CUPRINS

1. FUNCŢII COMPLEXE 3

1.1 Numere complexe 3

1.1.1 Introducere. Forma algebrică 3
1.1.2 Forma trigonometrică a numerelor complexe 5

1.2 Elemente de topologie în corpul numerelor complexe 8

1.3 Funcţii complexe de o variabilă reală 9

1.3.1 Definiţii. Limită. Continuitate 9
1.3.2 Derivabilitate. Diferenţiabilitate 9
1.3.3 Integrala Riemann. Primitive 10

1.4 Funcţii complexe de o variabilă complexă 11

1.4.1 Definiţie. Limită. Continuitate 11
1.4.2 Funcţii olomorfe 13

1.5 Funcţii armonice. Consecinţe ale relaţiilor Cauchy – Riemann 14

1.6 Reguli de calcul pentru derivatele funcţiilor monogene 16

1.7 Integrala curbilinie în complex. Definiţie. Proprietăţi 17

1.8 Teorema lui Cauchy 19

1.9 Formula integrală a lui Cauchy 21

1.10 Şiruri şi serii de numere complexe 22

1.11 Şiruri şi serii de funcţii în complex 24

1.11.1 Şiruri de funcţii 24
1.11.2 Serii de funcţii 25
1.11.3 Serii de puteri 26
1.11.3 Serii Laurent 28

1.12 Puncte singulare ale funcţiilor olomorfe 29

1.13 Teorema reziduurilor 32

1.14 Aplicaţii ale teoremei reziduurilor la calculul unor integrale reale 33

∞
P ( x)
1.14.1 Integrale de tipul I= ∫ Q ( x ) dx
−∞
33

2π
1.14.2 Integrale de tipul I= ∫ R ( sin θ, cos θ) d θ
0
35
2. TEORIA CÂMPURILOR 37

2.1 Introducere 37

2.2 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi liniare şi omogene 38

2.3 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniare 39

2.4 Câmp scalar. Câmp vectorial 40

2.5 Fluxul şi circulaţia 47

2.6 Formule integrale 49

2.6.1 Formula flux – divergenţă (a lui Gauss – Ostrogradski) 49
2.6.2 Formula lui Stokes 51

2.7 Câmpuri particulare importante 52

2.7.1 Câmpuri irotaţionale 52
2.7.2 Câmpuri solenoidale 54
2.7.3 Câmpuri biscalare 55

3. SERII FOURIER. INTEGRALA FOURIER. TRANSFORMATA FOURIER.

TRANSFORMATA LAPLACE 57

3.1 Serii Fourier 57

3.2 Forma complexă a seriilor Fourier 61

3.3 Integrala Fourier 62

3.3.1 Forma complexă a integralei Fourier 62
3.3.2 Forma reală a integralei Fourier 63

3.4 Transformata Fourier 64

3.5 Transformata Laplace 66

3.5.1 Definiţii. Exemple 67
3.5.2 Proprietăţi ale transformatei Laplace 68
3.5.3 Exemple 75
3.5.4 Integrarea ecuaţiilor diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi 76
3.5.5 Integrarea sistemelor de ecuaţiilor diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi 78
3.5.6 Rezolvarea unor ecuaţii integrale 79
3.5.7 Rezolvarea unor ecuaţii integro–diferenţiale 80

4. ECUAŢIILE FIZICE MATEMATICE 82

4.1 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea 82

4.2 EDP cvasiliniare de ordinul al doilea. Forma canonică 83

4.2.1 EDP cvasiliniare 83
4.2.2 Reducerea la forma canonică 86

1
 4.2.3 Ecuaţii liniare şi omogene în raport cu derivate parţiale de ordinul al doilea, cu coeficienţi constanţi
88

4.3 Coarda finită. Metoda separării variabilelor (D. Bernoulli şi J.Fourier) 92

4.4 Ecuaţia propagării căldurii 95

4.5 Problema lui Dirichlet pentru cerc 97

2
1. FUNCŢII COMPLEXE
1.1 Numere complexe
1.1.1 Introducere. Forma algebrică
Mulţimea numerelor complexe a apărut din necesitatea extinderii mulţimii numerelor reale ℝ astfel
ca orice ecuaţie de gradul al doilea să aibă soluţii în noua mulţime.
Fie ℝ 2 produsul cartezian al perechilor ordonate ( x, y ) de numere reale, adică
ℝ2 = {( x, y ) x ∈ ℝ, y ∈ ℝ} .
Pe mulţimea ℝ 2 se definesc două operaţii algebrice interne, adunarea şi înmulţirea, astfel:
( x1 , y1 ) + ( x2 , y2 ) = ( x1 + x2 , y1 + y2 ) , (1.1.1)
( x1 , y1 ) ⋅ ( x2 , y2 ) = ( x1 x2 − y1 y2 , x1 y2 + x2 y1 ) . (1.1.2)
Aşadar, prin mulţimea ℂ a numerelor complexe vom înţelege tripletul ℝ 2 , +, ⋅ . Mulţimea ℂ ( )
înzestrată cu cele două operaţii are o structură de corp comutativ. Elementele corpului ℂ se numesc
numere complexe.
Un element al corpului ℂ se va nota prin z , z ∈ ℂ , z = ( x, y ) , cu x, y ∈ ℝ .
Elementele neutre ale corpului ℂ sunt
0 = ( 0,0 ) şi 1 = (1,0 ) . (1.1.3)
Elementul
− z = ( − x, − y ) (1.1.4)
este opusul elementului z , iar
 x −y 
z −1 =  2 , 2 2 
(1.1.5)
x +y x +y 
2

1
este inversul lui z şi se notează .
z
Numărul complex ( 0,1) a fost notat de Euler cu i şi se numeşte unitatea imaginară. Avem
i 2 = ( 0,1) ⋅ ( 0,1) = ( −1,0 ) = −1 . (1.1.6)
Aşadar, pentru orice z = ( x, y ) ∈ ℂ , avem
z = ( x,0 ) + ( 0, y ) = ( x,0 ) + ( 0,1) ⋅ ( y,0 )
de unde, prin identificarea x = ( x,0 ) şi y = ( y,0 ) , se obţine scrierea uzuală a numerelor complexe
z = x + iy . (1.1.7)
Deci, un număr complex z ∈ ℂ se poate scrie în mod unic în forma (1.1.7), unde x, y ∈ ℝ . Expresia
(1.1.7) se numeşte forma algebrică a numărului complex z = ( x, y ) .
Definiţia 1.1.1 Dacă z = x + iy este un număr complex, cu x, y ∈ ℝ , atunci
x se numeşte partea reală a lui z şi se notează cu Re z ;
y se numeşte partea imaginară a lui z şi se notează cu Im z ;
z = x − iy se numeşte conjugatul lui z ;
z = x 2 + y 2 se numeşte modulul lui z .

3
Definiţia 1.1.2 Fie z = x + iy . Dacă x = 0 , atunci spunem că z este pur imaginar.
Definiţia 1.1.3 (Egalitatea) Numerele complexe z1 = x1 + iy1 şi z2 = x2 + iy2 sunt egale dacă x1 = x2
şi y1 = y2 . Deci, z1 = z2 dacă Re z1 = Re z2 şi Im z1 = Im z2 .
Definiţia 1.1.4 (Operaţiile aritmetice) Dacă z1 = x1 + iy1 şi z2 = x2 + iy2 , atunci
z1 + z2 = ( x1 + iy1 ) + ( x2 + iy2 ) = ( x1 + x2 ) + i ( y1 + y2 ) ;
z1 − z2 = ( x1 + iy1 ) − ( x2 + iy2 ) = ( x1 − x2 ) + i ( y1 − y2 ) ;
(
z1 ⋅ z2 = ( x1 + iy1 )( x2 + iy2 ) = x1 x2 − y1 y2 + i x2 y1 + x1 y2 ; )
z1 x1 + iy1 x1 x2 + y1 y2 x y +xy
= = + i 2 21 12 2 , x2 ≠ 0 sau y2 ≠ 0 .
z2 x2 + iy2 x2 + y2
2 2
x2 + y2
Exemplul 1.1.5 Dacă z1 = 2 + 4i şi z2 = −3 + 8i , atunci să se găsească z1 + z2 şi z1 z2 .
Soluţie. Avem:
z1 + z2 = ( 2 + 4i ) + ( −3 + 8i ) = ( 2 − 3) + ( 4 + 8 ) i = −1 + 12i
şi
z1 z2 = ( 2 + 4i )( −3 + 8i ) = −6 + 16i − 12i + 32i 2 = ( −6 − 32 ) + (16 − 12 ) i = −38 + 4i .
Exemplul 1.1.6 Dacă z1 = 2 − 3i şi z2 = −9i , atunci să se găsească modulele lui z1 şi z2 .
Soluţie. z1 = 22 + ( −3) = 13 , z2 = ( −9 ) =9.
2 2

Propoziţia 1.1.7 Dacă z , z1 , z2 sunt numere complexe oarecare, atunci

1
(
Re z = z + z , Im z =
2
) 1
2i
z−z ; ( )
z1 + z2 = z1 + z2 , z1 − z2 = z1 − z2 ;
z  z1
z1 z2 = z1 ⋅ z2 ,  1 = , z = z;
 z2  z2
z = z ⋅ z , z2 = z ;
2 2

z + z = 2 x , z − z = 2iy , z z = x 2 + y 2 = x ;
2

z =0⇔ z =0;
z1 + z2 ≤ z1 + z2 , z1 + z2 ≥ z1 − z2 ;
z1 z
z1 z2 = z1 z2 , = 1 ;
z2 z2

z2 − z1 = ( x2 − x1 ) + ( y2 − y1 )
2 2
, unde z1 = x1 + iy1 şi z2 = x2 + iy2 .
z1
Exemplul 1.1.8 Dacă z1 = 2 − 3i şi z2 = 4 + 6i , atunci să se găsească .
z2
z1 z1 z2 z1 z2 z1 z2
Soluţie. = = = 2
;
z2 z2 z2 z 2 z2 z2
z1 2 − 3i 2 − 3i 4 − 6i 8 − 12i − 12i + 18i 2 −10 − 24i 10 24 5 6
= = = = =− − i=− − i.
z2 4 + 6i 4 + 6i 4 − 6i 4 +6
2 2
52 52 52 26 13

4
Exemplul 1.1.9 Dacă z = 2 − 3i , atunci să se găsească inversul său.
1 z
Soluţie. Din z = z ⋅ z , obţinem că = 2 . Deci,
2

z z
1 1 2 + 3i 2 + 3i
= = = .
z 2 − 3i 4 + 9 13
Aşadar,
1 2 3
z −1 = = + i.
z 13 13

1.1.2 Forma trigonometrică a numerelor complexe

În calculul cu numere complexe este foarte utilă scrierea acestora sub formă trigonometrică. Un
număr complex z = x + iy poate fi privit ca un
vector în planul xOy , al cărui punct iniţial este
originea, punctul final fiind punctul ( x, y ) . Din
triunghiul dreptunghic OMP din figura alăturată
avem: x = r cosθ şi y = r sin θ . Aşadar, numărul
complex z = x + iy se poate scrie sub forma:
z = r cos θ + ir sin θ ,
deci
z = r ( cos θ + i sin θ ) , (1.1.8)
care reprezintă forma trigonometrică a numărului
complex z . Tot din figura alăturată se observă că
r poate fi interpretat ca fiind distanţa de la origine la punctul ( x, y ) , deci r este modulul lui z ,
adică
r= z . (1.1.9)
Unghiul θ al înclinaţiei vectorului z , care este măsurat întotdeauna în radiani de la axa reală
pozitivă, este pozitiv când este măsurat în sens trigonometric şi negativ când este măsurat invers
trigonometric. Unghiul θ se numeşte argument al lui z şi se notează cu θ = Arg z . Un argument al
unui număr complex z trebuie să verifice ecuaţiile
x y
cos θ = , sin θ = . (1.1.10)
r r
Deoarece cos θ şi sin θ sunt funcţii periodice, având perioada 2π , rezultă că Arg z nu este unic.
Cu alte cuvinte, dacă θ 0 este un argument al lui z , atunci şi unghiurile θ 0 ± 2π , θ 0 ± 4π , ... sunt
argumente ale lui z . În practică, pentru a găsi unghiul θ vom utiliza formula:
y
tgθ = . (1.1.11)
x
Exemplul 1.1.10 Dacă z = − 3 − i , atunci să se găsească forma sa trigonometrică.

5
 (− 3 ) + ( −1) = 4 = 2 . Cum
y 1
2
Soluţie. Deoarece x = − 3 şi y = −1 , avem r = z = =
2
,
x 3
π
avem tgθ =
1
3
, deci θ =
6
( )
+ kπ , k ∈ ℤ . Deoarece punctul − 3, −1 se află în cadranul al III-lea,

π 7π
atunci θ = +π =. Aşadar, forma trigonometrică a lui z este
6 6
 7π 7π 
z = 2  cos + i sin .
 6 6 
Definiţia 1.1.11 Vom numi argument principal al lui z , z ≠ 0 , şi îl vom nota cu arg z , valoarea
unghiului θ care se află în intervalul ( −π , π ] .
Aşadar, Arg z reprezintă o mulţime de valori, şi anume
Arg z = {arg z + 2kπ k ∈ ℤ} , (1.1.12)
iar arg z este unic,
−π < arg z ≤ π . (1.1.13)
Forma trigonometrică a numerelor complexe este extrem de utilă la înmulţirea şi împărţirea a două
numere trigonometrice.
Exemplul 1.1.12 Dacă z1 = i şi z2 = − 3 − i , atunci să se găsească arg z1 şi arg z2 .
π
Soluţie. Deoarece z1 = 0 + 1i , avem x1 = 0 şi y1 = 1 . Deci, tgθ1 → ∞ , de unde θ1 = + kπ , k ∈ ℤ .
2
π π
Din (1.1.13), rezultă că arg z1 = . Din exemplul 1.1.10, avem că θ 2 = + kπ , k ∈ ℤ . Din
2 6
π 5π
(1.1.13), rezultă că arg z2 = −π = − .
6 6
Propoziţia 1.1.13 Fie
z = r ( cos θ + i sin θ ) , z1 = r1 ( cos θ1 + i sin θ1 ) şi z2 = r2 ( cosθ 2 + i sin θ 2 ) ,
unde θ1 şi θ 2 sunt orice argumente ale lui z1 şi z2 , respectiv.
Atunci,
z1 z2 = r1r2 ( cos (θ1 + θ 2 ) + i sin (θ1 + θ 2 ) ) , (1.1.14)

= ( cos (θ1 − θ 2 ) + i sin (θ1 − θ 2 ) ) , z2 ≠ 0 ,

z1 r1
(1.1.15)
z2 r2
z n = r n ( cos nθ + i sin nθ ) , n ∈ ℤ , (1.1.16)
 θ + 2kπ θ + 2kπ 
z = n r  cos
n
+ i sin  , k = 0,1,… n − 1 , (1.1.17)
 n n 
z 
Arg ( z1 z2 ) = Argz1 + Argz2 , Arg  1  = Argz1 − Argz2 . (1.1.18)
 z2 
Definiţia 1.1.14 Spunem că un număr w este rădăcina de ordinul n a unui număr complex nenul
z dacă wn = z , unde n este un întreg pozitiv.
z 
Exemplul 1.1.15 Dacă z1 = i şi z2 = − 3 − i , atunci să se găsească arg ( z1 z2 ) şi arg  1  .
 z2 

6
 π5π
Soluţie. După cum am văzut mai sus, arg z1 = şi arg z2 = −
. Avem
2 6

( ) z
z1 z2 = i − 3 − i = 1 − 3i şi 1 =
i
z2 − 3 − i
1
=− −
4 4
3
i.

Din (1.1.18), avem

π  5π
 π  z1  π  5π  4π
Arg ( z1 z2 ) =  = − şi Arg  z  = 2 −  − 6  = 3 .
+ −
2  6
 3  2  
Exemplul 1.1.16 Dacă z = − 3 − i , atunci să se calculeze z . 3

 7π 7π 
Soluţie. În exemplul 1.1.10 am obţinut că z = 2  cos + i sin  . Aplicând (1.1.16) cu r = 2 ,
 6 6 
7π
θ= şi n = 3 , obţinem
6
7π 7π  7π 7π 
( )  
3
z 3 = 3 − i = 23  cos3 + i sin 3  = 8  cos + i sin =
 6 6   2 2 
  π  π 
= 8  cos  3π +  + i sin  3π +   = 8 ( 0 + i ( −1) ) = −8i.
  2  2 
Remarcă 1.1.17
Dacă luăm r = 1 , atunci din relaţia (1.1.16) se obţine formula lui de Moivre
( cosθ + i sin θ ) = cos nθ + i sin nθ .
n
(1.1.19)
Folosind formula lui Euler
eiθ = cosθ + i sin θ , (1.1.20)
obţinem forma exponenţială a lui z :
z = reiθ . (1.1.21)
Tot cu ajutorul formulei lui Euler obţinem şi expresia
e z = e x +iy = e x ( cos y + i sin y ) . (1.1.22)
3 1
Exemplul 1.1.18 Dacă z = + i , atunci să se calculeze z 3 .
2 2
3 1 π
Soluţie. Cum x = şi y = , avem θ = şi r = 1 . Din formula lui de Moivre, avem
2 2 6
3
 3 1   π  π
 + i  = cos3θ + i sin 3θ = cos  3  + i sin  3  =
  6  6
 2 2 
π π
= cos
+ i sin = i.
2 2
Exemplul 1.1.19 Să se găsească rădăcinile cubice ale lui z = i .
Soluţie. Pentru a găsi aceste rădăcini va trebui să rezolvăm ecuaţia w3 = i . Deoarece numărul
π π
complex z = i are forma trigonometrică z = cos + i sin cos , utilizând (1.1.17) obţinem:
2 2
π π
+ 2kπ + 2kπ
wk = cos 2 + i sin 2 , k = 0,1, 2 .
3 3

7
Deci, cele trei rădăcini sunt
π 3 1 π
k = 0 , w0 = cos + i sin
+ i, =
6 6 2 2
5π 5π 3 1
k = 1 , w1 = cos + i sin =− + i,
6 6 2 2
3π 3π
k = 2 , w2 = cos + i sin = −i .
2 2
Exemplul 1.1.20 Să se găsească rădăcinile de ordinul patru ale lui z = 1 + i .

1.2 Elemente de topologie în corpul numerelor complexe

Definiţia 1.2.1 Aplicaţia d : ℂ × ℂ → ℝ definită prin

d ( z1 , z2 ) = z1 − z2 , ∀ z1 , z2 ∈ ℂ , (1.2.1)
se numeşte metrică sau distanţă pe mulţimea ℂ .
Definiţia 1.2.2 Se numeşte disc deschis cu centrul în punctul a ∈ ℂ şi de rază r > 0 , mulţimea:
∆ ( a, r ) = { z ∈ ℂ z − a < r} . (1.2.2)
Prin disc închis cu centrul în punctul a ∈ ℂ şi de rază r > 0 , vom înţelege mulţimea:
∆ ( a, r ) = { z ∈ ℂ z − a ≤ r} . (1.2.3)
Definiţia 1.2.3 Se numeşte cerc cu centrul în a ∈ ℂ şi de rază r > 0 , mulţimea:
S ( a , r ) = { z ∈ ℂ z − a = r} . (1.2.4)
Definiţia 1.2.4 O mulţime V , V ⊂ ℂ , se numeşte vecinătate a punctului z0 ∈ ℂ dacă există discul
∆ ( z0 , r ) astfel încât ∆ ( z0 , r ) ⊂ V .
Definiţia 1.2.5 Punctul z0 este punct interior mulţimii E ⊂ ℂ dacă z0 ∈ E şi există o vecinătate V
a punctului z0 conţinută în E , adică z0 ∈V ⊂ E .
0
Mulţimea punctelor interioare mulţimii E se notează cu E sau Int E şi se numeşte interiorul lui
E . Mulţimea E ⊂ ℂ se numeşte deschisă dacă orice punct al său este punct interior.
Definiţia 1.2.6 Punctul z0 este un punct aderent mulţimii E ⊂ ℂ dacă în orice vecinătate V a
punctului z0 există cel puţin un punct al mulţimii E , adică V ∩ E ≠ φ . Mulţimea punctelor
aderente mulţimii E ⊂ ℂ se numeşte închiderea mulţimii E şi se notează cu E .
Dacă E = E , atunci E este mulţime închisă.
Definiţia 1.2.7 Punctul z0 este un punct de acumulare pentru mulţimea E dacă în orice vecinătate
V a sa există cel puţin un punct z ∈ E cu z ≠ z0 , adică (V \ { z0 } ) ∩ E ≠ φ .
Mulţimea punctelor de acumulare ale lui E se numeşte derivata mulţimii E şi se notează prin E ′ .
Definiţia 1.2.8 Punctul z0 este un punct frontieră al lui E ⊂ ℂ dacă în orice vecinătate a lui z0
există puncte z ≠ z0 care aparţin lui E şi puncte z ≠ z0 care nu aparţin lui E . Mulţimea punctelor
frontieră ale lui E se numeşte frontiera mulţimii E şi se notează prin Fr E sau ∂E .
Definiţia 1.2.9 Dacă cel puţin unul din numerele x = Re z , y = Im z este infinit, vom scrie z = ∞ şi
vom spune că reprezintă punctul de la infinit al planului complex.

8
Definiţia 1.2.10 O mulţime E ⊂ ℂ este mărginită dacă există discul ∆ ( 0, r ) astfel încât
E ⊂ ∆ ( 0, r ) . În caz contrar, mulţimea este nemărginită.
Definiţia 1.2.11 O mulţime mărginită şi închisă se numeşte mulţime compactă.
Definiţia 1.2.12 O mulţime E ⊂ ℂ se numeşte mulţime conexă dacă oricare ar fi descompunerea
E = E1 ∪ E2 , unde E1 ∩ E2 = φ , E1 ≠ φ , E2 ≠ φ ,
cel puţin una din mulţimile E1 şi E2 are un punct de acumulare în cealaltă.
Definiţia 1.2.13 O mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Observaţia 1.2.14 O mulţime deschisă este conexă dacă şi numai dacă oricare două puncte ale sale
pot fi unite printr-o linie poligonală conţinută în acea mulţime.
Definiţia 1.2.15 Un domeniu D se numeşte simplu conex dacă pentru orice curbă simplă închisă Γ
conţinută în D , interiorul curbei este inclus în domeniul D .
Un domeniu care nu este simplu conex se numeşte domeniu multiplu conex.
Observaţia 1.2.16 Prin introducerea unor frontiere noi, numite tăieturi, domeniul devine simplu
conex. Ordinul de conexiune al unui domeniu multiplu conex se obţine adăugând o unitate la
numărul de tăieturi necesare şi suficiente pentru ca domeniul să devină simplu conex.

