Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

Efectele unor factori fizici utilizaţi în terapie

1. Mecanoterapie
2. Termoterapie
3. Crioterapie
4. Electroterapie
5. Magnetoterapie
6. Ultrasonoterapie
7. Fototerapie
8. Radioterapie

1. Mecanoterapia
Utilizează scripeţi şi pârghii de toate cele trei tipuri.
Scripeţii sunt nişte discuri cilindrice având o scobitură sub formă de şanţ care
permite circularea unui cablu, se pot roti în jurul unei axe de simetrie, fiind în echilibru
indiferent; funcţionează ca o pârghie de gradul I. Scripetele simplu nu micşorează forţa,
dar oferă avantajul utilizării forţei într-o direcţie convenabilă. Scripetele compus este
format dintr-un scripete fix şi unul sau mai mulţi scripeţi mobili, iar pe lângă avantajul
direcţiei convenabile, oferă şi avantajul reducerii forţei necesare învingerii unei anumite
rezistenţe; funcţionează ca o pârghie de gradul al II-lea.
Scripeţii sunt folosiţi în chirurgie şi ortopedie pentru reducerea fracturilor diafizei
femurale şi ale gambei, aceştia asigurând extensia continuă a piciorului până la formarea
calusului, urmărind aşezarea părţilor fracturate una în prelungirea celeilalte; extensia
trebuie să fie continuă, deoarece muşchii care nu sunt în contracţie permanentă ar
determina suprapunerea parţială a celor două părţi ale osului fracturat, împiedicând astfel
refacerea osului în formă normală.
Pentru obţinerea unei extensii permanente trebuie exercitată o tracţiune
neîntreruptă, lucru care se poate realiza folosind o greutate care ar trage de picior în jos
atâta timp cât pacientul stă în poziţie verticală. Poziţia pacientului fiind cea orizontală se
foloseşte un sistem de scripeţi ca în figură.

Pagina 1 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

Scripeţi servind la extensie cu ajutorul greutăţilor

Aparatele medico-mecanice permit analiza efortului, dozarea exactă a acestuia
de către medicul curant, gradarea progresivă, măsurată şi controlată pentru adaptarea
exerciţiilor în mod individual. Ele servesc în terapie, îndeosebi în cazul pacienţilor ce au
capacitate fizică scăzută în urma unor traumatisme.
Aparatele de mecanoterapie sunt alcătuite din pârghii de diferite tipuri şi mărimi şi
din scripeţi.
Clasificarea aparatelor de mecanoterapie se face în funcţie de modul de acţiune şi
de scopul utilizării, astfel: aparate pentru mişcări active, aparate pentru mişcări pasive,
aparate pentru mişcări mixte, aparate ortopedice, aparate medico-mecanice profilactice.
1. Aparatele pentru mişcări active pun în mişcare un anumit tip de muşchi, bolnavul
neputând mişca segmentul respectiv decât în direcţia fixată de aparat. Aceste tipuri de
aparate au rezistenţe variabile pentru a se putea adapta la variaţia forţei musculare. Ele
sunt puse în mişcare prin forţa musculară a pacientului, aparatul opunând o rezistenţă
dozată efortului muscular, determinând astfel forma şi amplitudinea mişcării. Mişcările pe
care le face pacientul activează circulaţia sângelui şi a limfei, tonifică sistemul nervos.
2. Aparatele pentru mişcări pasive sunt puse în mişcare printr-un electromotor, a cărei
turaţie se poate regla aşa încât mişcarea transmisă aparatului să aibă ritmul, forma şi
amplitudinea mişcării pe care aparatul trebuie să o imprime întregului corp sau unui singur
membru. Mişcarea poate fi foarte variată: continuă sau alternativă, verticală, orizontală
sau circulară. În timpul tratamentului pacientul nu face nici un fel de efort, el având un rol
pasiv. Cele mai răspândite sunt aparatele folosite pentru mobilizarea pasivă a
articulaţiilor. Alte exemple de asemenea aparate sunt cele care reproduc mişcări de
gimnastică, aparatele de balansare şi oscilaţii, aparate pentru pronaţia şi supinaţia
alternativă a antebraţului etc. Întrebuinţarea acestor aparate duce la efecte benefice

Pagina 2 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

asupra muşchilor, tendoanelor, ligamentelor şi capsulelor articulare, mărindu-le rezistenţa

şi elasticitatea şi ameliorând circulaţia la nivelul întregului organism.
3. Aparatele pentru mişcări mixte sunt cele în care mişcările aparatului sunt însoţite de
cele imprimate de bolnav. Cel mai răspândit din această categorie este cel de activare
metodică a respiraţiei. Braţele bolnavului, prinse de o pârghie se depărtează orizontal,
deplasând activ pârghia şi activând aspiraţia; efortul pacientului încetează apoi, iar
pârghia prin resorturile sale elastice, revine la poziţia iniţială, aducând braţele pacientului
la loc, făcând expiraţia în mod pasiv. În acest mod, bolnavul este supus la mişcări
periodice de respiraţie care favorizează ameliorarea metabolismului.
4. Aparatele ortopedice folosesc la corectarea devierilor coloanei vertebrale şi ale
trunchiului. Ele pot produce o redresare statică sau dinamică. Există aparate ortopedice
care măsoară abaterile de la conturul normal, vertical sau orizontal al trunchiului, care pot
să măsoare gradul de deviere a coloanei vertebrale. Planul înclinat medico-mecanic este
folosit pentru corectarea devierii coloanei vertebrale la copii. Copilul, culcat pe o parte, se
ţine cu mâinile de nişte spaliere aflate la capătul planului înclinat. Prin imprimarea unei
înclinări progresive a planului, presiunea corpului se va exercita asupra părţii care trebuie
comprimată pentru a se reduce deformaţia.
5. Aparate medico-mecanice profilactice sunt destul de răspândite la ora actuală dacă ne
gândim doar la cele folosite în sălile de forţă pentru exerciţii corporale preventive, pentru
reducerea obezităţii etc.

2. Termoterapie
Încălzirea locală sau generală a organismului produce efecte terapeutice, legate
îndeosebi de vasodilataţie şi de creşterea debitului sanguin, precum şi de faptul că
dezvoltarea tumorilor canceroase este inhibată prin creşterea temperaturii.
Încălzirea locală se poate face prin conducţie (zona ce trebuie încălzită este pusă
în contact cu obiecte calde: pernă electrică, pilotă cu apă caldă, băi calde etc.), radiaţie
(foloseşte unde electromagnetice din spectrul infraroşu IR), diatermie (foloseşte curenţi
electrici alternativi sau microunde) şi ultrasonare (utilizează fascicule de ultrasunete cu
frecvenţa de ordinul MHz).

