SEMINARUL TEOLOGIC LICEAL ORTODOX

SFÂNTUL GRIGORE TEOLOGUL

DESPRE BISERICĂ

ÎN CELE TREI MARI CONFESIUNI

INTRODUCERE
 Biserica este o institutie divino-umană la bază căreia stă învățătura lăsată
de Mântuitorul Iisus Hristos sau precum o numește Sergiu Bulgakoff ea este
„viața nouă cu Hristos și în Hristos” 1. Biserica a luat ființă în mod nevăzut
odată cu răscumpărarea omului prin jertfa de pe cruce a Fiului Omului, iar în
mod văzut în momentul când Răscumpărătorul nostru ne-a trimis pe
„Mângâietorul care de la Tatăl purcede”, adică la Cincizecime atunci când în
limbi de foc s-a pogorât Sf. Duh peste Sf. Apostoli. Această unitate a Sf.
Apostoli prezidată de Fecioara Maria reprezintă întregul neamului omenesc. Tot
în acest moment a avut loc și răsărirea primelor mădulare atunci când în urma
catehezei lui Petru „s-au botezat ca la trei mii de bărbați”.
Biserica își întemeiază învățătura sa având ca izvoare pricipale: Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție, iar ca izvoare secundare: Hotărârile Sinoadelor
Ecumenice, Scrierile Sfinților Părinți, Hotărârile Sinoadelor Locale e.t.c. Deși
Biserica s-a condus după aceste norme și învățături veacuri de-a rândul, totuș
de-a lungul vremii au apărut unele neînțelegeri în sânul Bisericii, care au dus din
păcate la multe deosebiri confesionale.
Aceste deosebiri au avut loc mai ales după marea ruptură care s-a produs
în mijlocul Bisericii lui Hristos, sau cum mai este numită Marea Schismă din
1054, atunci când în urma neînțelegerilor dintre Biserica de Răsărit și Biserica
de Apus, cele două Biserici au mers pe drumuri separate, cea din urmă ajungând
mai apoi să introducă anumite învățături greșite în doctrina bisericii. După
acestă mare nenorocire ce s-a abătut asupra bisericii au mai urmat și altele
precum cea din sec. al XVI – lea numită miscarea lui Luther sau mișcarea
protestantă moment când a luat ființă protestantismul.
Aceste neînțelegeri au dus la apariția celor trei confesiuni creștine:
Ortodoxia, Catolicismul și Protestantismul. Despre acestea precum și despre
diferențele dintre ele, adică ceea ce le face să fie despărțite, mi-a propus să

1
Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu 1933, p. 1.
2
vorbesc în lucrarea de față. Mi-am ales această temă fiind constient de marile și
gravele diferențe care se află în lumea de azi între biserici și dorind a cunoaște și
mai în amănunt aceste neîntelegeri precum și datorită faptului că odată
cunoscându-le pe acestea voi putea mai departe ca tânar teolog să le combat ori
de câte ori voi avea ocazia apărând astfel adevărata credință lăsată de Dumnezeu
omului.
I. Ecleziologia Ortodxă

I. 1. Definirea Bisericii și relația Hristos- Biserică

Biserica în adevăratul ei înțeles este Trupul lui Hristos deoarece ea intră
într-o unitate de viață cu El, de aici și denumirile care se dau bisericii de
Logodnică a lui Hristos sau Mireasa Cuvântului. Ea luând ființă o dată cu
Învierea Mântuitorului și de aceea peste biserică stălucește lumina învierii, ea se
umple de bucuria învierii, a trimfului asupra morții. Biserica în calitate de Trup
al lui Hristos, nu este Hristos- Dumnezeu- Omul; ea nu este decât umanitatea
Lui; ea este însă viața în Hristos și cu Hristos2, acest lucru afirmând și Apostolul
Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos Trăieste în mine”(Gal II, 20).
Biserica ca viață în Hristos este deopotrivă o viață în Sf. Treime. Acesta
deoarece Hristos face parte din rândul Persoanelor Sf. Treimi, viața Sa este
consubstanțială cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar prin întruparea Sa nu s-a săvârșit
nicio despărțire a Lui de Sf. Treime, ci precum spune și Sf. Ioan Damaschin în
El au existat două voințe și două lucrări: una Dumnezeiască, iar alta omenească.
Biserica trăiește în Hristos care este Fiul lui Dumnezeu, El învățându-ne să
cunoaștem pe Tatăl, prin El se săvârsește împăcarea noastră cu Tatăl.
Biserica este operă Întrupării lui Hristos este însăși acestă Întrupare:
Dumnezeu își asimilează natură umană și natura umană își asimilează viața
divină3, cu alte cuvinte are loc îndumnezeirea omului. Însă aceată acțiune nu s-a
terminat odată cu Întruparea sau cu Învierea Mântuitorului căci precum El Însuși
22
Ibidem, p. 2.
3
Ibidem, p.3
3
a zis „este spre binele vostru să mă duc la Tatăl” (In 16, 7). Suirea Lui la Tatăl a
avut drept scop trimiterea Sf. Duh la Cincizecime, care a fost realizarea
Bisericii. Sf. Duh în formă de limbi de foc s-a pogorât asupra Sf. Apostoli și s-a
odihnit peste ei. Aceste limbi de foc au rămas în lume și reprezintă darurile Sf.
Duh care sălăjluiește în Biserică
Biserica este condusă în mod nevăzut de capul ei care este Hristos,iar
înmod văzut de către ierarhie care este una superioară având putere de la însuși
Întemeietorul său. Cuvântul Biserică rezultă din cercetarea atentă a cuvintelor
Mântuitorului, rostite în legătură cu pedepsirea celor care nu vor asculta de
drepta învățătură „de-ți va greși ție fratele tău, mergi și mustră-l pe el între tine
și el. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu
tine pe încă unu sau doi, ca din gura a doi martori sau trei să se statornicească
orice cuvânt. Și de nu-i va asculta pe ei spune-l Bisericii! Iar de nu va asculta
nici de biserică să-ți fie ca un păgân și vameș” (Mt 18, 17). De aici rezultă
dreptul Bisericii de scoate pe cineva din împărăția lui Dumnezeu și de al da
împărăției diavolului, căreia îi aparțin păgâni și vameșii. De aceea prin cuvântul
Biserică trebuie să înțelegem ierarhia superioară conducătoare în totalitatea ei.
Astfel din citat de mai sus reiese următoare pedepse: 1. Mustrarea între
patru ochi; 2. Mustarea cu 2 sau 3 martori; 3. Mustrarea din partea Bisericii;
4.excomunicarea sau scoaterea din Biserică, de aceea biserica este considerată
ierarhie superioară sau totalitatea Apostolilor, respectiv a urmașilor lor, deoarece
pe de o parte credincioșii deja luaseră parte la aplicarea pedepsei la aplicarea
pedepsei 2 sau 3 martori, care i-a reprezentat pe toți, pe de altă parte un singur
membru al ierarhiei superioare, adică un apostol, a luat parte la aplicarea
pedepsei la discuția între patru ochi4.
Un alt verset care vorbeste despre superioritatea bisericii este: „Adevărat
grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri; și oricâte
veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri” (Mt. 18, 18). Din acest loc

