RAȚIUNE ȘI CREDINȚĂ ÎN CONCEPȚIA LUI KANT*

Alexandru Boboc

1. Delimitând prin analiză critică riguroasă întinderea și limitele

cunoașterii umane, Kant preciza că „ceea ce nu putem ști este peste
orizontul nostru, ceea ce nu ne este permis să știm sau ceea ce nu avem
nevoie să știm este în afara orizontului nostru. Ultima situație are însă
numai o valabilitate relativă referitoare la un scop privat”1.
Considerând „țara adevărului” (das Land der Wahrheit) ca finalitate
a „căii critice” în filosofie, Kant preciza că această țară „este o insulă, pe
care natura însăși a închis-o în hotare imutabile... împrejmuită de un ocean
vast și furtunos, adevăratul sediu al iluziei, unde multă ceață deasă și multe
stânci de gheață care se topesc repede prezintă aspectul înșelător de țări
noi”, marele gânditor spunea: „dacă pentru a explora toate întinderile și a
ne asigura dacă în ele mai putem spera ceva, va fi util să mai aruncăm o
privire pe harta țării, pe care tocmai vreau să o părăsim și să întrebăm mai
întâi dacă eventual nu am putea fi mulțumiți cu ceea ce cuprinde în ea sau
dacă nu suntem constrânși să fim mulțumiți, în cazul în care nu ar exista un
teren pe care să ne putem stabili”2.
Pe acest fond (dubitativ exprimat), Kant precizează: „limitarea
domeniului experienței prin ceea ce îi rămâne necunoscut este totuși o
cunoaștere, care îi rămâne rațiunii în această privință, prin care ea nu este
închisă în lumea sensibilă și nici nu rătăcește în afara ei, ci se limitează –

**
Comunicare la Simpozionul Național „Constantin Noica”, Ediția a XI-a, Facultatea de
Teologie Ortodoxă, Craiova, 30 mai – 1 iunie 2019.
1
Imm. Kant, Logica generală (traducere de Alexandru Surdu), Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1985, p. 95.
2
Idem, Critica rațiunii pure, Editura Științifică, București, 1969, p. 244.
așa cum se cuvine unei cunoașteri a limitei – doar la raportul dintre ceea ce
se află în afara ei și ceea ce este cuprins în ea”3.
În acest context, Kant reia „propoziția care este rezultatul întregii
Critici”, anume „că rațiunea nu ne învață să cunoaștem prin toate
principiile ei a priori nimic altceva decât obiecte ale experienței posibile, și
despre aceasta nimic mai mult decât poate fi cunoscut prin experiență. Dar
această îngrădire nu împiedică rațiunea să ne călăuzească până la limita
obiectivă a experienței și anume până la relația ei cu ceva ce nu este el
însuși obiect al experienței”4.

2. „Critica – spune Kant – nu s-a înșelat, învățându-ne să considerăm

obiectul în două sensuri, anume ca fenomen sau ca lucru în sine”, adică
„întrucât sunt obiecte ale experienței, aceleași obiecte însă, luate în al
doilea sens, nu-i sunt supuse (principiului cauzalității – n.n.): atunci aceeași
voință poate fi gândită, în ordinea fenomenelor (acțiunile vizibile) ca fiind
necesar conform legilor naturii și deci ca fiind liberă, și totuși, pe de altă
parte, întrucât aparține unui lucru în sine, ca nefiind supusă acelei legi,
adică ca liberă, fără că aici să aibă loc o contradicție”5.
Aceste distincții între două ordini – cea a cauzalității și cea a
libertății susțin teza unității dintre cele două „întrebuințări” ale rațiunii:
rațiunea pură speculativă și rațiunea pură practică: „Admițând că morala
presupune în mod necesar libertatea (în cel mai strict înțeles) ca proprietate
a voinței noastre, pentru că pune a prioiri ca date ale rațiunii principii
practice originare cuprinse în rațiunea noastră, care ar fi absolut imposibile
fără presupunerea libertății, iar rațiunea speculativă ar fi dovedit că această
libertate nu se lasă deloc gândită, atunci în mod necesar acea supoziție

