați la
sfințenie. Așadar, credincioșii numiți sfinți de apostolul neamurilor se
împărtășiseră de sfințenia sacramentală și prezentau pentru apostol garanția ca prin
sfințenia vieții lor vor intră în comuniunea sfinților din împărăția lui Dumnezeu.15
14
Sfântul Grigorie al Nissei,MareleCuvânt Catehetic,37,PG 45,97

15
Sf.Chiril al Alexandriei,Tâlcuire la Evanghelia după Ioan,Opere,vol III,Moscova,2002.

12
 A existat și poate mai există o falsă opinie, potrivit căreia sfinții adevărați s-
ar fi aflat și s-ar află doar printre pustnici, monahi ori clerici, în primul rând ierarhi,
ca și când Hristos Domnul ar asigura mântuirea unui număr infim de mic de
claustrați, unora care s-au rupt total de realitățile acestei lumi. Or, învățătura Sfintei
Evanghelii arată lămurit că Hristos S-a jertfit pentru întreagă omenire. Iar sfințenia
nu se poate măsura după austeritatea vieții pe care și-o impune cineva și nici după
publicitatea făcută în jurul persoanei cuiva, ci mai ales după promptitudinea cu
care răspunde chemării divine ca și după consecvența cu care lucrează poruncile
lui Dumnezeu îndeosebi cea a iubirii aproapelui împletită cu virtutea smereniei.
Mai presus de toate sfântul se caracterizează printr-o permanentă stare de pocăința
și o continuă biruință asupra patimilor.16 Astfel "sfântul este în general omul care s-
a eliberat" de toate patimile; de lăcomie de avere, de mâncare, de voluptate, de
comoditate trupească, de orice fel de răutate, de mânie și de mândrie, de pizmă și
de dușmănie, omul care a ajuns la o stare de desăvârșită înfrânare, răbdare,
smerenie, iubire ca o stare permanentă, vedere înțelegătoare a lui Dumnezeu și de
convorbire cu El în rugăciune. În sfânt s-a acumulat o uriașa forță a uitării de sine,
a bunătății și smereniei. Cam acesta ar fi în mare portretul spiritual al sfântului.
Deși pare ca au realizat totul pe plan spiritual, totuși atât timp cât sunt în trup și
sfinții pot cădea, iar bucuria diavolului în astfel de caz este imensă. Conștient de
acest lucru sfântul este mai presus de toate un abis de smerenie. În această stare
sfântul ia aminte mereu la sine însuși ca să nu-L supere pe Hristos Dumnezeu prin
nici un fel de scădere. Într-un cuvânt, sfântul este credinciosul pentru care
predominanța vieții este întoarcerea la starea cea dintâi a nevinovăției.

Cinstirea sfinților în Biserica Ortodoxă

16
Sfîntul Grigorie Palama,Omiliedespre Sfintele Taine ale lui Hristos,Opere vol III,Moscova,pg160
13
 “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Sai”(Psalm cap. LXVII, 36).

Viața de sfințenie sau desăvârșirea morală creștină este idealul la care este
chemat în principiu fiecare creștin. Modelul este Mântuitorul Iisus Hristos, care
intrupandu-se ne-a dat pildă vieții desăvârșite și a chemat pe toți cei ce cred în El
să-l urmeze.Impropierea stilului de viață pe care Mântuitorul ni-l oferă este în
dependentă de participarea noastră la viață Sa, de trăirea noastră în mod plenar a
vieții morale creștine, de comuniunea cu El prin harul Sau. Forțele spirituale pe
care credinciosul le primește din comuniunea cu El constituie așadar chezășia
realizării unei vieți cât mai desăvârșite, a sfințeniei17.

