Contractele de intermediere în comerţul internaţional

Contractul internaţional de mandat comercial

Contractul de mandat este contractul prin care o parte, numita mandatar se obligă, sa încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi numite mandant. În dreptul civil mandatul
este un contract cu titlu gratuit, aceasta dacă părţile nu au convenit contrariul. Spre deosebire de
mandatul civil,mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala
mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit. Pentru a se înscrie în sfera dreptului
comerţului internaţional, contractul comercial de mandat trebuie să conţină un element de extraneitate
capabil să determine un conflict de legi.
Elementele caracteristice care individualizează mandatul comercial faţă de mandatul civil sunt
următoarele:
- mandatul comercial poate fi numai convenţional;
- reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;
- mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros;
- mandatarul este împuternicit a face toate actele necesare executării operaţi unii cu care a fost
însărcinat.
Mandatarul încheie acte juridice în numele şi în contul mandantului, terţii cocontractanţi
cunoscând identitatea acestuia din urmă; astfel se realizează o reprezentare perfectă sau transparentă.
Condiţiile de validitate. În privinţa condiţiilor de validitate, contractul mandat comercial
internaţional preyintă o serie de aspecte specifice.
Mandantul trebuie să aibă capacitate comercială, să poată încheia el însuşi actele juridice ce
urmează a fi încheiate de mandatar, deoarece mandatarul acţionează în numele şi în contul
mandantului. Mandatarul trebuie să aibă doar capacitate deplină de exerciţiu, din moment ce încheie
acte juridice nomine alieno.
Obligaţiile părţilor.Mandatarul are următoarele obligaţii:
-să execute mandatul, cu alte cuvinte să încheie actele juridice pentru care a fost împuternicit de
către mandant, depăşirea împuternicirii fiind permisă dacă este în interesul mandantului;
-să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar;
-să aducă la cunoştinţa terţilor cocontractanţi împuternicirea în temeiul căreia acţionează;
-să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului.
Mandantul are următoarele obligaţii:
-să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului;
-să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului;
-să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.
Încetarea contractului de mandat. Contractul de mandat încetează în următoarele situaţii:revocarea
mandatului de către mandant, renunţarea mandatarului, moartea mandatarului (mandatul fiind un
contract intuitu personae), executarea mandatului sau expirarea termenului fixat pentru executarea
mandatului.
Contractul internaţional de comision
Comisionul este o formă de reprezentare, având unele trăsături specifice care îl
individualizează în sistemul raporturilor contractuale.
 Definirea contractului comercial de comision
În materie comercială, obiectul comisionului îl constituie “tratarea de afaceri comerciale de
către comisionar în socoteala comitentului”1.
Persoana fizică sau juridică care efectuează operaţiuni comerciale în baza comisionului îşi face
o profesie din operaţiunile comerciale efectuate, având independenţa în raporturile cu persoana juridică
pe seama căreia activează.
Comisionarul este interesat să-şi îndeplinească în cât mai bune condiţii însărcinările primite,
deoarece remuneraţia sa este proporţională cu volumul afacerilor încheiate.Persoana fizică sau juridică
care angajează comisionarul este scutită de grijile derulării afacerii. Dacă alegerea făcută de comitent
este bună el poate beneficia de:a)competenţa profesională a comisionarului; b)creditul de care se
bucură în rândurile clientelei; c)prestigiul pe care îl are în ţara unde se anvizajează tranzacţia
comercială sau chiar în zona geografică respectivă.
Prin comision se înţelege un contract prin care o persoană, numită comisionar, se obligă - din
însărcinarea altei persoane, numită comitent -să efectueze operaţiuni comerciale încheind acte juridice
în nume propriu, dar în contul comitentului. Pentru a se înscrie în sfera dreptului comerţului
internaţional, contractul comercial de comision trebuie să conţină un element de extraneitate capabil
să determine un conflict de legi.