Încălzirea prin radiaţie presupune expunere la soare sau la raze infraroşii generate
de lămpi de infraroşii (lămpi cu filament incandescent şi cu filtru de infraroşii ce lasă să

Pagina 3 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

treacă radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0,8 şi 40 µm, radiaţii ce pătrund la
adâncimi de până la 3 mm în piele).

Radiaţiile infraroşii (IR)

Domeniul IR începe imediat după vizibil, dar există oameni şi animale care pot să
vadă chiar radiaţii aparţinând spectrului IR. Convenţional, IR începe la 760 nm şi se
întinde ca limită de lungimi de undă până la 343000 nm de unde încep undele herziene.
Producerea undelor IR
Radiaţiile IR sunt produse, în general, de corpuri calde, fiecare corp cald dând un
spectru de emisie care poate fi continuu (metale încălzite) sau discontinuu (emisia
vaporilor metalici în arcul electric). Un izvor cu emisie continuă este corpul negru,
intensitatea radiaţiei emise este dată de legea lui Stefan-Boltzmann, potrivit căreia
energia totală radiată pe secundă de un corp negru (ε) este proporţională cu puterea a
patra a temperaturii absolute (T): ελT = σT4 , unde σ = 5,735·10-16 W/cm2·grd4

Proprietăţile radiaţiei IR
Deoarece sunt cuprinse într-un interval larg al lungimilor de undă, radiaţiile IR au
caracteristici diferite din punct de vedere fiziologic, al puterii de pătrundere, precum şi al
aplicaţiilor practice. Limita dintre radiaţiile vizibile şi cele IR are caracter fiziologic, se află
acolo unde lumina încetează a mai fi vizibilă. Delimitarea este subiectivă, deoarece,
daltoniştii, de exemplu, nu văd roşul deloc şi odată cu vârsta şi condiţiile de sănătate o
parte din roşu devine invizibil.
Spectrul infraroşu este complicat, din el au fost studiate grupele de radiaţii de la
0,75 la 40 µm (1 µm = 10-6 m). Proprietăţile diferitelor grupe se pot clasifica din punctul de
vedere al utilizării lor medicale astfel:
- IR terapeutic se întinde de la limitele spectrului vizibil până la 6000 nm din care numai IR
cu lungimi de undă mai mici decât 1500 nm sunt radiaţii penetrante (se obţin cu lămpi cu
filament de tungsten sau de la soare);
- IR cu lungimi de undă peste 6000 nm cuprind radiaţiile emise de corpul omenesc, de
organisme, de sol şi de obiectele care ne înconjoară, organismul uman fiind imunizat la
acest tip de radiaţii printr-o expunere îndelungată.

Pagina 4 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

Efectele IR asupra organismelor vii

O iradiere moderată cu IR de undă scurtă, pentru care celula este permeabilă,
întăreşte activitatea acesteia. Pentru IR cu lungimi de undă mai mari de 1,5 µm puternic
absorbite sau pentru o iradiere puternică a celulei are loc o distrugere a acesteia.
În ceea ce priveşte organismul uman, efectul IR de la soare se manifestă indirect
prin modificarea gradientului termic al pielii. În raport cu permeabilitatea pielii se foloseşte
următoarea clasificare în terapeutică a IR:
- IR cu λ > 5µm sunt absorbite la suprafaţă;
- IR cu 1,5 µm < λ < 5µm sunt absorbite de epiderm şi derm;
- IR cu 0,75 µm < λ < 1,5µm sunt penetrante, penetraţia fiind funcţie de pigmentaţie, de
gradul de temperatură etc.
IR au efect asupra circulaţiei: vasodilataţie, intensificare a schimburilor dintre celule
prin amplificarea fenomenelor osmotice şi creşterea debitului sanguin. Aceasta provoacă
un edem papilar, care contribuie la protejarea epidermei de acţiunea IR.
IR stimulează activitatea pielii, făcând-o mai sensibilă la excitarea externă şi
internă, dar pot acţiona şi asupra durerilor, calmându-le, fie prin acţiunea inhibitoare
directă asupra nervilor afectaţi, fie prin acţiune asupra sistemului circulator. Prin
intermediul reacţiilor sanguine şi al sistemului nervos, radiaţiile IR acţionează asupra
secreţiilor glandulare şi asupra metabolismului general.
În general, IR sunt folosite în afecţiunile sistemului lacunar, dureri abdominale,
toracice, articulare, plagi ale pielii. Ele accelerează oxidările şi măresc efectul lor în
metabolismul general, stimulând funcţionarea glandelor endocrine, având efect favorabil
în tulburările de nutriţie.
Pe de altă parte, expunerea la IR cu 0,75 µm < λ < 1,5µm produce leziuni oculare:
fotofobii, opacificări progresive ale cristalinului, paralizie a irisului, dezlipire a retinei,
cataracte.

Încălzirea prin diatermie se clasifică în :

a) diatermie cu unde lungi sau D'Arsonvalizare, care utilizează curenţi electrici
alternativi cu frecvenţa de 10 kHz, aplicaţi prin intermediul unor electrozi aflaţi în contact
cu pielea;
b) diatermie cu unde scurte, care utilizează unde electromagnetice cu frecvenţa de
30 MHz, aplicate ţesutului prin plăci metalice situate la o oarecare distanţă (capacitiv) sau

Pagina 5 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

inductiv prin bobine (magnetodiaflux), adică prin dispozitive care nu intră în contact cu
pielea;
c) diatermie cu microunde, care foloseşte microunde cu frecvenţa de 2450 MHz .

Încălzirea prin ultrasonare foloseşte fascicule de ultrasunete cu frecvenţa de

ordinul MHz şi permite o bună localizare a încălzirii, atât prin direcţionarea fasciculului cât
şi pe baza capacităţii diferite de absorbţie a ultrasunetelor de către ţesuturi.

3. Crioterapia
Obţinerea unor temperaturi scăzute cu ajutorul bioxidului de carbon solid (zăpadă
carbonică) la - 79ºC sau a azotului lichid (-196ºC), a permis utilizarea frigului în scopuri
medicale, atât pentru conservarea unor ţesuturi sau organe (spermă, măduvă osoasă etc.
sau chiar a unor persoane decedate sau a capetelor acestora) în vederea revitalizării
şi/sau utilizării lor ulterioare cât şi pentru executarea unor manevre chirurgicale
(criochirurgie). Avantajele criochirurgiei constau în lipsa durerii, sângerări puţin
importante şi distrugeri bine localizate ale ţesuturilor (tumori, nervi sau chiar nuclee din
talamus, ca în cazul tratamentului maladiei Parkinson).
Fără a se încadra strict în crioterapie, tehnicile de realizare a hipotermiei
controlate (coborârea temperaturii corpului cu câteva grade) permit efectuarea unor
operaţii pe cord în condiţiile unei mai mici crize de timp.