1.3 Funcţii complexe de o variabilă reală

1.3.1 Definiţii. Limită. Continuitate
Definiţia 1.3.1 Vom numi funcţie complexă de variabilă reală, aplicaţia
f : E ⊂ ℝ → ℂ sau f ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ ℝ (1.3.1)
unde x ( t ) = Re f ( t ) şi y ( t ) = Im f ( t ) .
Definiţia 1.3.2 Spunem că un număr complex l ∈ ℂ este limita funcţiei f ( t ) în punctul t0 ∈ E ′ şi
scriem lim f ( t ) = l dacă pentru orice ε > 0 , există un număr η ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi
t →t0

t ∈ E , t ≠ t0 cu t − t0 < η ( ε ) , rezultă f ( t ) − l < ε .

Observaţia 1.3.3 Avem lim f ( t ) = l ⇔ lim x ( t ) = Re l şi lim y ( t ) = Im l .
t →t0 t → t0 t →t0

Definiţia 1.3.4 Spunem că funcţia complexă f ( t ) este continuă în punctul t0 ∈ E dacă pentru orice
ε > 0 , există un număr η ( ε ) > 0 astfel încât oricare ar fi t ∈ E cu proprietatea t − t0 < η ( ε )
rezultă că f ( t ) − f ( t0 ) < ε .
Observaţia 1.3.5 Dacă t0 ∈ E ∩ E ′ , atunci f ( t ) este continuă în punctul t0 ⇔ lim f ( t ) = f ( t0 ) .
t →t0

Propoziţia 1.3.6 Condiţia necesară şi suficientă pentru ca funcţia complexă f ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) să

fie continuă în punctul t0 ∈ E este ca funcţiile reale x ( t ) şi y ( t ) să fie continue în t0 .

1.3.2 Derivabilitate. Diferenţiabilitate

Fie f : E ⊂ ℝ → ℂ şi t0 ∈ E ∩ E ′ .
Definiţia 1.3.7 Spunem că funcţia complexă f ( t ) este derivabilă în punctul t0 dacă există şi este
finită limita:

9
 f ( t ) − f ( t0 )
lim . (1.3.2)
t → t0 t − t0
df ( t0 )
Valoarea acestei limite se notează cu f ′ ( t0 ) sau şi se numeşte derivata funcţiei f în
dt
punctul t0 ∈ E .
Propoziţia 1.3.8 Condiţia necesară şi suficientă ca o funcţie complexă f ( t ) să fie derivabilă
într-un punct este ca funcţiile reale x ( t ) şi y ( t ) să fie derivabile în acel punct.
Se poate scrie:
f ( t ) − f ( t 0 ) x ( t ) − x ( t0 ) y ( t ) − y ( t0 )
= +i , t ∈ E \ {t0 } ,
t − t0 t − t0 t − t0
de unde, trecând la limită când t → t0 , obţinem:
f ′ ( t0 ) = x′ ( t0 ) + iy′ ( t0 ) . (1.3.3)
Observaţia 1.3.9 Menţionăm că regulile de derivare pentru funcţii reale se păstrează şi în cazul
funcţiilor complexe de variabilă reală.
Fie f ( t ) o funcţie complexă derivabilă pe E ⊂ ℝ .
Definiţia 1.3.10 Se numeşte diferenţiala lui f în punctul t0 ∈ E , următorul număr complex
df ( t0 ) = f ′ ( t0 ) dt , dt = t − t0 . (1.3.4)
Ultima relaţie se mai poate scrie şi astfel:
df ( t ) = dx ( t ) + idy ( t ) , (1.3.5)
unde dx ( t ) = x′ ( t ) dt şi dy ( t ) = y ′ ( t ) dt .
Observaţia 1.3.11 Regulile de diferenţiere cunoscute pentru sumă, produs şi cât se păstrează şi
pentru funcţiile complexe de variabilă reală.

1.3.3 Integrala Riemann. Primitive

Definiţia integralei Riemann pentru funcţiile complexe de variabilă reală este analoagă cu cea dată
pentru funcţiile reale.
Fie funcţia complexă f ( t ) , t ∈ [ a, b ] ⊂ ℝ .
Definiţia 1.3.12 Se numeşte diviziune a intervalului [ a, b ] orice submulţime
∆ = {t0 , t1 ,… , ti ,…, tn } ⊂ [ a, b ] astfel încât:
t0 = a < t1 < t2 < … < tk −1 < tk < … < tn = b . (1.3.6)
Definiţia 1.3.13 Se numeşte norma diviziunii ∆ numărul real:
∆ = max ( tk − tk −1 ) . (1.3.7)
1≤ k ≤ n
Definiţia 1.3.14 Se numeşte suma Riemann asociată funcţiei complexe f , diviziunii ∆ şi punctelor
intermediare ξi , şi se notează cu σ ∆ ( f , ξi ) , numărul complex având expresia:
n
σ ∆ ( f , ξi ) = ∑ f (ξi )( xi − xi −1 ) . (1.3.8)
i =1

10
Definiţia 1.3.15 Spunem că funcţia complexă f este integrabilă Riemann pe [ a, b ] dacă există un
număr complex I astfel încât pentru orice ε > 0 , există η ( ε ) > 0 cu proprietatea că oricare ar fi
diviziunea ∆ , cu ∆ < η ( ε ) şi oricare ar fi punctele intermediare ξ = (ξ1 ,… , ξ n ) , avem
σ ∆ ( f ,ξ ) − I < ε . (1.3.9)
b
Numărul I se notează cu ∫ f ( t ) dt şi se numeşte integrala Riemann a funcţiei f ( t ) pe intervalul
a

[ a, b] . În cazul în care integrala există, vom scrie

b
I = ∫ f ( t ) dt = lim σ ∆ ( f , ξ ) . (1.3.10)
∆ →0
a

Propoziţia 1.3.16 Funcţia complexă f ( t ) este integrabilă Riemann pe [ a, b ] dacă şi numai dacă
funcţiile reale x ( t ) şi y ( t ) sunt integrabile pe [ a, b ] , unde x ( t ) = Re f ( t ) şi y ( t ) = Im f ( t ) . De
asemenea, avem că
b b b

∫ f ( t ) dt = ∫ x ( t ) dt + i ∫ y ( t ) dt . (1.3.11)
a a a

Definiţia 1.3.17 Spunem că funcţia complexă F ( t ) , t ∈ [ a, b ] ⊂ ℝ , se numeşte primitiva funcţiei

complexe f ( t ) pe intervalul [ a, b ] , dacă F ( t ) este derivabilă pe [ a, b ] şi
F ′ ( t ) = f ( t ) , ∀ t ∈ [ a, b ] . (1.3.12)
Observaţia 1.3.18 Dacă f ( t ) are o primitivă F ( t ) , atunci f ( t ) are o infinitate de primitive, şi
anume mulţimea { F ( t ) + C , t ∈ [ a, b ] , C ∈ ℂ} .
Definiţia 1.3.19 Mulţimea tuturor primitivelor funcţiei f ( t ) pe [ a, b ] se notează cu ∫ f ( t ) dt şi se
numeşte integrala nedefinită a funcţiei f ( t ) . Deci,

∫ f ( t ) dt = F ( t ) + C , ∀ t ∈ [ a, b] . (1.3.13)
Observaţia 1.3.20 În particular, dacă funcţia f este continuă pe [ a, b ] , atunci funcţia complexă
t

∫ f (τ ) dτ este primitivă pentru funcţia f pe [ a, b ] şi F ′ ( t ) = f ( t ) , t ∈ [ a, b ] .

a

Teorema 1.3.21 (Formula Leibniz – Newton) Dacă f ( t ) este o funcţie integrabilă pe [ a, b ] şi

F ( t ) este o primitivă a lui f ( t ) pe [ a, b ] , atunci
b

∫ f ( t ) dt = F ( t ) = F (b ) − F ( a ).
b
(1.3.14)
a
a

1.4 Funcţii complexe de o variabilă complexă

1.4.1 Definiţie. Limită. Continuitate
Definiţia 1.4.1 Se numeşte funcţie complexă de variabilă complexă o aplicaţie f : E ⊂ ℂ → ℂ .

11
Observaţia 1.4.2 Funcţia f poate fi privită fie ca o funcţie de variabila z = x + iy ∈ E , fie ca
funcţie de variabilele x şi y , cu ( x, y ) ∈ E . Aşadar, f se poate scrie sub forma
f ( z ) = f ( x + iy ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) , (1.4.1)
unde u ( x, y ) = Re f ( z ) şi v ( x, y ) = Im f ( z ) .
Observaţia 1.4.3 Definiţia lui f ( z ) este echivalentă cu definirea simultană a două funcţii reale u
şi v , de variabile reale x şi y , deci putem considera f ( z ) ca fiind o funcţie vectorială de o
variabilă vectorială definită pe E ⊂ ℝ 2 cu valori în ℝ 2 .
Observaţia 1.4.4 Limita şi continuitatea unei funcţii complexe f ( z ) într-un punct z0 se reduc la
limita şi continuitatea funcţiei vectoriale f ( x, y ) în punctul ( x0 , y0 ) , noţiuni studiate la capitolul
“Funcţii vectoriale de variabilă vectorială” de la analiză matematică din anul I.
Propoziţia 1.4.5 Fie f : E ⊂ ℂ → ℂ şi z0 ∈ E ′ . Funcţia f ( z ) are limită în z0 dacă şi numai dacă
funcţiile u ( x, y ) şi v ( x, y ) au limită în acest punct şi, în caz afirmativ:
lim f ( z ) = lim u ( x, y ) + i lim v ( x, y ) . (1.4.2)
z → z0 z → z0 z → z0

Propoziţia 1.4.6 Condiţia necesară şi suficientă pentru ca funcţia f ( z ) să fie continuă în punctul
z0 ∈ E este ca funcţiile reale u şi v să fie continue în acest punct.
Observaţia 1.4.7 Dacă z0 ∈ E ∩ E ′ , atunci f ( z ) este continuă în z0 dacă şi numai dacă
lim f ( z ) = f ( z0 ) .
z → z0

Exemplul 1.4.8 Să se studieze existenţa limitei în origine a funcţiei f : ℂ∗ → ℂ , dată prin

Re z
f (z) = .
z
Soluţie. Observăm că
, ( x, y ) ∈ ℝ 2 \ {( 0,0 )} .
x
f ( x, y ) =
x +y
2 2

Considerăm două şiruri din ℝ 2 \ {( 0,0 )} , (( x , y )) , (( x , y ))

1
n
1
n
n
2
n
2
n
n
prin

( x , y ) =  0, 1n  , n ∈ ℕ
1
n
1
n
∗

şi

( x , y ) =  1n ,0  , n ∈ ℕ .
2
n
2
n
∗

Cele două şiruri au aceeaşi limită şi anume ( 0,0 ) . Deoarece

( ) ( )
f x1n , yn1 = 0 , iar f xn2 , yn2 = 1 , n ∈ ℕ ∗ ,
rezultă că nu există limita în origine a funcţiei f .
Exemplul 1.4.9 Să se studieze continuitatea în origine a funcţiei f : ℂ → ℂ , dată prin
Im z
f (z) = .
1+ z
Soluţie. Observăm că

12
 , ( x, y ) ∈ ℝ 2 \ {( 0,0 )} , f ( 0,0 ) = 0 .
y
f (z) =
1+ x + y 2 2

Vom arăta că
y
lim = f ( 0,0 ) = 0 .
( x , y ) →( 0,0 ) 1 + x2 + y 2
Fie ε > 0 . Căutăm δ ε > 0 astfel încât
y
∀ ( x, y ) ∈ ℝ 2 , cu x 2 + y 2 < δ ε , rezultă <ε .
1 + x2 + y2
Pentru orice ( x, y ) ∈ ℝ 2 , sunt adevărate inegalităţile
y
< y < x2 + y2 .
1+ x + y 2 2

În concluzie, alegând δ ε = ε , are loc relaţia de mai sus, deci funcţia dată este continuă în origine.

1.4.2 Funcţii olomorfe

Definiţia 1.4.10 Fie D ⊂ ℂ un domeniu, z0 ∈ D şi f : D → ℂ . Spunem că funcţia f ( z ) este
derivabilă în z0 (sau monogenă în z0 ) dacă există şi este finită limita raportului
f ( z ) − f ( z0 )
, z ∈ D \ { z0 } (1.4.3)
z − z0
când z → z0 .
Limita, dacă există, se notează cu f ′ ( z0 ) şi se numeşte derivata complexă a lui f în z0 .
Definiţia 1.4.11 Funcţia f : D → ℂ este olomorfă (sau analitică) în D dacă f este monogenă în
orice punct z0 din D .
Definiţia 1.4.12 O funcţie olomorfă pe ℂ se numeşte funcţie întreagă.
Teorema 1.4.13 (Teorema Cauchy – Riemann) Funcţia f : D → ℂ , f = u + iv , este monogenă în
z0 ∈ D dacă şi numai dacă funcţiile u ( x, y ) şi v ( x, y ) sunt diferenţiabile în z0 şi derivatele lor
parţiale verifică în punctul z0 relaţiile Cauchy – Riemann:
 ∂u ∂v
 ∂x = ∂y ,

 (1.4.4)
 ∂u = − ∂v .
 ∂y ∂x
În acest caz, avem:
∂u ∂v 1  ∂u ∂v 
f ′ ( z0 ) =
( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 ) =  ( x0 , y0 ) + i ( x0 , y0 )  . (1.4.5)
∂x ∂x i  ∂y ∂y 
Exemplul 1.4.14 Să se determine punctele din ℂ în care funcţiile următoare sunt monogene şi să
se calculeze derivatele lor în acele puncte:
a) f ( z ) = z 2 ;

13
b) f ( z ) = z ;
c) f ( z ) = e z ;
z
d) f ( z ) = 2
, z ≠ 0;
z

e) f ( z ) = z 2 + z ⋅ z − z ()
2
+ 2z − z .
Soluţie.
a) Observăm că funcţia se mai scrie
f ( z ) = ( x + iy ) = x 2 − y 2 + 2ixy .
2

Deci, dacă u = Re f şi v = Im f , atunci

u ( x, y ) = x 2 − y 2 ,

v ( x, y ) = 2 xy.
Prin calcul avem:
∂u ∂u ∂v ∂v
= 2x , = −2 y , = 2y , = 2x .
∂x ∂y ∂x ∂y
Cum derivatele parţiale există şi sunt continue, iar condiţiile Cauchy – Riemann sunt verificate în
orice punct, rezultă că funcţia f este monogenă în orice punct. Derivate ei este:
∂u ∂v
f ′( z ) = ( x, y ) + i ( x, y ) = 2 x + 2iy = 2 z .
∂x ∂x

1.5 Funcţii armonice. Consecinţe ale relaţiilor Cauchy – Riemann

Definiţia 1.5.1 Funcţia u : D → ℝ , D ⊂ ℝ 2 – mulţime deschisă, u ∈ C 2 ( D ) se numeşte armonică
∂ 2u ∂ 2u
dacă ∆u = + = 0 în orice punct din D .
∂x 2 ∂y 2
Propoziţia 1.5.2 Fie funcţia f : D → ℂ , f = u + iv olomorfă în D , iar u , v ∈ C 2 ( D ) . Atunci u şi
v sunt funcţii armonice pe D .
Demonstraţie. Funcţia f fiind olomorfă în D sunt verificate relaţiile Cauchy – Riemann.
Derivând aceste relaţii în raport cu x , obţinem
 ∂ 2u ∂ 2 v
 2 = ,
 ∂x ∂x∂y
 2
∂ u = − ∂ v .
2

 2 ∂y∂x
 ∂y
∂ 2v ∂ 2v ∂ 2u ∂ 2u
Din egalitatea derivatelor mixte şi (teorema lui Schwarz) rezultă ∆u = 2 + 2 = 0 .
∂x∂y ∂y∂x ∂x ∂y
Analog se arată ∆v = 0 .
Observaţia 1.5.3 În continuare, vom arăta că dacă avem o funcţie armonică putem determina o
funcţie olomorfă care să admită ca parte reală sau imaginară funcţia dată.

14
Consecinţa 1.5.4 Fie u o funcţie armonică definită pe un domeniu D . Atunci, există funcţia
armonică v astfel încât f = u + iv să fie olomorfă în D .
Demonstraţie. Partea reală şi imaginară a unei funcţii olomorfe trebuie să verifice relaţiile Cauchy
– Riemann (1.4.4). Folosind aceste relaţii, diferenţiala funcţiei v este
∂v ∂v ∂u ∂u
dv = dx + dy = − dx + dy . (1.5.1)
∂x ∂y ∂y ∂x
∂  ∂u  ∂  ∂u 
În partea dreaptă a egalităţii avem o diferenţială totală exactă, deoarece   = −   , adică
∂x  ∂x  ∂y  ∂y 
y ∂ 2u ∂ 2u
+ = 0 , adică u armonică. Deci, v se poate
∂x 2 ∂y 2
M ( x, y )
exprima printr-o integrală curbilinie independentă de
drum, integrală ce determină funcţia v în afara unei
constante aditive.
∂u ∂u
Avem v ( x, y ) = ∫ − dx + dy . Deci,
∂y ∂x
B ( x, y0 )
AM

A ( x0 , y0 ) ∂u ∂u
x y

v ( x, y ) = − ∫ ( t , y0 ) dt + ∫ ( x, t ) dt. (1.5.2)
x0
∂y y0
∂x
O x

Consecinţa 1.5.5 Fie v o funcţie armonică definită pe un domeniu D . Atunci, există funcţia
armonică u astfel încât f = u + iv să fie olomorfă în D .
Demonstraţie. Analog ca mai sus, avem
∂u ∂u ∂v ∂v
du = dx + dy = dx − dy . (1.5.3)
∂x ∂y ∂y ∂x
Deoarece v armonică, în partea dreaptă a egalităţii avem o diferenţială totală exactă. Deci, u se
poate exprima printr-o integrală curbilinie independentă de drum, integrală ce determină funcţia u
în afara unei constante aditive. Avem
∂v ∂v
u ( x, y ) = ∫ dx − dy .
AM
∂y ∂x
Deci,
∂v ∂v
x y

u ( x, y ) = ∫ ( t , y0 ) dt − ∫ ( x, t ) dt. (1.5.4)
x0
∂y y0
∂x
Exemplul 1.5.6 Să se determine funcţia olomorfă f = u + iv ştiind că
a) u ( x, y ) = e x cos y şi f ( 0 ) = 1 ;
b) v ( x, y ) = e x sin y şi f ( 0 ) = 1 ;
c) u ( x, y ) = x 2 − y 2 şi f ( 0 ) = 0 ;
d) u ( x, y ) = x 3 − 3xy 2 − 2 y şi f ( 0 ) = 0 ;
e) v ( x, y ) = e x sin y + y şi f ( 0 ) = 1 .
Soluţie. a) Observăm că pentru orice ( x, y ) ∈ ℝ 2 avem:

15
 ∂u ∂ 2u
= e x cos y , 2 = e x cos y ,
∂x ∂x

∂u ∂ 2u
= −e x sin y , = −e x cos y .
∂y ∂y 2
Cum pentru orice ( x, y ) ∈ ℝ 2 , avem:
∂ 2 u ∂ 2u
+ = 0,
∂x 2 ∂y 2
atunci u este o funcţie armonică pe ℝ 2 . Aplicând consecinţa 1.5.4, rezultă că există funcţia v
astfel încât f = u + iv să fie olomorfă în ℂ . Aplicând formula (1.5.2), avem:
x y x y

v ( x, y ) = ∫ et sin y0 dt + ∫ e x cos tdt = ( sin y0 ) ∫ et dt + e x ∫ cos tdt =

x0 y0 x0 y0

= e sin y − e sin y0 = e sin y + C ,

x x0 x

unde C este o constantă arbitrară reală. Deci,

(
f ( x, y ) = e x cos y + i e x sin y + C . )
Cum f ( 0 ) = 1 , atunci f ( 0,0 ) = 1 + iC = 1 , deci C = 0 . Aşadar,
f ( x, y ) = e x cos y + ie x sin y = e x ( cos y + i sin y ) = e z .