4
Petre David, Călăuza creștină- Sectologie, ed. Episcopiei Argeșului, Curtea de Argeș 1994, p.240.
4
scripturistic precum și din alte locuri aflăm că astfel de drepturi au fost acordate
numai Apostolilor și urmașilor acestora.
Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci
Biserica este locul și spațiul manifestării Sfintei Treimi. Iar Biserica se
manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanțele persoanelor: a Tatălui și a
Fiului și a Sfântul Duh. De aceea cea mai mică biserica devine Ierusalimul
ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învățătura Lui ci prin Persoana
Sa, care a zis: „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6,35). De aici rezultă
inseparabilitatea învățăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa. Domnul Iisus
Hristos nu a venit sa ne dea numai o cunostință, un cod moral, sau anumite
mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Și de aici
rezultă aspectul ființial al mântuirii: El ni se dă cu viața Lui, iar mântuirea: este
viata noastră în Sfânta Treime.
După Slăvita Sa Inviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată
ucenicilor și le spune: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui și al Fiului si al Sfantului Duh. Și puțin mai târziu: „Și iată Eu
sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Misiunea se realizează pe
baza scripturii și a tradiției liturgice și patristice, căci Iisus Hristos Insuși a zis:
„Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan
16,13).
I.2. Ecleziologie după unii Sf. Părinți
Biserica, după Sfântul Ciprian este de origine divină, întemeindu-se pe
învăţătura şi lucrarea lui Hristos. Ea este spaţiul sau locul unde toţi se întâlnesc
în comuniune cu Dumnezeu5. Continuându-l pe Sfântul Ciprian, Sfântul Ioan
Gură de Aur afirmă că este „trupul lui Hristos”, al cărei Cap este Iisus Hristos
însuşi. Temelia Bisericii se află în întruparea Domnului şi se prezintă permanent
ca o prelungire a întrupării lui Hristos peste veacuri. Hristos a întemeiat-o pentru

5
Dr . C-TIN STĂNULEŢ, Concepţia despre Biserică în opera Sf. Ciprian, în rev. ST, anul
XXII(1970), nr. 7-8, p.574
5
a-I continua opera de mântuire a lumii începută odată cu „plinirea vremii” (Gal.
4,4)6.
Sfântul Ciprian vede în Biserica lui Dumnezeu de pe pământ un organism
universal ce include toate bisericile locale care posedă toate atributele
mărturisite în Simbolul de credinţă. Ecleziologia Sfântului Ciprian are în centrul
ei efortul continuu pentru menţinerea unităţii Bisericii 7. Biserica formează cu
Hristos o unitate spirituală, organică; ea nu poate fi concepută fără Hristos iar El
nu Se poate închipui fără Biserică8.
Această unitate spirituală este văzută de Sfântul Ioan Gură de Aur prin
prisma măreţiei şi frumuseţii gândurilor, simţurilor şi a voinţei membrilor ei 9.
Hristos ne cere să fim una iar cântarea heruvimică ne îndeamnă ca „toată grija
cea lumească acum să o lepădăm’’.
Fiind casa lui Dumnezeu, ea străluceşte tuturor „căci nu poate lumina să
stea sub obroc’’. Dar această strălucire reprezintă reflectarea iubirii, a slujirii şi
a blândeţii lui Hristos către oameni. Prin Biserică Hristos îl ridică pe credincios
la starea de asemănare cu Dumnezeu10, îl face „om după chipul şi asemănarea
Noastră’’(Fac. 1,26). Acelaşi gest îl face şi preotul în Biserică atunci când
cădeşte înspre credincioşi, el cădeşte de fapt chipul lui Dumnezeu din om.
Părintele Stăniloae afirmă că „Biserica vine de la Dumnezeu şi tot acolo se
întoarce, la Ierusalimul ceresc sau la Împărăţia cea cerească a lui Dumnezeu cea
fără sfârşit”11.
Episcopul Cartaginei aminteşte că Biserica este locaşul ceresc pus la
dispoziţie credincioşilor în ziua întemeierii primei lor comunităţi în numele şi cu
numele lui Hristos (Fapte 11,26). Mai este în primul rând şi „ekklesia”, adunarea

6
Dr. MIHAI ENACHE, Învăţătura despre Biserică de Sf. Ioan Gură de Aur, în rev. O, anul
XXVI(1974), nr. 1, p.128.
7
Dr . C-TIN STĂNULEŢ, opt.cit, p. 574
8
Ibidem, p. 566
9
Dr. MIHAI ENACHE, Art. Cit., p. 128
10
Ibidem
11
Pr. Prof. D. Stăniloae, Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală, în rev. O, anul XXII(1970), nr.
4, pp. 583-584, apud Dr. MIHAI ENACHE, Art. Cit., p. 128
6
celor care cred în Hristos, este comunitatea mesianică a Noului Testament cu
originea în însuşi Hristos. Biserica a atins plenitudinea existenţei decât după
întruparea lui Hristos12. În înţeles de comunitate, temeiul Bisericii este etern şi a
devenit, după mărturisirea Sfântului Ioan de Kronştadt „focar de viaţă adevărată
duhovnicească, un focar de sfinţenie, de dreptate dumnezeiască, de înţelepciune,
de pacea lui Dumnezeu, de adevărată libertate”13.
Membrele Bisericii sunt credincioşii, ei aparţin trupului organic al
Bisericii şi sunt chemaţi să fie în perfectă simbioză, să conlucreze, atât cu
Biserica cât şi între ei deoarece toţi sunt „mădulare fiecare în parte”. Mulţi fac
parte din ea şi atunci când unul singur se pierde acest lucru se resimte în sărăcia
spirituală a celorlalţi. Biserica este locul unde nu se permite niciun fel de
dispreţuire a unora faţă de alţii. Când unul suferă ceilalţi îl compătimesc căci toţi
sunt uniţi prin credinţa în Hristos 14. Această credinţă în Hristos este primul
element care alcătuieşte chipul nevăzut al Bisericii, conform arhidiaconului Ioan
N. Floca, alături de har, de legătura credinţei şi a dragostei. Ea constă într-o stare
sufleteasca ce ne face să ne lipim sufletul de un adevăr religios, de Calea,
Adevărul şi Viaţa cea veşnică; căci ea este „adeverirea celor nădăjduite, dovada
lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11,1).
Prin urmare, credinţa în Hristos şi în cele lăsate nouă de El nu este decât o
anticipare în deplinătatea minţii a unui adevăr neexplicat ştiinţific, dar conturat
în sufletul credincioşilor. Legătura cea mai exhaustivă pe care o facilitează
credinţa, include toată suflarea într-o „ekklesiae” (adunare) la fel ca într-o
corabie a mântuirii, cum e numită Biserica, a cărei direcţie pleacă şi se îndreaptă
spre Dumnezeu15.
Atitudinea credincioşilor în Biserică impune evlavie şi respect faţă de tot
şi de toate ale ei indiferent de calităţile sau defectele unora din sânul ei, căci e