4. Electroterapie
O serie de organisme şi organe sunt capabile să producă electricitate
(electrogeneză), evident nu în sensul unei cantităţi de curent electric ce poate fi folosit în
practică. Există o serie de plante şi de animale care au organe specializate, ce produc
tensiuni electrice (de exemplu, peştii electrici din familia silurienilor, care provoacă la
atingere zguduiri violente).
În organismul uman, modificările care au loc într-un ţesut pot da naştere unui
curent electric. Dintre aceste modificări cea mai frecventă este contracţia musculară,
curenţii produşi fiind de repaus şi de acţiune.
Curenţii de repaus se pot pune în evidenţă prin aplicarea unuia dintre cei doi
electrozi nepolarizabili conectaţi într-un circuit electric ce conţine şi un galvanometru
sensibil, pe o leziune a muşchiului. Se constată o deviaţie a acului galvanometrului,
electrodul aşezat pe leziune comportându-se ca un pol negativ. Diferenţa maximă de

Pagina 6 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

potenţial se obţine dacă aşezăm un electrod la mijlocul suprafeţei laterale a muşchiului,

iar celălalt, în mijlocul leziunii.
Curenţii de acţiune apar la excitarea electrică, mecanică, chimică sau fiziologică a
muşchiului sau a nervului. Şi în cazul acesta, polul negativ este electrodul cel mai apropiat
de regiunea în care se produce excitaţia. Prin suprapunerea polului pozitiv al curentului de
repaus peste polul negativ al curentului de acţiune, se constată o slăbire a curentului de
repaus măsurat iniţial (variaţia negativă a curentului de repaus).
Fenomene electrice întâlnim peste tot în organism: în scoarţa cerebrală a cărei
activitate electrică se materializează prin înregistrarea electroencefalogramei. În diferite
sectoare ale sistemului nervos central se produc oscilaţii electrice spontane, cu frecvenţe
şi amplitudini diferite, nedeterminate de acţiunea unor excitaţii exterioare. Activitatea
electrică a scoarţei variază cu diferitele stări funcţionale (apariţia excitaţiei în scoarţă se
observă la om în accesele epileptice).

Aplicaţii medicale ale curenţilor electrici

În aplicaţiile medicale, electricitatea se utilizează sub următoarele forme :
- electricitate statică sau franklinizare
- curent electric continuu sau galvanizare
- curent electric alternativ sau faradizare
- curent electric în impulsuri

Electricitatea statică
În funcţie de efectele urmărite, electricitatea statică (franklinizarea) se poate aplica astfel:
1. Baia electrostatică este indicată în hipotensiune arterială, insomnie, astenie, fiind un
tonic general şi un sedativ al sistemului nervos; intensifică arderile în organism, deoarece
produce o ozonizare a aerului (ozonul este un excitant energetic al hematozei). O şedinţă
durează aproximativ 15 minute, timp în care pacientul este plasat pe un scaun aflat pe o
bază izolată din punct de vedere electric. Pacientul este conectat la polul negativ al
maşinii, celălalt pol al acesteia fiind împământat, iar potenţialul la care este adus pacientul
este de câteva mii de volţi. Electricitatea cu care se încarcă pacientul se pierde continuu
prin asperităţile corpului.
2. Efluviile electrice sunt sedative si calmante şi se întrebuinţează în tratarea plăgilor
atone, în diferite acţiuni cutanate (cum ar fi eczeme, prurit). În cazul acestei şedinte,
pacientul nu este conectat direct la un pol al maşinii, ci în dreptul regiunii ce urmează a fi

Pagina 7 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

tratate se plasează la o distanţă determinată un electrod de metal cu vârf ascuţit

împământat.
3. Duşul electric este similar, atât din punct de vederea al aplicaţiei, cât şi din cel al
efectelor cu efluviile electrice, doar ca în acest caz, în locul electrodului se aşează un disc
de lemn cu mai multe vârfuri de la care pornesc sarcini electrice.
4. Scânteia directă se poate aplica apropiind de pacient electrodul legat de un pol al
maşinii electrostatice, pacientul fiind plasat în faţa acesteia la fel ca în cazul băii
electrostatice; între pacient şi electrod se produc scântei cu acţiune locală. Supunând
zona de tratat unei serii de scântei apare la început o vasoconstricţie periferică, pielea
devine palidă, urmată de vasodilataţie. Pe această cale se distrug epitelioame cutanate,
negi.
Curentul continuu de joasă tensiune, generat de baterii, acumulatori sau redresori
de curent alternativ, se aplică ţesuturilor prin intermediul a doi electrozi, numiţi anod şi
catod. Utilizând electrozi inatacabili, insolubili, de platina, nichel sau cărbune, se fac
aplicaţii ale electrolizei medicale.
Electroliza biologică se poate face prin aplicaţie monopolară, când se folosesc
efectele electrolitice produse la un singur electrod, numit electrod activ, sau prin aplicaţie
bipolară, ambii electrozi fiind activi.
Electroliza medicală se face monopolar sau bipolar, curentul circulând prin ţesuturi
nu numai de-a lungul liniei drepte ce uneşte electrozii, ci şi prin regiuni aflate în afara
acestei linii, dispersându-se sub formă de curenţi din ce în ce mai slabi. Curenţii se
numesc electrotonici: anelectrotonici (micşorează excitabilitatea ţesuturilor) în
vecinătatea anodului, catelectrotonici (măresc excitabilitatea ţesuturilor), în vecinătatea
catodului.
La intensităţi mici ale curentului electric continuu, pot apărea escare negative
cenuşii în zona de contact a tegumentului cu catodul şi escare pozitive brune la anod, în
urma electrolizei ce are loc în ţesuturi care sunt mici electrolizori în care se produce
electroliza soluţiilor biologice. Efectele sunt folosite pentru distrugerea pe cale
galvanocaustică a unor tumori. Se folosesc drept electrod negativ ace de aur, de platină
sau de oţel, intensitatea curentului ajungând până la 15 – 20 mA, durata de aplicaţie
variind între 30 – 120 s.
Folosind electrodul activ drept anod, se pot trata hemoragiile uterine care sunt
oprite de acţiunea hemostatică a reacţiei secundare produsă la polul pozitiv.