1.6 Reguli de calcul pentru derivatele funcţiilor monogene

Propoziţia 1.6.1 a) Dacă f şi g sunt monogene într-un punct z0 ∈ D , atunci funcţiile f + g şi
f ⋅ g sunt monogene în z0 şi avem relaţiile:

(f + g )′ ( z0 ) = f ′ ( z0 ) + g ′ ( z0 ) , (1.6.1)

( f ⋅ g )′ ( z0 ) = f ′ ( z0 ) g ( z0 ) + f ( z0 ) g ′ ( z0 ) . (1.6.2)
f
b) În condiţiile de mai sus, dacă g ( z0 ) ≠ 0 , funcţia este monogenă în z0 şi derivata sa este dată
g
de expresia
 f ′ f ′ ( z 0 ) g ( z0 ) − f ( z0 ) g ′ ( z 0 )
  ( z0 ) = . (1.6.3)
g g 2 ( z0 )
Propoziţia 1.6.2 Dacă f este monogenă într-un punct z0 ∈ D şi k este constantă, atunci funcţia
k ⋅ f este monogenă în z0 şi derivata sa este

( k ⋅ f )′ ( z0 ) = kf ′ ( z0 ) . (1.6.4)
Observaţia 1.6.3 Orice constantă derivată este zero, adică
k′ = 0 .
Propoziţia 1.6.4 Dacă f este monogenă în punctul z0 ∈ D , iar g este monogenă în punctul
f ( z0 ) , atunci funcţia compusă F ( z ) = g ( f ( z ) ) este monogenă în z0 şi derivata ei este

16
 F ′ ( z0 ) = g ′ ( f ( z 0 ) ) f ′ ( z0 ) . (1.6.5)
Observaţia 1.6.5 Regula derivării funcţiei putere rămâne valabilă:
z n ′ = nz n −1 , n ∈ ℤ .
( ) (1.6.6)
Observaţia 1.6.6 Din relaţiile (1.6.5) şi (1.6.6) rezultă formula:
f n z ′ = nf n −1 z f ′ z , n ∈ ℤ .
( ( )) ( ) ( ) (1.6.7)
Exemplul 1.6.7 Să se deriveze funcţiile monogene:
a) f ( z ) = 3 z 4 − 5 z 3 + 2 z ;
z2
b) f ( z ) = ;
4z + 1
(
c) f ( z ) = iz 2 + 3 z . )
5

Soluţie. Folosind regulile de mai sus, obţinem:

a) f ′ ( z ) = 3 ⋅ 4 z 3 − 5 ⋅ 3z 2 + 2 ⋅1 = 12 z 3 − 15 z 2 + 2 ;

1.7 Integrala curbilinie în complex. Definiţie. Proprietăţi

Fie curba C de ecuaţii parametrice reale
x = x ( t ) , y = y ( t ) , t ∈ [ a, b ] ,
sau de ecuaţie parametrică complexă
z = z ( t ) , t ∈ [ a, b ] , cu z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) .
Definiţia 1.7.1 Curba C : z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ [ a, b ] , se numeşte curbă închisă dacă punctul
iniţial z ( a ) coincide cu punctul terminal z ( b ) , adică z ( a ) = z ( b ) .
Definiţia 1.7.2 Curba C : z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ [ a, b ] , se numeşte curbă simplă dacă pentru orice
t1 , t2 ∈ [ a, b ] , cu t1 ≠ t2 , avem z ( t1 ) ≠ z ( t2 ) , adică dacă nu se autointersectează.
Definiţia 1.7.3 Curba C : z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ [ a, b ] , se numeşte curbă netedă dacă derivata sa
z ′ ( t ) , t ∈ [ a, b ] este continuă şi z ′ ( t ) ≠ 0 , t ∈ [ a, b ] .
Definiţia 1.7.4 Curba C : z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ [ a, b ] , se numeşte curbă netedă pe porţiuni (sau
drum, sau contur) dacă derivata sa z ′ ( t ) este continuă pe porţiuni.
Definiţia 1.7.5 Fie curba netedă C : z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ [ a, b ] , şi f ( z ) o funcţie complexă
continuă pe C . Integrala funcţiei f ( z ) se defineşte prin egalitatea
b

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ( t ) ) z ′ ( t ) dt . (1.7.1)
C a

Observaţia 1.7.6 Fie f ( z ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) o funcţie complexă continuă pe curba netedă C :

z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) , t ∈ [ a, b ] . Dacă notăm u = u ( x ( t ) , y ( t ) ) şi v = v ( x ( t ) , y ( t ) ) , dx = x′ ( t ) dt şi
dy = y′ ( t ) dt , avem

17
 b b

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ( t ) ) z ′ ( t ) dt = ∫ ( u + iv )( dx + idy ) =
C a a
b b
= ∫ udx − vdy + i ∫ udy + vdx. (1.7.2)
a a

Propoziţia 1.7.7 (Liniaritate) Dacă f ( z ) şi g ( z ) sunt funcţii continue pe curba netedă C şi

λ , µ ∈ ℂ două constante, atunci

C
∫ ( λ f ( z ) + µ g ( z ) ) dz = λ ∫ f ( z ) dz + µ ∫ g ( z ) dz .
C C
(1.7.3)

Propoziţia 1.7.8 (Aditivitate în raport cu drumul) Fie curba netedă C : z ( t ) = x ( t ) + iy ( t ) ,

t ∈ [ a, b ] şi C1 şi C2 restricţiile curbei C la subintervalele [ a, c ] şi [ c, b ] , a < c < b . Dacă f ( z )
este o funcţie continuă pe C , atunci
∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz .
C1 ∪ C2 C1 C2
(1.7.4)

Propoziţia 1.7.9 (Evaluarea modulului integralei) Fie C o curbă netedă cu lungimea L şi f ( z ) o

funcţie continuă pe C , cu f ( z ) ≤ M pe C . Atunci

∫ f ( z ) dz ≤ ∫ f ( z ) dz ≤ M ⋅ L .
C C
(1.7.5)

Exemplul 1.7.10 Să se calculeze integrala I = ∫ zdz , unde γ este pătratul ABCD parcurs în sensul
γ

A → B → C → D → A , vârfurile fiind A (1 + i ) , B ( −1 + i ) , C ( −1 − i ) , D (1 − i ) .
Soluţie. Observăm că funcţia f ( z ) = z este continuă pe mulţimea ℂ şi că avem egalitatea
I= ∫ zdz + ∫ zdz + ∫ zdz + ∫ zdz .
[ AB ] [ BC ] [CD ] [ DA]
Ecuaţiile parametrice ale acestor patru segmente sunt:
 x (t ) = t,
[ AB ] :  t ∈ [ −1,1] , deci z ( t ) = −t + i , iar z ′ ( t ) = −1 ,
 y ( t ) = 1,
 x ( t ) = −1,
[ BC ] :  t ∈ [ −1,1] , deci z ( t ) = −1 − it , iar z ′ ( t ) = −i ,
 y ( t ) = −t ,
x (t ) = t,
[CD] :  t ∈ [ −1,1] , deci z ( t ) = t − i , iar z ′ ( t ) = 1 ,
 y ( t ) = −1,
 x ( t ) = 1,
[ DA] :  t ∈ [ −1,1] , deci z ( t ) = 1 + it , iar z ′ ( t ) = i .
 y ( t ) = t ,
Aplicând definiţia integralei, obţinem:
1 1
I= ∫ zdz = ∫ ( −t − i )( −1) dt = 2i , I= ∫ zdz = ∫ ( −1 + it )( −i ) dt = 2i ,
[ AB ] −1 [ BC ] −1

18
 1 1
I= ∫ zdz = ∫ ( t + i ) dt = 2i , I = ∫ zdz = ∫ (1 − it ) idt = 2i .
[CD ] −1 [ DA] −1

Deci, I = 8i .

Exemplul 1.7.11 Să se calculeze integralele curbilinii în complex:

a) I = ∫ z n dz , n ∈ ℤ ;
z =r

b) I =
z =r
∫ zdz ;

x2 y2
c) I = ∫ zdz , unde Γ este sfertul de elipsă + = 1 cuprins în primul cadran.
Γ
a 2 b2
Soluţie. a) Fie z ( t ) = reit , t ∈ [ 0, 2π ] , parametrizarea cercului z = r . Deci, dz = r ⋅ ieit dt . Conform
formulei de calcul (1.7.1), avem:
2π 2π 2π
(
dt = ir n +1 ∫ ( cos ( n + 1) t + i sin ( n + 1) t ) dt .
n ni ⋅t n +1 n +1)i ⋅t
I= ∫ r e rie dt = ir ∫ e
it

0 0 0
Pentru n ≠ −1 , avem:
I= ∫
z =r
z n dz = 0 .

Pentru n = −1 , avem:
2π
1
I = ∫ dz = i ∫ dt = 2π i .
z =r
z 0

Se observă că valoarea acestei integrale este independentă de raza cercului.

Observaţia 1.7.12 Se poate observa că rezultatul obţinut la punctul a) poate fi generalizat. Astfel,
0, n ≠ −1
I = ∫ ( z − a ) dz = 
n

z −a =r  2π i, n = −1.

1.8 Teorema lui Cauchy

Teorema 1.8.1 (Teorema lui Cauchy pentru domenii simplu conexe)
Dacă f este olomorfă în domeniul simplu conex D , atunci

∫ f ( z ) dz = 0 ,
C
(1.8.1)

oricare ar fi C curbă netedă pe porţiuni, simplă închisă conţinută în D .

Demonstraţie. În ipoteza suplimentară că derivata lui f să fie o funcţie continuă în D (deci,
f ∈ C1 ( D ) ), demonstraţia este o consecinţă imediată a formulei lui Green şi a ecuaţiilor Cauchy –
Riemann. Reamintim formula lui Green:
 ∂Q ∂P 
∫C Pdx + Qdy = ∫∫∆  ∂x − ∂y  dxdy ,

19
unde ∆ ⊂ ℝ 2 este domeniul având frontieră curba simplă, închisă şi netedă pe porţiuni C , iar P şi
∂Q ∂P
Q sunt funcţii continue pe ∆ astfel încât şi există şi sunt continue pe ∆ .
∂x ∂y
∂u ∂v ∂u ∂v
Acum, deoarece f ( z ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) are derivata continuă, rezultă că , , şi
∂x ∂x ∂y ∂y
sunt continue. După cum arătat şi mai sus în relaţia (1.7.2), avem
∫ f ( z ) dz = ∫ u ( x, y ) dx − v ( x, y ) dy + i ∫ v ( x, y ) dx + u ( x, y ) dy.
C C C
Deci, aplicând formula lui Green integralelor din membrul din dreapta, obţinem
 ∂v ∂u   ∂u ∂v 
∫C f ( z ) dz = ∫∫∆  − ∂x − ∂y  dxdy + i ∫∫∆  ∂x − ∂y  dxdy .
Cum f este o funcţie olomorfă în D , funcţiile reale u şi v verifică relaţiile Cauchy – Riemann:
∂u ∂v ∂u ∂v
= şi =− în orice punct din D . Aşadar, cele două integrale sunt nule şi demonstraţia
∂x ∂y ∂y ∂x
este completă.
dz 1
Exemplul 1.8.2 Să se calculeze I = ∫ 2 , unde C este elipsa ( x − 2 ) + ( y − 5 ) = 1 .
2 2

C
z 4
1
Soluţie. Funcţia raţională f ( z ) = 2 este olomorfă în orice punct cu excepţia lui z = 0 . Dar,
z
punctul z = 0 nu este punct interior elipsei C . Deci, din teorema de mai sus, avem:
dz
I = ∫ 2 =0.
C
z
Exemplul 1.8.3 Să se calculeze I = ∫ (z + e )
z
sin z dz .
z =2

Teorema 1.8.4 (Teorema lui Cauchy pentru domenii multiplu conexe)

Fie D un domeniu multiplu conex, cu ordinul de conexiune n + 1 , delimitat de curbele C1 , C2 , ...,
Cn , unde C1 , C2 , ..., Cn sunt exterioare între ele şi interioare
unei curbe C (vezi figura alăturată pentru cazul n = 2 ). Dacă
f ( z ) este olomorfă în domeniul D , atunci
n

∫ f ( z ) dz = ∑ ∫ f ( z ) dz .
C k =1 Ck
(1.8.2)

1
Exemplul 1.8.5 Să se calculeze I = ∫
z =2
z −1
dz .

1
Soluţie. Funcţia f ( z ) = este olomorfă pe ℂ \ {1} . Aşadar, avem un domeniu dublu conex.
z −1
Deci,

20
 1 1
I= ∫
z =2
z −1
dz = ∫
z =r
z −1
dz , r < 1 .

Conform observaţiei 1.7.12, I = 2π i .

1.9 Formula integrală a lui Cauchy

Teorema 1.9.1 (Formula integrală a lui Cauchy) Fie f ( z ) o funcţie olomorfă într-un domeniu
simplu conex D care conţine curba simplă închisă C . Dacă z0 este un punct oarecare interior lui
C , atunci
1 f ( z)
f ( z0 ) = ∫ dz . (1.9.1)
2π i C z − z0
Observaţia 1.9.2 Formula integrală a lui Cauchy exprimă faptul că dacă o funcţie este olomorfă în
interiorul unei curbe simple închise şi pe curbă, atunci valorile funcţiei în interiorul curbei sunt
complet determinate de valorile ei pe curbă.
Teorema 1.9.3 (Formulele integrale ale lui Cauchy pentru derivate) Fie f ( z ) o funcţie olomorfă
într-un domeniu simplu conex D care conţine curba simplă închisă C . Dacă z0 este un punct
oarecare interior lui C , atunci derivatele funcţiei f ( z ) de toate ordinele există şi au următoarea
reprezentare integrală:
n! f ( z)
f ( ) ( z0 ) = ∫ dz , n ∈ ℕ + .
n
(1.9.2)
2π i C ( z − z0 )n +1
ez 1 1
Exemplul 1.9.4 Să se calculeze integrala I k = ∫ z (1 − z )
Ck
3
dz , unde C1 : z =
4
, C2 : z − 1 = ,
4
C3 : z = 2 .
Soluţie. Avem:
ez
(1 − z )
3
ez
I1 = ∫ dz = 2π if1 ( 0 ) = 2π i , unde f1 ( z ) = ,
(1 − z )
3
C1
z
ez
z dz = − 2π i f ′′(1) = −π ei , unde f ( z ) = e ,
z
I2 = − ∫
C2 ( z − 1)
3 2 1
2! z
I 3 = I1 + I 2 = π i ( 2 − e ) .
sin z
Exemplul 1.9.5 Să se calculeze: I = ∫ π
dz .

z =2 z −

 2
(
 2
 z +5 )
π
Soluţie. Se observă că singurul punct în care se anulează numitorul situat în cercul z = 2 este .
2
sin z
Funcţia f ( z ) = este olomorfă în interiorul cercului z = 2 şi pe cercul z = 2 . Aplicând
z2 + 5
formula integrală a lui Cauchy, obţinem:

21
 π  1 f ( z) 1 sin z
f  =
 2  2π i
∫ π
dz =
2π i ∫ π 2
dz .
z =2 z−
2
z =2  z −


(
2
)
 z +5
π
sin
π  8π i
Deci, I = 2π i ⋅ f   = 2π i ⋅ 2 2 = 2 .
2 π π + 20
+5
4
z − 3cos z
Exemplul 1.9.6 Să se calculeze: I = ∫ dz .
π
2
z =3 
z− 
 2
Soluţie. Funcţia f ( z ) = z − 3cos z este olomorfă în interiorul şi pe cercul z = 3 . Calculăm
π  π 
f ′   . Cum f ′ ( z ) = 1 + 3sin z , rezultă că f ′   = 1 + 3 = 4 .
2 2
π 
Aplicând formula integrală a lui Cauchy pentru f ′   , obţinem:
2
π  f (z)
f ′  = ∫ dz .
π
2
 2  z =3 
z− 
 2
π 
Deci, I = 2π i ⋅ f ′   = 8π i .
2
z +1
Exemplul 1.9.7 Să se calculeze: I = ∫ 4 dz .
z =1
z + 2iz 3
Exemplul 1.9.8 Să se calculeze integralele:
z
a) I = ∫ dz ;
z =2 9 − z(2
)
( z + i)
z
e
b) I = ∫ dz , unde C este curba simplă închisă care conţine punctul z0 = π i în interiorul
( z − πi)
3
C

său;
z
c) I = ∫
z − 2i = 4
z 2
+9
dz .

1.10 Şiruri şi serii de numere complexe

Definiţia 1.10.1 Se numeşte şir de numere complexe o funcţie f : ℕ → ℂ , f ( n ) = zn . Vom nota
şirul definit mai sus: ( zn )n∈ℕ sau ( zn ) n sau ( zn ) .
Observaţia 1.10.2 Dacă ( zn ) n este un şir de numere complexe, atunci pentru orice n ∈ ℕ , numărul
zn poate fi reprezentat sub forma zn = xn + iyn . Aşadar, şirului de numere complexe ( zn ) n îi
corespund două şiruri de numere reale ( xn )n şi ( yn ) n .

22
Definiţia 1.10.3 Spunem că ( zn ) n este un şir mărginit dacă există o constantă C ∈ ℝ + astfel încât
zn ≤ C , ∀ n ∈ ℕ .
Definiţia 1.10.4 Spunem că ( zn ) n este un şir convergent dacă există un z ∈ ℂ astfel încât
lim zn = z , adică pentru orice ε > 0 , există un rang nε ∈ ℕ astfel încât zn − z < ε , pentru orice
n →∞

n ≥ nε .
Propoziţia 1.10.5 Şirul de numere complexe ( zn ) n , cu zn = xn + iyn , este convergent dacă şi numai
dacă şirurile ( xn )n şi ( yn ) n sunt convergente. În plus, lim zn = lim xn + i lim yn .
n →∞ n →∞ n →∞

Definiţia 1.10.6 Spunem că ( zn ) n este un şir Cauchy (fundamental) dacă pentru orice ε > 0 , există
un rang nε ∈ ℕ astfel încât zn + p − zn < ε , pentru orice n ≥ nε şi orice p ∈ ℕ* .
Propoziţia 1.10.7 Şirul ( zn ) n este şir Cauchy dacă şi numai dacă ( xn )n şi ( yn ) n sunt şiruri Cauchy.
Exemplul 1.10.8 Să se studieze convergenţa şirurilor de numere complexe cu termenul general:
1 n
a) zn = n + i , n∈ℕ ;
2 n +1
1
b) zn = ( −1) + i , n ∈ ℕ ;
n

n
1 n
Soluţie. a) Observăm că xn = n şi yn = . Deoarece şirurile ( xn )n şi ( yn ) n sunt convergente,
2 n +1
rezultă că şirul ( zn ) n este convergent. Mai mult, lim xn = 0 , lim yn = 1 , deci lim zn = i .
n →∞ n →∞ n →∞

1
b) Observăm că xn = ( −1) şi yn = . Deoarece şirul ( xn )n este divergent, rezultă că şirul ( zn )n
n

n
este divergent.
Definiţia 1.10.9 Fie ( zn ) n un şir de numere complexe. Seria de numere complexe
∞

∑z n = z1 + z2 + … + zn + … este convergentă şi are suma s ∈ ℂ , dacă şirul sumelor parţiale ( sn )n ,

n =1

unde sn = z1 + z2 + … + zn , este convergent şi are limita s .

Observaţia 1.10.10 Dacă zn = xn + iyn , atunci seria de numere complexe poate fi scrisă
∞ ∞ ∞

∑z =∑x
n =1
n
n =1
n + i ∑ yn .
n =1
∞ ∞ ∞
Propoziţia 1.10.11 Fie seria de numere complexe ∑z =∑x
n =1
n
n =1
n + i ∑ yn .
n =1
∞ ∞ ∞
a) Seria ∑z
n =1
n este convergentă dacă şi numai dacă seriile de numere complexe ∑x n =1
n şi ∑y
n =1
n sunt

convergente.
∞ ∞ ∞
b) Seria ∑z
n =1
n are suma s dacă şi numai dacă seriile ∑x
n =1
n şi ∑y
n =1
n au sumele s1 şi s2 , respectiv,

unde s = s1 + is2 .

23
 ∞
Propoziţia 1.10.12 (Condiţia necesară de convergenţă) Dacă seria ∑z
n =1
n este convergentă, atunci

lim zn = 0 .
n →∞
∞
Definiţia 1.10.13 Spunem că seria de numere complexe ∑z
n =1
n este absolut convergentă, dacă seria
∞

∑z
n =1
n este convergentă.
∞
Definiţia 1.10.14 Spunem că seria de numere complexe ∑z
n =1
n este semi–convergentă, dacă seria
∞ ∞

∑z
n =1
n este convergentă, iar ∑z
n =1
n este divergentă.

Propoziţia 1.10.15 Dacă o serie de numere complexe este absolut convergentă, atunci seria este şi
convergentă.
Observaţia 1.10.16 Pentru studiul convergenţei absolute a seriilor de numere complexe se
utilizează criteriile de convergenţă pentru serii cu termeni pozitivi. Pentru studiul naturii seriilor de
numere complexe pot fi utilizate criteriile de convergenţă pentru seriile de numere reale.
Exemplul 1.10.17 Să se studieze convergenţa seriilor de numere complexe:
∞
 1 1 
a) ∑  n + i 2  ;
n =1  2 n 
∞
1 1 
b) ∑  + i 2  ;
n =1  n n 
n
∞
1  1 1 
c) ∑ 2 
n =1 n  2
+i  ;
2
( −1)
n
∞
d) ∑i
n =1 n
.
∞ ∞
 1 1  1
Soluţie. a) Seriei de numere complexe ∑  2
n =1
n
+i  îi ataşăm seriile de numere reale
n2 
∑2
n =1
n
şi
∞
1
∑n
n =1
2
. Deoarece cele două serii de numere reale sunt convergente, rezultă că seria de numere
∞
 1 1 
complexe ∑  2
n =1
n
+i  este convergentă.
n2 

1.11 Şiruri şi serii de funcţii în complex

1.11.1 Şiruri de funcţii
Fie ( f n )n ≥ 0 un şir de funcţii complexe definite pe mulţimea E ⊆ ℂ , f n : E → ℂ . Pentru orice
z ∈ E , şirul ( f ( z ))
n n≥0
este un şir numeric care poate fi convergent sau divergent. Fie A mulţimea

24
punctelor z ∈ E în care ( f ( z ))
n n≥ 0
este convergent, mulţime care se numeşte mulţimea de
convergenţă a şirului ( f n )n ≥0 .
Definiţia 1.11.1 Un şir de funcţii ( f n )n ≥ 0 converge punctual la o funcţie f pe mulţimea A
(converge simplu pe A ) dacă ∀z ∈ A şi ∀ε > 0 , ∃ N (ε , z ) ∈ ℕ astfel încât, pentru n ≥ N ( ε , z ) , să
avem f n ( z ) − f ( z ) < ε .
Funcţia limită este definită de lim f n ( z ) = f ( z ) , ∀z ∈ A .
n →∞

Definiţia 1.11.2 Dacă în definiţia precedentă numărul N depinde numai de ε , nu şi de z , vom

spune că şirul ( f n ) n≥0 este uniform convergent pe A către f , adică:
Un şir de funcţii ( f n )n ≥ 0 converge uniform la o funcţie f pe mulţimea A dacă ∀ε > 0 ,
∃ N ( ε ) ∈ ℕ astfel încât, pentru n ≥ N ( ε ) , să avem f n ( z ) − f ( z ) < ε , ∀z ∈ A .

1.11.2 Serii de funcţii

∞
Definiţia 1.11.3 Fie E ⊂ ℂ şi ( f n )n un şir de funcţii, f n : E → ℂ . Seria notată ∑f n care are
n =1
∞
proprietatea că pentru fiecare z ∈ E seria ∑ f (z)
n =1
n este o serie de numere complexe, se numeşte

serie de funcţii complexe pe mulţimea E

∞
Definiţia 1.11.4 Seria ∑f
n =1
n este convergentă punctual în punctul z ∈ E către f dacă şirul

sumelor parţiale ( sn ) n , sn = f1 + … + f n , converge punctual în z ∈ E către f .