12
Dr. C-TIN STĂNULEŢ, opt.cit., p. 566
13
Sf . IOAN de KRONȘTADT, Liturghia-cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sb., 2009, p. 56
14
Dr. MIHAI ENACHE, opt. cit ., p. 128.
15
Arhid . prof. Dr. IOAN FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. I, EIBMBOR, Buc. 1990, pp. 155-157
7
bine de ştiut că „numai Biserica îşi alege slujitorii ei” (can. 3 VII, Niceea 787)
şi impune unele oprelişti celor din alt staul când zice: “ereticii să nu intre în
Biserică” (can. 6 Laod.) dacă stăruie în eres. Acest ultim canon se referă la
precizarea făcută de Hristos, Care a spus că: „cel ce nu este cu Mine, este
împotriva Mea” (Lc. 11,23; Mt. 12,30), de aceea Părinţii dispun categoric ca
ereticii care stăruie în erezie să nu fie admişi în Biserică16.
Chiar şi în locaşul Bisericii trebuie să fie disciplină şi evlavie în timpul
slujbelor căci „nu se cuvine să se citească în Biserică unele cântări speciale sau
cărţi necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi şi Nou”(can
59 Laod.), să nu fie zgomot ca la alte adunări. Acestea se cer căci ea este
deopotrivă locul îngerilor şi Împărăţia lui Dumnezeu coborâtă pe pământ.
Evlavia şi respectul din Biserică se arată prin portul modest al creştinilor
ce-i păşesc pragul, şi mai ales al femeilor care nu trebuie să se mândrescă prin
podoabă şi lux. Se mai cere creştinilor să meargă şi să rămână în Biserică până
la sfârşitul slujbei, despre acest lucru aminteşte şi canonul 80 apostolic care îi
osândeşte pe clericii şi mirenii care nu merg regulat la Biserică.
Într-una din omiliile sale la Facere Sfântul Ioan Gură de Aur se bucură de
cei ce merg la Biserică şi sunt aprinşi de dor spiritual după învăţătura
scripturistică. El îi îndeamnă spre o sârguinţă şi mai mare şi afirmă că aşa cum
pofta de mâncare e semn de sănătate trupească tot aşa şi râvna evanghelică e
semnul sănătăţii sufleteşti. Biserica este locul în care se află şi cei drepţi dar şi
cei păcătoşi ca membre ale ei, dar mântuirea nu se capătă decât în Biserică după
cum spunea şi Sfântul Ciprian: „În afara Bisericii nu există mântuire”. Aceasta
deoarece Biserica e cea care menţine viu adevărul revelat şi împărtăşeşte Sfântul
Duh prin Sfintele Taine. Noi devenim în mod real fiii lui Dumnezeu prin unirea
cu Hristos în Biserica Lui17.
Sfântul Ioan Gură de Aur combate aspru pe cei ce vedeau Biserica o
simplă instituţie omenească. Ea este mai durabilă decât cerul căci însuşi Hristos
16
Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Ediţia a III-a, Sibiu, 2005, pp. 182, 239.
17
Dr. MIHAI ENACHE, opt.cit., pp. 131-132.
8
zice: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24,
35). Având tăria mai mare ca a cerului porţile iadului nu o vor birui, e deschisă
oricui şi cel ce o insultă Îl insultă pe însuşi Hristos. Ea e mai înaltă ca cerul şi
mai lată ca pământul, este maica noastră ce îşi duce puii de mână pe calea
mântuirii. În Biserică stă crucea lui Hristos ce înlătură despărţirea dintre
credincioşi, îi împacă cu Dumnezeu şi între ei înşişi. Tot el afirmă că nu e o
simplă societate omenească, pentru că e trupul lui Hristos şi există o legătură
strânsă între Hristos, Capul trupului, şi creştini, ca membre ale acestui trup. Din
acest motiv există o legătură strânsă între a iubi pe Hristos – Capul Bisericii – şi
pe creştini, ca membre ai Bisericii Sale18.
Cele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur se referă oarecum şi la partea
nevăzută a Bisericii însă există şi o parte văzută – ca instituţie religioasă
creştină. După Arhid. Ioan Floca, sub chip organizatoric Biserica se înfăţişează
ca o instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după
rânduielile religioase şi morale specifice credinţei creştine. Organizare Bisericii
ca instituţie religioasă se prezintă sub o înfăţişare complexă, formată dintr-o
sumă de elemente care intră în alcătuirea oricărui corp comunitar organizat19.
Un alt canonist, Nicolae Dură, vede Biserica sub aspectul ei extern, ca o
societate văzută, cu ordine juridică a cărei organizare a fost condiţionată de
timpul istoric, de cadrul geografic, de legislaţia religios – morală, cutumiară şi
canonică, de legislaţia de stat şi de nevoile comunităţii respective.
Având calitate de organism social şi ca orice societate văzută, Biserica a
întrunit cele 4 elemente constitutive:
a) un număr de membri; b) un scop; c) anumite mijloace şi d) o
autoritate.
Aleşi dintru început de Mântuitorul, Biserica a avut un număr de membri,
număr ce a crescut formând o unitate socială. Scopul membrilor Bisericii a fost
şi este desăvârşirea morală şi dobândire mântuirii, pentru care S-a întrupat,
18
Ibidem, pp. 129-133.
19
Arhid . prof. Dr. IOAN FLOCA, opt.cit., p. 151.
9
răstignit şi înviat Domnul Iisus Hristos. Mijloacele prin care se asigură
membrilor ei scopul urmărit sunt de natură spirituală – învaţătura de credinţă,
rugăciunea, Sfintele Taine etc. Biserica a avut încă de la începutul ei o autoritate
conducătoare, care a îndrumat pe membrii ei pentru atingerea scopului urmărit20.
Autoritatea supremă care i-a îndrumat pe credincioşi a fost şi este Hristos
şi după spusele Sfântului Ciprian există un Dumnezeu şi un Hristos, o Biserică a
Sa iar credincioşii sunt uniţi printr-un legământ armonios cu Trupul. Părintele
Cartaginei delimitează clar cele două înţelesuri ale Bisericii şi le pune în
legătură cu Ziditorul lor. În înţeles de comunitate temeiul Bisericii este etern şi
este reprezentat prin viaţa internă a Sfintei Treimi, aflată într-o perfectă
comuniune. În înţeles de locaş temeiul Bisericii e viaţa divină întoarsă spre
făpturi. Având pe Hristos drept Cap, Biserica devine organul mântuirii şi sfinţirii
tuturor fiilor ei21.