Pagina 8 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

În afara fenomenelor care apar la electrozi în timpul electrolizei biologice, curentul

electric aplicat un timp îndelungat poate să provoace şi electroliza interstiţială manifestată
prin leziuni vizibile la microscop.
Tot în cadrul electrolizei medicale, se pot folosi electrozi solubili care sunt atacaţi
de substanţele depuse la electrozi, substanţele noi obţinute având proprietăţi terapeutice
speciale. Folosind un anod de fier, ionul clor eliberat sub formă de atom la anod,
formează clorura ferică ce are acţiune coagulantă.
Curentul continuu de mică intensitate se foloseşte şi în cadrul ionoterapiei pentru
introducerea în organism, prin piele şi prin mucoase, a unor ioni medicamentoşi (iod,
salicilat etc.), fenomen numit ionoforeză. Astfel introduşi, ionii se elimină mai lent decât în
cazul injecţiilor subcutanate, prelungind timpul de exercitare a efectelor lor terapeutice.
Pentru introducerea ionilor metalici, se îmbibă cu soluţia medicamentoasă un electrod
activ care se leagă la polul pozitiv al generatorului de curent continuu. Intensitatea
curentului va fi de 20 – 100 mA, durata aplicaţiei fiind de 30 până la 60 de minute.
Deoarece ionii medicamentoşi introduşi prin piele acţionează local, ionoterapia electrică
se foloseşte cu precădere în afecţiunile dermatologice. Ionoterapia electrică poate fi
folosită şi în cazul tratamentului reumatismului articular subacut, prin introducerea prin
ionoforeză a ionului salicilat, precum şi pentru ameliorarea artritelor cronice prin
ionoterapia cu iod şi calciu. În stomatologie, ionoforeza cu novocaină produce o bună
anestezie locală.
Curentul continuu se foloseşte şi la defibrilarea cardiacă, metodă folosită în cazul
stopului cardiac.
Curenţii alternativi de joasă frecvenţă (50-100 Hz) produc modificări circulatorii
locale, senzaţii dureroase, contracţii musculare precum şi o încălzire locală. Curentul
alternativ de joasă frecvenţă poate produce moartea prin electrocutare la o intensitate de
patru ori mai mică decât cea la care produce electrocutarea mortală un curent continuu, în
condiţii identice. Curenţii alternativi de frecvenţe înalte nu produc electrocutare.
Curenţii alternativi de înaltă frecvenţă nu produc excitaţii. Efectele lor principale
sunt cele termice, iar aplicarea lor în medicină poartă numele de diatermie. Efectul
curenţilor de înaltă frecvenţă poate fi folosit şi pentru distrugerea unor tumori prin
diatermocoagulare, ca şi pentru tăierea ţesuturilor (bisturiu electric), precum şi în
electrofiziologia intervenţională.
Curentul electric sub formă de impulsuri poate produce efecte biologice diverse
în funcţie de forma, durata, amplitudinea şi frecvenţa impulsurilor: stimulare, contracţii

Pagina 9 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

musculare, durere, sedare, anestezie, somn. Impulsurile de durată mare se supun legilor
lui Pflüger conform cărora, la închiderea circuitului electric, excitarea nervilor şi a
muşchilor se produce la catod iar la deschiderea circuitului, excitarea se produce la anod.
Aplicate la nivelul capului, impulsurile pot produce sedare, electrosomn, electronarcoză
sau electroşoc (în aceleaşi scopuri se folosesc şi curenţii alternativi de joasă frecvenţă).
Tot curent electric sub formă de impulsuri se foloseşte şi la electroporare.
Electroporarea reprezintă un fenomen fiziologic care are loc la nivelul membranelor
fosfolipidice ale celulelor expuse unui câmp electrostatic pulsatoriu. În aceste condiţii, este
indus un potenţial transmembranar amplu care duce la creşterea permeabilităţii
membranare.
Electroporarea se face prin aplicarea unor pulsuri de potenţial înalt, de durată
scurtă care permeabilizează tranzitoriu membrana fosfolipidică celulară. Astfel, moleculele
mari, cum sunt cele ale unor medicamente sau ale acizilor nucleici incapabile să
traverseze membrana, vor pătrunde în interiorul celulei. De aceea, poate fi folosită pentru
a introduce diferite molecule direct în mediul citosolic, iar o aplicabilitate directă a acestei
metode se întâlneşte la electrochemoterapie – introducerea substanţelor
chemioterapeutice direct în celulele canceroase. Multe dintre medicamentele folosite în
chemioterapie sunt lipofilice şi, ca urmare, penetrează membrana. Dar, pentru unele
dintre acestea, cum ar fi bleomicina, citotoxicitatea poate fi masiv amplificată prin
electroporare.
Electroterapia constă în folosirea impulsurilor electrice pentru înlăturarea
simptomelor de durere, slăbiciune a muşchilor şi depresiei, reprezentând una dintre cele
mai sigure şi eficace metode de tratament deoarece are foarte puţine efecte secundare.
Curentul, pulsatoriu de cele mai multe ori, administrat pacientului provoacă contracţia
urmată de relaxarea muşchiului, stimulările repetitive ducând la întărirea acestuia şi
îndepărtarea durerii. Stimularea electroterapeutica a muşchilor reprezintă un tratament
efectiv al durerilor cronice şi al oboselii asociate cu fibromialgia (sindrom de durere
cronica ce este caracterizată prin durere difuză, sensibilitate excesivă în muşchi şi ţesutul
moale, puncte sensibile localizate şi tulburări de somn, slăbiciune).
Procedeele electroterapeutice sunt numeroase şi variate, un loc deosebit în rândul
lor fiind ocupat de stimulatoarele electrice, cu întrebuinţări multiple (defibrilatoare,
stimulatoare cardiace, aparate de electroanestezie, aparate pentru electroşocuri etc.).
Electroterapia poate fi comparată cu un masaj al ţesuturilor, efectele ei sunt cumulative.

Pagina 10 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

5. Magnetoterapia
Câmpul magnetic al curenţilor electrici
În spaţiul din jurul sarcinilor electrice apare un câmp electrostatic ce se manifestă
prin acţiuni asupra altor corpuri cu sarcină electrică.