∞
Definiţia 1.11.5 Seria ∑f
n =1
n este uniform convergentă pe mulţimea E1 ⊂ E către f , f : E1 → ℂ ,

dacă şirul sumelor parţiale ( sn ) n converge uniform pe E1 către f .

∞ ∞
Definiţia 1.11.6 Seria ∑
n =1
f n este absolut convergentă dacă seria ∑
n =1
f n este convergentă.
∞
Propoziţia 1.11.7 (Criteriul lui Weierstrass) Dacă ∑f n =1
n este o serie de funcţii pe mulţimea E ⊂ ℂ
∞
şi ∑a n este o serie de numere pozitive astfel încât f n ( z ) ≤ an , ∀ n ∈ ℕ şi ∀ z ∈ E , atunci seria
n =1
∞

∑f
n =1
n este uniform convergentă pe mulţimea E .
∞
Exemplul 1.11.8 Să se studieze convergenţa seriei de funcţii ∑f
n =1
n pe mulţimea D , unde

zn
D = { z ∈ ℂ : z ≤ 1} şi f n : D → ℂ , f n ( z ) = , n ∈ ℕ∗ .
n2

25
 ∞
1 1
Soluţie. Observăm că f n ( z ) ≤ 2
, ∀ n ∈ ℕ∗ , ∀z ∈ ℂ . Deoarece seria ∑n 2
este convergentă,
n n =1
∞
conform criteriului lui Weierstrass rezultă că seria de funcţii ∑f n =1
n este uniform convergentă pe

mulţimea D .

1.11.3 Serii de puteri

Definiţia 1.11.9 Se numeşte serie de puteri o serie de forma:
∞

∑ c ( z − a) = c0 + c1 ( z − a ) + … + cn ( z − a ) + … ,
n n
n (1.11.1)
n=0

unde a, z , cn ∈ ℂ , n ≥ 0 .
Pentru a = 0 , seria de puteri (1.11.1) devine
∞

∑c z
n=0
n
n
= c0 + c1 z + … + cn z n + … . (1.11.2)

Definiţia 1.11.10 Fie f : E ⊆ ℂ → ℂ o funcţie olomorfă şi a ∈ E un punct arbitrar. Seria

∞ f(
n)
(a)
∑ ( z − a)
n
(1.11.3)
n! n=0

se numeşte seria Taylor a funcţiei f în jurul punctului a .

Teorema 1.11.11 Dacă f : E ⊆ ℂ → ℂ este olomorfă în E şi a ∈ E , atunci f se poate reprezenta
în orice disc din E , z − a < R , prin seria Taylor
∞ f(
n)
(a)
f (z) = ∑ ( z − a)
n
. (1.11.4)
n! n=0
Observaţia 1.11.12 Din (1.9.2) şi (1.11.4) rezultă că
1 f (z)
cn = ∫
2π i Γ ( z − a )n +1
dz .

Observaţia 1.11.13 Seria Taylor în jurul punctului a = 0 ,

∞ f(
n)
( 0)
f (z) = ∑ zn (1.11.5)
n=0 n!
se numeşte seria MacLaurin.
Exemplul 1.11.14 Serii MacLaurin importante:
∞
z z2 zn
ez = 1 + + + … = ∑ , (1.11.6)
1! 2! n =0 n!

z 3
z 5 ∞
z 2 n +1
sin z = z − + − … = ∑ ( −1)
n
, (1.11.7)
3! 5! n =0 ( 2n + 1)!
∞
z2 z4 n z
2n
+ − … = ∑ ( −1)
cos z = 1 − . (1.11.8)
2! 4! n=0 ( 2n )!
Propoziţia 1.11.15 (Teorema lui Abel) Pentru orice serie de puteri (1.11.2) există un unic număr
R ∈ [ 0, ∞ ] , numit rază de convergenţă, care are următoarele proprietăţi:
i) pentru orice z ∈ ℂ cu z < R , seria de puteri (1.11.2) este absolut convergentă;

26
 ii) pentru orice z ∈ ℂ cu z > R , seria de puteri (1.11.2) este divergentă;
iii) pentru orice z ∈ ℂ cu z ≤ r < R , seria de puteri (1.11.2) este uniform convergentă.
Definiţia 1.11.16 Discul deschis {z ∈ ℂ : z < R} se numeşte discul de convergenţă al seriei de
puteri.
Observaţia 1.11.17 Teorema lui Abel nu dă nicio indicaţie cu privire la natura seriei în punctele
cercului z = R . Din acest motiv, natura seriei în aceste puncte se va studia separat, folosind
criteriile de convergenţă cunoscute.
Ca şi în cazul seriilor de puteri reale, raza de convergenţă se determină conform următoarei
teoreme.
Teorema 1.11.18 (Teorema Cauchy – Hadamard) Fie seria de puteri (1.11.2) şi R raza sa de
convergenţă.
1
 L ,0 < L < ∞,

i) Dacă ∃ lim n cn = L , atunci R = ∞, L = 0,
0, L = ∞.


1
 L ,0 < L < ∞,
c 
ii) Dacă ∃ lim n +1 = L , atunci R = ∞, L = 0;
cn 0, L = ∞.


∞
zn
Exemplul 1.11.19 Să se studieze natura seriei de puteri ∑ 2 .
n =1 n
Soluţie. Aplicând formula de mai sus găsim că raza de convergenţă este
( n + 1)
2

R = lim =1.
n →∞ n2
∞
1
∑ ( −1)
n
Pentru z = −1 , seria devine 2
şi este o serie convergentă (criteriul lui Leibniz pentru serii
n =1 n
∞
1
alternate). Pentru z = 1 , seria devine ∑ 2 şi este o serie convergentă (serie armonică generalizată
n =1 n

α = 2 > 1 ). Deci, seria de puteri din enunţ este convergentă pentru z ∈ [ −1,1] .
∞
zn
Exemplul 1.11.20 Să se studieze natura seriei de puteri ∑
n =1 n
.

∞
Exemplul 1.11.21 Să se studieze natura seriei de puteri ∑ n!z
n =1
n
.
∞
zn
Exemplul 1.11.22 Să se studieze natura seriei de puteri ∑n
n =1
n
.

27
 ( −1)
n +1
∞

∑ ( z −1− i)
n
Exemplul 1.11.23 Să se studieze natura seriei de puteri .
n =1 n!
n
 6n + 1  ∞
Exemplul 1.11.24 Să se studieze natura seriei de puteri ∑   ( z − 2i ) .
n

n =1  2n + 5 

1
Exemplul 1.11.25 Să se dezvolte în serie MacLaurin funcţia f ( z ) = .
(1 − z )
2

1
Exemplul 1.11.26 Să se dezvolte în serie Taylor funcţia f ( z ) = în jurul punctului a = 2i .
1− z

1.11.3 Serii Laurent

Definiţia 1.11.27 O expresie de forma
∞

∑ c ( z − a)
n
n , (1.11.9)
n =−∞

unde a, z , cn ∈ ℂ , n ≥ 0 , se numeşte serie Laurent.

Observaţia 1.11.28 Seria Laurent generalizează noţiunea de serie de puteri.
Observaţia 1.11.29 Expresia din (1.11.9) se mai poate scrie
∞ −1 ∞ ∞ ∞
c− n
∑ cn ( z − a ) = ∑ cn ( z − a ) + ∑ cn ( z − a ) = ∑ + ∑ cn ( z − a ) .
n n n n

n =1 ( z − a )
n
n =−∞ n =−∞ n=0 n=0

∞
c− n
Definiţia 1.11.30 Seria ∑ se numeşte partea principală a seriei Laurent.
( z − a)
n
n =1

∑ c ( z − a)
n
Definiţia 1.11.31 Seria n se numeşte partea întreagă sau tayloriană a seriei Laurent.
n=0

Teorema 1.11.32 (Teorema lui Laurent) Dacă o funcţie f ( z ) este olomorfă într-o coroană
circulară R1 < z − a < R2 (vezi figura alăturată), atunci f ( z ) are reprezentarea în serie Laurent
∞
f (z) = ∑ c ( z − a) , R1 < z − a < R2 .
n
(1.11.10)
Γ n =−∞
n

Coeficienţii cn sunt unic determinaţi de expresia

R1 1 f (z)
a cn = ∫ d ξ , n = 0, ± 1, ±2,…, (1.11.11)
2π i Γ ( ξ − a ) n +1
R2 unde Γ este cercul ξ − a = r , cu R1 < r < R2 .

Exemplul 1.11.33 Să se dezvolte în serie de puteri în jurul punctelor 0 şi −1 funcţia

2 z 2 + 3z − 1
f (z) = 3 .
z + z2 − z −1
Soluţie. Funcţia din enunţ se mai scrie astfel:

28
 1 1 1
f (z) = + + .
z − 1 z + 1 ( z + 1) 2
Ştim că au loc egalităţile
∞
1
z −1
=−
1
1− z
( )
= − 1 + z + z 2 + z 3 + … = −∑ z n , z < 1 ,
n =0
∞
1
= 1 − z + z − z + … = ∑ ( −1) z , z < 1 .
2 3 n n

z +1 n=0
Din ultima egalitate deducem că
∞ ∞
1
= ∑ ( −1) nz n −1 = ∑ ( −1) ( n + 1) z n , z < 1 .
n +1
−
n

( z + 1) n=1
2
n=0

Punctul z = 0 este un punct în care funcţia f este monogenă. Funcţia f are următoarea dezvoltare
în serie Taylor în jurul punctului z = 0 în domeniul simplu conex { z ∈ ℂ : z < 1} :
∞
f ( z ) = ∑  −1 + ( −1) + ( −1) ( n + 1)  z n .
n n

n=0
 
Pe de altă parte,
n
1 1 1 1 1 ∞  z +1
= =− = − ∑ , z +1 < 2 .
z − 1 ( z + 1) − 2 2 1− z +1 2 n =0  2 
2
Vom obţine o dezvoltare în serie Laurent în jurul punctului z = −1 , în domeniul

{z ∈ ℂ :0 < z + 1 < 2} , a cărei parte principală este z 1+ 1 + 1 2 :

( z + 1)
∞
1 1 1
f (z) = ∑ n +1 (
z + 1) .
n
+ −
z + 1 ( z + 1) n =0 2
2

2 z 2 − 3z − 3
Exemplul 1.11.34 Să se dezvolte funcţia f ( z ) = într-o serie de puteri în domeniul
z − 2z2 + z − 2
3

D = { z ∈ ℂ :1 < z < 2} şi apoi în domeniul . E = { z ∈ ℂ : z < 1} .

8z + 1
Exemplul 1.11.35 Să se dezvolte funcţia f (z) = în serie Laurent în domeniul
z (1 − z )
D = { z ∈ ℂ :0 < z < 1} .
1
Exemplul 1.11.36 Să se dezvolte funcţia f (z) = în serie Laurent în domeniul
z ( z − 1)
D = { z ∈ ℂ :1 < z − 2 < 2} .

1.12 Puncte singulare ale funcţiilor olomorfe

Fie D un domeniu din ℂ şi f : D → ℂ o funcţie complexă.

29
Definiţia 1.12.1 Spunem că punctul a ∈ D este un punct ordinar pentru f dacă există o vecinătate
a sa în care f este olomorfă.
Definiţia 1.12.2 Punctele care nu sunt puncte ordinare se numesc puncte singulare ale funcţiei,
adică:
Spunem că punctul a ∈ D este un punct singular al funcţiei f dacă în orice vecinătate a sa se
găsesc atât puncte în care f este olomorfă, cât şi puncte în care f sau nu este olomorfă, sau nu
este definită.
Definiţia 1.12.3 Spunem că punctul a ∈ D este un punct singular izolat al funcţiei f dacă există o
vecinătate V a sa astfel încât f este olomorfă pe V \ {a} .
Definiţia 1.12.4 Spunem că punctul singular izolat a ∈ D este pol simplu al funcţiei f dacă există
şi este infinită limita: lim f ( z ) = ∞ .
z→a

Definiţia 1.12.5 Spunem că punctul a ∈ D este un pol de ordin n ∈ ℕ∗ al funcţiei f dacă a este
un punct singular pentru funcţia f şi are loc relaţia:
ϕ ( z)
f (z) = , z ∈ D \ {a} ,
( z − a)
n

unde ϕ : D ∪ {a} → ℂ este o funcţie pentru care a este un punct ordinar şi ϕ ( a ) ≠ 0 .

Definiţia 1.12.6 Spunem că punctul a ∈ D este un punct singular esenţial al funcţiei
f : D \ {a} → ℂ dacă a este un punct singular izolat pentru f şi nu există lim f ( z ) .
x→a

1
Definiţia 1.12.7 (Punctul de la infinit) Funcţia ψ : ℂ∗ → ℂ , definită prin ψ ( z ) =
este o bijecţie.
z
Prelungim această funcţie ataşând lui z = 0 un punct unic care se notează ∞ şi se numeşte punctul
de la infinit. Mulţimea ℂ ∪ {∞} se numeşte planul complex extins. Mulţimea { z ∈ ℂ : z > r} este
vecinătate a punctului ∞ . Punctul z = ∞ este un punct ordinar (respectiv, singular) pentru o funcţie
f dacă punctul z = 0 este punct ordinar (respectiv, singular de aceeaşi natură) pentru funcţia
1
g (z) = f   .
z
Exemplul 1.12.8 Să se studieze natura punctului de la infinit şi singularităţile din mulţimea ℂ
pentru funcţiile următoare:
a) f ( z ) = z 2 + 1 ;
z + 2i
b) f ( z ) = ;
z ( z − 1)
3

z11
c) f ( z ) = ;
( z − 1) (z )
2
+4
5 2

d) f ( z ) = e z .
 1  1+ z
2
Soluţie. a) Deoarece punctul z = 0 este un pol de ordin 2 pentru funcţia g ( z ) = f   = 2 ,
z z
rezultă că punctul z = ∞ este pol de ordin 2 pentru funcţia f .

30
b) Punctul z = 0 este pol simplu, iar punctul z = 1 este pol triplu. Deoarece punctul z = 0 este
1 1 + 2iz
punct ordinar pentru funcţia g ( z ) = f   = z 3 , rezultă că punctul z = ∞ este punct ordinar
(1 − z )
3
z
pentru funcţia f .

Exemplul 1.12.9 Să se rezolve în mulţimea numerelor complexe ecuaţia:

sin z = 10 .
Soluţie. Ecuaţia devine
eiz − e− iz
= 10 ,
2i
sau
eiz − e− iz − 20i = 0 ,
adică
e 2iz − 20ieiz − 1 = 0 .
Notând eiz = u , ultima relaţie devine:
u 2 − 20iu − 1 = 0 ,
cu soluţiile
(
u1,2 = 10 ± 99 i .)
( )
Relaţia eiz = 10 + 99 i este echivalentă cu relaţia

( )
e − y ( cos x + i sin x ) = 10 + 99 i ,
de unde se obţine sistemul:
e − y cos x = 0,
 −y
e sin x = 10 + 99.
Din cea de-a doua ecuaţie a sistemului rezultă că sin x > 0 . Deoarece, din prima ecuaţie, cos x = 0 ,
π
rezultă că sin x = 1 şi, mai departe, că x = + 2kπ , k ∈ ℤ . De asemenea, din cea de-a doua
2
( )
ecuaţie, găsim că y = ln 10 − 99 . Aşadar, am obţinut o primă familie de soluţii, şi anume:
π
zk =
2
(
+ 2kπ + i ln 10 − 99 , k ∈ ℤ .)
( )
În mod analog, din relaţia eiz = 10 − 99 i , găsim
π
zk =
2
(
+ 2kπ + i ln 10 + 99 , k ∈ ℤ . )
Observăm că putem scrie familia tuturor soluţiilor sub forma
π
zk =
2
( )
+ 2kπ ± i ln 10 + 99 , k ∈ ℤ .

31
1.13 Teorema reziduurilor
Definiţia 1.13.1 Fie a un punct singular izolat al funcţiei olomorfe f . Se numeşte reziduul
funcţiei f în a , şi se notează rez ( f , a ) , coeficientul lui ( z − a )
−1
din dezvoltarea în serie Laurent
a funcţiei f în 0 < z − a < r :
1
rez ( f , a ) = c−1 , adică rez ( f , a ) = f ( z ) dz .
2πi ∫Γ
(1.13.1)

Propoziţia 1.13.2 Dacă z = a este un pol de ordin n , atunci:

1 ( n −1)
rez ( f , a ) = lim ( z − a ) f ( z ) 
n
. (1.13.2)
( n − 1)! z →a  
Propoziţia 1.13.3 Dacă z = a este un pol simplu al lui f , iar f este o funcţie raţională,
g ( z)
f (z) = , cu g şi h funcţii olomorfe într-o vecinătate a lui a , g ( a ) ≠ 0 , h ( a ) = 0 şi
h( z)
h′ ( a ) ≠ a , atunci:
g (a)
rez ( f , a ) = . (1.13.3)
h′ ( a )
Teorema 1.13.4 (Teorema reziduurilor) Fie f o funcţie olomorfă într-un domeniu simplu conex
D şi C o curbă simplă închisă şi netedă pe porţiuni conţinută în D . Dacă în interiorul domeniului
mărginit de curba C , funcţia f are un număr finit de puncte singulare izolate a1 ,… , an , atunci:
n

∫ f ( z ) dz = 2πi ∑ rez ( f , ak ) . (1.13.4)

C k =1

Demonstraţie. Pentru fiecare punct ak vom considera un cerc Ck cu centrul în ak şi cu raza

suficient de mică astfel ca în interiorul lui Ck să nu se mai afle altă
singularitate a lui f diferită de ak şi astfel încât cercurile C1 ,…, Cn
să nu aibă puncte comune şi să fie conţinute în interiorul mărginit de
curba C . Din teorema lui Cauchy pentru domenii multiplu conexe
rezultă:
∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz + … + ∫ f ( z ) dz . (1.13.5)
C C1 C2 Cn

Deoarece, din relaţia (1.13.1) avem: ∫ f ( z ) dz = 2πi ⋅ rez ( f , a ) ,

Ck
k

k = 1, n , prin înlocuire în (1.13.5), obţinem:

n

∫ f ( z ) dz = 2πi ∑ rez ( f , a ) .
C k =1
k

Exemplul 1.13.5 Să se calculeze integrala:

eiπz
I =∫ 2 dz , unde C : z = 2 .
C
z +1

32
 eiπ z
Soluţie. Determinăm polii funcţiei f ( z ) = . Pentru aceasta rezolvăm ecuaţia z 2 + 1 = 0 .
z2 + 1
Aceasta are rădăcinile z1 = −i şi z2 = i . Se observă că ambii poli ai funcţiei se află în interiorul
cercului z = 2 . Din teorema reziduurilor, obţinem:
I = 2π i ( rez ( f , z1 ) + rez ( f , z2 ) ) .
Pentru calculul reziduurilor funcţiei f în punctele z1 = −i şi, respectiv z2 = i , vom aplica formula
din (1.13.3). Astfel, avem:
eiπ z eπ eiπ z e −π
rez ( f , −i ) = = şi rez ( f , i ) = = .
2 z z =−i −2i 2 z z =i 2i
(
Aşadar, I = π e−π − eπ . )
Exemplul 1.13.6 Să se calculeze integrala:
dz
I= ∫ ( z − 1) ( z − 3) .
z =2
2

Exemplul 1.13.7 Să se calculeze integrala:

2z + 6
I= ∫
z −i = 2
z2 + 4
dz .

Exemplul 1.13.8 Să se calculeze integrala:

ez
I= ∫ z 4 + 5 z 3 dz .
z =2

1.14 Aplicaţii ale teoremei reziduurilor la calculul unor integrale

reale
Lema 1.14.1 (Jordan) Dacă f este continuă în exteriorul unui cerc cu centrul în a , exceptând
eventual punctul de la infinit, şi dacă lim ( z − a ) f ( z ) = 0 , atunci lim ∫ f ( z ) dz = 0 , unde Γ este
z − a →∞ R →∞
Γ
un arc de cerc cu centrul în a şi de rază R .

∞
P ( x)
1.14.1 Integrale de tipul I = ∫ Q ( x ) dx
−∞

unde P şi Q sunt polinoame cu Q ( x ) ≠ 0 , ∀x ∈ ℝ şi grQ ≥ 2 + grP , unde grP reprezintă gradul

polinomului P .
P(z)
Fie f ( z ) = . Integrăm funcţia f pe curba C formată din
Q( z)
segmentul [ − R, R ] de pe axa reală şi semicercul CR din
semiplanul superior, cu raza aleasă astfel încât în interiorul lui
C să fie toţi polii funcţiei care se găsesc în semiplanul y ≥ 0 .
Conform teoremei reziduurilor, avem:

33
 n

∫ f ( z ) dz = 2πi ∑ rez ( f , zk ) , (1.14.1)

C k =1

unde z1 ,… , zn sunt polii funcţiei f ( z ) , cu Im zk > 0 , k = 1, n . Dar,

R

∫ f ( z ) dz = ∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz . (1.14.2)
C −R CR

Deci,
R n

∫ f ( z ) dz + ∫ f ( z ) dz = 2πi ∑ rez ( f , z ) .
−R CR k =1
k (1.14.3)

Trecând la limită după R → ∞ în ultima relaţie, obţinem:

 
R n
lim ∫ f ( z ) dz + lim ∫ f ( z ) dz = lim  2πi ∑ rez ( f , zk )  . (1.14.4)
R →∞ R →∞ R →∞
−R CR  k =1 
R ∞
zP ( z )
Dar, lim ∫ f ( z ) dz = ∫ f ( x ) dx = I . Cum grQ ≥ 2 + grP , rezultă că lim zf ( z ) = lim =0.
R →∞
−R −∞
z →∞ z →∞ Q( z)
Deci, din lema 1.14.1 avem că: lim
R →∞ ∫ f ( z ) dz . Aşadar, relaţia (1.14.4) devine:
CR
n
I = 2πi ∑ rez ( f , zk ) , cu Im zk > 0 . (1.14.5)
k =1
Exemplul 1.14.2 Utilizând teorema reziduurilor, să se calculeze următoarea integrală:
∞
dx
I=∫ 4 .
−∞
x +1
Soluţie. Vom aplica formula din relaţia (1.14.5). Pentru aceasta, trebuie să găsim polii funcţiei
1
f (z) = 4 cu partea imaginară mai mare decât zero. Rezolvând ecuaţia z 4 + 1 = 0 , găsim
z +1
rădăcinile
π π 2 3π 3π 2
z0 = cos + i sin = (1 + i ) , z1 = cos + i sin = ( −1 + i ) ,
4 4 2 4 4 2
5π 5π 2 7π 7π 2
z3 = cos + i sin = ( −1 − i ) , z3 = cos + i sin = (1 − i ) .
4 4 2 4 4 2
Dintre aceşti poli, numai z0 şi z1 au partea imaginară mai mare decât zero. Deci,
I = 2π i ( rez ( f , z0 ) + rez ( f , z1 ) ) .
Calculăm cele două reziduuri aplicând formula din (1.13.3). Avem:
1 1 1
rez ( f , z0 ) = 3 = = ,
4 z0 
4  cos
3π
+ i sin
3π  2 ( − 1 + i )

 4 4 
1 1 1
rez ( f , z1 ) = 3 = = .
4 z1 
4  cos
9π
+ i sin
9π  2 (1 + i )

 4 4 
Aşadar,

34
  1 1  π
I = 2π i  + = .
 2 ( −1 + i ) 2 (1 + i )  2
 
Exemplul 1.14.3 Utilizând teorema reziduurilor, să se calculeze integrala:
∞
dx
I=∫ 2 .
(
−∞ x + 1 x + 9
2
)( )
Exemplul 1.14.4 Utilizând teorema reziduurilor, să se calculeze integrala:
∞
dx
I=∫ .
( )
4
−∞ x + 1
2

2π
1.14.2 Integrale de tipul I = ∫ R ( sin θ, cos θ) d θ
0

unde R este o funcţie raţională de sin θ şi cos θ .