I.3. Sfânta Treime şi viaţa Bisericii

a) Sfânta Treime ca temelie a Bisericii lui Iisus Hristos

Sfânta Treime este temelia Bisericii şi a vieţii creştine. Ea este izvorul
care adapă şi creşte permanent Biserica lui Hristos. La rândul său Biserica apără
şi ea cu tărie taina Sfintei Treimi de cei ce vor să aducă trinitatea în unitate.
Biserica este comunitatea celor chemaţi de Dumnezeu să ia parte la
moştenirea bunurilor făgăduite şi această moştenire a fost posibilă prin
întruparea lui Hristos şi împăcarea noastră prin Fiul cu Tatăl prin jertfa de pe
cruce. Mai este şi comunitatea şi comuniunea frăţească în acelaşi Duh a celor
chemaţi la moştenirea veşnică. Harul cel dumnezeiesc ce se revarsă din Treime
face prezentă Biserica între credincioşi. Dumnezeu-Tatăl este prezent prin
Hristos şi prin Sfântul Duh, deoarece Sfântul Duh e şi în Tatăl şi în Fiul şi El ne

20
Pr. Asist. NICOLAE DURĂ, Biserica creştină în primele 4 secole. Organizarea şi bazele ei
canonice, în rev. O, anul XXXIV(1982), nr. 3, p. 451.
21
Dr. C-TIN STĂNULEŢ, opt.cit., p. 566

10
ridică la unirea harică cu Sfânta Treime. Această unire se realizează pe cale
liturgică, prin participarea la viaţa internă a Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur
susţine că Biserica lui Hristos e vie şi puternică în măsura în care ea se hrăneşte
cu Trupul şi Sângele lui Hristos.22
Având calitate de trup al lui Hristos Biserica e o realitate sacramentală şi
împărtăşeşte credincioşilor plinătatea iubirii şi viaţa treimică. Sfânta Treime e
prezentă în viaţa Bisericii prin harul Sfântului Duh, prin care noi ne aflăm în
structura de iubire şi de viaţă a Sfintei Treimi. Sfântul Ioan cere creştinilor din
sânul Bisericii şi participanţi la viaţa Sfintei Treimi să-şi depăşească egoismul
căci doar aşa ajung la comuniune şi iubire asemănătoare cu cea dintre persoanele
Sfintei Treimi.
Sfintul Părinte o mai aseamănă şi cu raiul dar mult mai desăvârşită ca cel
iniţial, aceasta datorită faptului că-n raiul Bisericii nu există un şarpe amăgitor,
ci un Hristos mântuitor; nu există o Evă amăgitoare ci Sfântul Duh care-l înalţă
pe om; locul frunzelor l-au luat acum roadele cele duhovniceşti 23. Pe lângă faptul
că este Trupul lui Hristos, Biserica este însăşi plinătatea Sfântului Duh şi are
deci o dublă temelie: hristologică şi pnevmatologică, iar acolo unde se află două
persoane ale Sfintei Treimi se află automat şi a treia, căci sunt inseparabile.
Sfântul Duh „care pretutindenea este şi toate le împlineşte” o călăuzeşte
pe ea la tot adevărul căci El este „vistierul bunătăţilor”(deci şi al adevărului) şi-i
asigură ei tărie şi durabilitate. Sfântul Ioan vede tăria Bisericii lui Iisus Hristos
în manifestarea propriei Lui puteri în ea. Şi după cum Hristos este reazem (căci
zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi...”), tot aşa şi
Biserica Lui apare pentru noi ca un refugiu unde scăpăm de păcate. Scăparea de
păcate o căpătăm de la cei cărora Hristos le-a zis: „Oricâte veţi lega pe
pământ...”, şi ei slujitori ai aceleiaşi Biserici hristocentrice (hristokefale)24.

22
Pr. Prof. D. Stăniloae, opt.cit.,p. 137.
23
Dr. MIHAI ENACHE, opt.cit., pp. 132-135
24
Ibidem, pp. 128-129
11
 Atât slujitorii cât şi credincioşii sunt uniţi prin aceeaşi unitate de credinţă
care provine din însăşi unitatea treimică, din adevărul că Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt sunt una (In. 5, 7). Prin aceasta, unitatea intertrinitară devine modelul şi
garanţia unităţii Bisericii, viaţa însăşi a Bisericii lui Hristos. Sfântul Ciprian
descrie modul în care se face această unire prin arătarea dragostei ce există între
mire şi mireasă. „După cum mireasa îşi asteptă mirele curată, lipsită de orice
întinăciune sau gând necurat şi plină de pudoare, stare în care nu se poate greşi
şi nu se poate săvârşi adulterul, tot aşa şi Biserica îşi aşteaptă pe mirele său,
Hristos, într-o continuă sfinţenie”25.
b) Hristos şi Sfântul Duh – susţinători ai unităţii Bisericii

Lucrarea Sfântului Duh în lume înainte de întruparea, patimile şi învierea

lui Hristos, nu este aceeaşi cu prezenţa Lui în Biserică. Biserica a fost întemeiată
prin cruce şi înviere, inaugurarea ca existenţă concretă s-a făcut la Rusalii.
Venind în lume, Sfântul Duh realizează şi menţine trupul tainic al lui Hristos
care desăvârşeşte persoanele creştine. Sfântul Ioan prefigurează imaginea
Bisericii în prima femeie – Eva, căci după cum numele ei înseamnă viaţă, tot aşa
şi Biserica e viaţa cea una în Hristos a celor din sânul ei.
Unitatea Bisericii este întemeiată în primul rând pe mărturisirea aceluiaşi
adevăr de credinţă. Sfântul Duh e Cel ce păstrează adevărul în Biserică nealterat
şi-l face să pătrundă în inima fiecărui credincios, îndemnându-i pe toţi să
gândească la fel şi să creadă la fel cu privire la cele dumnezeieşti.
Biserica este adăpostul adevărului iar cei care păstreză adevărul se găsesc
şi formează unitatea ei. Unitatea credinţei nu poate fi separată de unitatea
Bisericii, adevărul fiind unul, precum una este şi Biserica. Cel care nu-şi

25
Diac. MARIN I. SAVA, Atitudinea Sf. Ciprian faţă de problema unităţii Bisericii şi actualitatea ei,
în rev. ST, anul XXI(1969), nr. 3-4, p. 212, apud Dr. C-TIN STĂNULEŢ, Art. Cit., p. 567
29
Dr. MIHAI ENACHE, opt.cit., pp. 138-139
12
păstrează unitatea cu Biserica se leapădă de adevăr şi nu poate intra în Biserică
asemenea ereticilor26.
La temelia Bisericii celei una Sfântul Ciprian pune deci unitatea credinţei
care nu admite niciun fel de despărţire. Tot cel ce se îndepărtează de la sânul
Bisericii, prin erezii sau schisme, se îndepărtează de la viaţa cea veşnică, iar cel
ce se desparte nu poate trăi în această stare.
Ca şi Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ciprian axează unitatea Bisericii pe
principiul hristocentric: un singur cap – Hristos, o singură Biserică. Ea are o
unitate fiinţială ce nu poate fi ruptă de schismele şi ereziile oamenilor. Unitatea
Bisericii îşi are izvorul în fiinţa ei hristocentrică, în „piatra din capul unghiului”
(Mt. 21,42), în unica temelie pe care s-a zidit Biserica, Iisus Hristos fiind
originea şi autoritatea sa. 27
Biserica lui Hristos este aşadar o unitate care, deşi îngăduie pluralitatea
Bisericilor locale, refuză orice schismă sau ruptură. Sfântul Părinte face o
comparaţie cu soarele care deşi răspândeşte multe raze e un singur focar de
lumină; el mai compară Biserica şi cu un arbore cu ramuri diverse dar care toate
provin din acelaşi trunchi. El afirmă că Biserica este una singură nu numai ca un
semn exterior al comunităţii bisericeşti, ci ca o realitate organică a Trupului lui
Hristos28.