Regula burghiului (a mâinii drepte) folosită pentru stabilirea sensului

liniilor de câmp magnetic ce se stabileşte în jurul unui conductor
r
străbătut de curent electric continuu; inducţia magnetică B are
acelaşi sens cu liniile de câmp şi este tangentă la acestea

În mod similar, în spaţiul din jurul unui conductor străbătut de curent electric apare
un aşa numit câmp magnetic care constituie, de asemenea, o formă de existenţă a
materiei. Câmpul magnetic este continuu, vectorial, mărimea şi direcţia sa în orice punct
r
fiind date de inducţia magnetică B (unitate de măsură 1 Tesla, 1 T).
Câmpul magnetic poate fi produs atât de substanţele magnetizate cât şi de curenţii
din conductoare (electromagneţi). Orice magnet are doi poli, unul negativ şi celălalt
pozitiv, un singur pol magnetic izolat nefiind niciodată descoperit.
Magneţii şi electromagneţii sunt larg întrebuinţaţi în
aparatele de laborator, în electrofiziologie şi terapeutică. În
medicină, sunt utilizaţi pentru localizarea şi extragerea
corpurilor feromagnetice intrate accidental în organism (de
exemplu, în ochi).
Sideroscopul este un aparat format dintr-un sistem de
ace magnetice, coaxiale, aşezate rigid unul faţă de altul, cu polii de semn contrar faţă în
faţă pentru a nu se simţi influenţa câmpului magnetic terestru (sistem astatic). Aparatul
este adus cu acul inferior al sistemului astatic în apropierea ochiului în care se presupune
că au intrat aşchiile de fier, acul magnetic fiind deviat de particula de fier, cu atât mai mult
cu cât este mai aproape de acesta. Astfel se poziţionează corpul străin. Pentru extragerea
corpurilor feromagnetice străine intrate în diferite regiuni ale corpului se construiesc
aparate magnetice mai puternice.
De exemplu, dacă particula de fier a intrat în camera anterioară a ochiului, extracţia
se poate face cu un electromagnet format dintr-un miez cilindric de fier moale situat în
interiorul conductorului prin care circulă curentul electric. La un capăt electromagnetul are
formă ascuţită, acest capăt apropiindu-se de ochi în dreptul deschiderii produse de corpul
străin, particula străină fiind atrasă de magnet şi extrasă din ochi.
Pagina 11 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

Electromagnetoterapia se utilizează în tratamentul diferitelor forme de durere fizică

şi emoţională. Cu ajutorul unor dispozitive electromagnetice se poate interveni pentru
diminuarea durerii, pentru grăbirea vindecării fracturilor, pentru eliberarea stresului.
Datorită faptului că membrana celulară este străbătută de curenţi ionici, apar câmpuri
magnetice în jurul acestora, care, însumate, formează un câmp magnetic, de joasă
intensitate, produs de organism.

6. Ultrasonoterapia
Ultrasunete sunt unde acustice cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz, produse prin
vibraţiile mecanice ale unui mediu elastic. O mare parte a insectelor şi unele vertebrate
(delfini, lilieci) se orientează spaţial cu ajutorul ultrasunetelor (frecvenţe de până la 200
kHz) pe care le pot produce şi recepţiona. În tehnică, ultrasunetele se obţin cu ajutorul
unor traductoare aero-, hidro-, electro- sau magnetomecanice. Cel mai frecvent utilizate
sunt traductoarele electro- sau magnetomecanice. Dintre acestea, traductoarele
piezoelectrice se bazează pe proprietatea unor cristale (cuarţ, tartrat dublu de sodiu şi
potasiu, fosfat de amoniu etc.), tăiate după anumite plane geometrice, de a se comprima
şi dilata succesiv atunci când sunt supuse unei tensiuni alternative de mare frecvenţă.
Amplitudinea vibraţiilor produse în cristal este maximă pentru o frecvenţă egală cu
frecvenţa proprie de rezonanţă a cristalului.
Traductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex. titanat de Ba) în loc de
cristale. Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de materiale feromagnetice
plasate în interiorul unui solenoid alimentat cu curent alternativ de înaltă frecvenţă. Miezul
solenoidului se comprimă atunci când curentul alternativ instantaneu trece prin valorile
maxime şi revine la starea iniţială atunci când acesta trece prin valoarea de zero.

Proprietăţile fizice ale ultrasunetelor

Ca şi sunetele, ultrasunetele se propagă cu viteze care depind numai de
proprietăţile mediului prin care se propagă. Ele sunt absorbite de diferite medii, se
reflectă, refractă, difractă, interferează şi difuzează.
Absorbţia depinde atât de natura şi proprietăţile mediului cât şi de frecvenţa
undelor şi energia undei scade exponenţial cu distanţa parcursă de undă în mediu.
Absorbţia în diferite medii se face exponenţial conform legii Lambert:
I = I0 e-µx
µ - coeficientul de atenuare, proporţional cu ν2 (pătratul frecvenţei)

Pagina 12 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

I0 – intensitatea undei incidente, I – intensitatea undei emergente

x – grosimea stratului de substanţă străbătut
Spre deosebire de sunete care sunt relativ puţin absorbite de aer, dar puternic
absorbite în apă, ultrasunetele sunt mai puternic absorbite în aer decât în apă. Densitatea
de energie a undelor scade pe măsura propagării lor atât datorită absorbţiei cât şi datorită
„împrăştierii”. Este de remarcat că ultrasunetele având lungimi de undă mai mici permit o
focalizare mai bună (o împrăştiere mai mică). Energia absorbită este disipată sub formă
de căldură. Deci, în acelaşi mediu, ultrasunetele vor disipa cu atât mai multă căldură cu
cât frecvenţa lor este mai mare. Deoarece ultrasunetele sunt folosite în medicină, atât în
explorări funcţionale, cât şi în terapie, trebuie să se ţină seama de acest efect important.