Efectuând schimbarea de variabilă z = eiθ , când θ parcurge intervalul [ 0, 2π] , z descrie cercul
z = 1 . Din formula lui Euler, avem
eiθ = cos θ + i sin θ şi e −iθ = cos θ − i sin θ .
Din aceste formule, obţinem expresiile lui sin θ şi cos θ în funcţie de eiθ , şi anume:
1
( )
cos θ = eiθ + e− iθ şi sin θ =
2
1 i θ − iθ
2i
e −e ( ) .
Deci,
1 1 1 1
cos θ =  z +  şi sin θ =  z −  . (1.14.6)
2 z 2i  z
iθ
Prin diferenţierea relaţiei z = e , rezultă:
1
d θ = dz . (1.14.7)
iz
Prin înlocuire, integrala devine:
1 1 1 1   dz
I = ∫ R   z −  ,  z +   = ∫ R1 ( z ) dz = 2πi ∑ rez ( R1 , ak ) ,
z =1 
2i  z  2 z   iz z =1 k

unde ak sunt polii lui R1 care se află în interiorul cercului z = 1 .

Exemplul 1.14.5 Utilizând teorema reziduurilor, să se calculeze integrala:
2π
1 + cos θ
I=∫ dθ .
0
5 + 4sin θ
Soluţie. Facem schimbarea de variabilă z = eiθ . Din cele de mai sus, rezultă:
1 1
1+  z + 
2 z  dz z2 + 2z + 1
I= ∫ = ∫ dz .
z =1 5 + 4
1
z− 
(
1  iz z =1 2 z 2 z 2 + 5iz − 2 )
2i  z

35
 z2 + 2z + 1 i
Funcţia f ( z ) = are polii z1 = 0 , z2 = −2i şi z3 = − . Dintre aceştia doar z1 şi
(
2 z 2 z + 5iz − 2
2
) 2
z3 se află în interiorul cercului z = 1 . Deci,
I= ∫ f ( z ) dz = 2π i ( rez ( f , z ) + rez ( f , z ) ) .
z =1
1 3

Calculând reziduurile, obţinem:

1  i  3 − 4i
rez ( f ,0 ) = − , rez  f , −  = .
4  2  12
Aşadar,
 1 3 − 4i  2π
I = 2π i  − + = .
 4 12  3
Exemplul 1.14.6 Utilizând teorema reziduurilor, să se calculeze integrala:
2π
dθ
I=∫ .
0 ( 2 + cos θ )
2

Exemplul 1.14.7 Utilizând teorema reziduurilor, să se calculeze integrala:

2π
cos nθ
I=∫ d θ , a > 1 , n ∈ ℕ∗ .
0
1 − 2a cos θ + a 2

36
2. TEORIA CÂMPURILOR
2.1 Introducere
Pentru început vom reaminti câteva noţiuni generale despre sistemele simetrice.
Definiţia 2.1.1 Un sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi se numeşte sistem simetric dacă are
forma
dx1 dx2 dxn
= =… = , (2.1.1)
P1 ( x1 ,… , xn ) P2 ( x1 ,… , xn ) Pn ( x1 ,… , xn )
unde funcţiile Pk ( x1 ,… , xn ) , k = 1, n , nu se anulează simultan pentru ( x1 ,… , xn ) ∈ D ⊂ ℝ n .
Soluţia generală a sistemului (2.1.1) este de forma
 F1 ( x1 ,… , xn ) = C1

 F2 ( x1 ,… , xn ) = C2
 (2.1.2)
……………………
 F ( x ,… , x ) = C ,
 n −1 1 n n −1

unde F1 , F2 ,… , Fn −1 sunt continue cu derivatele parţiale de ordinul întâi continue în D ⊂ ℝ n .

Orice relaţie Fk ( x1 ,… , xn ) = Ck , k = 1, n − 1 , se numeşte integrală primă. Din cele de mai sus,
rezultă că dacă se cunosc n − 1 integrale ale sistemului (2.1.1), se cunoaşte soluţia generală a
sistemului (2.1.1).
Din (2.1.1) avem egalitatea
dx1 dx2 dx λ dx + λ 2 dx2 + … + λ n dxn
= =… = n = 1 1 , (2.1.3)
P1 P2 Pn λ1 P1 + λ 2 P2 + … + λ n Pn
unde λ k ( x1 ,… , xn ) , k = 1, n , sunt funcţii arbitrare continue în D .
Definiţia 2.1.2 Un sistem de n funcţii λ1 ( x1 ,… , xn ) ,… , λ n ( x1 ,… , xn ) continue în D care
îndeplinesc condiţiile
λ1dx1 + λ 2 dx2 + … + λ n dxn = d Φ
λ1 P1 + λ 2 P2 + … + λ n Pn = 0 ,
pentru orice ( x1 ,…, xn ) ∈ D , se numeşte o combinaţie integrabilă a sistemului (2.1.1) în D .
Funcţia Φ ( x1 ,…, xn ) = C a cărei diferenţială totală în D este λ1dx1 + λ 2 dx2 + … + λ n dxn este o
integrală primă a sistemului (2.1.1). Dacă se determină n − 1 combinaţii integrabile distincte, se
obţin n − 1 integrale prime, care dau soluţia generală a sistemului (2.1.1) sub forma (2.1.2).
Exemplul 2.1.3 Folosind metoda combinaţiilor integrabile, să se determine soluţia sistemului:
dx1 dx2 dx3
= = .
x3 − x2 x1 − x3 x2 − x1
Soluţie. Sistemul dat poate fi scris sub forma
dx1 dx2 dx3 dx + dx2 + dx3 x1dx1 + x2 dx2 + x3 dx3
= = = 1 = .
x3 − x2 x1 − x3 x2 − x1 0 0

37
De aici, rezultă că dx1 + dx2 + dx3 = 0 şi x1dx1 + x2 dx2 + x3 dx3 = 0 . Soluţia generală va fi formată din
două integrale prime: x1 + x2 + x3 = C1 şi x12 + x22 + x32 = C2 .
Exemplul 2.1.4 Să se rezolve sistemul simetric:
dx dy dz
= = .
x ( y − z ) y ( z − x) z ( x − y )
Exemplul 2.1.5 Să se rezolve sistemul simetric:
dx dy dz
= = .
1+ x 2
x (2 − y) 1 + z2

2.2 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi liniare şi omogene

Definiţia 2.2.1 O relaţie de forma
∂u ∂u ∂u
P1 ( x1 ,… , xn ) + P2 ( x1 ,… , xn ) + … + Pn ( x1 ,… , xn ) =0, (2.2.1)
∂x1 ∂x2 ∂xn
cu Pk ( x1 ,… , xn ) , k = 1, n continue şi care nu se anulează simultan într-un domeniu D ⊂ ℝ n , se
numeşte ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi, liniară şi omogenă dacă se cere să se
determine funcţia u = u ( x1 ,… , xn ) având derivatele parţiale de ordinul întâi continue care verifică
relaţia (2.2.1).
Definiţia 2.2.2 Sistemul simetric
dx1 dx2 dxn
= =… = (2.2.2)
P1 ( x1 ,… , xn ) P2 ( x1 ,… , xn ) Pn ( x1 ,… , xn )
definit în D se numeşte sistem caracteristic al ecuaţiei cu derivate parţiale (2.2.1).
Observaţia 2.2.3 Problema integrării ecuaţiei cu derivate parţiale (2.2.1) se reduce la problema
integrării sistemului caracteristic (2.2.2), aşa după cum reiese din următoarea teoremă.
Teorema 2.2.4 Dacă ϕ ( x1 ,… , xn ) = C este o integrală primă a sistemului caracteristic (2.2.2),
atunci funcţia u = ϕ ( x1 ,… , xn ) este o soluţie a ecuaţiei cu derivate parţiale (2.2.1).
Demonstraţie. Integrala primă ϕ ( x1 ,… , xn ) = C are diferenţiala nulă de-a lungul unei curbe
integrale a sistemului (2.2.2)
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
dx1 + dx2 + … + dxn = 0 . (2.2.3)
∂x1 ∂x2 ∂xn
Însă, de-a lungul unei curbe integrale, diferenţialele dx1 , dx2 ,…, dxn sunt proporţionale cu
P1 , P2 ,… , Pn conform relaţiilor (2.2.2). Aşadar, egalitatea (2.2.3) mai poate fi scrisă şi sub forma
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
P1 + P2 + … + Pn = 0 , (2.2.4)
∂x1 ∂x2 ∂xn
pentru orice ( x1 ,…, xn ) situat pe o curbă integrală a sistemului (2.2.2). Egalitatea (2.2.4) fiind
adevărată pentru orice constantă C , este adevărată pentru orice curbă integrală a sistemului (2.2.2)
situată în D . Prin urmare, u = ϕ ( x1 ,…, xn ) este o soluţie a ecuaţiei cu derivate parţiale (2.2.1).
Teorema 2.2.5 Fie ecuaţia cu derivate parţiale (2.2.1) şi fie n − 1 integrale prime (independente) ale
sistemului caracteristic (2.2.2), ϕk ( x1 ,…, xn ) = Ck , k = 1, n − 1 . Funcţia u ( x1 ,…, xn ) dată de

38
 u ( x1 ,… , xn ) = Φ ( ϕ1 ( x1 ,… , xn ) ,… , ϕn −1 ( x1 ,… , xn ) )
este o soluţie a ecuaţiei cu derivate parţiale (2.2.1), unde Φ este o funcţie arbitrară, Φ ∈ C1 ℝ n −1 . ( )
Exemplul 2.2.6 Să se determine soluţia generală a ecuaţiei:
∂u ∂u
y +x =0.
∂x ∂y
Soluţie. Sistemul caracteristic corespunzător acestei ecuaţii este:
dx dy
= ,
y x
care are integrala primă x 2 − y 2 = C , deci soluţia generală a ecuaţiei este
(
u ( x, y ) = Φ x 2 − y 2 ,)
unde Φ este o funcţie arbitrară, Φ ∈ C ( ℝ ) . 1

Exemplul 2.2.7 Să se determine soluţia generală a ecuaţiei:

∂u ∂u ∂u
x2 − xy + y2 = 0.
∂x ∂y ∂z
Exemplul 2.2.8 Să se determine soluţia generală a ecuaţiei:
∂u ∂u x 2 + y 2 ∂u
x +y + =0.
∂x ∂y z ∂z

2.3 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniare

Definiţia 2.3.1 O relaţie de forma
∂u ∂u
P1 ( x1 ,… , xn , u ) + … + Pn ( x1 ,… , xn , u ) = Pn +1 ( x1 ,… , xn , u ) , (2.3.1)
∂x1 ∂xn
cu Pk ( x1 ,… , xn , u ) , k = 1, n + 1 , continue şi care nu se anulează simultan într-un domeniu D ⊂ ℝ n +1 ,
se numeşte ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi cvasiliniară dacă se cere să se determine
funcţia u = u ( x1 ,… , xn ) având derivatele parţiale de ordinul întâi continue care verifică relaţia
(2.3.1).
Pentru determinarea soluţiilor unei ecuaţii cu derivate parţiale cvasiliniare (2.3.1) se procedează
astfel:
i) se scrie sistemul caracteristic corespunzător ecuaţiei (2.3.1), adică:
dx1 dx2 dx du
= =… = n = . (2.3.2)
P1 P2 Pn Pn +1
ii) folosind metoda combinaţiilor integrabile se determină cele n integrale prime:
Fk ( x1 , x2 ,… , xn ) = Ck , k = 1, n . (2.3.3)
iii) soluţia generală a ecuaţiei cvasiliniare (2.3.1) este dată sub forma implicită de relaţia:
( )
Φ ( F1 , F2 ,… , Fn ) = 0 . Φ ∈ C1 ℝ n . (2.3.4)
Exemplul 2.3.2 Să se determine soluţia generală a ecuaţiei cu derivate parţiale:
∂u ∂u
xy 2
∂x
+ x2 y
∂y
= x2 + y2 ⋅ u . ( )

39
Soluţie. Sistemul caracteristic corespunzător este
dx dy du
= 2 = 2
( )
.
x + y2 u
2
xy x y
dx dy dx dy
Din 2
= 2 , adică = , rezultă integrala primă x 2 − y 2 = C1 . Pentru a doua integrală
xy x y y x
primă procedăm în felul următor:
ydx xdy ydx + xdy ydx + xdy du
= 3 = 3 3 = = 2
( ) ( )
.
xy 3
x y xy + x y xy x + y
2 2
x + y2 u
Deci,
dx dy du
+ =
x y u
şi prin integrare, obţinem a doua integrală primă:
xy
= C1 .
u
Aşadar, soluţia generală a ecuaţiei este:
 xy 
Φ  x2 − y2 ,  = 0 ,
 u 
( )
unde Φ este o funcţie arbitrară, Φ ∈ C1 ℝ 2 .
Exemplul 2.3.3 Să se determine soluţia generală a ecuaţiei cu derivate parţiale:
∂z ∂z
2 y + 3x2 + 6x2 y = 0 .
∂x ∂y
Exemplul 2.3.4 Să se determine suprafaţa dată de ecuaţia:
∂z ∂z
2 xz + 2 yz = z 2 − x 2 − y 2 ,
∂x ∂y
care conţine curba
x = 2
Γ: 2
 y + z = y.
2

2.4 Câmp scalar. Câmp vectorial

Definiţia 2.4.1 Fie D ⊂ ℝ 3 un domeniu. Se numeşte câmp scalar o funcţie ϕ : D → ℝ .
Observaţia 2.4.2 Pentru valoarea câmpului ϕ în punctului P ∈ D scriem ϕ ( P ) sau ϕ ( x, y, z )
dacă ( x, y, z ) reprezintă coordonatele punctului P .
Definiţia 2.4.3 Se numeşte suprafaţă de nivel a câmpului scalar ϕ mulţimea tuturor punctelor din
D în care ϕ ia aceeaşi valoare. Ecuaţia unei suprafeţe de nivel este, în general:
ϕ ( x, y , z ) = C , (2.4.1)
iar ecuaţia unei suprafeţe de nivel care conţine punctul P0 ( x0 , y0 , z0 ) ∈ D este:

40
 ϕ ( x, y, z ) = ϕ ( x0 , y0 , z0 ) . (2.4.2)

Pornind dintr-un punct P0 al suprafeţei de nivel ϕ ( P ) = ϕ ( P0 ) şi deplasând punctul P , el va

descrie un arc de curbă P0 P despre care presupunem că admite o tangentă determinată în punctul
P0 .
Fie s versorul acestei tangente:
s = cos αi + cos β j + cos γ k .
Definiţia 2.4.4 Se numeşte derivată a câmpului scalar ϕ pe direcţia versorului s următoarea
limită:
ϕ ( P ) − ϕ ( P0 ) not .  d ϕ 
lim =  , (2.4.3)
lP0 P → 0 lP0 P  d s  P0
unde lP0 P reprezintă lungimea arcului P0 P .
Teorema 2.4.5 Dacă ϕ∈ C1 ( D ) , atunci există derivata câmpului ϕ după direcţia s , expresia
acesteia fiind:
dϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
= cos α + cos β + cos γ , (2.4.4)
ds ∂x ∂y ∂z
unde toate derivatele sunt calculate în punctul P0 .
Observaţia 2.4.6 Relaţia (2.4.4) se numeşte expresia carteziană a derivatei câmpului scalar ϕ
după direcţia s .
Teorema 2.4.7 Dacă n este normala la suprafaţa de nivel S a câmpului scalar ϕ∈ C1 ( D ) în
punctul P0 , iar θ este unghiul dintre normala n şi o direcţie s , atunci:
dϕ dϕ
= cos θ , (2.4.5)
ds dn
unde derivatele sunt considerate în punctul P0 .
Exemplul 2.4.8 Se consideră câmpul scalar ϕ ( x, y, z ) = 2 x3 − 3 y 2 + 6 xyz .
i) Să se afle valoarea câmpului ϕ în punctul A (1, −1,0 ) şi suprafaţa de nivel care trece prin A .
ii) Să se determine derivatele funcţiei ϕ în punctul A după direcţiile axelor de coordonate şi după
direcţia AB , unde B ( 4, −2,3) .
Soluţie. i) ϕ ( A ) = ϕ (1, −1,0 ) = −1 . Ecuaţia suprafeţei de nivel care trece prin A este
ϕ ( x, y, z ) = ϕ (1, −1,0 ) , adică 2 x − 3 y + 6 xyz = −1 .
3 2

ii) Direcţiile axelor de coordonate au versorii i, j , k , deci:

 dϕ  ∂ϕ
  = cos α ∂x = 6 x + 6 yz
 di  A
2
( ) A
=6,
A

 dϕ  ∂ϕ
  = cos β = ( −6 y + 6 xz ) A = 6 ,
 d j A ∂y A
 dϕ  ∂ϕ
  = cos γ ∂z = ( 6 xy ) A = −6 .
 d k A A

41
Vectorul AB este AB = 3i − j + 3k , cu norma AB = 9 + 1 + 9 = 19 . Aşadar, direcţia s a
1 3
vectorului AB este s = AB . Deci, cosinusurile directoare ale direcţiei sunt: cos α = ,
19 19
−1 3
cos β = , cos γ = .
19 19
dϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ 6
Aşadar, = cos α + cos β + cos γ =− .
ds A ∂x A ∂y A ∂z A 19
Definiţia 2.4.9 Fie ϕ un câmp scalar, ϕ∈ C1 ( D ) . Se numeşte gradientul câmpului scalar ϕ în
punctul P ∈ D vectorul:
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
grad ϕ = i+ j+ k, (2.4.6)
∂x ∂y ∂z
unde derivatele parţiale sunt calculate în punctul P .
Definiţia 2.4.10 Funcţia ϕ al cărui gradient este v = grad ϕ se numeşte funcţia de forţă a vectorului
v , iar funcţia ψ = −ϕ se numeşte potenţialul vectorului v .
Exemplul 2.4.11 Câmpul vectorial
v = y 2 z 3 i + 2 xyz 3 j + 3 xy 2 z 2 k
este câmp de potenţial, deoarece v = grad ϕ , unde ϕ ( x, y, z ) = xy 2 z 3 .
Teorema 2.4.12 Derivata unui câmp scalar ϕ∈ C1 ( D ) după o direcţie s este egală cu proiecţia
gradientului pe acea direcţie, adică:
dϕ
= s ⋅ grad ϕ . (2.4.7)
ds
Vectorul grad ϕ are direcţia şi sensul normalei n la suprafaţa de nivel în punctul considerat şi
dϕ
modulul egal cu , adică:
dn
dϕ
grad ϕ = ⋅n . (2.4.8)
dn
Exemplul 2.4.13 Se consideră câmpul scalar ϕ ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 .
i) Să se afle calculeze grad ϕ .
i+ j+k
ii) Să se calculeze derivata câmpului scalar ϕ după direcţia vectorului s = în punctul
3
(1, 2,3) .
Soluţie. i) Conform definiţiei 2.4.9, avem:
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
grad ϕ = i+ j+ k = 2 xi + 2 y j + 2 zk .
∂x ∂y ∂z
ii) Din teorema 2.4.12 avem:
dϕ
d s (1,2,3)
= s ⋅ grad ϕ (1,2,3) =
1
(
3
)( )
i + j + k 2i + 4 j + 6k =
12
3
=4 3.