I.4 Însușiile Bisericii

În ceea ce priveste însușirile bisericii acestea sunt cel mai bine definite în
simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan compus de de Sf. Părinți la
sinoadele ecumenice din 325 și 381 în care se afirmă că biserica este: „una
,sfântă, sorbornicească și apostolească”. Despre acest articol Sf. Nicolae
verimirovici vorbește astfel: „Dumnezeu a creat o navă salvatoare, precum a
26
Ibidem, p.145.
27
Diac. MARIN I. SAVA, opt.cit. ,p.570.
28
Dr. C-TIN STĂNULEŢ, opt.cit., pp. 567-568
13
făcut şi Noe în timpul potopului, şi la care suntem toţi chemaţi să intrăm aceasta
fiind Biserica. Ea a fost numită de către Părinţi una pentru că capul ei este Unul
Hristos şi are un singur trup şi deci nu poate fi decât o singură Biserică. Ea fiind
numită sfântă pentru că a fost întemeiată de Sfântul Sfinţilor, transformată,
curăţită şi răscumpărată de Domunul prin Scump Sângele Său, iar Sfântul Duh
de la început a, inspirat-o şi i-a dat viaţă precum şi prin faptul că membri ei sunt
sfiinţi, iar sfintele-ceruri le sunt rezervate ca locuinţă veşnică şi în ea găsim
mijloacele pentru unire cu Dumnezeu.
Biserica este sobornicească, pentru că uneşte pe toţi oameni pământului cu
Dumnezeu indiferent de neam, de limbă invitându-i pe toţi la mântuire recum şi
prin faptul că în ea sunt incluşi atât cei vii cât şi cei adormiţi. Astfel e numită şi
apostolică având în vedere că primi ei membrii au fost apostolii care au fost
primii martorii ai învăţăturii lui Hristos, fiind organizatorii Bisericii şi cei care
şi-au vărsat sângele la temelia ei apostolicitatea ei continuând şi azi prin
misiunea ei şi sucesiunea”29. Astfel caracteristicile Bisericii sunt:
 Unitatea. Conform sombolului de credință Biserica este una. Aceasta în
întelesul de „unică” și în înțelesul de „unitară”. În primul înțeles există o
unică Biserică, pentru că unul este Iisus Hristos. „Este un singur trup și un
singur duh, dupã cum ați fost chemați la o singură nădejde... Este un
singur Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tată al tuturor" (Ef. 4,
4-6). Unitatea Bisericii este o comunicare și o extensiune a unității lui
Dumnezeu. „Oare S-a împărțit Hristos?" întreabã Sf. Apostol Pavel în fața
tendințelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1 Cor. 1, 13).
Dintre diferitele biserici creștine, care prezintă adevărul revelat schimbat
în diferite feluri, numai una poate fi cea adevărată, căci Dumnezeu-
Adevărul este Unul și nu Se poate contrazice cu Sine Însuși. Și anume
Biserica cea Unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat

29
Sfântul Nicolae Verimirovici, Tâlcuirea Crezului, tradusă de Diana Potlog, Editura Sofia, Bucureşti,
2010, p.96.
14
 neschimbat. "Ortodoxia este acea Biserică unică și adevărată, care
30
păstrează continuitatea vieții bisericești, adică a unității tradiției" .
"Celelalte confesiuni creștine, care se pretind și ele adevărata Biserică, nu
reprezintă nici una deplinătatea Bisericii, ci au păstrat ceva din ființa
Bisericii numai în măsura în care au rămas fiecare într-un real contact cu
profunzimile Bisericii celei una"31
 Sfințenia. Aceasta este o calitate esentială a Bisericii. Sfințenia Bisericii
este sfintenia lui Hristos Însuși. Sfintirea ei, făcută prin Sângele lui
Hristos, a fost împlinită de Duhul Sfânt care locuiește în ea. În acest sens
sfințenia pronine din stanza legătură cu Hristos care este capul ei, iar
sfintenia îi aparține lui Dumnezeu și astfel creatura nu are sfintenia decât
prin participare. De aceea unde nu se afirmă participarea la El, nu se
32
afirmă nici sfințenia creaturii precum în Protestantism. Această
Sfințenie a lui Hristos este afirmată și de cuvintele Sf. Scriptură: „Acela
pe care Tatăl la sfințit și la trimis în lume”(In 10, 36) sau „Launs pe El în
Duhul Sfânt și în putere”(Fapte 10, 38). În vechiul Testament se vorbește
continu despre sfințenia lui Dumnezeu, dar și de counicarea ei. Aceasta
este prezentată ca cea care umple locul unde apare Dumnezeu, strălucește
prin persoanele apropiate Lui și lasă o urma în aceste persoane după ce
Dumnezeu s-a apropiat de ele. După Părintele Stăniloae punctu de plecare
al sfințeniei se află în momentul Cincizecimii atunci când după făgăduința
Mântuitorului ne-a trimis pe Mângâietorul. Din acest moment în viața
creștină a început o nouă eră în care creștinii își fac o preocupare din
iertarea păcatelor și urcă spre ceruri.
 Universalitatea (Sobornicitatea sau Catolicitatea). A treia însușire
recunoscută Bisericii de Simbolul niceo-constantinopolitan este