Reflexia undelor - schimbarea direcţiei de propagare a undelor la întâlnirea

suprafeţei de separaţie dintre două medii cu întoarcerea undei în mediul din care a venit.
Dacă sunetul reflectat este perceput distinct de sunetul direct fenomenul se numeşte ecou
(fenomen folosit în ecografie) iar dacă sunetul reflectat pare să prelungească sunetul
direct fenomenul se numeşte reverberaţie. Pentru percepţia distinctă a sunetului reflectat
trebuie ca între emisia sunetului şi recepţia sunetului reflectat să treacă cel puţin 0,1 s. În
practică reflexia poate fi folosită pentru măsurarea distanţelor iar în medicină pentru
obţinerea imaginilor organelor interne în ecografie.
Reflexia la suprafaţa de separare a două medii este caracterizată prin coeficientul
de reflexie R: R = Er/Ei, unde Er este energia undei reflectate, iar Ei energia undei
incidente. În funcţie de impedanţa acustică caracteristică, Zc = ρv (ρ - densitatea mediului,
v – viteza undei), coeficientul de reflexie va fi:
R = ((Z1 – Z2)/(Z1 + Z2))2
La interfaţa aer/apă, coeficientul de reflexie este practic egal cu unitatea, de aceea, în
explorările ultrasonografice, trebuie să fie evitat stratul de aer care s-ar forma între sonda
emiţătoare şi pielea pacientului (de ex. prin ungerea pielii cu ulei de parafină prin care se
poate realiza un contact bun).
Efectul Doppler apare atunci când sursa de unde se deplasează faţă de observator
sau observatorul faţă de sursă. Efectul apare şi în cazul reflexiei undelor pe un obiect în
mişcare. Efectul Doppler se manifestă prin modificarea frecvenţei undei conform relaţiei
v
ν = ν 0 (1 ± )
c

Pagina 13 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

unde ν reprezintă frecvenţa undei percepute (respectiv reflectate) ν0 este frecvenţa undei
emise de sursă, v este viteza de deplasare a sursei, observatorului sau obiectului pe care
are loc reflexia iar c reprezintă viteza undei. Semnul „+” reflectă situaţia în care sursa se
deplasează spre observator iar semnul „-” cea în care sursa se îndepărtează (respectiv
apropierea sau îndepărtarea obiectului pe care are loc reflexia).
Fenomenul este folosit în medicină în ecografia Doppler, dar şi pentru
determinarea vitezei de deplasare a autovehiculelor (radar).

Efectele ultrasunetelor
1. Efecte fizice
2. Efecte chimice şi electrochimice
3. Efecte biologice
1. Efectele fizice pot fi: mecanice (cavitaţie, omogenizare, precipitare, coagulare,
dispersie), electrice (formarea dublului strat ionic la suprafaţa de separare dintre două
medii cu apariţia unor diferenţe de potenţial, ionizări), optice (modificarea indicelui de
refracţie al substanţei).
Cavitaţia. În anumite condiţii, ultrasunetele produc într-un lichid ruperi locale ale
acestuia, cu apariţia unor bule care conţin vapori de lichid sau gaze rarefiate. Acest
fenomen se produce datorită faptului că lichidul este supus unor dilatări şi comprimări
succesive cu o frecvenţă identică cu aceea a ultrasunetelor. De exemplu, la 2 MHz
(λ = 0,75 mm) două puncte situate la d = λ/2 sunt unul comprimat, altul decomprimat, atingând o diferenţă
de presiune de zeci de atmosfere. Pentru o undă cu I = 30 W/cm2:
pmax2 = 2ZI = 2 ρcI = 2 ⋅103 ⋅1,5 ⋅103 ⋅3 ⋅105 = 1012
pmax = 106 N/m2 = 10 atm.
Cavităţile formate au durată de viaţă foarte mică (10-6 s), dar în interiorul lor se
pot produce o serie de fenomene cum ar fi: excitarea şi ionizarea unor molecule, apariţia
unor diferenţe de potenţial electric între pereţii cavităţii, care pot duce la descărcări
electrice în gazele rarefiate din cavitate, emisii de radiaţii luminoase
(ultrasonoluminescenţă), formare de radicali liberi foarte activi şi nocivi. Dispariţia cavităţii
se face printr-o decompresie violentă (implozie) în cazul în care frecvenţa ultrasunetelor
este egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă a cavităţii. Presiunea în cavitate poate
ajunge la mii de atmosfere, iar temperatura la mii de grade. Acestea pot avea ca efect
ruperea unor structuri sau a unor macromolecule aflate în apropiere.
2. Efectele chimice şi electrochimice pot fi de oxidare, reducere, polimerizare,
depolimerizare, sinteză, modificare a conductibilităţii electrice a lichidelor.

Pagina 14 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

3. Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinţa efectelor fizico-chimice asupra

structurilor vii. În funcţie de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:
a. US de intensitate mică, < 0,5 W/cm2, produc modificări funcţionale.
b. US de intensitate medie, 0,5 < I < 5 W/cm2, produc modificări structurale reversibile.
c. US de intensitate mare, > 5 W/cm2, produc modificări structurale ireversibile. Pot fi
utilizate la distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor şi distrugerea tumorilor.

Utilizarea ultrasunetelor în medicină

Ultrasunetele se pot utiliza atât în terapie cât şi în diagnostic. Frecvenţele optime
de utilizare sunt cuprinse între 800-1200 kHz, iar adâncimea de pătrundere în ţesuturi
este de 5-7 cm. Ultrasunetele de înaltă frecvenţă sunt puternic absorbite şi produc efecte
locale. Ultrasunetele de joasă frecvenţă produc efecte generale. La doze moderate pielea
are o permeabilitate mărită pentru substanţele medicamentoase. Dozele mijlocii produc
vasodilataţie, cele mari vasoconstricţie. Ultrasunetele din categoriile a şi b pot fi folosite în
tratamentul stărilor reumatismale, afecţiunilor sistemului nervos periferic, nevralgiilor,
nevritelor (diatermie cu ultrasunete). Sunt spasmolitice, antialgice, antiinflamatorii. Se pot
folosi, de asemenea, în afecţiuni ale aparatului locomotor, nervilor periferici, aparatului
circulator, în tratamentul bolii ulceroase, spasme pilorice, intestinale etc.
Personalul care lucrează cu ultrasunete (16-25 kHz, 100 dB) pot să prezinte
anumite manifestări neurovegetative cum ar fi perturbarea funcţiilor de termoreglare şi a
funcţiei suprarenalei, tulburări psihice (halucinaţii), tulburări de echilibru, bulimie.

Fototerapia - utilizarea în medicină a efectelor biologice şi fiziologice ale luminii.