3
Idem. Ptolrgomene la orice metafizică viitoare3 care se va putea înfățișa ca știință,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 165.
4
Ibidem, p. 166.
5
Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 29.
2
adică cea morală, ar trebui să cedeze în fața aceleia al cărei contrariu
cuprinde o cojntradicție manifestată, prin urmare libertatea, și cu ea
moralitatea... trebuie să cedeze locul mecanismului naturii. Dar cum pentru
morală nu am nevoie de nimic altceva decât ca libertatea să nu se
contrazică pe ea însăîși, și deci să se lase cel puțin gândită, fără a avea
nevoie s-o examinez mai îndeaproape ... atunci doctrina moralității își
menține locul ei și fizica pe al ei”6.
Este necesară astfel delimitarea strictă între funcțiile rațiunii
speculative și cele ale rațiunii practice în ceea ce privește cunoașterea: „Nu
pot deci măcar admite pe Dumnezeu, libertatea și nemurirea în favoarea
folosirii practice necesare a rațiunii mele, dacă nu-i iau totodată rațiunii
speculative pretenția la cunoașteri exagerate, deoarece, pentru a ajunge la
ele, ea trebuie să se servească de astfel de principii care, neîntinzându-se de
fapt decât la obiecte ale unei experiențe posibile”7.
Așadar, după considerarea „aceluiași obiect” din două puncte de
vedere (ca fenomen și ca lucru în sine) și a celor două ordini (a naturii și a
libertății), posibile prin distincția între „folosirea” teoretică (speculativă) și
practică a rațiunii pure, într-o caracterizare se anunță „postulatele rațiunii
practice”.

3. Iată rezumat contextul în care sună cu sens celebra frază: „Ich

mußte also das Wissen aufheben), um zum Glauben Platz zu bekommen”8.

6
Ibidem, p. 30.
7
Ibidem, p. 30-31.
8
In: Kritik der reinen Vernunft (B XXX, 10), în Critica rațiunii pure (p. 31): „A trebuit
deci să suprim știința, pentru a face loc credinței”, text a cărui traducere trebuie
revăzută, căci „aufheben” aici nu vrea să spună nici „să suprim”, nici „să depășesc”, ci,
din multiplele corespondențe (a ridica, a anula, a compensa) s-a încercat a trasduce „das
Wissen aufheben”, prin înlocuirea lui cu „mit dem Wissen aufräumen” („a deretica”)
ceea ce îngreunează situația. Ar fi bine, poate, „a pune în ordine” (conținutul a ceva ce
cunoaștem, căci „Wissen” înseamnă (în primul rând) cunoștință (cu bună știință, după
cât știu), iar contextual, „știință” vizează esența științei, valoarea științei, nu
„Wissenschaft”.
3
Continuarea textului aduce însă clarificări: „și dogmatismul metafizicii,
adică prejudecata că se poate progresa în ea fără Critica rațiunii pure, e
adevăratul izvor al oricărei necredințe contrare moralităpții, necredință care
este totdeauna foarte dogmatică. – Dacă deci nu e greu de lăsat posterității
o metafizică sistematică, concepută în conformitate cu Critica rațiunii
pure, atunci acest dar nu e de mică valoare: fie că am considera numai
cultura dobândită prin rațiune, care merge pe drumul sigur al unei științe în
genere ... fie că am considera o mai bună întrebuințare a timpului de către
un tineret avid de învățătură ... fie, mai ales, dacă se ține seamă de avantajul
de neprețuit de a pune capăt pentru totdeauna tuturor obiecțiilor împotriva
moralității și religiei după metoda socratică, adică prin cea mai clară
dovadă a ignoranței adversarilor. Căci o metafizică oarecare a fost
totdeauna pe lume și va fi și mai departe, iar împreună cu ea și o dialectică
a rațiunii pure, fiindcă aceasta îi este naturală. Prima și cea mai importantă
preocupare a filosofiei este deci de a-i luat acestei dialectici, o dată pentru
totdeauna, orice influență dăunătoare „secându-i-se izvorul erorilor”9.
De fapt, Critica rațiunii pure pregătește totodată posibilitatea
metafizicii (și avantajele ei pentru omenire) și armonizarea dintre știință
(Wissen) și credință (Glaube): „Critica – scrie Kant – e obligată să prevină,
o dată pentru totdeauna, printr-o cercetare temeinică a drepturilor rațiunii
speculative, scandalul pe care trebuie să-l provoace, mai curând sau mai
târziu, poporului însuși disputele în care, fără critică, se încurcă inevitabil
metafizicienii (și, ca atare, în cele din urmă și teologii) și care falsifică apoi
însăși doctrinele lor... Dacă guvernele găsesc cu cale să se ocupe cu
activitățile savanților, atunci ar fi cu mult mai conform cu înțeleapta lor
solicitudine pentru științe precum și pentru oameni să favorizeze libertatea