30
Sergiu Bulgakoff, opt.cit. p.112.
31
Ibidem, p.115.
32
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. II, ed. I.B.M.B.O.R, București 2003,
p. 279.
15
 universalitatea. Aceasta are mai întâi un sens extensiv: Biserica e
universală întrucât e destinată tuturor popoarelor, nu numai unui popor
ales, ca Sinagoga iudaică. Dar universalitatea are și un alt înteles: ea
indică Biserica de peste tot și de totdeauna, spre deosebire de erezie care
are o existentă locală și trecătoare. Când apărea într-o localitate vreo
erezie, membrul comunității creștine spunea ereticilor: "Noi sîntem
Biserica Universalã; comunitatea noastră e în legătură cu Biserica din tot
trecutul și de pretutindeni! Voi sunteți o apariție locală și trecătoare".
Universalitatea în acest înțeles exprimă ideea că Biserica „rămâne în tot
timpul și în tot locul aceeași și nesurpată, în opoziție cu bisericile eretice
locale”33.
Biserica stă pe temelia Soboarelor Ecumenice Universale, spre
deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxă și care nu
mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din vremea când cuprindea toată
creștinătatea. Deci numai Biserica Ortodoxă este continuatoarea Bisericii
Universale.
Încă din primele veacuri s-a dat Bisericii atributul de catolică și
anume de Sf. Ignatie Teoforul (Epistola cãtre Smirnieni, 8, 2), în baza că
„această comunitate e un întreg, o plenitudine sfântă și totodată o unitate
desăvârșită, cu alte cuvinte, sfînta comuniune generală”, "umplută
întreagã cu puterea aceleeasi iubiri divino-cosmice, înnoitoare și
formatoare, de aceeași prezență unificatoare a lui Hristos. El este în toti
membrii Bisericii regionale ca principiu unificator, făcîndu-i pe toți și pe
toate, părți organice și nedespărtite ale Bisericii celei Una"34.
 APOSTOLICITATEA. Însușirea aceasta arată că Biserica adevărată este
numai aceea care a păstrat învățătura Domnului Iisus Hristos așa cum au
comunicat-o Apostolii, martorii Lui, primele organe cărora li S-a

33
Hr. Andruțos, Simbolica, ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova 1955, p.62.
34
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, opt.cit., p.298.
16
 împărtășit, Proorocii Dumnezeului întrupat. Biserica aceasta este cea
Ortodoxã, care n-a schimbat și n-a omis nimic din învățătura scrisă și orală
a Apostolilor și aceasta reprezintă semnul distinctiv esențial al Bisericii
Ortodoxe . Biserica noastră n-a introdus înnoiri ca cea Romano-catolică,
spre exemplu. Ea stă pe temelia Apostolilor, Hristos fiind "piatra cea din
capul unghiului" (Ef. 2, 20). A sta pe temelia Apostolilor înseamnă a păzi
nu numai revelația cuprinsă în Sf. Scriptură, ci și pe cea predată oral de Sf.
Apostoli, conform poruncii Acelora (2 Tes. 2, 15); 1 Cor. 11, 2; 2 Tim. 2,
2; 2 Tim. 3, 14). De aceea apostolicitatea stă în strânsă legătură cu
persistenta Bisericii Ortodoxe pe lângă Sf.Tradiție. Apostolicitatea Bisericii
Ortodoxe se arată și prin succesiunea apostolică a ierarhiei datorită căreia,
harul episcopiei precum și învățătura nealterată sunt transmise, fără
întrerupere, de la Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute, până la cei de
azi. Prin urmare, aceste patru însușiri sînt cele care caracterizeazã o
adevãratã Biserică. Adunarea care nu are mãcar una din însusiri este o falsă
biserică. Mai mult decît atât, pierderea unei singure însusiri duce la
desprinderea de integritatea Trupului Tainic al lui Hristos Cel nedespărțit și
la pierderea tuturor celorlalte însușiri35. Acea grupare care a eliminat
sfinșenia prin excluderea preoșiei și a unui sir întreg de Sfinte Taine fără de
care nu ne putem mântui. De asemenea nu poate fi vorba de o biserică
Protestantă sau Romano-Catolică atunci când este vorba de cineva care a
încălcat hotărârile Sinoadelor Ecumenice prin dogma eretică "Filioque",
sau a mutilat și chiar a eliminat Sf. Tradiție. Nu putem vorbi de o biserică
Protestantă pretinsă și Apostolică, nici atunci cînd citim Faptele Apostolilor
și vedem că Apostolii hirotoneau (6, 6), spovedeau (19, 18), făceau Taina
Sf. Maslu (19, 12) etc. Noi nu putem pune nicidecum toate inovațiile
apusene pe seama Sf. Apostoli, deci: nici biserica Romano-Catolică, nici

35
Hr. Andruțos, opt.cit., p. 65.
17
 cea Protestantă nu sunt apostolice, nici sobornicești, nici sfinte și prin
urmare nu fac parte din Biserica cea Una întrucât s-au rupt din ea

II. Diferențe între cele trei confesiuni

II.1 Diferente între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană

În ceea ce privește aceste două Biserici, care precum se știe au fost până
la anul 1054 o singură Biserică a lui Hristos, ele sunt cele mai apropiate ca
învățătură în comparație cu protestantismul care a adăugat și a lepădat multe din
învățăturile Bisericii apostolice. În continuare vom prezenta câteva aspecte ale
Bisericii.
După învațătura celor două Biserici, aceasta este o instituție văzută „cu
putere și autoritate divină, pe de o parte, întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu,
care s-a făcut om pentru mântuirea și sfințirea oamenilor, iar pe de altă parte,
alcătuită din oameni”36care mărturisesc aceeaș credință și care la rândul lor sunt
împărțiți în două: popor și clerul conducător având putere apostolică. De aici
rezultând faptul că din Biserică nu fac parte decât cei care mărturisesc credința
într-un Dumnezeu întreit în persoane, Biserica fiind precum o mărturisesc toate
simbolurile „una, sfânt, sobornicească și apostolească”, atribute pe care le-am
prezentat în cele d mai sus.
Esențial este faptul că cele două biserici scot ambele două caracteristici
corecte ale adevăratei învațături și anume iconomia tainelor și infailibilitatea
învățături. Ele deși exprimă în mod diferit ideea că Biserica fiind călăuzită de
către Duhul Sfânt, care este „stîlp și temelie a adevărului” o arată îndreptar
înfailibil al dogmelor. Acest lucru este bine afirmat în Mărturisirea lui Dositei:
„credem că Biserica sobornicească este învățată de Duhul Sfânt. Căci acesta este
adevăratul Mângâietor, pe care îl trimite Hristos de la Tatăl, ca să învețe