Radiaţiile din spectrul vizibil au efecte notabile asupra organismelor vii în ceea ce
priveşte dezvoltarea, nutriţia şi mişcarea acestora.
La plantele verzi, fotosinteza clorofilei are loc sub acţiunea radiaţiilor vizibile, cu
descompunerea dioxidului de carbon şi producerea oxigenului. Anumite părţi ale plantelor,
sub influenţa luminii, execută mişcări caracteristice, cum ar fi, de exemplu, aplecarea
tulpinii florii–soarelui în permanenţă către soare. Vârful plantelor în creştere se apleacă
spre izvorul de lumină, fenomen numit fototropism. În ceea ce priveşte dezvoltarea
plantelor, cele cultivate în întuneric sunt lungi, subţiri şi lipsite de clorofilă.
Asupra organismului uman şi animal, în general, efectele radiaţiilor din spectrul
vizibil se observă la nivelul elementelor figurate din sânge, lumina mărind numărul
eritrocitelor, precum şi procentul de hemoglobină şi rezistenţa globulară. Sub influenţa

Pagina 15 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

luminii, compoziţia chimică a plasmei se modifică, conţinutul de fosfor şi calciu creşte, iar
concentraţia în glucoză şi tirozina scade.
Asupra ochiului uman lumina puternică din zona cu lungimi de undă mici (zona
violetului, la limita cu radiaţiile ultraviolete) poate produce o conjunctivită reversibilă, care
poate să apară după 12 ore de la expunere şi trece după 2-3 zile. Accidente de acest tip
se observă la sudorii care nu-şi protejează ochii în timpul lucrului, aceste afecţiuni fiind
numite oftalmii electrice. Retina este protejată de diferitele medii transparente ale ochiului
care absorb mare parte din radiaţiile UV.
Radiaţiile vizibile din zona lungimilor de undă mici, deci apropiate de UV, au
acţiune antibacteriană, aceste efect bactericid fiind mult mai pronunţat la radiaţiile UV.
Helioterapia, fototerapia realizată la malul mării, îmbunătăţeşte funcţionarea inimii
şi a respiraţiei, sub efectul razelor soarelui, organismul reţine mult mai bine calciul şi
fosforul cu rezultate notabile în cazurile de rahitism. Helioterapia stimulează activitatea
glandei tiroide, băile de soare constituind un tonic general al organismului. Sub acţiunea
radiaţiilor solare se refac globulele roşii şi globulele albe, iar circulaţia sângelui, respiraţia
şi digestia sunt stimulate.
Helioterapia acţionează favorabil în cazuri de: dispepsii de origine nervoasă, stare
generală proastă, randamentul muncii intelectuale scazut, dureri de cap, insomnii,
debilitate fizică, pubertate întârziată, anemie, hipocalcemie, peritonită tuberculoasă,
adenite cronice, convalescenţă, plăgi atone, supuraţii cutanate, lupus, osteoartrite,
reumatism, stafilococie cutanata (furuncule, acnee), fistule, anexite, nefrite, diferite tipuri
de tuberculoză (osoasă şi articulară).
Trebuie să se ţină cont însă şi de efectele negative ale expunerii îndelungate la
soare cum ar fi grăbirea îmbătrânirii pielii, iar în cazul persoanleor suferinde de boli febrile,
tuberculoză pulmonară, hipertensiune arterială în stadii avansate, hipertiroidie, cancer,
expunerea la soare se face numai la indicaţia medicului curant.
O altă aplicaţie a fototerapiei se întâlneşte în maternităţi. Un număr mare de copii
se nasc cu icter fiziologic. Copiii tind să producă o cantitate mare de bilirubină, deoarece
în primele săptămâni de viaţă au o cantitate prea mare de globule roşii. Bilirubina este
procesată de ficatul imatur al nou-născuţilor. Excesul de bilirubină neprocesată determină
icterul fiziologic şi culoare gălbuie a pielii copilului. Însă, bilirubina este fotosensibilă, prin
urmare, simpla baie de lumină distruge bilirubina.

Pagina 16 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

Radiaţia LASER (Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation -

amplificare a luminii prin stimularea emisiei radiaţiei)
Un laser este un dispozitiv complex alcătuit dintr-un mediu activ (solid - cristale
dielectrice, semiconductori; lichid - soluţii lichide de coloranţi; sau gazos) şi o cavitate
optică rezonantă.

Schema unui laser

Mediul activ primeşte energie din exterior prin pompare care poate fi optică sau
electrică. În urma pompării, atomii din mediul activ sunt excitaţi, adică electronii acestora
sunt trecuţi pe nivele de energie superioară, în număr mult mai mare decât are un mediu
aflat în echilibru termic, fenomen numit inversie de populaţie.

a)Inversia de populaţie în cazul pompajului optic; b) Comparaţie între emisia spontană şi emisia stimulată
Dacă mediul activat prin pompaj este străbătut de un fascicul de lumină, acesta din
urmă va fi amplificat prin dezexcitarea stimulată a atomilor – proces prin care un foton
care interacţionează cu un atom excitat determină emisia unui alt foton identic (aceeaşi
energie, aceeaşi direcţie, aceeaşi stare de polarizare).
Astfel, generând prin emisie spontană un foton este posibil să se obţină un fascicul
cu un număr foarte mare de fotoni identici cu fotonul iniţial.
Rezonatorul optic este format de obicei din două onglinzi concave aflate la
capetele mediului activ şi are drept scop selectarea fotonilor generaţi pe axa optica a
cavitatii şi recircularea acestora prin mediul activ de cât mai multe ori.

Pagina 17 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

În funcţie de tipul mediului activ şi de modul de realizare a pompajului, laserul

poate emite radiaţii în mod continuu sau în impulsuri.
Printre laserii cu cristale dielectrice se numără laserul YAG (sau laserul cu granat
de yttrium şi aluminiu dopat cu neodim) care emite raze infraroşii având lungimea de undă
1,06 µm şi laserul cu rubin (oxid de aluminiu impurificat cu ioni de crom) care emite radiaţii
vizibile (roşii) cu lungimea de undă de 0,69 µm.
Printre laserii cu amestec gazos, mai cunoscuţi sunt laserul cu heliu-neon care
emite radiaţii infraroşii cu lungimi de undă de 3,39 µm şi 1,15 µm precum şi lumină roşie
cu lungimea de undă de 0,63 µm (în laserul cu heliu-neon, atomii de neon sunt centrii
activi care se excită prin ciocniri cu atomii de heliu şi cu electronii liberi ce apar în cursul
pompajului realizat prin descărcări electrice chiar în amestecul gazos) şi laserul cu
amestec de bioxid de carbon şi azot care emite radiaţii infraroşii cu lungimi de undă de 9,6
şi 10,6 µm (în acest laser, centrii activi sunt moleculele de CO2)..
Raza laser are un înalt grad de monocromatism şi o foarte mică divergenţă în
propagare ceea ce favorizează concentrarea unei mari puteri pe unitatea de suprafaţă,
direcţionalitate şi coerenţă. Aceste proprietăţi sunt determinate de faptul că fotonii
generaţi în avalanşă sunt identici cu fotonul iniţial.