9
Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 31.
4
unei astfel de critici, singura prin care investițiile rațiunii pot dobândi o
bază solidă, decât să sprijine ridicolul despotism al școlilor...”10.

4. Critica este astfel o operă pregătitoare, dar esențială și hotărâtoare,

este, scrie Kant, „pregătirea prealabilă necesară pentru promovarea unei
temeinice metafizici ca știință, care trebuie deci cu necesitate să fie tratată
în mod dogmatic și strict sistematic, prin urmare, în mod metodic (nu
popular); căci această exigență ce i se impune e inevitabilă, dat fiind că ea
se obligă a executa opera ei cu totul a priopri, deci până la deplina
satisfacere a rațiunii speculative”11.
Credința (Glaube) despre care e vorba în acest context este „ein
Fürwahrhalten” („o considerare a ceva ca adevărat”) ce nu poate
corespunde unei valabilități obiective asigurată și se deosebește de
„credința eclesiastică”. Căci despre ceva transcendent, supranatural nu-i
posibilă o știință ca atare, consideră Kant. Textul „Ich mußte also das
Wissen aufheben, um zum Glauben Platz zu bekonnen” poate fi citit astfel:
„A trebuit să delimitez (aufheben) știința (știința aparentă despre lucruri
transcendente) ca să dobândesc loc pentru credință (în idei și idealuri ca
puncte de orientare ale năzuințelor umane).
Acesta este locul credinței (Glaube) și astfel Kant deosebește de
credința în sens religios, tratată de Kant în Religion innerhalb der Grenzen
der bloßen Vernunft, în care pune în lumină valoarea morală a religiei. Era
convingerea lui Kant că în religia creștină sunt conținute elemente ale unei
religii a rațiunii, că religia creștină devine funcțională într-o explicitare
critic-filosofică axată pe adevăr.
De fapt, în concepția lui Kant morala își este sieși suficientă „în
virtutea rațiunii pure practice”. Gândirea bazată pe rațiunea practică, dă

