Schimbarea industriala: Povestea de avertizare a unui

economist
Economia e schimbă continuu.Într-adevăr, motoul oricărei
economii de piață ar putea fi „nimic nu este permanent”.Apar
continuu noi produse; altele dispar. În stadiile de început ale
unui produs nou, cererea este scăzută, costurile de producție
sunt ridicate și multe firme mici încearcă fiecare să o ia
înaintea concurenților găsind șmecheria care atrage
consumatorii sau găsind tehnica ce reduce costurile. Uneori
produsele noi nu trec niciodată de această fază; ele se
dovedesc a fi faze intermediare. Altele însă devin articole de
consum în masă.
Firmele de succes din industriile în creștere cumpără,
fuzionează între ele și își elimină rivalii care au mai puțin
succes.
Simultan,costurile lor scad, datorită economiilor de scală.
Competiția reduce prețurile, o dată cu costurile. Eventual, la
studiul de maturitate, câtteva firme gigante controlează
adesea industria. Ele devin părți ample, pretențioase și
importante din economia națiunii. Mai devreme sau mai târziu
produse noi apar pentru a eroda poziția giganților. Cererea
scade și apare șomajul, pe măsură ce cele câteva firme încep
să aibă dificultăți financiare.
O industrie mare, bolnavă și aflată în declin poate apărea
multora ca un eșec național și o dizgrație. Însă, în orice
moment, firmele se pot afla în toate fazele - de la firme mici în
industrii noi, la firme gigante în industrii în declin. Marile
industrii în declin sunt tot atât de mult parte dintr-o economie
sănătoasă, în schimbare, ca și industriile mari și stabile și cele
mici, în faza de creștere.
În al doilea rând, politica de protecționism al industriilor în
declin a anilor `90 ar putea la fel de dezastruoasă pentru
standardele noastre de viață, ca politica de oprire a declinului
sectorului agricol din 1900. (Însă, politicile care micșorează
costul uman al adaptării nu intră în această categorie.)
În al treile rând, pentru a spune de unde vor apărea noi locuri
de muncă este nevoie de un glob de cristal, de care tânărul
economist din 1900 ar fi avut nevoie ca să-și susțină bănuiala
hazardată că noua jucărie a bogaților va deveni noua industrie
a automobilelor de 30 de ani mai târziu. Economiștii sunt
întrebați în continuu: „Unde vor apărea noi locuri de muncă?”.
Răspunsul „Nu știm” este greșit interpretat ca fiind „Nu vor
apărea”. În trecut, au fost generate noi locuri de muncă, și nu
prevedem noi forțe identificabile care ar împiedica generarea
lor în viitor. De exemplu, în decursul recuperării curente, mulți
oameni sunt angajați în locuri de muncă noi – locuri de muncă
ce nu existau și nu ar fi putut fi prezise cu 5 ani în urmă. Cine
ar fi putut prezice în anii ´60 că oamenii vor fi angajați în:
industria petrolieră din largul mării, industri PC (software sau
hardware), industria telefoanelor mobile sau a televiziunii prin
satelit?
În al patrulea rând, alegerea caștigătorilor și sprijinirea lor prin
politica guvernamentală este de cele mai multe ori un mod de
a risipi fondurile publice și de inhiba dezvoltarea câștigătorilor
reali. Oamenii care își riscă economiile și diversifică riscul în
multe domenii sunt probabil o cale mai buna spre crearea de
locuri de muncă, decât guvernele ce riscă banii
contribuabililor, influențate de modă și capricii. Aceasta nu
înseamnă că participarea guvernelor în industrie este
întotdeauna eronată – de exemplu, Singapore și Coreea de
Sud au demonstrat că implicarea guvernului în industrie poate
fi benefică.
În al cincile rând, politica industrială necesară este cea de
încurajare a inițiativei private și de asumare a
riscului.Afacerile mici sunt adesea, dacă nu întotdeauna,
calea către creare de noi locuri de muncă. Asumarea riscului
și creșterea firmelor mici nu ar trebui descurajate de lucruri
complicate, ca reguli de reglementare și legi de impozitare.
Ideea generală nu este că laissez-faire este întotdeauna cea
mai bună politică. Ea are valoare doar în încercarea de a
proteja angajarea prin încetinirea schimbării economice,
schimbare care, pe termen lung, va avea adesea efectul opus
față de cel intenționat.
O altă forță ce poate cauza astfel de efecte este diferențierea
dintre angajați și șomeri în cazul unei forțe de muncă puternic
sindicalizat.
În perioadele cu șomaj ridicat, oamenii care sunt angajați în
mod curent(insideri) își pot utiliza puterea de negociere pentru
a se asigura că își mențin statutul și pentru a împiedica noii
intrați în rândurile forței de muncă(outsideri) să concureze
eficient. Într-un astfel de model insider-outsider, o perioadă
prelungită cu șomaj mare – indiferent care ar fi cauza sa
inițială – va tinde să devină „blocată”. Dacă outsiderilor li se
va interzice accesul pe piața forței de muncă, șomajul lor nu
va exercita o presiune descendentă asupra salariilor, iar
NAIRU va tinde să crească.
Histereza explică în parte durata mare de persistență a
șomajului în multe țări ale UE, inclusiv în Regatul Unit.
SCHIMBAREA STRUCTURALĂ TOT MAI MARE
Restructurarea industrială, atât cea locală, cât și cea
internațională, a crescut în anii ´80 și pare a continua în anii
´90.În parte, acesta este un rezultat al unei integrări crescute
a economiei Regatului Unit în Uniunea Europeană și restul
lumii, ca și al globalizării piețelor mondiale. Cei mai mulți
observatori simt că această integrare a fost în general
benefică. Însă, o consecință mai puțin fericită este că piețele
forței de muncă sunt tot mai mult afectate de schimbările
condițiilor cererii și ofertei oriunde în lume.
Numeroasele schimbări structurale au creat o nevoie continuă
de ajustări rapide :