Contractul de comision -care este un raport comercial bazat pe reprezentare – implică trei
persoane: comitentul; comisionarul; terţul.
Raporturile între comitent şi comisionar. Legea civilă precizează că “între comitent şi
comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar”. Totodată, în textul legii
sunt consemnate deosebirile care există între contractul de mandat şi cel de comision.
Comisionarul “este direct obligat, către persoana cu care a contractat, ca şi cum “afacerea ar fi
fost a sa proprie”.
Comitentul nu are acţiune “în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul” şi nici
acestea “nu au vreo acţiune în contra comitentului”, ceea ce subliniază una din cele mai importante
caracteristici ale contractului de comision.
Comisionarul este acea persoană care are sarcina de a vinde sau cumpăra anumite mărfuri. El
poate avea sediul în ţara exportatoare sau importatoare.
Obligaţia comisionarului este să ţină, deosebite între ele şi chiar de ale sale proprii, lucrările
diferiţilor comitenţIşi trebuie să aibă în registrele sale “partida deosebită pentru fiecare acţiune”. Toate
operaţiunile pe care le-a efectuat comisionarul “cu violarea mandatului sau peste limitele sale rămân
în sarcina sa”: dacă a vândut cu preţ mai mic decât cel hotărât; dacă a cumpărat cu preţ mai mare decât
158
cel hotărât; dacă lucrul cumpărat nu corespunde “cu calitatea convenită, comitentul îl poate refuză” .
În cazul în care comisionarul (fără autorizaţia comitentului) face înaintări de bani, vânzări sau alte
operaţiuni pe credit, ia asupra sa orice răspundere, iar comitentul “îi poate cere plata întârziată a
creditelor făcute, cerându-i interesele şi foloasele interesele şi foloasele ce ar rezulta din aceasta”.
Comisionarul care vinde pe datorie “este dator să arate comitentului, în scrisoarea de aviz,
persoana cumpărătorului şi termenul acordat”.

1
Tudor Popescu evoca o situaţie comercială concretă care justifică comisionul în tranzacţiile comerciale
internaţionale: “Când o întreprindere vrea să-şi dezvolte afacerile într-o altă ţară pe o piaţă îndepărtată, poate să trimită
un auxiliar, un prepus al sau, ori să înfiinţeze acolo o sucursală.” Dar, în cazul în care nu vrea să-şi ia asemenea sarcini
şi răspunderi “ea se poate adresa unei persoane sau unei întreprinderi din acea ţară, care să prospecteze piaţa, să încheie
operaţiile respective, contra unei remuneraţii numită comision“.
 Legea comercială precizează că pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către persoanele cu care
a contractat “comisionarul nu este răspunzător”, în afara cazului în care există o convenţie contrarie.
În practica comerţului internaţional, contractul de comision este folosit, cu precădere, în
vânzarea- cumpărarea de mărfuri, în domeniul transporturilor şi în operaţiunile asupra valorilor
mobiliare.
Raporturile cu terţul cocontractant.Comisionarul(în îndeplinirea contractului) încheie acte
juridice cu terţii în nume propriu (dar în contul comitentului),si doar el este obligat faţă de terţi, nu şi
comitentul.Terţii sunt ţinuţi a-şi îndeplini obligaţiile doar faţă de comisionar; între comitent şi terţi nu
există nici un raport juridic.
Contractul internaţional de curtaj
Prin contractul de curtaj o persoană (numită curtier) se obligă, în schimbul unei sume de bani,
numită curtaj, să procure celeilalte părţi (reprezentantului) un cocontractant.Pentru a se înscrie în sfera
dreptului comerţului internaţional, contractul comercial de curtaj trebuie să conţină un element de
extraneitate capabil să determine un conflict de legi. În toate cazurile, curtierul este un comerciant
independent care îşi face din intermediere o profesie; rolul său este de a pune în legătură doi subiecţi
de drept în vederea încheierii unui contract.