Terapia LASER
LASER-ul a permis dezvoltarea rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser
a organismului. Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiaţii laser şi
în biostimularea cu radiaţii laser.
Un laser cu CO2 cu o putere de câţiva waţi şi care emite în regim continuu poate fi
folosit pentru realizarea unui bisturiu cu laser; radiaţia emisă, condusă printr-un ghid
optic (un fascicul de fibre optice) fiind focalizată pe ţesutul ce urmează a fi tăiat, ţesut pe
care îl încălzeşte rapid şi extrem de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este
foarte precisă, nu solicită efort mecanic şi nu este însoţită de sângerări importante,
deoarece pereţii plăgii se coagulează termic iar vasele mai mici se închid.
Laserele medicale sunt folosite în oftalmologie de peste 20 de ani pentru
corectarea defectelor de vedere (de exemplu, în cataracta secundară, în unele forme de
glaucom, în retinopatia diabetică şi unele afecţiuni ale fundului de ochi). Prima intervenţie
pe ochi uman s-a realizat în 1988 în Germania (PRK - keratectomie fotoreactivă). De
atunci, este perfecţionată încontinuu, pentru corecţia miopiei, hipermetropiei şi
astigmatismului. Tehnica LASIK (laser assisted in situ keratomileusis) este mai eficace în
Pagina 18 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

viciile de refracţie severe. Această tehnică este complet nedureroasă şi are un efect
spectaculos, după câteva ore de la operaţie, pacientul fiind complet refăcut.
În esenţă, în timpul unei intervenţii, raza laser, ghidată de computer, şlefuieşte
corneea, modelând curbura acesteia, în funcţie de tipul şi gradul viciului de refracţie. Cu o
precizie extraordinară, laser-ul înlătură straturi ultrasubţiri de ţesut. În cazul miopiei, de
exemplu, laser-ul scurtează axul ochiului, aplatizând corneea. Pentru astigmatism, se
îndepărtează o suprafaţă eliptică dintr-un anumit meridian.
Terapia laser se foloseşte în dezlipirile de retină, deoarece fasciculul laser poate
străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi absorbit de acestea, întreaga lui
energie fiind cedată retinei, care se lipeşte de sclerotică prin fotocoagulare. Laserul este
utilizat şi în tratamentul glaucomului, permiţând refacerea sistemului de drenaj al
lichidului intraocular şi scăzând, astfel, presiunea intraoculară.
În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât şi
pentru eventuale microintervenţii chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în
chirurgia cardiacă: prin perforări punctiforme ale peretelui ventricular este stimulată
geneza unor noi vase şi, în final, o mai bună vascularizare a miocardului.
Radiaţia laser are capacitatea de a stimula unele procese biologice, de a grăbi
vindecarea rănilor şi a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctură
(echivalent al acupuncturii) etc.

Radioterapia
Constă în utilizarea medicală a radiaţiei ionizante ca parte a tratamentului
cancerului pentru a controla proliferarea celulelor maligne. Poate fi folosită în scop curativ
sau adjuvant în tratarea cancerelor, în funcţie de tipul, localizarea şi stadiul tumorii,
precum şi de starea generală a pacientului. Radioterapia este combinată cu alte tipuri de
tratament cum ar fi chemioterapie şi intervenţia chirurgicală. Folosirea radiaţiilor ionizante
în distrugerea tumorilor cancerigene se bazează pe legea lui Bergonié şi Tribondeau,
conform căreia radiosensibilitatea unui ţesut este cu atât mai pronunţată cu cât în el au
loc mai multe mitoze şi este mai puţin diferenţiat, acestea fiind chiar caracteristicile
tumorilor maligne.
În esenţă, în radioterapie iradierea trebuie concentrată în zona tumorii, protejând
zonele adiacente sănatoase. De aceea, primul pas constă în folosirea tehnicilor imagistice
(de preferat a celor care nu utilizează radiaţie ionizantă) pentru localizarea precisă a
tumorii, urmată de iradierea locală a tumorii prin transmitere de fascicule de radiaţii

Pagina 19 din 20
Efectele factorilor fizici – Curs MG 2009

ionizante din mai multe direcţii, evident cu un control foarte exact al dozelor de radiaţie
absorbite de tumoră şi de zonele sănătoase.
Radioterapia cuprinde proceduri teleradioterapice şi brahiradioterapice.
Teleradioterapia utilizează surse exterioare de radiaţii, producătoare de fascicule
ce pot fi proiectate din multiple direcţii asupra tumorii, în funcţie de localizarea acesteia.
Uzual se folosesc următoarele tipuri de surse:
- surse de raze X sub formă de tuburi Coolidge sau realizate cu ajutorul unor
betatroane (acceleratoare circulare de electroni);
- surse de electroni acceleraţi (betatronul menţionat mai sus şi acceleratori liniari în care
electronii sunt acceleraţi sub o tensiune de 4 MV; aceşti din urmă acceleratori au
dimensiuni relativ mici, comparabile cu cele ale unităţilor de cobaltoterapie);
- surse de raze γ produse de izotopul 60Co care au timpul de înjumătăţire de aproximativ
5 ani (cobaltoterapie); sursele sunt foarte intense (pot avea o activitate radioactivă
14
3,7.10 dezintegrări/secundă). Sursele sunt păstrate în containere de plumb şi asigură
circa 3 Gray în mai puţin de două minute. Activitatea sursei scade la jumătate după 5,3
ani (interval de timp care este perioada de înjumătăţire a cobaltului 60);
Se întâlnesc şi surse de protoni, deuteroni, nuclee de heliu, mezoni π negativi,
sau de neutroni (obţinuţi prin frânarea de către ţinte de beriliu a deuteronilor acceleraţi în
ciclotron).
Brahiradioterapia (numită şi radioterapie de mică distanţă sau radioterapie de
contact) presupune introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei
226 137
vecinătate, sub formă de ace (de Ra sau Cs) care se lasă 3 - 7 zile în tumoră, sau
222
sub formă de capsule (acestea conţin radioizotopi cu viaţă scurtă, spre exemplu Rn cu
198
timpul de înjumătăţire de 3,8 zile, Au cu timpul de înjumătăţire de 2,7 zile) implantate
permanent în tumoră. O altă metodă brahiradioterapică este injectarea unei soluţii
coloidale de 198Au.
Pacienţii supuşi brahiradioterapiei devin surse de iradiere pentru ceilalţi bolnavi şi
pentru personalul medical, astfel încât aceştia trebuie să ia măsurile de protecţie
împotriva radiaţiilor ionizante

Pagina 20 din 20