Sfințenia se realizează, prin urmare, printr-un necontenit efort, printr-o

strădanie permanentă iar cel ce o realizează, sfântul, este un erou în viața morală
creștină. Sfinții sunt modele de viață creștină, sunt personalități religios-morale
creștine, cu activitate înscrisă peste liniile de sus ale portativului vieții. Ei sunt
cinstiți după cuviință de Sfântă Biserică pentru viață lor pilduitoare, pentru credința
lor nestrămutata într-un ideal sfânt, pentru faptele lor mari, cinsire care se numește
“ Cultul sfintilor” sau, mai simplu “Cinstirea sfintilor”. 18

Această cinsire se aduce celor care au fost declarați ca atare de Sf. Biserică,
după criterii stabilite de ea: viață curată, dreaptă credința, săvârșiri de minuni etc.
Pentru cinsirea sfinților și chemarea lor în rugăciuni ca mijlocitori ai noștri la
Dumnezeu avem temeiuri în sfânta Scriptură. Credincioșii fiind și ei mădulare ai
Bisericii, trebuie să ia exemplu de la sfinți, care au fost oameni ca și ei, dar care au
lăsat grijile lumești și au ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu, dedeicand întreagă lor
viața Lui. Între toți există o legătură bazată pe unitatea Bisericii și a capului ei Iisus
Hristos. Așadar, exsista o legătură vie, harica între cei de pe pământ și sfinții din
ceruri, realizată prin iubire. Cei angajați în actul iubirii , cei ce trăiesc în
17
In duhul credintei si al evlaviei ortodoxe, editura Mitopolia Olteniei,Arhim. Vasile Prescure,pag. 65

18
Ibidem,pag.67
14
comuniune se simț solidari, se întrajutorează reciproc. În această legătură fiind un
schimb de rugăciuni, cereri, cinsire de la cei de pe pământ către sfinții din cer, și de
ajutorare de bunuri duhovnicești și de mijlociri realizate de sfinții din ceruri pentru
crendinciosii de pe pământ. 19

Prin comuniunea cu ei noi le aducem prinosul nostru de laudă, îi cinstim

după cuviință, de vreme ce ei sunt exemple demne de urmat pentru toți cei ce vor
să renască de sus. Scopul cinsirii sfinților este de a lăuda pe Dumnezeu care le-a
dat puterea de a-L urmă, de a fi imitatorii Lui. Dumnezeu este cinstit, cu alte
cuvinte, și când cinstim pe cei ce, creați după chipul Său, au realizat asemănarea cu
El, adică sfințenia.

Același cuvânt inspirat al Scripturii ne arată că Mântuitorul se identifică cu

sfinții prin cuvintele spuse Apostolilor: “Cine vă primește pe voi, pe Mine mă
primește, și cine Mă primește pe Mine, pe cel ce M-a trimis pe Mine”(Matei X,
40).Dumnezeu nu numai ca ne-a îndemnat să cinstim pe sfinți,dar El însuși i-a
cinstit.

Sfinții, casnicii și prietenii lui Dumnezeu au primit de la El puterea de a

face minuni atât în viața această, cât și după moarte. După moarte, rămășițele lor
pământești au făcut minuni numai prin atingerea de ele, așa cum s-a întâmplat cu
trupul unui mort ce a fost aruncat în groapă lui Elisei și care a înviat.

La sfârșitul veacurilor numai ei, cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu, primesc

la El puterea de a judeca lumea și chiar pe îngeri. “Au nu știți că sfinții vor judeca
lumea.”(I Corinteni VI, 2), Mântuitorul făgăduindu-le că vor sta pe cele 12 scaune
de judecată.