Înlesnind afaceri, dar neintervenind în contract, curtierul nu este responsabil de executarea
necorespunzătoare sau de neexecutarea contractului a cărui încheiere a intermediat-o. Acestuia îi
revine doar obligaţia de a garanta identitatea părţilor pe care le pune în contact şi de a le furniza acestora
toate informaţiile referitoare la afacerea ce urmează să fie perfectată. Îndemnizaţia curtierului (curtajul)
este datorată (de către clientul reprezentat) din momentul încheierii contractului intermediat.
Contractul internaţional de agent (de agency)2
În dreptul român contractul de agenţie este reglementat prin Legea nr. 509/2002 privind statutul
juridic al agenţilor comerciali permanenţi, lege care transpune o directiva a U.E (Directiva CEE
86/653/1986). Pe baza dispoziţiilor art. 1 din lege se poate formula următoarea definiţie a contractului
de agent: acesta este contractul prin care o parte (reprezentatul) împuterniceşte în mod statornic cealaltă
parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama
sa, în schimbul unei remuneraţii.Pentru a se înscrie în sfera dreptului comerţului internaţional,
contractul comercial de agent trebuie să conţină un element de extraneitate capabil să determine un
conflict de legi.
Obligaţiile părţilor
Agentul are următoarele obligaţii faţă de reprezentat:
a) să îndeplinească obligaţiile care decurg din împuternicirea primită din partea comitentului
(principalul);
b) să îndeplinească împuternicirea în condiţii avantajoase pentru comitent;
c)să ţină evidenţa operaţiunilor comerciale efectuate în baza împuternicirii primite;
d) să păstreze în condiţii corespunzătoare bunurile şi eşantioanele primite din partea comitentului.
e) să îndeplinească orice altă obligaţie stabilită în contractul de agenţie.
Reprezentatul are faţă de agent următoarele obligaţii principale:
a) să pună la dispoziţia agentului mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente referitoare la
bunurile şi serviciile pe care le oferă spre valorificare;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;

2
În sistemul de drept anglo-american nefiind reglementate contractele de mandat si comision, intermedierea are loc
prin institutia denumita “agency”; in cadrul comertului international, in sfera sa sunt incluse mai multe forme de
intermediere.
 c) să plătească agentului remuneraţia cuvenită. Remuneraţia agentului este, de regulă, stabilită prin
contract şi poate consta într-un procent aplicat la cifra de afaceri realizată în profitul reprezentatului,
într-o sumă fixă, sau poate consta într-o sumă fixă la care să se adauge un anumit procent aplicat asupra
cifrei de afaceri.
Agentul are un drept de retenţie asupra bunurilor pe care le deţine de la reprezentat sau pentru
acesta, până la plata comisionului cuvenit şi achitarea cheltuielilor făcute de agent cu reprezentarea.
Efectele faţă de terţi. Reprezentatul îl împuterniceşte pe agent să negocieze anumite acte
juridice cu terţii sau să negocieze şi să încheie acte juridice cu terţii (în numele şi pe seama
reprezentatului).
În primul caz, contractele se încheie direct şi nemijlocit între reprezentat şi terţi, rolul
comitentului rezumându-se doar la găsirea terţilor interesaţi şi negocierea condiţiilor viitoarelor
contracte.În al doilea caz, contractele se negociază şi se încheie de către agent în numele şi pe seama
comitentului.
În virtutea regulilor mandatului, prin încheierea contractelor între agent şi terţi se stabilesc
raporturi juridice directe între reprezentat şi terţi; obligaţiile născute din contractele încheiate se execută
de către reprezentat şi terţi.
2.5. Legea aplicabilă contractelor de intermediere
Având în vedere importanţa intermedierii în comerţul internaţional, a fost încheiată Convenţia
privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării (Haga, 1978), prin care se
urmăreşte unificarea normelor conflictuale aplicabile intermedierii şi reprezentării.