10
Ibidem, p. 33.
11
Ibidem, p. 34.
5
filosofiei posibilitatea de a-și formula în «intenție practică» enunțuri
pozitive asupra realității libertății, asupra sufletului și asupra lui Dumnezeu.
Kant introduce în filosofia sa a religiei o temă determinantă, și pentru
teologia modernă, deosebind între „Religionsglauben”, bazată pe „rațiunea
practică”, și „Kirchenglauben” (credință eclesiastică): „Credința
eclesiastică” își are suprema explicație în credința religioasă”, „pentru
credința religioasă nu există nici o altă normă decât Scriptura (Schrift) și
nici un alt interpret decât religia de rațiune și erudiția (care privește
istoricul acesteia), dintre care numai prima este autentică și valabilă pentru
toată lumea, a doua însă e numai doctrinală”12.
Religia se fundează astfel pe rațiunea practică, ceea ce nu înseamnă
că religia ar fi o morală aplicată; aceasta întrucât își are temeiul în credință,
însă credință rațională; dar rațiunea ca izvor al credinței, nu este rațiune
teoretică, ci rațiune practică: nu morala este susținută de credință, ci
credința este susținută de conștiința morală.
În alți termeni, autonomia moralei nu poate să ignoreze originalitatea
religiei. Căci morala, deși autonomă duce spre religie, întrucât urmărește
Binele Suprem, ca scop ultim al lumii.
„Mult mai importantă – scria Kant – este trebuința rațiunii în
întrebuințarea ei practică; aceasta întrucât este una condiționată, iar noi
presupunem existența lui Dumnezeu nu doar pentru că suntem nevoiți să o
facem, când vrem să judecăm, ci pentru că trebuie să judecăm. Căci
întrebuințarea practică a rațiunii constă în prescripția legilor morale.
12
Imm. Kant, Die Religion innerhalb der Grenzen der bloβen Vernunft, F. Meiner,
Hamburg, 1990, p. 119. 12 F. Așadar, „rațiunea teoretică justifică necesitatea de a gândi
pe Dumnezeu ca supremă idee regulativă; rațiunea practică justifică necesitatea de a
exista a lui Dumnezeu. Necesitatea din urmă, deși practică și subiectivă, e de ordin
rațional... e o convingere subiectivă, o «credință» (Glaube), deosebită de opinie
(Meinen) și știință (Wissen), e o credință rațională. Se învederează prin aceasta faptul
că religia are același obiect ca metafizica”, dar se diferențiază, întrucât „religia istorică
se fundează pe o credință sui generis, nu rațională, pe o «credință eclesiastică»
(Kirchenglaube) sau pe revelație” (M. Florian, Immanuel Kant, în: Istoria filosofiei
moderne, Vol. II, București, 1938, p. 157-158).
6
Acestea conduc însă toate la ideea Binelui Suprem, care este posibil în lume
numai întrucât este posibilă prin libertate moralitatea, iar pe de altă parte și
la ceea ce rezultă nu numai din libertatea umană, ci și din natură, anume la
cea mai mare fericire, întrucât ea este distribuită în limitele celei dintâi”13.

5. Și acum urmează textul (de sinteză) cel mai semnificativ: „Orice

credință (Glaube) este o considerare ca adevărat (Fürwahrhalten)
subiectiv suficientă, însă obiectiv, din punctul de vedere al conștiinței,
insuficientă: în felul acesta ea este opusă cunoașterii (Wissen). Pe de altă
parte, când ceva este considerat ca obiectiv din temeiuri obiective, deși
insuficiente din perspectiva conștiinței, este numai intenționat. Astfel, în
aceeași modalitate a temeiurilor, printr-o întregire succesivă, această
părere (Meinen) poate să devină în cele din urmă o știință. Dimpotrivă,
dacă, după felul lor de a fi, temeiurile nu sunt obiective, atunci credința nu
poate nicicând să devină o știință prin nici o întrebuințare a rațiunii”14.
În alți termeni „Considerarea a ceva ca adevărat (das
Fürwahrhalten) sau valabilitatea subiectivă a judecății, în raport cu
convingerea (care este în același timp valabilă), are următoarele trei trepte:
părerea, credința și știința: Părerea este considerarea a ceva ca adevărat,
având conștiința că această considerare este insuficientă atât subiectiv, cât
și obiectiv. Dacă considerarea nu este decât subiectiv suficientă și în același
timp este obiectiv insuficientă, ea se numește credință. În sfârșit, dacă ea
13
Imm. Kant, Ce înseamnă a se orienta în gândire? (Was heiβt sich im Denken
orientieren?, în vol.: Imm. Kant. Ideea critică și perspectivele filosofiei moderne (Ediție,
traducere și note de Alexandru Boboc și Liviu Stroie, Paideia, București, 2000, p. 51-
52). De fapt, orice credință, chiar cea istorică trebuie să fie rațională (căci ultima piatră
de încercare a adevărului este totdeauna rațiunea); numai o credință de rațiune
(Vernunftglaube) este aceea care nu se fundează pe nici un fel de alte date decât cele ce
sunt conținute în rațiunea pură” (Ibidem, p. 54).
14
Ibidem. Textul rezumă (cu scop de clarificare) secțiunea a III-a din Canonul rațiunii
pure (din Critica rațiunii pure): Despre părere, știință și credință, în care
„Fürwahrhalten” (considerarea a ceva ca adevărat) „este un fapt al intelectului nostru,
care se poate baza pe principii obiective, dar care reclamă și cauze subiective în simțirea
celui ce judecă” (Critica rațiunii pure, p. 610).
7
este suficientă atât subiectiv cât și obiectiv, se numește știință. Suficiența
subiectivă se numește convingere (pentru mine însumi), cea obiectivă se
numește certitudine (pentru oricine)”15.
Considerarea a ceva ca adevărat (das Fürwahrhalten), insuficientă
din punct de vedere teoretic, poate să fie numită credință „numai din punct
de vedere practic”, care „este sau cel al abilității, sau cel al moralității”,
primul raportându-se la scopuri arbitrare și contingente, iar cel de al doilea,
la scopuri absolut necesare”16.
Se ia ca exemplu medicul care trebuie să facă ceva pentru un om
bolnav, deși nu cunoaște boala: „Credința lui în propria judecată, este pur
contingentă, un altul ar nimeri-o poate mai bine. Numesc credință
pragmatică o credință contingentă de acest fel, dar care servește ca
fundament folosirii reale a mijloacelor pentru anumite acțiuni”17.
„Credința” este astfel „o expresie a modestiei din punct de vedere
obiectiv”, dar, în același timp, „o expresie a fermei convingeri din punct de
vedere subiectiv”; pe acest fond este necesară deosebirea între „credința
doctrinală” și „credința morală” (aici scopul este fixat în mod inevitabil),
cea din urmă având „valabilitate practică”18.