Sfinții au ajuns în stadiul de desăvârșire, sfințenie datorită dragostei lor

nemărginite față de Dumnezeu și de oameni. Pătrunși fiind de dragoste, ei au ajutat
pe semenii lor, rugându-se pentru ei și cerând ei înșiși la rândul lor să se roage și
alții pentru ei. Dar nu numai cât trăiesc pe pământ rugaciunuile sfinților sunt
primite de Dumnezeu, ci și după plecarea din această viață. O altă mare favoare pe
care sfinții o fac pentru noi, este mijlocirea către Dumnezeu. Putința lor de
mijlocire către Dumnezeu înseamnă ca sfinții duc o viață conștientă dincolo de

19
Sfântul Grigorie al Nissei,Marele Cuvânt Catehetic,37,pg 102
15
mormânt. Aceste lucruri pe care sfinții le fac pentru noi, nu fac de cât să ne ducă cu
gândul că sfinții sunt “darul lui Dumnezeu față de noi”.

Noi, creștinii avem îndatorirea morală și sufletească , să-I cinstim pe sfinți

prin slujbele religioase închinate lor, prin rugăciunile adresate lor, prin post, prin
fapte bune, deci noi trebuie în viața noastră să tindem spre sfințenie. O altă formă
de cinstire a sfinților este atunci când purtăm numele unui sfânt sau când botezăm
copii, dăruindu-le numele unui sfânt. Sfinții sunt persoanele care poate nu au fost
de la început desăvârșite, dar care și-au dat seama de existența lor pe pământ și de
ce trebuie să facă pentru a ajunge la Dumnezeu. Sfințenia morală se dobândește
printr-o necontenită strădanie de a urcă pe treptele desăvârșirii; este urmarea unor
nevoințe continue de modelare a ființei sufletești după chipul Celui ce a zidit-o, iar
cel care a realizat această stare de desăvârșire morală, se numește sfânt. Prin
comuniunea cu sfinții noi le aducem prinosul nostru de laudă și cinstire, deoarece
ei sunt exemple de urmat pentru cei ce năzuiesc să întruchipeze în viață lor modul
de viață sfântă, pe care-l găsim la Mântuitorul Iisus Hristos și lua toți cei plăcuți
Lui. Cinstindu-I pe sfinți, Îl cinstim pe Dumnezeu care le-a dat puterea de a-I fi
următori, însă cinstindu-I pe sfinți nu confundăm această cinstire cu cultul adus lui
Dumnezeu. Cinstirea sfinților se numește venerare, iar cea a lui Dumnezeu
adorare. Sfinții au fost făcători de minuni atât în viață cât și după moarte, prin
moaștele lor, după moarte sfinții având conștientă. Oricum sufletul omului după
moarte are o natură spirituală și în acest caz el nu dispare odată cu moartea, ci
trăiește în veșnicie.

Biserica Ortodoxă cinstește pe sfinți prin stabilirea de zile de srabatoare în

amintirea nașterii, a morții lor etc, intocmindu-le slujbe bisericești.

16
 Prezența și lucrarea harului divin în moaștele sfinților

Toți sfinții, adunați în jurul lui Dumnezeu, alcătuiesc împreună desăvârșirea

vie a Bisericii, scară între pământ și cer, întărită pentru totdeauna ca dovadă de
mântuire. Prezența binecuvântată asfintilor se manifestă în Biserica nu numai prin
imaginile lor sacre, cunoscută din icoane, ci și prin sfintele lor moaște,rămășițele
pământești ale petrecerii lor duhovnicești în această lume. Dumnezeu acordă
sfinților, care au devenit hristoși în Hristos, după ce ei au trecut la cele veșnice,
puterea de a transmite și a împlini voia Sa, printr-un ajutor activ, văzut sau
nevăzut, pe care ei îl încredințează tuturor drept credincioșilor creștini. Se poate
spune, fără exagerare, că sfinții trăiesc în Biserică, manifestându-se prin acte de
ordin religios, prin care se întreține și se extinde lucrarea tainca a îndumnezeirii și
prin care lanțul de aur al desăvîrșirii în Hristos nu se rupe pînă la "sfiarsitul
veacului" (Matei XXVIII, 20).