Convenţia de la Haga din 1978 stabileşte că legea aplicabilă contractului de intermediere este
cea aleasă de părţi (principiul lex voluntatis).În măsura în care părţile nu şi-au exprimat opţiunea
privind legea aplicabilă contractului, acesta va fi supus legii statului în care, în momentul formării
raportului de reprezentare, intermediarul are sediul său profesional sau, în lipsă, reşedinţa sa obişnuită.
De la această regulă există şi o excepţie: atunci când intermediarul trebuie să îşi execute împuternicirea
în statul în care reprezentatul îşi are sediul sau domiciliul, contractul de intermediere va fi supus legii
acestui stat (deci legea în vigoare de la locul executării contractului).
În raporturile dintre reprezentant şi mandatar sau comisionar se aplică, dacă nu s-a convenit
altfel, legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea. În cazul în care acesta exercită, cu
titlu profesional, funcţia de intermediar sau agent, se aplică legea sediului său profesional.
Domeniul legii contractului. Legea determinată pe baza regulilor de mai sus se aplică :
a) existenţei, întinderii, modificării şi încetării puterilor intermediarului;
b) consecinţelor depăşirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive;
c) facultăţii intermediarului de a delega, în totul sau în parte, puterile şi de a desemna un
intermediar adiţional sau substituit;
d) posibilităţii ca intermediarul să încheie un contract pentru reprezentat, când există riscul
unui conflict de interese între el însuşi şi reprezentat;
e) clauzei de neconcurenţă;
f) cazurilor de prejudicii care urmează să fie reparate;
Raporturile dintre persoana reprezentată şi terţi sunt supuse, dacă nu au convenit explicit altfel,
legii unde se află sediul profesional al intermediarului.
În lipsa unui asemenea sediu, se aplică legea statului unde a acţionat intermediarul, dacă pe
teritoriul respectiv se află:
a) sediul, domiciliul sau reşedinţa persoanei reprezentate;
b) sediul, domiciliul sau reşedinţa terţului;
 c) sediul bursei, târgului sau locului unde s-a organizat o licitaţie la care a participat
intermediarul spre a îndeplini împuternicirea.
Modul de executare a împuternicirii trebuie să se conformeze condiţiilor stabilite de legea
statului unde are loc executarea.
Intermediarul care a comunicat cu terţul dintr-un stat în altul, prin scrisori, telegrame, telex,
telefon sau alte mijloace de telecomunicaţie, este socotit că a acţionat de la sediul său profesional ori,
în lipsă, de la domiciliul sau reşedinţa sa.
Dacă reprezentatul,intermediarul sau terţul are mai multe sedii profesionale în state diferite, se
ţine seama de cel care prezintă legătura cea mai strânsă cu actul îndeplinit de intermediar.
Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este
supusă legii situaţiei bunului.
Contractele de transport în comerţul internaţional
Numeroase contracte de comerţ internaţional, implicând mărfuri (în special contractul de
vânzare-cumpărare de mărfuri), presupun un contract internaţional de transport. În genere, contractul
de transport poate fi definit ca acel contract prin care un profesionist- transportatorul se obligă, în
schimbul unei remuneraţii, să deplaseze mărfuri sau persoane dintr-un loc în altul. Ca regulă generală,
contractul de transport este internaţional dacă locul de plecare şi cel de destinaţie se află pe teritoriile
unor state diferite.
Contractul internaţional de transport rutier de mărfuri
Convenţii internaţionale. În anul 1956, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost
adoptată, la Geneva. Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele
(CMR), ulterior convenţia a fost modificată prin Protocolul de la Geneva semnat la 5 iulie 1978.
România este parte la această convenţie, ratificând-o prin Decretul consiliului de stat nr. 451 din 20
noiembrie 1972 (Buletinul Oficial nr. 145 din 6 decembrie 1972).