15
Ibidem, p. 612. Și completarea: „Nu mă voi încumeta niciodată să am o părere, fără a
ști cel puțin ceva, cu ajutorul căruia judecata, în sine numai problematică, dobândește o
legătură cu adevărul, care, deși nu este complet este totuși mai mult decât o ficțiune
arbitrară (subl. n.). Legea unei astfel de legături trebuie să fie în afară de aceasta, certă.
Căci, dacă în ce privește această lege nu am decât o părere, totul nu este decât un joc al
imaginației, fără cel mai neînsemnat raport cu adevărul. În judecățile rezultate din
rațiune pură nici nu este permis să avem păreri... De aceea, este absurd să avem păreri
în matematica pură... La fel stau lucrurile și cu principiile moralității, unde nu putem
risca o acțiune pe simpla părere că ceva este permis, ci trebuie să știm acest lucru”
(Ibidem).
16
Ibidem, p. 613.
17
Ibidem. Această „credință pragmatică” se deosebește de „credința doctrinală”, de
exemplu „doctrina despre existența lui Dumnezeu”, în care „sunt mai curând obligat să
mă servesc de rațiune amea ca și când totul n-ar fi decât natură” (Ibidem, p. 614).
18
Ibidem, p. 215.
8
 6. Toate aceste explicații vizează consacrarea credinței de rațiune
(Vernunftglaube), care „se bazează pe nevoia întrebuințării ei în intenție
practică”, și astfel „ar putea fi numită un postulat al rațiunii; nu ca și cum
acesta ar fi o înțelegere care ar satisface certitudinea oricărei exigențe
logice, ci întrucât, după rangul ei, această considerare ca adevărat (dacă în
om totul este numai bine făcut moralicește) nu se situiază după nici o
știință, căci tot după rang este deosebită de aceasta”19.
În alți termeni: „O credință pură de rațiune constituie călăuza sau
busola după care se orientează în escapadele sale raționale în câmpul
obiectelor suprasensibile gânditorul speculativ; dar omul cu rațiune
comună, deci (moral) sănătoasă, paote s-și jaloneze cum găsește de cuvință
calea sa atât teoretică cât și practică în totalitatea scopurilor determinării
sale; și această credință de rațiune este și aceea care trebuie pusă la baza
oricărei credințe, chiar a oricărei revelații”20.
Kant încheie cu un apel adresat „prietenilor neamului omenesc”:
„Adoptați ceea ce după o examinare cu mare atenție și onestitate pare cel
mai verosimil, fie aceste fapte ori temeiuri de gândire, numai să nu
tăgăduiți rațiunii ceea ce îi constituie Binele Suprem pe pământ, anume:
dreptul de a fi ultima piatră de încercare a adevărului”21.
Evident, un veritabil elogiu al rațiunii tocmai pentru largile
posibilități pe care le deschide înțelegerii fenomenului uman. În acest sens
și precizarea privind „dreptul originar al rațiunii umane, care nu cunoaște
alt judecător decât tot rațiunea omenească universală însăși, în care fiecare
își are vocea lui...”22.