În cazul sfintelor moaște, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al

manifestării puterii divine, prin care se relevă, sub formă unor semne dumnezeiești,
păstrarea în nestricăciune a osemintelor aleșilor Domnului, constituind o mărturie
evidentă a dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxă,
în arătarea puterii lui Dumnezeu, prin sfintele moaște se cuprinde un sens
particular, pe care se cuvine să-l cunoaștem, pentru a ne pregăti cu vrednicie în ce
privește cinstirea după cuviință a sfinților și a urmelor pe care ei le-au lăsat pe
pământ.

Iisus Hristos, izvorul sfințeniei de care se învrednicesc sfintele moaște

Cultul sfinților, privit în general, e un omagiu adus lui Dumnezeu prin aleșii
Lui, lui Dumnezeu care este "minunat întru sfinții Săi" (Psalmul LXVII, 36). Acest
cult constă în cinstirea, invocarea și imitarea sfinților. El nu este un cult de adorare,
ci de venerare. El nu înlătura și nici nu micșorează cu nimic cultul lui Dumnezeu,
ci dimpotrivă, în împodobește, îl ilustreza și îl întărește, socotind mai bine în
evidență rolul Mântuitorului de unic mijlocitor și unic sfințitor al făpturii zidite.
17
Sfințenia de care se bucură aleșii Domnului nu poate să fie înțeleasă făcându-se
abstracție de sfințenia lui Hristos însuși, ci numai prin participare la această
demnitate, privită deci ca revărsare a sfințeniei celei una a lui Hristos în sfinții cei
mulți ai Bisericii. Sfinții sunt mădularele lui Hristos îndumnezeite, ajungând, în
cursul vieții lor pământești, cămări și locașuri curate ale lui Dumnezeu. Creștinii
cinstesc în sfinți pe prietenii lui Hristos, pe fiii și moștenitorii lui Dumnezeu: "Toți
câți l-au primit le-a dat putere să ajungă copii ai lui Dumnezeu" (Ioan I, 12) "Încât
nu mai sunt robi ci fii" (Gal. IV, 7) "Dar dacă sunt fii sunt și moștenitori,
moștenitori al lui Dumnezeu, și împreună-moștenitori ai lui Hristos" (Tom. VIII,
17). Salasluirea lui Hristos în sfinți nu privește numai sufletul acestora, ci și trupul
lor.

E adevărat că nu trupul, ci duhul nostru are capacitatea de a cunoaște pe

Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea zice Sfântul Pavel: "Duhul însuși
mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Rom. VIII,
16). Se cuvine însă a preciza faptul că "locul" specific al receptării prezenței divine
în om nu este sufletul sau duhul în independența lui în raport cu trupul, ci duhul
legat de trup, adică inimă. "Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin
Duhul Sfânt, cel dăruit nouă" (Rom. V, 5), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Inima
fiind locul în care umanul primește harul divin trupul însuși devine un locaș al
Sfântului Duh: "Nu știți ca trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în
voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu?" (I Cor, VI, 19). Având pe Duhul Sfânt
lucrător în trup sfinții devin cu adevărat "temple ale lui Dumnezeu" (I Cor. III, 16),
cămări și lăcașuri ale lui Hristos, pentru că Dumnezeu sălășluiește în ei și rămîne în
ei veșnic. Sunt tocmai ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel, definind templul lui
Dumnezeu din om: "Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum
Dumnezeu a zis că : Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor" (ÎI Cor.
VI, 16).

Iisus Hristos Mântuitorul, care-și află locaș în trupurile sfinților, nu le părăsește pe

acestea nici după moarte. Printr-o iconomie dumnezeiască, puterile sufletului care
au cunoscut pe Domnul în actul măritei Sale învieri, precum și harul mântuitor își
prelungesc lucrarea lor în trup, trecând peste hotarele morții. Osemintele sfinților
rămân, cum zice Sfântul Ioan Damaschinul, "temple însuflețite ale lui Dumnezeu"
(E vorba despre un aspect deosebit al iconomiei divine, pe care îl constituie
coborirea Domnului cu sufletul în iad după îngroparea cu trupul, în împărăția
18
morții, cu scopul de a-i nimici temeliile și de a împărtăși duhurilor ce se găsesc în
întuneric tăria și lumina vieții noi. Astfel se explică faptul că, în vremea acestei
lucrări dumnezeiești, "mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților
adormiți s-au sculat. (Matei XXVII, 52).