36
Hr. Andruțos, opt.cit., p. 63.
18
adevărul și să risipească întunericul din mintea credincioșilor”, „membrii ai
Bisericii sobornicești, sunt toți credincioșii și numai ei, adică cei care păstrează,
fără șovăială, credința neîntinată a Mântuitorului Hristos care a fost arătată de
însuși Hristos și de Apostoli și de Sfintele Sinoade Ecumenice” 37. Astfel
Biserica este înmpărțită în două elemente dumnezeiesc și omenesc, elementul
nevăzut fiind în strânsă legătură cu cel văzut, precum este legătura între suflet și
trup, partea văzută fiind manifestarea indispensabilă a părții nevăzute. Aceste
două elemente sunt unite intre ele precum cele două firi în Fiul lui Dumnezeu
întrupat.
Cu toate acestea Biserica Apuseană de-a lungul timpului a adăugat
anumite învățături în ceea ce privește ecleziologia. Una dintre acestea este faptul
că catolicismul a instituționalizat Evanghelia și Biserica, ecleziologia fiind
înlocuită de canoane38. Prin acest lucru a făcut ca Biserica apuseană să capete un
aspect juridic prin papii lor, acestă hotărâre luându-se la sinodul Trident prin
actul numit „corpus christianorum”.
Un alt act prin care se schimbă învățătura despre Biserică este enciclica
Mystici Corporis Christi prin care se incepe un nou curent eclizologic. Aceasta a
fost dată de papa Pius al XII- lea prin care dă un răspuns asupra problemei
despre natura Bisericii. Concepția ecleziologică cuprinsă în aceată enciclică este
și aceea prin care Biserica este numită „prelugirea si continuarea lui Hristos”,
concepție adoptată de mulți teologi din vreamea de azi. În acest sens Charles
Journet consideră ca una dintre definițiile majore ale Bisericii este „ prelungirea
39
Întrupării, expansiunea Întrupării lui Hristos- Dumnezeu” deoarece Biserica
este complementul Cuvântului Întrupat.
Prin această enciclică s-a afirmat caracterul de orgamism al Bisericii. Însă
cu toate acestea nu s-a dat posibilitatea ecliziologiei juridice romano-catolice să

37
Ibidem, p.64.
38
Diac. Ion Brian, Aspecte dogmatice ale unirii bisericilor creștine, rev.Studii Teologice 1-2/ 1968, p.
38.
39
Ibidem.
19
găsească un echilibru, deoarece s-a identificat într-un mod speculativ Biserica
vizibilă, cu Trupul tainic al lui Hristos, adică o identificare a voinței lui
Dumnezeu cu forma instituțională bisericească a autorității, mergându-se atât de
departe cu aceste exagerări încât s-a ajuns să se vorbească despre prezența lui
Hristos sub pontificat.
De asemenea prin Constituția dogmatică „ De Ecclesia” elaborată de
Sinodul II Vatican care a avut dret scop o afirmare mai bună a învațăurii despre
Biserica, dorind să completeze și să echilibreze ecleziologia incompletă a
Conciliul I Vatican care pus accent mai mult pe supremația papală, însă și acest
sinod merge pe aceleaș premise și confirmă primatul papal precum și
infailibilitatea ca dogme de credință formulate de sinodul precedent.
În general la această enciclica se fac eforturi evidente de a ascunde
aspectul juridic și monarhic a Bisericii sub aspentul unor termeni și expresii
biblice. Aceasta demontrează ca există o confuzie de principii în ecleziologia
romano-catolică. Ea poate fi suspectată de o eroare ecleziologică principală, în
sensul că nu a precizat în mod clar și convingător de principiul hristologic al
Bisericii, ci ea orienteză Biserica universală spre pontiful roman, prin aceasta
negându-se principiul hristocentric. Această învățătură a contituției dogmatice
„De Ecclesia” neavând nici un temei scripturistic.

II.2 Biserica Romano-Catolică și Biserica Protestantă

Spre deosebire de cele două confesiuni pe care le-am relatat învățătură

despre biserica, mărturisirile protestante sunt cu mult schimbate. Pentru această
confesiune biserica adevarată este „societatea de credință și de Duh Sfânt în
inimi”40, adică ea este formată din credincioși sau sfinți care ascultă glasul
propriului lor păstor, unde Evanghelia se învață drept și se săvârșesc tainele
după cuviință. Astfel după protestanți Biserica nu este un așezământ care are un
cler legat canonic cu Apostolii și un tot statornic și neschimbat de rânduieli
dogmatice, morale sau în ceea ce privește rânduiala slujbelor, ci în esență ea este

40
Hr. Andruțos, opt.cit, p.82.
20
ceva nevăzut și interior, însă și acest lucru este mărturisit doar de unele
mărturisiri calvine atunci când vorbesc despre predestinație după exemplul lui
Zwingli, germanii însă ferindu-se de acest termen.
După Karl Bart Biserica constă în evenimentul care face posibilă
întâlnirea dintre Dumnezeu și om realizată în Hristos. El spune ca timpul care
separă Învierea de Parusie e timpul Bisericii, deoarece Biserica există când se
produce comunitatea lui Hristos cel viu în istorie41, iar termenul de biserică nu se
referă doar la comunitate, ci la evenimentul adunării ei. Referindu-se la locul
bisericii el consideră ca acesta este acolo unde botezul și Sf. Cină strâng oamenii
sub conducerea lui Hristos. După protestanti biserica nu e o instituție, o
existență, dar în acelaș timp ea nu este nici invizibilă ci se face vazută în
momentul când prin puterea Duhul Sfânt iese și strălucește din instituțiile și
tradițiile bisericești.42 Astfel pentru protestanți în general această concepție de
Biserică ca eveniment este în contradicție cu aspectul instituțional, vizibil,
despre care vorbește Sfânta Scriptură. Noile studii din domeniul biblic, scot în
evidență faptul că biserica stă în planul „istoriei mântuirii” ca o instituție vizibilă
întemeiată de Hristos în continuarea vechiului Israel.
În ceea ce privește atributele Bisericii: una, sfântă, sobornicească și
apostolească, pentru protestanți ea este Biserica interioară, adică una deoarece
este sub stăpânirea unui singur Domn Iisus Hristos și posedă o singură credință,
fiind pururea în acord cu ea însăși , în toate fără erezii și schisme; sfântă pentru
că în ea sfinteste Duhul Sfânt și este alcătuită din sfinți; sobornicească pentru că
nu constituie ceva exterior și limitat, ci este o putere care străbate prin toate
neamurile; apostolească, nu din cauza succesiunii canonice a episcopilor ei de la
Apostoli, ci fiindcă a fost sădită de ei și că mărturisesc credința Apostolilor și a
fost zidită de ea43.
Din aceste atribute ale Bisericii, sfințenia și apostolicitatea puteau fi
păstrate întrucât este vorba de harul sfințitor al Duhului Sfânt care lucrează prin
41
Diac. Ioan Bria, opt.cit., p. 43.
42
Ibidem.
43
Hr. Andruțos, opt.cit., p. 84.
21
taine, iar apostolicitatea prin identificarea învățăturii protestante cu cea
apostolice. Însă unicitatea și sobornicitatea erau greu de păstrat, fiindcă o
Biserică înființată în secolul al XVI și divizată apoi în multe erezii nu mai poate
fi una și nici sobornicească.
Din Biserica Protestantă de-a lungul timpului au apărut mai multe
confesiuni care în totalitatea lor neagă statutul de Biserica ca locaș în care
trebuie să ne rugăm. În acest sens ei ne aduc mai multe argumente. Primul
dintre acestea ar fi că nu avem nevoie de locaș de rugăciune întrucât Evanghelia
după Matei zice: „Tu însă când te rogi intră în camera ta și închide ușa” (VI, 6).
La această obiecție Biserca noastră dă răspuns prin faptul că Hristos recomandă
rugăciunea particulară, însă și cea de obște însă aceasta să nu fie fățarnica,
prefacută, ci precum ne spune Părintele Cleopa trebuie să intrăm în cămara
sufletului și să inchidem usa sufletului pentru a nu veni asupra noastră gânduri
care ne abat de la rugăciune. Însuși pe Mântuitorul îl găsim rugându-se singur,
precum îl găsim și învățându-ne cum să ne rugăm. De asemenea Sf. Apostoli au
continuat rugăciunea publică prin cele șapte laude și Sf. Liturghie.44
Cel de-al doilea argument pe care îl aduc este că Dumnezeu nu locuiește
în temple făcute de mâini omenești precum zice Isaia : „Cel Preaînalt nu
locuiește în locaș făcut de mâini omenești” (66, 2) și că va veni timpul când nu
ne vom mai putea închina la ele. Însă aici ei fac confuzie prin faptul că în
vremea aceea existau mulți păgâni care ridicau temple idolilor și ca atât Isaia cât
și Sf. Apostoli când spun aceste cuvinte se referă la păgâni. Biserica însă învață
că Dumnezeu este pretudindeni și precum s-a smerit prin Întrupare, luând chipul
nostru, așa cum Biserica Sa se încorporează pe noi și este altarul de jertfă al lui
Hristos, tot așa îl găsim pe Dumnezeu în Biserică împreună cu Sfinții Săi.45
Un alt argument ca nu trebuie să avem biserica ca locaș este ca Însuși
Mântuitorul zice că „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și
Eu” (Matei 18, 20), iar Hristos nu locuiește în statui sau picturi, lucru comun
44
P.I. David, Invazia sectelor vol.3, ed. Europolis, Constanța 2000, p. 67.
45
Ibidem.
22
atât Bisericii Ortodoxe cât și Romano-catolicilor. Aceată obiecție însă trebuie
explicată luând în seamă cu cele spuse de Mântuitorul Hristos, Apostolilor mai
înainte referindu-se la responsabilitatea lor în Biserică, iar în ceea ce privește
cultul icoanelor avem mărturii clare încă din timpul Mântuitorului mahrama Sf.
Veronica care se află și azi în posesia Bisericii Romano-catolice.
Un ultim argument adus de protestanți este că locașul este instrument de
reprimare, de amenințare, de temniță iar lumea crede în Biserică de frică. Astfel
dacă privind Bisericile apusene și dacă studim istoria ei unele au fost zidite de
împărați și tirani care nici nu le-au văzut, nici nu le-au ridicat pentru rucăciune,
ci mai degrabă pentru temnițe. Cu toate acestea Biserica ortodoxă a fost ferită de
acest lucru pentru noi Biserica având sens educativ al formării credincioșilor în
spiritul dreptății și calea virtuții, lucru obervat și din scrisorile Sf. Ioan Gură de
Aur care ne relateză ca Biserica era unloc de apărare a oamenilor, dând exemplu
pe enucul Eutropiu pe care îl adăpostește în biserică de mulțimea furioasă și îl
apără de aceasta.