42
Proprietăţi de calcul ale gradientului
i) Fie ϕ şi ψ două câmpuri scalare din C1 ( D ) , ψ ≠ 0 şi a ∈ ℝ o constantă. Atunci, într-un punct
din D avem:
grad ( ϕ + ψ ) = grad ϕ + grad ψ ,
grad a = 0 , grad ( aϕ ) = a ⋅ grad ϕ ,
grad ( ϕψ ) = ψgrad ϕ + ϕgrad ψ ,
 ϕ  ψgrad ϕ − ϕgrad ψ
grad   = .
ψ ψ2
ii) Dacă F ∈ C1 ( D ) , atunci gradF ( ϕ ) = F ′ ( ϕ ) grad ϕ .
iii) Fie r = OP este vectorul de poziţie al lui P ( x, y, z ) şi r este modulul său, adică:
r = xi + y j + zk , r = x 2 + y 2 + z 2 . Avem:
r
grad r = , d ϕ = grad ϕ ⋅ d r ,
r
unde d r = dxi + dy j + dzk .
Definiţia 2.4.14 Fie D ⊂ ℝ 3 un domeniu. Se numeşte câmp vectorial pe domeniul D o funcţie
vectorială v : D → ℝ 3 ,
v ( P ) = v1 ( x, y, z ) i + v2 ( x, y, z ) j + v3 ( x, y, z ) k , P ( x, y, z ) ∈ D . (2.4.9)
Definiţia 2.4.15 Se numeşte linie de câmp o curbă C din D , care are proprietatea că în fiecare
punct P al său, vectorul v ( P ) este tangent curbei.
Observaţia 2.4.16 Direcţia tangentei la curbă este dată de d r . Condiţia ca v să fie tangent curbei
este echivalentă cu condiţia de coliniaritate a vectorilor v şi d r , adică produsul lor vectorial să fie
nul:
v×dr = 0 . (2.4.10)
Ecuaţia (2.4.10) se numeşte ecuaţia vectorială a liniilor de câmp. Deci, cei doi vectori au
componentele proporţionale, adică
dx dy dz
= = . (2.4.11)
v1 v2 v3
Sistemul (2.4.11) are integralele prime:
 F1 ( x, y, z ) = C1
 (2.4.12)
 F2 ( x, y, z ) = C2 ,
care reprezintă forma implicită a ecuaţiilor liniilor de câmp.
Definiţia 2.4.17 Se numeşte suprafaţă de câmp o suprafaţă generată de liniile de câmp. Ecuaţia unei
suprafeţe de câmp este de forma:
Φ ( F1 ( x, y, z ) , F2 ( x, y, z ) ) = 0 , (2.4.13)
sau
Φ ( C1 , C2 ) = 0 ,
unde C1 şi C2 sunt constantele din expresia integralelor prime, legătura Φ fiind stabilită prin
condiţii suplimentare (de exemplu, suprafaţa să treacă printr-o curbă Γ care nu este linie de câmp).
Exemplul 2.4.18 Să se determine liniile de câmp ale câmpului vectorial definit de vectorii:

43
 ( ) ( ) (
v = xy − 2 z 2 i + 4 xz − y 2 j + yz − 2 x 2 k . )
Soluţie. Liniile de câmp ale câmpului vectorial v sunt date de următorul sistem de ecuaţii
diferenţiale (sistem simetric):
dx dy dz
= = .
xy − 2 z 2
4 xz − y 2
yz − 2 x 2
Aplicăm metoda combinaţiilor integrabile. Astfel, amplificând prima fracţie cu y , a doua cu x şi a
treia cu 2z , obţinem:
ydx
=
xdy
=
2 zdz
=
ydx + xdy + 2 zdz d ( xy ) + d z
=
2

.
( )
xy 2 − 2 z 2 y 4 x 2 z − xy 2 2 yz 2 − 4 x 2 z 0 0
Deci, prima ecuaţie a liniilor de câmp este:
xy + z 2 = C1 .
Apoi, amplificând prima fracţie cu 2x , a doua cu z şi a treia cu y , obţinem:
2 xdx
=
zdy
=
ydz
= =
2
( )
2 xdx + zdy + ydz d x + d ( yz )
,
2 x 2 y − 4 xz 2 4 xz 2 − y 2 z y 2 z − 2 x 2 y 0 0
deci, cea de-a doua ecuaţie a liniilor de câmp este:
x 2 + yz = C2 .
Exemplul 2.4.19 Să se determine liniile de câmp ale câmpului vectorial:
v = ( zx − y ) i + ( x − zy ) j + ( x 2 − y 2 ) k ,
şi apoi să se găsească suprafeţele de câmp care conţin curba:
 xy = 1
Γ :
 z = 1.

Definiţia 2.4.20 Se numeşte derivată a câmpului vectorial v pe direcţia versorului s într-un punct
P0 ∈ D , vectorul obţinut prin limita:
 d v  not . v ( P ) − v ( P0 )
  = l lim →∞
, (2.4.14)
 d s  P0 P0 P lP0 P

unde lP0 P este lungimea arcului P0 P , iar tangenta în P0 la acest arc de curbă are direcţia s .
Propoziţia 2.4.21 Fie v este un câmp vectorial de clasă C1 ( D ) şi fie direcţia
s = cos αi + cos β j + cos γ k . Atunci există derivata câmpului vectorial v după direcţia s , expresia
acesteia fiind:
dv dv dv dv
=i 1 + j 2 +k 3 , (2.4.15)
ds ds ds ds
sau
dv ∂v ∂v ∂v
= cos α + cos β + cos γ . (2.4.16)
ds ∂x ∂y ∂z
Exemplul 2.4.22 Să se calculeze derivata câmpului vectorial
(
v = ( y + xz ) i + ( x + yz ) j + x 2 − y 2 k )

44
după direcţia vectorului u = i + 2 j + 2k .
dv1 dv2 dv3
Soluţie. Vom aplica formula din relaţia (2.4.15). Pentru a calcula , şi vom aplica
du du du
formula din (2.4.7). Astfel,
v1 = y + xz ,
dv1
du
( )( )
= u ⋅ gradv1 = i + 2 j + 2k zi + j + xk = z + 2 + 2 x ,

dv
( )(
v2 = x + yz , 2 = u ⋅ gradv2 = i + 2 j + 2k i + z j + yk = 1 + 2 z + 2 y ,
du
)
dv
( )( )
v3 = x 2 − y 2 , 3 = u ⋅ gradv3 = i + 2 j + 2k 2 xi − 2 y j = 2 x − 4 y .
du
Definiţia 2.4.23 Fie v ( P ) = v1 ( x, y, z ) i + v2 ( x, y, z ) j + v3 ( x, y, z ) k un câmp vectorial de clasă
C1 ( D ) . Se numeşte divergenţa câmpului vectorial v şi se notează div v , scalarul (funcţia scalară):
∂v1 ∂v2 ∂v3
div v = + + . (2.4.17)
∂x ∂y ∂z
Definiţia 2.4.24 Se numeşte rotorul câmpului vectorial de clasă C1 ( D ) ,
v ( P ) = v1 ( x, y , z ) i + v2 ( x, y , z ) j + v3 ( x, y , z ) k , vectorul notat cu simbolul rot v a cărui expresie
analitică în coordonate carteziene este:
i j k
∂ ∂ ∂
rot v = , (2.4.18)
∂x ∂y ∂z
v1 v2 v3
determinant simbolic care se dezvoltă după elementele primei linii, obţinându-se:
 ∂v ∂v   ∂v ∂v   ∂v ∂v 
rot v =  3 − 2  i +  1 − 3  j +  2 − 1  k . (2.4.19)
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y 
Observaţia 2.4.25 (Interpretarea fizică a divergenţei) Divergenţa este un operator care măsoară cât
de mult un câmp vectorial iese din sau intră într-un punct. Pentru un câmp vectorial care reprezintă
viteza de expandare a aerului atunci când acesta este încălzit, divergenţa câmpului de viteze are o
valoare pozitivă deoarece aerul se dilată. Dacă aerul se răceşte şi se contractă, divergenţa este
negativă.
Observaţia 2.4.26 (Interpretarea fizică a rotorului) Rotorul este un operator vectorial care scoate
în evidenţă rata de rotaţie a unui câmp vectorial, adică direcţia axei de rotaţie şi magnitudinea
rotaţiei.
Observaţia 2.4.27 Dacă introducem operatorul nabla ∇ al lui Hamilton care are caracter
diferenţial şi vectorial şi a cărui expresie analitică este:
∂ ∂ ∂
∇= i+ j+ k , (2.4.20)
∂x ∂y ∂z
atunci deducem următoarele formule:
 ∂ ∂ ∂ 
grad ϕ =  i + j + k  ϕ = ∇ϕ , (2.4.21)
 ∂x ∂y ∂z 

45
  ∂ ∂ ∂ 
div v =  i +
 ∂x ∂y ∂z 
(
j + k  v1 i + v2 j + v3 k = ∇ ⋅ v , ) (2.4.22)

 ∂ ∂ ∂ 
rot v =  i +
 ∂x ∂y ∂z 
(
j + k  × v1 i + v2 j + v3 k = ∇ × v . ) (2.4.23)

Proprietăţi de calcul ale divergenţei şi rotorului

a) Fie u şi v două câmpuri vectoriale de clasă C1 ( D ) , iar ϕ un câmp scalar de clasă C1 ( D ) . În
punctul curent din D au loc următoarele relaţii:
( )
i) div u + v = div u + div v ;

ii) rot ( u + v ) = rot u + rot v ;

iii) div (ϕ v ) = v ⋅ gradϕ + ϕ div v ;

iv) rot (ϕ v ) = ϕ rot v − v × gradϕ ;

v) div ( u × v ) = v ⋅ rot u − u ⋅ rot v ;

vi) rot ( u × v ) = u ⋅ div v − v ⋅ divu +

du d v
− .
d v du
b) Dacă r este vectorul de poziţie, r = xi + y j + zk , şi a este un vector constant, atunci avem:
i) div a = 0 ; iv) rot a = 0 ;
ii) div r = 3 ; v) rot r = 0 ;
( )
iii) div a × r = 0 ; ( )
vi) rot a × r = 2a .
Observaţia 2.4.28 Dacă ϕ este un câmp de clasă C 2 ( D ) , iar v este un câmp vectorial de clasă
C 2 ( D ) , atunci au sens următoarele cinci combinaţii:
( ) ( )
grad div v , div ( grad ϕ ) , div rot v , rot ( grad ϕ ) şi rot rot v . ( )
Propoziţia 2.4.29 Dacă ϕ este un câmp scalar de clasă C 2 ( D ) şi v este un câmp vectorial de clasă
v , atunci au loc relaţiile:
( )
div rot v = 0 , (2.4.24)
rot ( grad ϕ ) = 0 , (2.4.25)
div ( grad ϕ ) = ∆ϕ , (2.4.26)

( ) (
rot rot v = grad div v − ∆v , ) (2.4.27)
unde ∆ este operatorul lui Laplace,
∂2 ∂2 ∂2
∆= + + . (2.4.28)
∂x ∂y ∂z
Exemplul 2.4.30 Se dau câmpurile:
( ) ( ) (
v = xyz + x3 i + y 2 + y 3 j + xz 2 + z 3 k , )

46
 ( ) ( ) (
w = yz + xy 2 i + xyz + yz 2 j + 3 xy + x 2 z k . )
( )
Să se calculeze grad div v şi rot rot w ( )
Soluţie. Folosim definiţiile gradientului, divergenţei şi rotorului date mai sus. Avem:
div v = yz + 3x 2 + 2 y + 3 y 2 + 2 xz + 3 z 2 ,
deci
( )
grad div v = ( 6 x + 2 z ) i + ( 6 y + z + 2 ) j + ( 6 z + y + 2 x ) k ,
şi
rot w = ( 3 x − xy − 2 yz ) i + ( −2 y − 2 xz ) j + ( yz − z − 2 xy ) k ,
deci
( )
rot rot w = zi + xk .

2.5 Fluxul şi circulaţia

Fie Σ o suprafaţă conţinută în domeniul D ⊂ ℝ 3 în care este definit câmpul vectorial v şi fie n
versorul normalei la suprafaţa Σ orientat în sens pozitiv.
Definiţia 2.5.1 Se numeşte fluxul vectorului v prin suprafaţa Σ , mărimea:
Φ ( Σ ) = ∫∫ v ⋅ n d σ . (2.5.1)
Σ
Faţă de reperul cartezian ortogonal, avem:
Φ ( Σ ) = ∫∫ ( v1 cos α + v2 cos β + v3 cos γ ) d σ = ∫∫ v1dydz + v2 dzdx + v3 dxdy , (2.5.2)
Σ Σ

unde n = cos αi + cos β j + cos γ k şi v = v1 i + v2 j + v3 k .

Observaţia 2.5.2 Pentru o suprafaţă închisă, normala o vom considera totdeauna dirijată spre
exteriorul domeniului.
Observaţia 2.5.3 Fluxul Φ reprezintă diferenţa dintre cantitatea de fluid ieşită din suprafaţa Σ care
delimitează un volum Ω şi cea iniţială în unitatea de timp. Fluxul Φ reprezintă cantitatea de fluid
produsă de volumul Ω în unitatea de timp, deci Φ este productivitatea volumului Ω .
Exemplul 2.5.4 Un fluid oarecare curge în spaţiu cu viteza
v = 3 xi + 3 y j + zk .
Să se găsească fluxul total Φ al fluidului prin suprafaţa superioară a paraboloidului
( )
S + : z = 9 − x2 − y 2
situată în semiplanul superior z ≥ 0 .
Soluţie. Folosind definiţia 2.5.1, avem de calculat următoarea integrala de suprafaţă:
Φ = ∫∫ v ⋅ n d σ ,
S+

unde n este versorul normalei la suprafaţa S + :

∇F ( x , y , z )
n= ,
∇F ( x , y , z )
unde
F ( x, y , z ) = x 2 + y 2 + z − 9 .

47
Deci,
2 xi + 2 y j + k
n= .
4x2 + 4 y2 + 1
Aşadar,
2x 2y 1
cos α = , cos β = , cos γ = .
4x + 4 y + 1
2 2
4x + 4 y + 1 2 2
4x + 4 y2 + 1
2

Aplicând formula de calcul, obţinem:

Φ = ∫∫ ( v1 cos α + v2 cos β + v3 cos γ ) d σ =
S+

 6x2 6 y2 z 
= ∫∫  + +  d σ.
 4x2 + 4 y2 + 1
S+  4x2 + 4 y2 + 1 4 x 2 + 4 y 2 + 1 
Dar, din ecuaţia suprafeţei si din definiţia elementului de suprafaţa, avem:
dσ = 1 + 4 x 2 + 4 y 2 dxdy , ( x, y ) ∈ D ,
unde D este proiecţia suprafeţei pe planul xOy :
D= {( x, y ) ∈ ℝ 2
: x2 + y 2 − 9 ≤ 0 . }
Înlocuind în expresia de mai sus, avem
 6x2 + 6 y 2 + 9 − x2 − y2 
Φ = ∫∫ 

(
 1 + 4 x 2 + 4 y 2 dxdy = ∫∫ 5 x 2 + 5 y 2 + 9 dxdy .

)
D  4x + 4 y + 1
2 2
 D

Integrala dublă o calculăm folosind trecerea la coordonatele polare r şi t , unde:

 x = r cos t
 , r ∈ [ 0,3] , t ∈ [ 0, 2π ] .
 y = r sin t
Având în vedere că jacobianul transformării care se utilizează la schimbarea de variabile de mai sus
este egal cu r şi folosind formula schimbării de variabile în integrala dublă, obţinem:
2π
567 π
3

(
Φ = ∫ dt ∫ r 5r 2 + 9 dr = )2
.
0 0
Exemplul 2.5.5 Să se calculeze fluxul câmpului vectorial:
v = xi + y j + z 4 k
prin suprafaţa exterioară a semisferei
 x2 + y2 + z 2 = 9
( Σ ) :
 z ≥ 0.

Exemplul 2.5.7 Să se calculeze circulaţia câmpului vectorial

v = − y 2 i + x2 j
pe frontiera domeniului
D= {( x, y ) ∈ ℝ 2
x 2 + 4 y 2 ≤ 4, y ≥ 0 }
parcursă în sens trigonometric.
Soluţie. Fie C frontiera domeniului D , parcursă în sens trigonometric. Conform relaţiilor (2.5.3) –
(2.5.4) avem:

48
 C = ∫ vd r = ∫ − y dx + x dy .
2 2

C C

Curba C este jumătatea superioară E a elipsei x 2 + 4 y 2 = 4 , completată cu diametrul mare al său

[ AB ] pe care ea se sprijină şi este parcursă în sens trigonometric (ca în figura alăturată).
Aşadar, avem:
y
C = ∫ − y 2 dx + x 2 dy + ∫ − y 2 dx + x 2 dy .
E [ AB ] E

Folosind reprezentările parametrice ale celor două

curbe,
A ( −2,0 ) O B ( 2,0 ) x x = t
[ AB ] :  y = 0 , t ∈ [ −2, 2] ,

 x = 2cosθ
( E ) : , θ ∈ [ 0, π ] ,
 y = sin θ
cele două integrale curbilinii devin:
I1 = ∫ − y 2 dx + x 2 dy = 0 ,
[ AB ]
π π
3 
( )1 8
I 2 = ∫ − y 2 dx + x 2 dy = ∫ 2sin 3 θ + 4cos3 θ d θ = ∫  sin θ − sin 3θ + cos3θ + 3cos θ  d θ = .
0 
E 0
2 2 3
Deci,
8
C = I1 + I 2 = .
3
Exemplul 2.5.8 Să se calculeze circulaţia câmpul vectorial
v = x 2 i + xy j − yzk
de-a lungul curbei ABCA , unde A (1,0,0 ) , B ( 0,1,0 ) , C ( 0,0,1) , AC şi AB sunt segmente de
dreaptă, iar BC este un sfert din cercul cu centrul în origine şi de rază 1 , din planul yOz .

2.6 Formule integrale

2.6.1 Formula flux – divergenţă (a lui Gauss – Ostrogradski)
Fie Ω un domeniu compact din ℝ 3 care are ca frontieră o suprafaţă Σ închisă simplă, netedă sau
netedă pe porţiuni. Versorul n al normalei exterioare într-un punct al suprafeţei Σ are expresia:
n = cos α i + cos β j + cos γ k ,
unde α , β şi γ sunt unghiurile pe care acest versor le face cu versorii i, j , k ai reperului Oxyz .
Teorema 2.6.1 (Formula integrală Gauss – Ostrogradski) În ipotezele de mai sus, dacă v este un
câmp vectorial de clasă C1 ( Ω ∪ Σ ) , v ( x, y, z ) = v1 ( x, y, z ) i + v2 ( x, y, z ) j + v3 ( x, y, z ) k , atunci are
loc:
 ∂v1 ∂v2 ∂v3 
∫∫∫  + +  dxdydz = ∫∫ ( v1 cos α + v2 cos β + v1 cos γ ) dσ . (2.6.1)
Ω 
∂x ∂y ∂z  Σ

49
Observaţia 2.6.2 Folosind expresia divergenţei câmpului vectorial v , deducem că formula (2.6.1)
se poate scrie în forma vectorială:
∫∫∫ div v dxdydz = ∫∫ v n dσ
Ω Σ
(2.6.2)

şi exprimă fluxul printr-o suprafaţă în direcţia normalei exterioare, prin integrala divergenţei pe
domeniul mărginit de acea suprafaţă. Acesta este şi motivul pentru care această formulă se mai
numeşte şi formula flux – divergenţă.
Observaţia 2.6.3 (Interpretare fizică) Dacă v este viteza de curgere a unui fluid din domeniul Ω
prin suprafaţa Σ care mărgineşte domeniul, în direcţia normalei, atunci fluxul este integrala
proiecţiilor lui v pe normală.
Exemplul 2.6.4 Fie Ω regiunea mărginită de emisfera
x 2 + y 2 + ( z − 1) = 9 , 1 ≤ z ≤ 3
2

şi planul z = 1 . Să se verifice teorema flux – divergenţă dacă

v ( x, y , z ) = xi + y j + ( z − 1) k .
Soluţie. Calculăm mai întâi divergenţa vectorului v şi apoi integrala triplă din aceasta. Avem:
div v = 3
şi
2π ⋅ 27
∫∫∫ div v dxdydz = 3∫∫∫ dxdydz = 3 ⋅ = 54π .
Ω Ω
3
În ultimul calcul am folosit faptul că integrala triplă din membrul secund este volumul emisferei de
rază R = 3 care este egal cu 2π R 3 / 3 .
Calculăm acum direct integrala de suprafaţă care apare în formula flux – divergenţă. Observăm mai
întâi că suprafaţa Σ este formată din reuniunea a două suprafeţe: Σ1 şi Σ 2 , unde Σ1 este faţa
superioară a emisferei de rază 3 situată deasupra planului z = 1 , iar Σ 2 este faţa inferioară a
porţiunii din planul z = 1 limitată de cercul de rază 3 cu centrul în punctul ( 0,0,1) aflat în acest
plan.
Deci,
∫∫ v n dσ = ∫∫ v n1 dσ + ∫∫ v n2 dσ ,
Σ Σ1 Σ2

unde n1 este normala unitară la faţa Σ1 , iar n2 este normala unitară la faţa Σ 2 :
xi + y j + ( z − 1) k x y z −1
n1 = = i+ j+ k , n2 = − k .
x + y + ( z − 1) 3 3 3
2 2 2

Aşadar,
∫∫ v n dσ = ∫∫ 3 dσ + ∫∫ ( − z + 1) dσ = 3∫∫ dσ = 54π ,
Σ Σ1 Σ2 Σ1

deoarece
∫∫ dσ = ariaΣ
Σ1
1 = 2π R 2 = 18π ,

şi
∫∫ ( − z + 1) dσ = 0
Σ2

50
deoarece pe suprafaţa pe care efectuăm integrarea, z este egal cu 1 şi deci integrantul este nul şi ca
atare şi rezultatul integrării este nul. Prin urmare,
∫∫ v n dσ = 54π ,
Σ
ceea ce arată că formula flux – divergenţă se verifică.