Dimpotrivă, Dumnezeu, pregătește, pentru orice sfânt darurirea unei recompense

anunțata de profetul Isaia cu aceste cuvinte: "El (Domnul) va îngrășa oasele tale și
vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apa vie, care nu seacă niciodată" (LVIII,
11). Referirea la "oase" privește trecerea sfinților, întru adormire, la cele veșnice,
potrivit unui verset explicit: "Oasele celor doisprezece profeți înfloresc în
mormintele lor", cum se spune în înțelepciunea lui, Sirah (XLIX, 11). Astfel,
păstrarea oaselor în mormânt are și o semnificație spirituală, exprimând ideea unei
supraviețuiri personale după moarte. În acest sens scrie și psalmistul cu privire la
cei drepți: "Domnul păzește oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi" (Psalmul
XXXIII, 19). O putere nevăzută se manifestă în osemintele sfinților pe care
Domnul le are în pavăza Sa. După trecerea din această viață, trupurile sfinților
rămân ca niște boabe de grâu, în vremea iernii în pământ, trăind o viață ascunsă,
necunoscută de simțurile noastre. Ele ne arată caintruparea Fiului lui Dumnezeu a
deschis făpturii noastre paminstesti, însăși, o cale pentru a se ridica, umplându-se și
de puterea învierii, la nestricăciune și mărire. În acest sens, moaștele sfinților sunt,
cum zice de asemenea Ioan Damaschinul, "izvoare mântuitoare" . Păstrarea în
nestricăciune a osemintelor pe care le avem de la sfinți nu este singură minune pe
care ne-o transmit aceste odoare. “Stapanul Hristos”, scrie Sfântul Ioan
Damaschin, ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc în
multe chipuri faceri de bine și dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie
necredincios! Dacă prin voința lui Dumnezeu a izvorât în pustie apa din piatră tare
(Ieșire XVII, 5-6).

Cunoașterea puterii cu care sunt înzestrate sfintele moaște o aflăm încă din
Vechiul Testament. În cartea a patra a Regilor citim ca, în mormântul proorocului
Elisei, a fost aruncat trupul unui om mort, dar la atingerea cu osemintele
proorocului, acest mort a căpătat viață și a înviat (IV Regi XIII, 21). Cele mai
multe și mai mari minuni în legătură cu osemintele sfinților ne sunt descoperite
însă în legea harului. Asterie al Amaslei zice într-un panegiric: "Foca, după
moarte, hrănește cu mai multă îmbelșugare decît hrănea odinioară Iosif Egiptul.
Lucrările proprii ale lui Dumnezeu se numesc minuni. "Tu este Dumnezeu care
19
faci minuni" (Ps. LXXVI, 15) zice profetul David. În cazul sfintelor moaște,
minunile sunt semne ale sălășluirii lui Dumnezeu în ele, dovezi ale unei prezențe
divine, deosebite de aceea a lucrării creatoare și pronietoare. Scopul minunilor
săvârșite prin osemintele sfinților este religios-moral. În vremea petrecerii Sale pe
pământ, Mântuitorul urmărea să arate, prin minuni, ca El este cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu. "Credeți Mie că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin
pentru lucrările acestea" (Ioan XIV, 11), a zis Mântuitorul, adresându-se iudeilor
care nu credeau în divinitatea persoanei Lui. Chiar și Sfinții Apostoli s-au convins
de faptul divinității Mântuitorului tot prin minuni, cum a fost aceea a prefacerii
apei în vin la nuntă din Cană. Scopul minunilor a fost, zice Sfântul Evanghelist
Ioan, ca oamenii să se convingă tocmai de acest lucru: "Și a făcut Iisus și alte
semne multe înaintea ucenicilor Săi, care nu s-au scris în cartea aceasta. Iar acestea
s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu (Ioan XX, 30-31).
Dar Mântuitorul, în vederea dovedirii dumnezeirii Sale, nu limiteza săvârșirea
minunilor la vremea și la persoană Sa: "Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede
în Mine, va face și el lucrurile pe care le fac Eu" (Ioan XIV, 12). Scopul minunilor
rămâne însă același: "Orice veți cere în numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să
fie preamărit în Fiul" (Ioan XIV, 13).

Înfăptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaște trebuie văzută
prin credința că există o legătură specială între sufletul unui sfânt și osemintele lui,
pe care moartea nu o poate distruge, în sensul ca spiritul acestuia nu părăsește cu
desăvârșire trupul, menținând astfel în moaște o putere dumnezeiască. Credința că
sfinții rămân prin această harisma în osemintele lor, prelungind în ele o prezența a
lor în duh, îi face pe credincioși să se simtă în legătură personală cu ei și prin ei cu
Hristos. Cinstirea moaștelor trece de la ele la persoană sfinților, ca și în cazul
icoane, iar de la persoană unui sfânt trece la Hristos, care săvârșește prin moaște
minuni. Astfel, sfintele moaște se dovedesc a fi un loc în care Hristos este prezent
în har într-un fel deosebit de "apariția" Lui în icoane care îl reprezintă pe El. În
moaște nu există chipul lui Hristos, ci Hristos este în mod minunat prezent în
materia rămășițelor pămîntești ale sfinților. Mulți oameni s-au vindecat numai prin
atingerea de ștergarele și de trupul Sfântului Apostol Pavel (Fapte XIX, 11-12), sau
prin trecerea umbrei Sfântului Apostol petru peste ei (Fapte V, 15), dar mai mulți
prin atingerea de moaștele martirilor și ale sfinților, în curgerea vremii, de la
Hristos și până astăzi. Cinstirea adusă sfinților, în raport cu închinarea adusă lui
20
Dumnezeu, este numai relativă și plină de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinți
jertfă și nici nu le acordă închinare dumnezeiască, ci un cult de iubire și respect ca
unora ce sunt dăruiți de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori și casnici ai Săi. În
schimb, însă, consideră osemintele lor un altar de jertfă. Nu fără o profundă
semnificație, în Biserica primară, Sfântă Liturghie era săvârșită pe mormintele
martirilor, iar în continuare, această dumnezeiască slujbă nu se poate oficia fără
antimisul în care se găsesc părți din sfintele moaște. Întreagă cinstire acordată
sfintelor moaște se îndreaptă spre Dumnezeu, prin al cărui har sfinții s-au ostenit și
s-au jertfit, s-au arătat biruitori asupra păcatului și s-au împodobit viață cu virtuți
alese. Venerarea adusă sfinților, cinstind osemintele lor, precum și îndreptarea
rugăciunilor pe care credincioșii le fac către sfinți ca spre unii care au putere să
mijlocească pentru lume, devin simboluri ale cinstirii însăși pe care Biserica o
depune în fața lui Dumnezeu.

În cinstirea sfintelor moaște, la altar avem cea mai evidentă și sigură dovadă
ca Biserică Ortodoxă nu a confundat niciodată slujirea și adorarea cuvenită lui
Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acordă sfinților, tocmai pentru că le-a trăit pe
amîndouă într-o legătură organică. Cinstirea sfinților este expresia grăitoare a
unității de trăire a Bisericii luptătoare cu ce triumfătoare, care împreună formează
un singur "trup" al cărui cap este Hristos și a cărei viață este Sfîntul Duh. Prezența
și lucrarea Duhului se descoperă în bogăția de minuni care izvorăsc din sfintelor
moaste constituie temeiul închinării noastre înaintea lor.