19
Imm. Kant, Ce înseamnă a se orienta în gândire?, p. 55.
20
Ibidem, p. 55-56.
21
Ibidem, p. 64.
22
Imm. Kant, Critica rațiunii pure, p. 570. În acest sens, discuția despre «rațiunea
străină» (die frem de Vernunft), care întărește rolul rațiunii în înțelegerea adevărului
într-o contextualizare în funcție de orizontul celui care se comportă ca subiect
cunoscător, lărgește sfera «întrebuințării rațiunii» (cf. J. Simon, Du fremde Vernunft
und die Sprache der Philosophia, W. de Gruyter, Berlin/New York, 2003, p. 78-79).
9
 7. De fapt, e vorba de o umanizare a religiei, în măsura în care „se
bazează pe conștiința morală a omului și nu este o Revelație transcendentă,
ci un mod de a fi al Rațiunii, ține de ordinea transcendentalului. Se poate
spune astfel că acea putere exterioară, care smulge omului libertatea de a-și
comunica deschis gândurile sale, îi va da și libertatea de a gândi, adică
singura comoară care ne mai rămâne în condițiile burgheze și prin care
poate fi obținut un mijloc împotriva oricărui rău al acestei stări”23.
Revenind la celebra formulare: «Ich muβte also das Wissen
aufheben, um zum Glauben Platz zu bekommen”, putem considera întreaga
dezvoltare de mai sus ca o explicitare și o interpretare a ei, în scopul unei
mai bune înțelegeri a raporturilor dintre morală și religie, întreaga
dezbatere asupra raporturilor dintre cunoaștere (Wissen) și credință
(Glaube), înțeleasă pe fondul „întrebuințării practice” a „rațiunii pure”,
fiind menită să argumenteze o idee-program a criticismului, izvorâtă din
principiul ireductibilității și autonomiei domeniilor (princpiu de sorginte
kantiană), anume: autonomia moralei.
Era vorba de un moment hotărâtor în afirmarea modernității
spiritului uman: emanciparea gândirii de o înțelegere lineară (ori numai
rațională, ori numai nerațională) fără de care nu-i posibilă autonomia
domeniilor (și valorilor). „Rațiunea” și „Revelația” vin (pe fondul
distincțiilor kantiene) nu în categorică armonizare sau categorică opoziție,
ci în delimitare între „întrebuințările” (de fapt, modurile de funcționare)
„rațiunii pure”: autonomia moralei (în acest context) marchează «condiția
de posibilitate» a moralei și a religiei exprimată în plan teoretico-
metodologic astfel: nu morală teologică, ci teologie morală, ceea ce

23
Imm. Kant, Ce înseamnă a se orienta în gândire?, p. 59. „Gândirea autonomă
(Selbstdenken) înseamnă a căuta piatra de încercare supremă a adevărului în sine însuși
(adică în propria rațiune), iar maxima de a gândi oricând tu însuți este luminarea”
(Ibidem, p. 62).
10
exprimă și forma emancipării spiritului uman prin poziția legii morale
(Sittengesetz), în principal lege a acțiunii și a afirmării demnității umane.

11