Încheierea contractului de transport. Proba contractului de transport se face prin scrisoare de
trăsură. Absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează existenţa sau
valabilitatea contractului.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în trei exemplare originale semnate de expeditor şi de
transportator, aceste semnături putând fi imprimate sau înlocuite cu ştampile, şi legea ţării unde
scrisoarea este întocmită o permite. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa,
iar al treilea se reţine de transportator.Scrisoarea de trăsură face dovada, până la proba contrarie, a
condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator.
Obligaţiile expeditorului. Expeditorul are obligaţia de a completa corect scrisoarea de
transport,în caz contrar,răspunde pentru toate cheltuielile şi daunele pricinuite transportatorului din
cauza inexactităţii sau insuficienţei datelor înscrise.
Expeditorul trebuie să predea mărfurile ambalate corespunzător naturii lor, el este răspunzător
faţă de transportator pentru daunele pricinuite persoanelor, materialului sau altor mărfuri, precum şi
pentru cheltuielile cauzate de defectuozitatea ambalajului mărfii, exceptând situaţia în care
defectuozitatea, fiind aparentă sau cunoscută transportatorului în momentul primirii mărfurilor,
transportatorul nu a făcut rezerve cu privire la aceste aspecte.
Obligaţiile transportatorului. Transportatorul are ca principale obligaţii să verifice starea
mărfurilor, să verifice corectitudinea menţiunilor făcute de expeditor în scrisoarea de trăsură şi să
deplaseze mărfurile din locul de preluare în locul de destinaţie. La primirea mărfurilor, transportatorul
este obligat să verifice:
 a) exactitatea menţiunilor din scrisoarea de trăsură referitoare la numărul de colete, cât şi la
marcajul şi numerele lor;
b) starea aparentă a mărfii şi a ambalajului ei. Dacă transportatorul nu are mijloace rezonabile
de a verifica exactitatea menţiunilor arătate anterior, el va înscrie motivat în scrisoarea de trăsură toate
rezervele pe care le face cu privire la starea aparentă a mărfii şi a ambalajului ei. Aceste rezerve nu
angajează pe expeditor, dacă acesta nu le-a acceptat în mod expres în scrisoarea de trăsură.
Transportatorul este răspunzător pentru pierderea totală, parţială sau pentru avariere, produse
între momentul primirii mărfurilor şi cel al eliberării acestora, cât şi pentru întârzierea în eliberare.
Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri
Convenţii internaţionale. Transportul feroviar internaţional este primul tip de transport ce a
fost reglementat de o convenţie internaţională; la iniţiativa Suediei, după o serie de conferinţe
(1878,1881 şi 1886), a fost adoptată, la 14 octombrie 1890, o convenţie internaţională în acest sens,
cunoscută sub denumirea de Convenţia de la Berna.Ulterior convenţia a fost denunţată,fiind reluate
eforturile pentru adoptarea unei noi convenţii.După denunţarea convenţiei de către Franţa (în 1920),
două noi convenţii au fost adoptate în 1924 (revăzute în 1933): una privind transportul internaţional
de mărfuri (CIM) şi alta privind transportul internaţional de pasageri şi bagaje (CIV). După anul 1945,
aceste convenţii au fost revizuite de mai multe ori,până la adoptarea în 1980 a Convenţiei cu privire la
transporturile feroviare internaţionale(COTIF), la care au fost anexate CIM şi CIV.
Prin Convenţia cu privire la transporturile feroviare internaţionale a fost creată Organizaţia
interguvernamentală pentru transporturile feroviare internaţionale (OTIF), cu sediul la Berna.
Organizaţia are ca scop fundamental stabilirea unui regim de drept uniform aplicabil transporturilor de
călători, bagaje şi mărfuri în trafic internaţional direct între statele membre, care folosesc linii feroviare,
precum şi de a facilita executarea şi dezvoltarea acestui regim.
Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional de mărfuri pe calea ferată
(CIM).Domeniul de aplicare al CIM il constituie toate contractele de transport feroviare cu titlu oneros,
dacă staţia de predare şi cea de destinaţie sunt situate în două state semnatare diferite, indiferent de
naţionalitatea sau sediul părţilor la contract.CIM se aplică în situaţia în care doar una din staţiile de
predare sau de primire se află pe teritoriul unui stat contractant,dar părţile convin să supună contractul
de transport regulilor uniforme în discuţie (clauza paramount).
Scrisoarea de trăsură. Prin contractul de transport, transportatorul se obligă să deplaseze
mărfurile din staţia de încărcare în cea de destinaţie şi să le remită destinatarului. Contractul de
transport feroviar de mărfuri se încheie sub forma scrisorii de trăsură, după un model
uniform.Scrisoarea de trăsură trebuie tipărită în două sau trei limbi din care cel puţin una trebuie să fie
aleasă dintre limbile de lucru ale Organizaţiei interguvernamentale pentru transporturile internaţionale
feroviare (OTIF) – franceza şi germana.
Scrisoarea de trăsură trebuie să conţină în mod obligatoriu:a) denumirea staţiei de destinaţie;
b) numele şi adresa destinatarului; c) denumirea mărfii; d)greutatea, sau o indicaţie asemănătoare
conformă prescripţiilor în vigoare la staţia de predare; e) numărul coletelor şi descrierea ambalajului;
f) numărul vagonului; g) enumerarea detaliată a documentelor cerute de organele vamale şi de alte
autorităţi administrative; h) numele şi adresa predătorului (art. 13).
Obligaţiile expeditorului(predătorului).Expeditorul trebuie să predea marfa, să asigure
documentele necesare îndeplinirii formalităţilor vamale, de regulă, tot el plăteşte şi taxele de transport.
Când, prin natura sa, marfa necesită un ambalaj, predătorul trebuie să o ambaleze în aşa fel încât ea să
fie ferită de pierdere totală sau parţială şi de avarie în cursul transportului, de asemenea, să nu poată
provoca pagube persoanelor sau altor mărfuri. Dacă expeditorul nu s-a conformat acestei obligaţii,
calea ferată poate fie să refuze marfa, fie să ceară predătorului să recunoască, în scrisoarea de trăsură,
lipsa ambalajului sau starea defectuoasă a ambalajului.
Predătorul unei expediţii de coletărie este obligat să indice, pe fiecare colet sau pe o etichetă
admisă de calea ferată :a)numele şi adresa destinatarului; b) staţia de destinaţie.Încărcarea mărfurilor
incumbă fie căii ferate fie predătorului, potrivit prescripţiilor în vigoare la staţia de predare, numai dacă
regulile uniforme nu conţin alte dispoziţii sau dacă în scrisoarea de trăsură nu se menţionează o
convenţie specială încheiată între predător şi calea ferată.
Obligaţiile transportatorului. Calea ferată trebuie, în primul rând, să transporte, în siguranţă,
mărfurile încredinţate de predător până în staţia de destinaţie. Transportul trebuie să se desfăşoare cu
respectarea termenelor de execuţie.Termenele de executare a contractului de transport sunt stabilite
prin înţelegeri încheiate între căile ferate participante la transport sau prin tarifele internaţionale
aplicabile de la staţia de predare până la staţia de destinaţie. Dacă asemenea termene nu au fost stabilite,
se aplică termenele de execuţie precizate în CIM (art. 27). În caz de împiedicare la transport, calea
ferată hotărăşte dacă este preferabil să transporte din oficiu marfa modificând itinerarul sau dacă este
indicat, în interesul predătorului, să-i ceară instrucţiuni, comunicându-i informaţiile de care dispune.
În situaţia în care continuarea transportului nu este posibilă, calea ferată cere instrucţiuni de la predător.