Încheiere

reforma protestantă sau luterană și pâna în zilele noastre, aducând multe

argumente în susținerea faptului că biserica are un caracter nevăzut, pentru ei În
finalul acestei lucrări putem spune că la baza eclesiologiei nu există decât o
singură biserica cea întemeiată de Mântuiorul Iisus Hristos prin Jertfa de pe
Cruce și în mod văzut la Cincizecime când Duhul Sfânt s-a pogorât peste
Apostoli. Biserica este opera întrupării Mântuitorului, iar privită ca viață în
Hristos ea este viață în Sf. Treime, pentru că întemeietorul ei este una dintre cele
trei persoane ale Sf. Treimi iar prin întrupare nu a existat nici o despărțire de

23
aceasta, Hristos rămânând în acelaș timp Dumnezeu și om. Sf. Treime este
temelia Bisericii si a vieții creștine.
Însușirile Bisericii sunt „una , sfântă , sobornicească și apostolească”
precum măturisim și în simbolul de credință niceo-constntinopolitan. Ea este
una precum și cel care a întemeiat-o Unul este, este sfânta luându-și sfințenia de
la izvorul sfințeniei care este Dumnezeu ea nefiind afectată de păcatele noatre,
cei care o formăm. De asemenea ea este sobornicească sau universală întrucât
este destinată tuturor popoarelor,Dumnezeu vrând „ca toți să se mântuiască și la
cunoștința adevărului să vină”. Iar nu în ultimul rând este apostolică, deoarece
ea a fost vestită între popoare de către Sf. Apostoli primii care care s-au
împătășit de harul divin.
De asemenea după ce am expus învățătura ortodoxă despre Biserică în
continuare am expus care sunt diferențele dintre Biserica Ortodoxă si celelalte
două confesiuni Romano-catolică și Protestantă. Astfel se poate observa ca cea
mai apropiată de învățătura noastră este Biserica Romano-catolică care prin
anumite enciclice au modificat eclesiologia. De altfel Biserica Protestantă este
cea care s-a depărtat cel mai mult de adevărul divin ea modificând aproape în
totalitate invățătura despre biserică începând de la fiind „societatea de credință și
de Duh Sfânt în inimi”.

Bibliografie

 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită sub
îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după
Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,
Arhiepiscopul Clujului, Bucureşti, 2001.
 Ioan de Kronștandt, Sfântul, Liturghia-cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sb.,
2009.

24
 Verimirovici, Sfântul Nicolae, Tâlcuirea Crezului, tradusă de Diana
Potlog, Editura Sofia, Bucureşti, 2010.
 Andruțos, Hr., Simbolica, ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova
1955.
 Bulgakoff, Sergiu, Ortodoxia, Sibiu 1933.
 David, Petre, Călăuza creștină- Sectologie, ed. Episcopiei Argeșului,
Curtea de Argeș 1994.
 Idem., Invazia sectelor vol.3, ed. Europolis, Constanța 2000
 Floca, Arhid . prof. Dr. IOAN, Drept canonic ortodox, vol. I, EIBMBOR,
Buc. 1990.
 Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Ediţia a III-a,
Sibiu, 2005.
 Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. II, ed.
I.B.M.B.O.R, București 2003.
 Brian, Diac. Ion, Aspecte dogmatice ale unirii bisericilor creștine,
rev.Studii Teologice 1-2/ 1968, p. 15-80.
 Dură, Pr. Asist. NICOLAE, Biserica creştină în primele 4 secole.
Organizarea şi bazele ei canonice, în rev. O, anul XXXIV(1982), nr. 3, p.
440-463.
 Enache, Dr. Mihai, Învăţătura despre Biserică de Sf. Ioan Gură de Aur, în
rev. O, anul XXVI(1974), nr. 1, p.115-132
 Stănuleț, Dr . C-TIN, Concepţia despre Biserică în opera Sf. Ciprian, în
rev. ST, anul XXII(1970), nr. 7-8, p.560-585.

25