2.6.2 Formula lui Stokes

Fie Σ o suprafaţă deschisă, netedă, mărginită de un domeniu Ω din ℝ 3 .
Teorema 2.6.5 (Formula integrală a lui Stokes) Fie Σ suprafaţa de mai sus şi Γ o curbă netedă
care mărgineşte suprafaţa Σ . Dacă v este un câmp vectorial de
clasă C1 ( D ) , v ( x, y, z ) = v1 ( x, y, z ) i + v2 ( x, y, z ) j + v3 ( x, y, z ) k ,
D fiind un domeniu din ℝ 3 care conţine suprafaţa Σ , atunci are
loc formula:
∫ v1 ( x, y, z ) dx + v2 ( x, y, z ) dy + v3 ( x, y, z ) dz =
Γ

 ∂v ∂v   ∂v ∂v   ∂v ∂v  
= ∫∫  3 − 2  cos α +  1 − 3  cos β +  2 − 1  cos γ  dσ .
Σ 
∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y  

Observaţia 2.6.6 Utilizând expresia analitică a rotorului unui câmp vectorial, rot v , şi ţinând cont
că diferenţiala vectorului de poziţie r este
d r = dxi + dy j + dzk ,
deducem că formula integrală a lui Stokes se poate scrie în forma vectorială:
∫ vd r = ∫∫ rot v ⋅ n dσ .
Γ Σ
(2.6.3)

Observaţia 2.6.7 (Interpretare fizică) Formula integrală a lui Stokes exprimată prin (2.6.3) arată că
circulaţia câmpului vectorial v pe frontiera Γ a unei suprafeţe orientate Σ este egală cu fluxul
rotorului lui v prin acea suprafaţă.
Exemplul 2.6.8 Fie Γ curba situată la intersecţia cilindrului
x2 + y 2 = a2 ,
cu planul z = 1 , parcursă în sens direct. Să se verifice formula integrală a lui Stokes dacă
y3 z 2  x3 z 
v ( x, y , z ) = − i+ + 2  j + xyzk .
3  3 
Soluţie. Calculăm rot v şi obţinem:
 x3   2 y3 z 
rot v =  xz −  i +  −
3  3
(
− yz  j + x 2 z + y 2 z 2 k . )
 
De asemenea,
π
α =β = , γ =0,
2
deci

51
 n=k.
Aşadar,
∫∫ rot v ⋅ n dσ = ∫∫ ( x z + y z ) dσ = ∫∫ ( x z + y z ) dxdy ,
2 2 2 2 2 2

Σ Σ D
deoarece suprafaţa Σ se află în planul z = 1 . Folosind coordonatele polare pentru calculul integralei
duble, obţinem:
2π a
π a4
I = ∫ dθ ∫ r 3 dr = .
0 0
2
Mai departe calculăm integrala
y3 z 2  x3 z 
∫Γ vd r = ∫Γ 3
− dx + 
 3
+ 2  dy + xyzdz ,

unde Γ este cercul x 2 + y 2 = a 2 aflat în planul z = 1 . Aşadar,
y3  x3 
I = ∫ vd r = ∫ −
dx +  + 2  dy .
Γ Γ
3  3 
Trecând la coordonatele polare r = a şi t , unde:
 x = a cos t
 , t ∈ [ 0, 2π ] ,
 y = a sin t
obţinem:
2π
 1  a3 cos3 t  
I = ∫  − a 3 sin 3 t ⋅ ( − a sin t ) +  + 2  a cos t  dt =
 3
0   3  
2π 2π

∫ ( sin )
a4
= 4
t + cos 4 t dt + 2a ∫ cos tdt .
3 0 0
Dar,
2π 2π 2π 2π 2
 sin 2t 
∫( )
sin t + cos t dt = ∫ 1 − 2 ( sin t cos t )  dt = ∫0 dt − 2 ∫0  2  dt =
4 4 2

 
0 0
2π
1 1 − cos 4t 1 3π
= 2π − ∫ dt = 2π − ⋅ π =
2 0
2 2 2
şi cum
2π
2π
∫ cos tdt = sin t
0
0
=0,

atunci
a 4 3π π a 4
I= = .
3 2 2

2.7 Câmpuri particulare importante

2.7.1 Câmpuri irotaţionale
Fie D un domeniu din ℝ 3 .

52
Definiţia 2.7.1 Un câmp vectorial v de clasă C1 ( D ) se numeşte irotaţional în D dacă rot v = 0 în
orice punct al domeniului D .
Definiţia 2.7.2 Un câmp vectorial v se numeşte câmp potenţial în D dacă există un câmp scalar
ϕ∈ C1 ( D ) astfel încât grad ϕ = v în fiecare punct al domeniului D .
Teorema 2.7.3 Fie D un domeniu simplu conex din ℝ 3 şi v un câmp vectorial de clasă C1 ( D ) .
i) Circulaţia unui câmp irotaţional v pe orice curbă închisă din D este nulă.
ii) Circulaţia unui câmp irotaţional v pe un arc de curbă AB din domeniul D depinde
doar de extremităţile curbei şi nu depinde de drumul care le uneşte.
iii) Orice câmp irotaţional v într-un domeniu D este un câmp potenţial în acel domeniu şi
reciproc, adică:
rot v = 0 ⇔ v = grad ϕ , ϕ∈ C 2 ( D ) .
Funcţia de forţă ϕ a unui câmp irotaţional v se poate exprima printr-o integrală curbilinie
independentă de drum:
ϕ ( P ) = ∫ vd r , (2.7.1)
AP

unde A ( x0 , y0 , z0 ) este un punct fix, iar P ( x, y, z ) un punct oarecare.

x y x2 + y2
Exemplul 2.7.4 Să se arate că v = 2 i + 2 j − k este un câmp irotaţional în semiplanul
z z z2
z > 0 şi apoi să se determine funcţia de forţă.
Soluţie. Arătăm că rot v = 0 . Astfel,

i j k
∂ ∂ ∂  y 2y   x 2x 
rot v = =  −2 2 + 2  i +  −2 2 + 2  j + ( 0 + 0 ) k = 0 .
∂x ∂y ∂z  z z   z z 
x y x2 + y2
2 2 −
z z z2
Câmpul v fiind irotaţional, rezultă că funcţia de forţă se poate exprima printr-o integrală curbilinie
independentă de drum:
 x y x2 + y 2 
ϕ ( P ) = ∫ vd r = ∫  2 dx + 2 dy − dz  =
AP AP 
z z z2 
x2 + y2 x2 + y 2
x y z
t t
= ∫2 dt + ∫ 2 dt − ∫ dt = + C,
x0
z0 y0
z0 z0
t2 z
cu A ( x0 , y0 , z0 ) este un punct fix, iar P ( x, y, z ) un punct oarecare.
Exemplul 2.7.5 Să se arate că v = ( 2 x − sin x ) i − 2 y j + 4 zk este un câmp irotaţional şi apoi să se
determine funcţia de forţă.
Soluţie. Evident rot v = 0 . Pentru a găsi funcţia de forţă aplicăm relaţia (2.7.1) şi obţinem:

53
 ϕ( P) = ∫ vd r = ∫ ( ( 2 x − sin x ) dx − 2 ydy + 4 zdz ) =
AP AP
x y z
= ∫ ( 2t − sin t ) dt − ∫ 2tdt + ∫ 4tdt = x 2 + cos x − y 2 + 2 z 2 + C ,
x0 y0 z0

cu A ( x0 , y0 , z0 ) este un punct fix, iar P ( x, y, z ) un punct oarecare.

2.7.2 Câmpuri solenoidale

Definiţia 2.7.6 Un câmp vectorial v de clasă C1 ( D ) se numeşte solenoidal în D dacă div v = 0 în
orice punct al domeniului D .
Definiţia 2.7.7 Câmpul vectorial w se numeşte potenţial vector al câmpului solenoidal v dacă
rot w = v .
Teorema 2.7.8 Fie v un câmp vectorial de clasă C1 ( D ) .
i) Fluxul câmpului solenoidal v prin orice suprafaţă închisă Σ conţinută în D este nul.
ii) Fluxul câmpului solenoidal v prin orice suprafaţă deschisă Σ1 conţinută în D şi
mărginită de curba C depinde doar de curba C şi nu depinde de Σ1 .
iii) Orice câmp solenoidal în D este un câmp de rotori şi reciproc, adică:
div v = 0 ⇔ v = rot w , w ∈ C 2 ( D ) .
Exemplul 2.7.9 Fie câmpul vectorial v = ϕ ( r ) r + a × r , unde ϕ ∈ C1 ( ℝ ) şi a este un câmp
vectorial constant. Să se determine funcţia ϕ astfel ca v să fie solenoidal.
Soluţie. Deoarece r = xi + y j + zk , r = x2 + y2 + z 2 , a = a1 i + a2 j + a3 k ,
a × r = ( a2 z − a3 y ) i + ( a3 x − a1 z ) j + ( a1 y − a2 x ) k , atunci
v = ( ϕ ( r ) x + a2 z − a3 y ) i + ( ϕ ( r ) y + a3 x − a1 z ) j + ( ϕ ( r ) z + a1 y − a2 x ) k .
Din relaţia (2.4.17), avem:
∂ ∂ ∂
div v = ( ϕ ( r ) x + a2 z − a3 y ) + ( ϕ ( r ) y + a3 x − a1 z ) + ( ϕ ( r ) z + a1 y − a2 x ) =
∂x ∂y ∂z
∂ ∂ ∂
= (ϕ( r ) x ) + ( ϕ( r ) y ) + ( ϕ( r ) z ).
∂x ∂y ∂z
În acest moment, folosind metoda derivării funcţiilor compuse, obţinem:
∂r ∂r ∂r
div v = ϕ′ ( r ) x + ϕ ( r ) + ϕ′ ( r ) y + ϕ ( r ) + ϕ′ ( r ) z + ϕ ( r ) =
∂x ∂y ∂z
 ∂r ∂r ∂r 
=  x + y + z  ϕ′ ( r ) + 3ϕ ( r ) = r ϕ′ ( r ) + 3ϕ ( r ) .
 ∂x ∂y ∂z 
Câmpul vectorial v este solenoidal dacă div v = 0 , deci r ϕ′ ( r ) + 3ϕ ( r ) = 0 , adică r 3ϕ ( r ) = C .
Aşadar,
C
ϕ (r ) = 3 .
r

54
2.7.3 Câmpuri biscalare
Definiţia 2.7.10 Un câmp vectorial v de clasă C1 ( D ) se numeşte biscalar în D dacă există două
funcţii scalare independente λ şi F , λ ∈ C1 ( D ) , F ∈ C 2 ( D ) astfel încât să avem: v = λ ⋅ gradF
în orice punct din D .
Teorema 2.7.11 Fie un câmp biscalar în D , v = λ ⋅ gradF . Atunci, au loc afirmaţiile:
i) Câmpul v este perpendicular pe rotorul său, v ⋅ rot v = 0 .
ii) Câmpul v admite o familie de suprafeţe, care depind de un parametru, ortogonale
liniilor de câmp. Ecuaţia suprafeţelor ortogonale liniilor de câmp este: F ( x, y, z ) = C .
Teorema 2.7.12 Fie v un câmp vectorial de clasă C1 ( D ) . Dacă în orice punct al domeniului avem:
v ⋅ rot v = 0 şi rot v ≠ 0 , (2.7.2)
atunci v este un câmp biscalar.
Observaţia 2.7.13 Suprafeţele ortogonale liniilor de câmp trebuie căutate printre suprafeţele de
câmp ale câmpului rot v . Suprafeţele de câmp ale vectorului rot v se mai numesc şi suprafeţe de
vârtej, iar liniile de câmp ale vectorului rot v se numesc linii de vârtej.
Exemplul 2.7.14 Se dă câmpul vectorial v = yz ( y + z ) i + xz ( x + z ) j + xy ( x + y ) k . Să se afle
suprafeţele ortogonale liniilor de câmp ale lui v şi să se scrie v sub forma: v = λ ⋅ gradF .
Soluţie. Arătăm că v este câmp biscalar aplicând teorema 2.7.12. Astfel,
i j k
∂ ∂ ∂
rot v = = 2x ( y − z )i + 2 y ( z − x) j + 2z ( x − y ) k ≠ 0 ,
∂x ∂y ∂z
yz ( y + z ) xz ( x + z ) xy ( x + y )
şi
( ) ( ) ( )
v ⋅ rot v = 2 xyz y 2 − z 2 + 2 xyz z 2 − x 2 + 2 xyz x 2 − y 2 = 0 .
Teorema fiind verificată, rezultă că v este biscalar, deci v admite o familie de suprafeţe ortogonale
liniilor de câmp. Căutăm aceste suprafeţe printre suprafeţele de câmp ale lui rot v . Astfel, ecuaţiile
diferenţiale ale liniilor de câmp ale lui rot v sunt:
dx dy dz
= = .
2x ( y − z ) 2 y ( z − x ) 2z ( x − y )
Rezolvând acest sistem cu ajutorul metodei combinaţiilor integrabile, obţinem ecuaţiile liniilor de
câmp ale lui rot v :
 x + y + z = C1
 (2.7.3)
 xyz = C2 .
Ştim că gradientul este un vector care are direcţia şi sensul normalei n la suprafaţă. Din definiţia
liniei de câmp, avem că rot v este tangent curbelor din relaţiile (2.7.3). Aşadar, avem relaţiile:

55
  rot v ⋅ grad ( x + y + z ) = 0

 rot v ⋅ grad ( xyz ) = 0

v ⋅ rot v = 0.
De aici, rezultă că vectorul v este coplanar cu vectorii grad ( x + y + z ) şi grad ( xyz ) . Deci,
v = αgrad ( x + y + z ) + β grad ( xyz ) . (2.7.4)
Calculăm cei doi gradienţi şi identificăm elementele celor doi vectori. Astfel, se obţine sistemul:
α + βyz = yz ( y + z )

α + βxz = zx ( z + x )

α + βxy = xy ( x + y )
cu soluţiile α = − xyz şi β = x + y + z . Aşadar, relaţia (2.7.4) devine:
v = − xyzgrad ( x + y + z ) + ( x + y + z ) grad ( xyz ) ,
relaţie echivalentă cu
xyz
v = ( x + y + z ) grad
2
.
x+ y+z
Deci,
xyz
λ = ( x + y + z ) şi F =
2
.
x+ y+z
Aşadar, ecuaţia suprafeţelor ortogonale liniilor de câmp este:
xyz
=C.
x+ y+z

56
3. SERII FOURIER. INTEGRALA FOURIER.
TRANSFORMATA FOURIER. TRANSFORMATA LAPLACE
3.1 Serii Fourier
Funcţiile periodice constituie una din clasele de funcţii care, datorită proprietăţilor lor, intervin
frecvent în diverse probleme teoretice şi practice. Un mijloc de reprezentare şi studiu al acestor
funcţii îl constituie dezvoltarea în serie Fourier. Termenii unei serii Fourier sunt funcţii periodice cu
care se pot descrie fenomenele oscilatorii din electrotehnică, mecanica undelor şi orice procese
vibratorii periodice.
Definiţia 3.1.1 O funcţie f : ℝ → ℝ se numeşte periodică dacă există un număr real T ≠ 0 astfel
încât pentru orice x ∈ ℝ să avem:
f ( x + T ) = f ( x) .
Deoarece orice multiplu întreg kT , k ∈ ℤ , este de asemenea perioadă pentru f , cea mai mică
perioadă pozitivă T > 0 se numeşte perioadă principală a funcţiei f . În continuare, prin perioada
unei funcţii vom înţelege totdeauna perioada principală a funcţiei f .
Propoziţia 3.1.2 Dacă f ( x ) este periodică, de perioadă T , atunci f ( α ⋅ x ) este periodică, cu
T
perioada .
α
Exemplul 3.1.3 Funcţiile sin x şi cos x sunt periodice, de perioadă 2π . Funcţiile sin kx şi cos kx
2π 2π
sunt periodice, de perioadă T = . Perioada comună a familiei {sin k ωx,cos k ωx}k∈ℕ este T = .
k ω

Propoziţia 3.1.4 Fie f : ℝ → ℝ o funcţie periodică, de perioadă T , integrabilă pe un interval de

lungime T . Atunci pentru orice α ∈ ℝ , avem:
α+ T T

∫ f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx .
α 0
Definiţia 3.1.5 Se numeşte serie trigonometrică o serie de funcţii de forma:
∞
a0 + ∑ ( ak cos k ωx + bk sin k ωx ) , x ∈ ℝ , (3.1.1)
k =1

unde coeficienţii a0 , ak , bk , k ∈ ℕ , sunt constante reale.

Sumele parţiale ale seriei (3.1.1) se numesc polinoame trigonometrice, iar constanta ω se numeşte
pulsaţie.
Observaţia 3.1.6 Deoarece sumele parţiale ale seriei trigonometrice sunt funcţii periodice, de
2π
perioadă T = , este suficient să studiem convergenţa unor astfel de serii pe un interval de
ω
lungime T , de exemplu [ α, α + T ] .
Proprietăţile sumelor unor astfel de serii trigonometrice punctual convergente sunt sintetizate în
următoarea teoremă.

57
Teorema 3.1.7 Presupunem că seria trigonometrică (3.1.1) este punctual convergentă pe [ α, α + T ] ,
2π
T= şi fie S ( x ) suma acestei serii. Atunci:
ω
i) Funcţia S : ℝ → ℝ este periodică, de perioadă T .
ii) Dacă seria (3.1.1) este uniform convergentă pe [ α, α + T ] , atunci S este continuă pe
ℝ şi, în acest caz, au loc relaţiile:
α+ T α+T α+T
1 2 2
( ) ( ) S ( x ) sin k ωxdx , k ≥ 1 .
T ∫α T ∫α T ∫α
a0 = S x dx , ak = S x cos k ωxdx , bk =

Demonstraţie.
i) Fie ( Sn ) n≥1 şirul sumelor parţiale ale seriei (3.1.1). În baza ipotezei, şirul ( S n )n ≥1 converge
punctual către S şi, cum toate funcţiile S n sunt periodice, de perioadă T , aceeaşi proprietate o are
şi S .
ii) Deoarece seria (3.1.1) este o serie uniform convergentă de funcţii continue, suma ei S este o
funcţie continuă pe ℝ . Pentru orice x ∈ ℝ , avem:
∞
S ( x ) = a0 + ∑ ( ak cos k ωx + bk sin k ωx ) . (3.1.2)
k =1
Continuitatea lui S şi uniform convergenţa seriei ne permit integrarea termen cu termen a relaţiei
(3.1.2):
α+ T α+ T ∞  α+T α+ T

∫α S ( x ) dx = ∫α a0 dx + ∑  ak ∫ cos k ω xdx + bk ∫ sin k ωxdx  . (3.1.3)
k =1  α α 
Dar,
α+ T α+T
1 α+ T 1 α+ T
∫α cos k ω xdx =
kω
sin k ω x α
= 0 , ∫α sin k ωxdx = − k ω cos k ωx α = 0 .
Deci, relaţia (3.1.3) devine:
α+ T α+ T
1
( ) S ( x ) dx .
α+ T
∫α S x dx = a0 x α
= a 0 T ⇒ a0 =
T ∫α
Înmulţim relaţia (3.1.2) cu funcţia mărginită cos pωx . Convergenţa uniformă se păstrează şi seria
obţinută poate fi integrată termen cu termen pe [ α, α + T ] . Obţinem:
α+ T α+ T

∫ S ( x ) cos pωxdx = a0 ∫ cos pωxdx +

α α
∞  α+ T α+T

+ ∑  ak ∫ cos k ωx cos pωxdx + bk ∫ sin k ωx cos pωxdx  . (3.1.4)
k =1  α α 
Dar,
α+ T
1 α+T
∫
α
cos pωxdx =
pω
sin pωx α = 0 ,

α+ T α+ T α+ T
1 1
∫ cos k ωx cos pωxdx = ∫ cos ( k + p ) ωxdx + ∫ cos ( k − p ) ωxdx =
α
2 α
2 α

58
 0, k ≠ p

= T
 2 , k = p,
α+ T α+ T α+ T
1 1
∫ sin k ωx cos pωxdx = ∫ sin ( k + p ) ωxdx + ∫ sin ( k − p ) ωxdx = 0 , ∀ k , p ∈ ℕ .
α
2 α
2 α
Deci, relaţia (3.1.4) devine:
α+ T α+ T
T 2
∫ S ( x ) cos pωxdx = a p , deci ak = ∫ S ( x ) cos k ωxdx .
α
2 T α
α+T
2
Coeficienţii bk = ∫ S ( x ) sin k ωxdx se obţin în mod analog, înmulţind relaţia (3.1.2) cu sin pωx .
T α
Definiţia 3.1.8 Fie funcţia f : ℝ → ℝ periodică, de perioadă T , continuă pe porţiuni pe orice
interval compact din ℝ , cu limitele laterale finite în orice punct. Considerăm coeficienţii:
α+ T α+ T α+T
1 2 2
( ) ( ) f ( x ) sin k ωxdx , k ≥ 1 , (3.1.5)
T ∫α T ∫α T ∫α
a0 = f x dx , ak = f x cos k ω xdx , bk =

2π
unde ω = . În acest mod, oricărei funcţii f cu proprietăţile menţionate i se asociază seria
T
trigonometrică (3.1.1), numită seria Fourier a lui f ; coeficienţii a0 , ak , bk de mai sus se numesc
coeficienţii Fourier ai lui f .
Observaţia 3.1.9 Condiţiile suficiente pentru ca o funcţie periodică să poată fi reprezentată prin
seria Fourier asociată ei au fost date de Dirichlet şi se mai numesc condiţiile lui Dirichlet.
Definiţia 3.1.10 Spunem că funcţia f îndeplineşte condiţiile lui Dirichlet pe intervalul [ a, b ] dacă:
i) f este mărginită şi are cel mult un număr finit de puncte de discontinuitate de prima
speţă (limitele laterale finite).
ii) f este monotonă pe porţiuni (adică, intervalul [ a, b ] poate fi împărţit într-un număr
finit de subintervale astfel încât pe fiecare subinterval f să fie monotonă).
În legătură cu convergenţa seriei Fourier şi cât de bine aproximează ea funcţia f se poate da
următoarea teoremă.
Teorema 3.1.11 Dacă funcţia f , periodică de perioadă T , îndeplineşte condiţiile lui Dirichlet pe
un interval [ α, α + T ] , atunci seria sa Fourier este convergentă punctual pe ℝ . Suma S ( x ) a seriei
Fourier în fiecare punct de continuitate este egală cu valoarea funcţiei f în acel punct. În punctele
de discontinuitate, valoarea sumei S ( x ) este egală cu media aritmetică a limitelor laterale
corespunzătoare punctului de discontinuitate, adică:
∞
 f ( x ) , în orice punct de continuitate al lui f

a0 + ∑ ( ak cos k ωx + bk sin k ωx ) =  f ( c − 0 ) + f ( c + 0 )
k =1  , c − punct de discontinuitate.
 2
Observaţia 3.1.12 Determinarea seriei Fourier a unei funcţii f se reduce la calculul coeficienţilor
Fourier daţi de formulele din (3.1.5).
Observaţia 3.1.13 Dezvoltarea în serie Fourier a funcţiilor periodice se simplifică dacă pe
 T T
intervalul  − ,  funcţia este pară sau impară.
 2 2

59
  T T
Propoziţia 3.1.14 Dacă f este o funcţie pară pe  − ,  , atunci seria sa Fourier este:
 2 2
∞
a0 + ∑ ak cos k ωx ,
k =1
T T

2π 2 2
4 2
unde ω = , a0 = ∫ f ( x ) dx , ak = ∫ f ( x ) cos k ωxdx , k ≥ 1 .
T T 0 T 0
 T T
Propoziţia 3.1.15 Dacă f este o funcţie impară pe  − ,  , atunci seria sa Fourier este:
 2 2
∞

∑b
k =1
k sin k ωx ,
T

2π 42
unde ω = , bk = ∫ f ( x ) sin k ωxdx , k ≥ 1 .
T T 0
Observaţia 3.1.16 Dacă f este o funcţie definită pe intervalul [ a, b ] , neperiodică, dar care
îndeplineşte condiţiile lui Dirichlet pe [ a, b ] , atunci ea poate fi prelungită prin periodicitate cu
perioada T = b − a la funcţia F definită pe toată axa reală. Dezvoltarea în serie Fourier a funcţiei
F pe ℝ este o reprezentare în serie Fourier a lui f pe [ a, b ] .
Exemplul 3.1.17 Să se dezvolte în serie Fourier pe intervalul [ −π , π ] funcţia f ( x ) = x 2 şi apoi să
∞
1
se deducă suma seriei numerice ∑n
n =1
2
.