Predătorul poate să dea instrucţiuni în scrisoarea de trăsură pentru cazul în care s-ar ivi o împiedicare
la transport. Când calea ferată consideră că acestea nu pot fi executate, ea cere noi instrucţiuni
Răspunderea predătorului. Predătorul este răspunzător de exactitatea menţiunilor făcute prin
grija sa în scrisoarea de trăsură şi suportă toate consecinţele care rezultă din faptul că aceste menţiuni
ar fi neregulate, inexacte, incomplete sau înscrise în altă parte decât în locul rezervat fiecăreia din ele.
Predătorul este răspunzător de toate urmările lipsei sau stării defectuoase a ambalajului şi este obligat,
îndeosebi, să repare paguba suferită din acest fapt de calea ferată. În lipsa menţiunii în scrisoarea de
trăsură, proba lipsei sau a stării defectuoase a ambalajului cade în sarcina căii ferate.Predătorul
răspunde de toate consecinţele unei încărcări defectuoase efectuate de el şi trebuie în special să repare
paguba suferită din acest fapt de calea ferată.
Răspunderea cărăuşului. Calea ferată care a primit marfa la transport este răspunzătoare de
executarea transportului pe întregul traseu până la eliberare. Fiecare cale ferată următoare, prin însuşi
faptul luării în primire a mărfii cu scrisoarea de trăsură, participă la contractul de transport şi îşi asumă
obligaţiile care rezultă din acesta.Calea ferată este răspunzătoare pentru paguba care rezultă din
pierderea totală sau parţială şi din avarierea mărfii survenite din momentul primirii la transport şi până
la eliberare, precum şi pentru paguba care rezultă din depăşirea termenului de executare a contractului
de transport.Cel îndreptăţit poate, fără a avea de făcut alte dovezi, să considere marfa ca pierdută când
ea nu a fost eliberată destinatarului sau ţinută la dispoziţia sa în cele 30 de zile care urmează după
împlinirea termenelor de executare a contractului de transport.
Contractul internaţional de transport maritim de mărfuri
Transportul de mărfuri pe mare se realizează pe baza contractului de navlosire. Contractul de
navlosire poate fi definit ca acel contract prin care una din părţi – armatorul (navlosantul) se obligă,
în schimbul unei sume de bani (navlul), să pună la dispoziţia celeilalte părţi (navlositorul) o navă în
bună stare de navigabilitate, în scopul transportului de mărfuri pe apă.
Părţile contractante într-un contract de navlosire sunt armatorul şi navlositorul. Armatorul este
persoana care armează nava, numeşte comandantul, alege echipajul, procură combustibilul, proviziile şi
o dotează cu tot ce este necesar navigaţiei şi exploatării. Poate fi armator fie proprietarul navei, fie
persoana sau compania care, în baza unui contract, dobândeşte gestiunea nautică şi comercială a navei.
Contractul de navlosire realizeză fie sub forma contractului de charter-party, folosit cu precădere
in transportul cu nave tramp şi are ca obiect mărfuri vrac,fie sub forma conosamentului, precedat sau
nu de charter party şi utilizat la transportul cu nave de linie a unor mărfuri ambalate în colete sau
containere.
Contractul de navlosire charter-party.Clasificare. Contractele de navlosire charter-party pot
fi clasificate în: contracte de navlosire pe voiaj,contracte de navlosire pe timp, contracte de navlosire
a navei nude.
a) Contractul de navlosire pe voiaj (voyage-charter) este contractul prin care armatorul se
obligă ca, în schimbul unei sume de bani (navlul) să pună la dispoziţia navlositorului într-un anumit
loc de încărcare o navă în bună stare de navigabilitate, capabilă să încarce o anumită marfă şi să
transporte această marfă până la locul de destinaţie.
b) Contractul de navlosire pe timp (time-charter) este acel contract prin care armatorul se
obligă ca pe o perioadă determinată de timp să pună la dispoziţia navlositorului o navă în bună stare
de navigabilitate şi exploatare (o navă armată), cu obligaţia de a menţine această stare pe întreaga
perioadă cât nava a fost închiriată, în schimbul unei sume de bani (navlul).
c) Contractul de navlosire a navei nude (charter by demise) este contractul prin care armatorul
se obligă să pună la dispoziţia navlositorului, în schimbul unei sume de bani (navlul), pe o perioadă
determinată de timp, o navă fără echipaj sau echipament, ori cu echipaj sau echipament incomplete.
