Hipoglicemie

După ce cariera de cărbune s-a închis am început să văd din ce în ce mai puțini oameni pe
străzile orașului. M-am bucurat. În sfârșit puteam ajunge la școala unde predam fără să mă
opresc din cinci în cinci minute să schimb o vorbă cu cineva. Când locuiești într-un oraș mic
toată populația ți-e cel puțin cunoștință îndepărtată. Am ajuns astfel să fac patruzeci și cinci de
minute pe un traseu pe care ar fi trebuit să-l fac mergând pe jos în maxim cinsprezece minute.
Trebuie, însă, să recunosc că a fost și vina mea. Oamenii din oraș erau slăbiciunea mea. Cum aș
fi putut trece pe lângă domnul Lupu, fostul meu profesor de istorie, fără să vorbesc pentru a mia
oară de faptul că “mărul tău din grădină e cu mult superior celui din supermarket”? Sau pe lângă
mama lui Victor pe care o găseam mereu închinându-se în fața unui Isus de carton și bătut în cuie
în troița din mijlocul orașului? Ea se ridica cu greu de pe șervețelul pus pe asflat (parcă
prelungea intenționat momentul), îl împăturea simplu, mă prindea de braț, mă fixa cu privirea, și-
mi spunea scurt “Vine!”, și-apoi mă elibera din strânsoare, se punea din nou în genunchi și-și
continua rugăciunea.

Dar o dată cu înjumătățirea populației cel mai mult mi-au lipsit copiii. Pentru că s-a
închis cariera părinții lor au plecat să caute de muncă ficeare unde a știut mai bine. Unii s-au dus
în Italia sau în Spania pe unde deja aveau rude, iar alții s-au risipit în cele patru puncte cardinale.
Ajunsesem să-mi fac ora cu zece elevi, dintre care cinci foarte buni, cinci foarte slabi. Însă, în
scurt timp din jumătatea rămasă a mai plecat încă o jumătate, iar atunci am început să mă simt
pentru prima dată singur. Dar cu toate astea tot îmi lua treizeci de minute să ajung la școală
pentru că mă întâlneam des cu Durică nebunul care-și făcea veacul pe lângă liceu. Nimeni nu-l
băga în seama pentru că era dement și vorbea despre cum datorită lui a murit Ceaușeascu. Era un
suflet singur, însă mie îmi plăcea delirul lui pentru că după ce se termina placa cu Ceaușescu
începea să vorbească despre cum se dădea cu sania când era mic, și despre cum ajungea acasă
înghețat iar maică-sa îi dădea să mănânce poame de mere puse la încălzit pe plita sobei. Îl
ascultam și-mi dădeau lacrimile.

Mă simțeam singur.

Timpul a trecut, iar într-un an de zile am ajuns să fac cele cinsprezece minute pe jos fără
o secundă în plus sau în minus. Cu fiecare drum pe care-l făceam simțeam cum temperatura
sângelui îmi scade. Aveam nevoie de drumul ăsta chiar dacă nu mai existau elevi cărora să le
predau.

Mă duceam din când în când să-mi iau o tărie de la nonstopul din centru, dar era mereu
uitam că e închis. Pentru o secundă m-am gândit că se schimbă tura, am așteptat cinsprezece
minute dupa care am început să bat în geam. N-a răspuns, evident, nimeni.

A început să mi se facă dor de oameni așa că am încercat să plec din oraș, dar nu am
reușit să-mi aduc aminte drumul spre ieșire. Am încercat zile întregi.

Am reușit, în cele din urmă, să desenez o hartă, iar când eram aproape să descopăr
drumul ce avea să mă scoată din oraș a început să plouă. Harta mea desenată cu carioca roșie a
fost ruinată, dar măcar acum puteam să-mi potolesc setea. Am ajuns înapoi la bloc, m-am urcat
pe acoperiș si am luat o găleată de apă și-am început să-mi dozez porțiile în bidoane de doi litri.

Mă tot întrebam dacă o să-mi ajungă resursele. Aveam senzația pregnantă că mai e cineva
cu mine în oraș, iar dintre noi doi, eu eram acela care putea să-și potolească setea cu apă.

Seara mergeam din bloc în bloc încercând să deschid apartamentele cu o sârmă. Speram
să găsesc ceva de mâncare. Dacă aș fi fost mai bine hrănit n-aș fi avut o problemă să sparg ușile,
sunt modele vechi cu o singură încuietoare. Se pare că oamenii din oraș erau genul de oameni
care mergeau pe încredere.

Când intram într-o scară întunecată mă așteptam să dau de el. Simțeam cum înima mi se
zbate cu putere. Dar nu aveam alte opțiuni, trebuia să mănânc. Dacă aș fit auzit povesteaasta
întâmplându-i-se altcuiva aș fi spus că riscă prea mult pentru prea puțin. Nu merită să riști
pericolul întunericului dens, aproape vâscos pentru o conservă expirată sau o coajă de pâine
mucegăită, din care deja se hrănesc furnicile. Însă, eu și cel care aștepta să mi se facă îndeajuns
de frică încât să vină pe urmele mele eram prinși în poveste. Sau poate, de fapt, era tot timpul în
în urma mea. Dar mi-era prea foame ca să mă uit tot timpul în spatele meu.

Ieri l-am văzut.

Mergea înaintea mea pe o stradă îngustă străjuită de copaci uscați. Eram singurii
locuitori ai orașului. Știam că i se face repede foame. Îmi cugeau sudori reci pe șira spinării doar
când mă gândeam la el, și nu puteam să nu mă gândesc decât la el. Eram singurii dintr-un oraș
cândva populat. Când am încercat pentru ultima dată să găsesc ieșirea am avut impresia că am
descoperit-o, că e după colț, dar de fapt, am dat de și mai multe blocuri întunecate, lipsite de
viață, abandonate în grabă. În fața unor scări de bloc am văzut mingi de fotbal, triciclete
răsturnate, cărți de joc risipite, și ambalaje de bomboane desfăcute în grabă.

Linșitea avea consistența întunericului, iar din când în când, străbătând străzile orașului îi
auzeam pașii.