Actualitatea sfinteniei
Sufletul este nemuritor, a fost creat de Dumnezeu, despărțindu-se de trup,
care se va întoarce în pământul din care a fost zidit, devenind hrană viermilor,
stricăciunii și împuțiciunii. Sufletul este ceva ceresc, ceva frumos, nobil; creat de
Dumnezeu în chip deosebit. Asttfel că sufletul trebuie să tindă spre Dumnezeu,
spre fericirea veșnică, acolo unde este valoarea, frumusețea, mireasmă,
dumnezeiescului har. Deducând cele vorbite mai sus, trebuie să menționam că în
această patrie se află sfinții și îngerii. Deci sufletul trebuie să ajungă la rangul de
sfânt pentru a intra în această patrie. Sufletul omului poate să ajungă la acest nobil
rang, numai prin rugăciune și comuniune cu Dumnezeu, prin Sfintele Taine și prin
Sfântă Biserică. Un rol important îl are și preotul duhovnic, care îți poare arată
calea cea adevărată, calea care trebuie urmată, o cale care pe cât este de simplă, pe
21
atât este de importantă. “Sfintirea sufletului” este cel mai frumos lucru care I se
poate îndeplini unui creștin. S-ai cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre
adevărată luminare, să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru a putea să-l cunoaștem
pe Dumnezeu, Am fost făcuți “dupa chipul și asemănarea lui Dumnezeu” , însă
acest lucru nu înseamnă ca putem să fim dumnezei, însă Cartea Facerii ne spune că
mântuirea este posibilă, un lucru dorit de Dumnezeu pentru toți oamenii.

Rugăciunea, cântările, slujbele bisericești, metaniile, mai ales Sfânta

Împărtășanie și prin ajutorul către aproapele, pornit din inimă, toate acestea ajută la
înfrumusețarea sufletului. În toate însă să avem năzuința că facem cu cuget curat,
cu smerenie și să nu așteptăm nimic în schimb pentru acea faptă bună făcută.

Sfinții au fost oameni simpli, normali, dar care au păzit toate cele rânduite de
Dumnezeu, nu pe parcursul întregii vieți, dar măcar l-au descoperit pe Dumnezeu
într-un final și au făcut tot ceea ce le-a stat în putință să ajungă la calitatea de
sfânt.Cum trupul se schimbă odată cu trecerea ireversibilă a anilor, așa și sufletul
trebuie să schimbe tot ceea ce este necesar, pentru o trecere glorioasă către
podiumul ceresc și nu să ajungă codaș, în chinurile din veșnicul infern.

Nu ne trebuie să avem scoala, diplomă sau orice alte feluri de studii

superioare să ajunge la Dumnezeu, ci ne trebuie cu adevărat o credință puternică,
nedespărțită și să avem năzuința că Dumnezeu ne călăuzește spre toate cele bune,
iar noi trebuie să trecem de orice încercare și de orice obstacol care ne iese în față,
cu fruntea sus.

Sfinții sunt modele pentru toți oamenii, modele de credința puternică,

rugăciune neîncetată, stăruința, răbdare și dragoste. Fiecare om are un sfânt
ocrotitor, însă să nu ne raportăm în rugăciune doar la un anume sfânt, ci la toți
sfinții și în special la Dumnezeu.

Bibliografie

22
 1. În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, Editura MITROPOLIA
Olteniei.

2. Ne vorbește starețul Efrem Filotheitul, Meșteșugul mântuirii, Editura

Cartea Ortdoxa.

3. Lumina adevărului, Editura Christiana.

4. Sfânta Scriptură.

5. Viețile sfinților.

6.Viața noastră în Hristos : Ortodoxia, editura Sophia

7.Spre Tabor vol.1 Pregătirea, pr. Ilarion V. Felea,seria Credo

23