Principala obligaţie a armatorului navei este să pună nava la dispoziţia navlositorului în bună
stare de navigabilitate la data şi la locul convenite în contract.Navlositorul are ca principală obligaţie
plata navlului, tot el trebuie să suporte cheltuielile de exploatare a navei şi de menţinere în bună stare
de navigabilitate, să asigure nava, să plătească salariile echipajului, iar la expirarea contractului să
restituie nava în aceleaşi condiţii în care a fost livrată (luând în considerare totuşi uzura normală a
navei).
Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri
Convenţii internaţionale interesând transportul aerian de mărfuri. Regimul juridic al spaţiului
aerian este stabilit prin mai multe convenţii internaţionale. Cele mai relevante convenţii în această
materie au fost adoptate în cadrul Conferinţei de la Chicago (1944), ocazie cu care a fost înfiinţată
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.)Iniţial regimul juridic al contractului internaţional
de transport aerian de mărfuri a fost stabilit prin Convenţia de la Varşovia pentru unificarea anumitor
reguli referitoare la transportul aerian internaţional (1929). Ulterior a fost încheiată, sub auspiciile
O.N.U.şi cu sprijinul O.A.C.I.,Convenţia de la Montreal pentru unificarea anumitor reguli referitoare
la transportul aerian internaţional(1999), această convenţie înlocuieşte între părţile semnatare
Convenţia de la Varşovia din 1929. România a ratificat Convenţia de la Montreal prin Ordonanţa
Guvernului nr. 107/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 3 septembrie 2000. Convenţia de
la Montreal a intrat în vigoare la 4 noiembrie 2003, după întrunirea numărului necesar de ratificări.
Domeniul de aplicare al Convenţiei de la Montreal. Convenţia se aplică transporturilor
internaţionale de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuate cu o aeronavă, contra plată. Convenţia se
aplică, în mod egal şi transporturilor gratuite efectuate cu aeronave de către o întreprindere de transport
aerian (art.1 (1)). Potrivit Convenţiei contractul de transport aerian are caracter internaţional dacă
punctul de plecare şi cel de destinaţie se află pe teritoriile unor state diferite (contractante) sau pe
teritoriul aceluiaşi stat (parte), însă aeronava survolează teritoriul unui alt stat unde face şi o escală,
chiar dacă acel stat nu este un stat contractant (art. 1 (2)).
Contractul se încheie de regulă sub forma scrisorii de transport aerian internaţional, atestă
încheierea contractului şi predarea mărfurilor ad probationem. Scrisoarea de transport trebuie să
conţină: 1)indicarea punctelor de plecare şi destinaţie; 2) indicarea punctelor de escală sunt situate pe
teritoriul altor state; 3)indicarea greutăţii expediţiei.
 Obligaţiile expeditorului. Expeditorul are obligaţia să întocmească corect scrisoarea de
transport, să procure cărăuşului toate celelalte documente necesare în vederea îndeplinirii
formalităţilor vamale, fiscale sau de poliţie, să predea marfa în bună stare şi corespunzător ambalată.
Obligaţiile transportatorului. Cărăuşul are obligaţia să încarce marfa pe aeronavă la primire şi
să o descarce la destinaţie; să comunice destinatarului sosirea mărfurilor şi să i le elibereze după plata
costurilor transportului3.

3
D.-Al.Sitaru,C.-P.Buglea,Şerban-Al.Stănescu,op.cit., p. 421.