Soluţie. Funcţia f reprezintă restricţia funcţiei periodice F , de perioadă T = 2π , la intervalul

[ −π , π ] . Condiţiile lui Dirichlet sunt îndeplinite deoarece funcţia f pe intervalul [ −π , π ] este
monotonă şi mărginită. Deoarece f ( x ) = x 2 este funcţie pară, dezvoltarea ei în serie Fourier este:
∞
f ( x ) = a0 + ∑ ak cos k ωx ,
k =1

2π
unde ω = = 1 , iar
2π
T
π π
2 2
2 1 x3 π2
a0 = ∫ f ( x ) dx = ∫ x 2 dx = =
T 0 2π 0 π 3 0
3
şi
T

2 2  sin kx ′
π π
42 4
ak = ∫ f ( x ) cos k ωxdx =
2π ∫0 π ∫0  k 
x 2
cos kxdx = x dx =
T 0

4  cos kx ′
π π π
2 2 sin kx 2 sin kx
− ∫
k π ∫0  k 
= x ⋅ 2 xdx = ⋅ xdx =
π k 0 π0 k

4  cos kx ′
π π π
4 cos kx 4 cos kx
kπ ∫0  k  kπ ∫0 k
= xdx = x − dx =
kπ k 0

60
 π
4 cos kπ 4 sin kx 4
= π− 2 = ( −1) .
k

kπ k kπ k 0 k2
Deci,
( −1)
k
π ∞
f ( x ) = x = + 4∑ 2 cos kx , ∀ x ∈ [ −π , π ] .
2

3 k =1 k

În particular, pentru x = π obţinem:

( −1) ( −1)
k k
π2 ∞
π2 ∞
π2 ∞
1
π = + 4∑ 2 cos k π = + 4∑ 2 ( −1) = + 4∑ 2 ,
2 k

3 k =1 k 3 k =1 k 3 k =1 k
deci
π2 ∞
1
k =1
2
6
. ∑k =

Exemplul 3.1.18 Să se reprezinte printr-o serie Fourier funcţia periodică de perioadă T = π dată
prin
f ( x ) = e − ax , x ∈ ( 0, π ) .

3.2 Forma complexă a seriilor Fourier

Înlocuim în termenul general al seriei Fourier, funcţiile trigonometrice cu expresiile lor complexe:
eik ωx + e −ik ωx eik ωx − e − ik ωx
cos k ωx = şi sin k ωx = .
2 2i
Deci,
∞
 eik ωx + e −ik ωx eik ωx − e −ik ωx 
f ( x ) = a0 + ∑  ak + bk =
k =1  2 2i 
∞
 a eik ωx + ak e− ik ωx − ibk eik ωx + ibk e −ik ωx 
= a0 + ∑  k =
k =1  2 
∞
 a − ibk ik ωx ak + ibk −ik ωx 
= a0 + ∑  k e + e .
k =1  2 2 
a − ibk a + ibk
Fie c0 = a0 , ck = k şi ck* = k . Deci, din (3.1.5), avem:
2 2
α+T α+T
a − ibk 1  2 2  1 α+T
ck = k =  ∫ f ( x ) cos k ωxdx − i ∫ f ( x ) sin k ωxdx  = ∫ f ( x ) e− ik ωx dx ,
2 2T α T α  T α
ak + ibk 1 α+T
ck* = = ∫ f ( x ) eik ωx dx .
2 T α
Aşadar,
∞ ∞
(
f ( x ) = c0 + ∑ ck eik ωx + ck* e− ik ωx = ) ∑ce k
ik ωx
, (3.1.6)
k =1 k =−∞
unde
α+ T
1
∫ f ( x) e
− ik ωx
ck = dx , k ∈ ℤ . (3.1.7)
T α

61
Observaţia 3.2.1 Expresia (3.1.6) se numeşte forma complexă a seriei Fourier. Dacă funcţia
periodică f de perioadă T satisface condiţiile lui Dirichlet, atunci considerând coeficienţii Fourier
1
(3.1.7), rezultă că seria (3.1.6) este punctual convergentă către  f ( x + 0 ) + f ( x − 0 )  , pentru
2
orice x ∈ ℝ .
Exemplul 3.2.2 Să se determine forma complexă a seriei Fourier pentru funcţia periodică
f : [ 0, l ] → ℝ ,
1 x
f ( x) = − .
2 l
2π
Soluţie. Deoarece T = l , găsim că ω = . Aşadar, forma complexă a seriei Fourier este
l
∞ 2 πikx
f ( x) = ∑ce k
l
.
k =−∞
Coeficienţii dezvoltării sunt
l
1 1 x
l ∫0  2 l 
c0 = − dx = 0 ,

iar pentru k ≠ 0 , obţinem:

1  1 x  − 2 πlikx
l
1 l −
2 πikx l
1
l
 − 2 πlikx ′
ck = ∫  −  e
2k πil ∫0 
dx = − e l + x  e  dx =
l 0 2 l  2l 2k πi 0 
1  − 2 πlikx 1 − 2 πlikx 
l l
i
=  xe + e =− .
2k πil  2k πi  2k π
 0 0

Aşadar, pentru orice punct de continuitate x ∈ ℝ avem:

i ∞
1 2 πikx
f ( x) = − +∑ e l .
2π k =−∞ k
k ≠0

3.3 Integrala Fourier

Fie f : ℝ → ℝ neperiodică. Funcţia f nu poate fi reprezentată printr-o serie Fourier pe ℝ . În
schimb, în anumite condiţii, f poate fi reprezentată printr-o integrală dublă improprie care prezintă
o oarecare analogie cu seria Fourier.

3.3.1 Forma complexă a integralei Fourier

Teorema 3.3.1 Dacă funcţia f : ℝ → ℝ
i) îndeplineşte condiţiile lui Dirichlet în orice interval de lungime finită,
ii) în fiecare punct c de discontinuitate, valoarea funcţiei este egală cu media aritmetică a
limitelor laterale în acel punct,
∞
iii) este absolut integrabilă pe ℝ , adică este convergentă integrala ∫ f ( x ) dx ,
−∞
atunci există egalitatea

62
 ∞ ∞
1
f ( x) =
∫ du −∞∫ f ( t ) e dt ,
iu ( x − t )
(3.3.1)
2π −∞
care se numeşte formula lui Fourier care reprezintă dezvoltarea funcţiei f în integrală Fourier sub
formă complexă.

3.3.2 Forma reală a integralei Fourier

iu ( x − t )
Integrala (3.3.1) poate fi scrisă şi sub formă reală dacă se înlocuieşte e cu expresia
= cos u ( x − t ) + i sin u ( x − t ) .
iu ( x − t )
e
Astfel, obţinem:
∞ ∞

∫ du −∞∫ f ( t ) ( cos u ( x − t ) + i sin u ( x − t )) dt =

1
f ( x) =
2π −∞
∞ ∞ ∞ ∞
1 i
= ∫ du ∫ f ( t ) cos u ( x − t ) dt + ∫ du −∞∫ f ( t ) sin u ( x − t ) dt. (3.3.2)
2π −∞ −∞ 2π −∞
Considerăm funcţiile
∞ ∞
g ( u, x ) = ∫ f ( t ) cos u ( x − t ) dt şi h ( u , x ) = ∫ f (t ) sin u ( x − t ) dt .
−∞ −∞
Se observă că:
g ( −u , x ) = g ( u , x ) şi h ( −u , x ) = − h ( u, x ) .
Deci,
∞ ∞ ∞

∫ g ( u , x ) du = 2∫ g ( u , x ) du şi ∫ h ( u, x ) du = 0 .
−∞ 0 −∞
Relaţia (3.3.2) devine:
∞ ∞
1
f ( x) =
du ∫ f ( t ) cos u ( x − t ) dt ,
π ∫0 −∞
(3.3.3)

egalitate care se numeşte forma reală a formulei Fourier, iar integrala dublă improprie din dreapta
se numeşte forma reală a integralei Fourier.
Observaţia 3.3.2 Dezvoltând cosu ( x − t ) după formula
cos u ( x − t ) = cos ux cos ut + sin ux sin ut ,
relaţia (3.3.3) devine
∞ ∞
1
f ( x) = du ∫ f ( t )( cos ux cos ut + sin ux sin ut ) dt =
π ∫0 −∞
∞ ∞ ∞ ∞
1 1
∫ cos uxdu ∫ f ( t ) cos utdt + ∫ sin uxdu ∫ f ( t ) sin utdt .
= (3.3.4)
π0 −∞
π0 −∞
Aşadar, dacă f este o funcţie pară pe ℝ , atunci
∞ ∞
2
f ( x) =
cos uxdu ∫ f ( t ) cos utdt ,
π ∫0
(3.3.5)
0
iar dacă f este o funcţie impară pe ℝ , atunci

63
 ∞ ∞
2
f ( x) =
sin uxdu ∫ f ( t ) sin utdt .
π ∫0
(3.3.6)
0
Exemplul 3.3.3 Să se reprezinte printr-o integrală Fourier funcţia:
1, x < a

1
f ( x ) =  , x = ±a
2
0, x > a .

∞ ∞
1
f ( x) = du ∫ f ( t ) e ( ) dt .
iu x − t
Soluţie. Din relaţia (3.3.1) avem ∫
2π −∞ −∞
Calculăm integrala
∞

∫ f (t ) e
iu ( x − t )
dt după care vom introduce rezultatul în formulă. Avem:
−∞
a
∞ iu ( x − t )

( )
a

∫ f (t ) e
iu ( x − t )
dt = ∫ 1 ⋅ e
iu ( x − t )
dt =
e
−iu
=
1 iu ( x − a ) iu ( x + a )
−iu
e −e =− (
eiux −iua
iu
)
e − eiua =
−∞ −a −a

eiux eiua − e −iua eiux 2

= ⋅ 2i = ⋅ sin ua ⋅ 2i = eiux sin ua .
iu 2i iu u
Deci,
∞ ∞
1 2 iux 1 sin ua
f ( x) = ∫−∞ u e sin uadu = π −∞∫ u ( cos ux + i sin ux ) du =
2π
∞ ∞ ∞
sin ua cos ux 1 i sin ua sin ux 2 sin ua cos ux
∫
π −∞ u
= du + ∫
π −∞ u
du = ∫
π 0 u
du .

Exemplul 3.3.4 Să se reprezinte printr-o integrală Fourier funcţia:

1
f ( x) =
1 + x2

Exemplul 3.3.5 Să se reprezinte printr-o integrală Fourier funcţia:

 π
cos x, x < 2
f ( x) = 
0, x ≥ π
 2
şi să se deducă apoi valoarea integralei improprii
uπ
∞ cos
I =∫ 2 du .
0
1 − u2

3.4 Transformata Fourier

Pornim de la forma complexă a formulei integrale a lui Fourier (3.3.1) care poate fi scrisă şi astfel:
∞ ∞ ∞ ∞
1 1 1
f ( x) = ∫ du ∫ f ()
t e iux − iut
e dt = ∫ e iux
du ∫ f ( t ) e −iut dt. (3.4.1)
2π −∞ −∞ 2π −∞ 2π −∞

64
Definim funcţia g : ℝ → ℝ prin
∞ ∞
1 1
g (u ) = ∫ f ( t ) e −iut dt = ∫ f ( x)e
− iux
dx . (3.4.2)
2π −∞ 2π −∞
Deci, relaţia (3.3.7) devine
∞
1
f ( x) = ∫ g ( u ) e du .
iux
(3.4.3)
2π −∞
Definiţia 3.4.1 Funcţiile g ( u ) şi f ( x ) din relaţiile (3.3.8) şi, respectiv, (3.3.9) se numesc una
transformata Fourier a celeilalte.
Observaţia 3.4.2 Pentru funcţiile definite pe ( 0,∞ ) se folosesc aşa numitele transformate Fourier
prin cosinus şi sinus. Pentru ca transformatele Fourier să funcţioneze oricare ar fi x real, funcţia
f : ( 0, ∞ ) → ℝ se poate prelungi la o funcţie pară sau impară pe ℝ .
Relaţia (3.3.5) poate fi scrisă sub forma:
∞ ∞
2 2
f ( x) = f ( t ) cos utdt .
π ∫0 π ∫0
cos uxdu (3.4.4)

Dacă se notează
∞ ∞
2 2
g (u ) = ( ) f ( x ) cos uxdx ,
π ∫0 π ∫0
f t cos utdt = (3.4.5)

atunci
∞
2
f ( x) = g ( u ) cos uxdu .
π ∫0
(3.4.6)

Definiţia 3.4.3 Funcţiile g ( u ) şi f ( x ) din relaţiile (3.4.5) şi, respectiv, (3.4.6) se numesc una
transformata Fourier prin cosinus a celeilalte.
Analog, pornind de la (3.3.6), obţinem:
∞ ∞
2 2
Definiţia 3.4.4 Funcţiile g ( u ) = ( ) ( ) g ( u ) sin uxdu se numesc una
π ∫0 π ∫0
f x sin uxdx ş i f x =

transformata Fourier prin sinus a celeilalte.

Exemplul 3.4.5 Să se determine transformatele Fourier prin cosinus şi sinus ale funcţiei
f ( x ) = e − ax , x > 0 , a > 0 .
Soluţie. Funcţia f : ℝ → ℝ ,
− ax
e , x > 0
f ( x) = e
−a x
=  ax
e , x ≤ 0
este prelungirea prin pariate a funcţiei f ( x ) , iar funcţia f : ℝ → ℝ ,
e− ax , x > 0

f ( x ) = e sgn x = 0, x = 0
−a x

 ax
−e , x < 0
este prelungirea prin imparitate a funcţiei f ( x ) .
Fie g c - transformata Fourier prin cosinus şi g s - transformata Fourier prin sinus. Avem:

65
 ∞ ∞
2 2 − ax
gc ( u ) = f ( x ) cos uxdx =
π ∫0 π ∫0
e cos uxdx ,
∞ ∞
2 2 − ax
gs (u ) = f ( x ) sin uxdx =
π ∫0 π ∫0
e sin uxdx .

Vom calcula simultan cele două funcţii astfel:

∞ ∞ ∞
2 − ax 2 − ax iux 2 ( − a +iu ) x
g c ( u ) + ig s ( u ) = ∫ e ( cos ux + i sin ux ) dx = ∫ e e dx = ∫e dx =
π 0
π 0
π 0
∞
( − a + iu ) x
2 e 2 1 2 a + iu
= = = .
π − a + iu 0
π a − iu π a2 + u2
Deci,
a 2 2 u
gc ( u ) = şi g s ( u ) = .
π a +u 2 2
π a + u2
2

Exemplul 3.4.6 Să se determine transformata Fourier a funcţiei

1
f ( x) = 2 , x∈ℝ , a > 0 .
x + a2
Exemplul 3.4.7 Să se rezolve ecuaţia integrală:
∞
 x, 0 ≤ x ≤ 1
∫0 g ( u ) sin uxdu = ϕ ( x ) = 0, x > 1.
Soluţie. Forma membrului din dreapta a ecuaţiei ne indică faptul că în rezolvarea ecuaţiei apare
transformata Fourier prin sinus. Astfel,
∞  2
2  x, 0 ≤ x ≤ 1
f ( x) = ( )
π ∫0
g u sin uxdu =  π
0, x > 1.

Deci,
2  cos ux ′
∞ 1 1 1
2 2 2 2
g (u ) = ( )
π ∫0 π ∫0 π π ∫0 π ∫0 
f x sin uxdx = x sin uxdx = x sin uxdx = x − dx =
u 
1 1 1
2 cos ux 2 2 cos u 2 sin ux 2 cos u 2
=
π −u
x +
0 π u ∫
0
cos uxdx =
π −u
+
πu u 0
=
π −u
+ 2 sin u =
πu
2 sin u − u cos u
= .
π u2

3.5 Transformata Laplace

Transformata Laplace are multe aplicaţii importante în matematică, fizică, optică, inginerie
electrică, automatică, prelucrarea semnalelor şi teoria probabilităţilor. În matematică, este folosită la
rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale şi integrale. În fizică, este folosită la analiza sistemelor liniare
invariante în timp cum ar fi circuite electrice, oscilatori armonici, dispozitive optice şi sisteme
mecanice. În aceste analize, transformata Laplace este adesea interpretată ca o transformare
din domeniul timp, în care intrările şi ieşirile sunt funcţii de timp, în domeniul frecvenţă, unde
aceleaşi intrări şi ieşiri sunt funcţii de frecvenţa unghiulară complexă, sau radiani pe unitatea de

66
timp. Dată fiind o descriere matematică sau funcţională simplă a unei intrări sau a unei ieşiri a unui
sistem, transformata Laplace oferă o descriere funcţională alternativă care adesea simplifică
procesul analizei comportamentului acelui sistem, sau pe cel de sintetizare a unui sistem pe baza
unui set de specificaţii.

3.5.1 Definiţii. Exemple

Definiţia 3.5.1 Funcţia f : ℝ → ℝ ( ℂ ) , f = f ( t ) se numeşte funcţie original dacă:
i) f ( t ) = 0, ∀t < 0 ;
ii) f este derivabilă pe porţiuni;
iii) există două numere M > 0 şi s0 ≥ 0 astfel încât
f ( t ) ≤ Me s0t . (3.5.1)
Numărul s0 se numeşte indicele de creştere al funcţiei original.
Exemplul 3.5.2 Cea mai simplă funcţie original este funcţia unitate a lui Heaviside:
0, t < 0
1

η ( t ) =  , t = 0 , s0 = 0 .
2
1, t > 0
Alte exemple de funcţii original: k ; t n , n ∈ ℕ ; eλt , λ ∈ ℂ ; sin ωt ; cos ωt ; sh ωt ; ch ωt .
Propoziţia 3.5.3 Suma şi produsul a două funcţii original sunt funcţii original.
Definiţia 3.5.4 Fie f o funcţie original. Funcţia F de variabilă complexă definită prin
∞
F ( p ) = ∫ f ( t ) e− pt dt , p = s + iσ , (3.5.2)
0
se numeşte imaginea după Laplace a funcţiei f sau transformata Laplace a funcţiei f .
Notaţii. Vom nota funcţiile original cu literă mică f , g , h,... şi imaginile lor cu litera mare
corespunzătoare F , G , H ,... . Transformata Laplace (3.5.2) o vom nota prescurtat:
F =L ( f ) sau F ( p ) = L ( f ( t ) ) .
Observaţia 3.5.5
i) Deoarece prima condiţie din definiţia 3.5.1 nu este în general îndeplinită, în calculul
transformatei Laplace, vom considera că orice funcţie f : ℝ → ℝ ( ℂ ) este în prealabil
înmulţită cu funcţia unitate η şi notată apoi tot cu f .
ii) Domeniul în care funcţia F este definită precum şi proprietatea ei de a fi funcţie
derivabilă sunt precizate în următoarea teoremă.
Teorema 3.5.6 (Teorema de caracterizare a transformatei Laplace) Transformata Laplace a unei
funcţii original f există şi este o funcţie olomorfă în semiplanul Re p > s0 , unde s0 este indicele
de creştere al funcţiei original f . Derivata sa F ′ ( p ) se obţine din (3.5.2) derivând sub semnul de
integrare:
∞
F ′ ( p ) = ∫ −tf ( t ) e− pt dt . (3.5.3)
0

67
3.5.2 Proprietăţi ale transformatei Laplace
Propoziţia 3.5.7 Transformata Laplace este un operator liniar, adică dacă f şi g sunt două funcţii
original şi a şi b sunt două constante, atunci:
L ( af + bg ) = aL ( f ) + bL ( g ) . (3.5.4)
Exemplul 3.5.8
i) Imaginea după Laplace a funcţiei unitate a lui Heaviside:
∞ ∞ ∞
e− pt
L ( η ( t ) ) = ∫ η ( t ) e dt = ∫ e dt =
− pt − pt 1
= , Re p > 0 .
0 0
−p 0
p
ii) Imaginea după Laplace a funcţiei exponenţiale:
∞
e( )
∞ λ− p t
L e ( ) = ∫e
λt λt − pt
e dt =
λ− p
=
1
p−λ
, Re p > Re λ > 0 .
0 0
iii) Imaginea după Laplace ale funcţiilor trigonometrice:
 eiωt − e −iωt  1
= 1  1 − 1 = 2ω 2 .
 
L ( sin ωt ) = L 
2i
 =  L e − L e
i ωt − iωt
( ) (
2i  p − iω p + iω  p + ω
)
  2i
 eiωt + e− iωt  p
L ( cos ωt ) = L  = 2 , Re p > 0
 2  p + ω2
 eωt − e −ωt  ω  eωt + e −ωt  p
L ( sh ωt ) = L  = 2 , L ( ch ωt ) = L  = 2 , Re p > ω .
 p −ω  p −ω
2 2
 2  2
Propoziţia 3.5.9 (Teorema asemănării) Fie f o funcţie original şi a o constantă strict pozitivă.
Dacă L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci:
L ( f ( at )) = 1a F  ap  . (3.5.5)
 
1
Demonstraţie. Facem schimbarea de variabilă at = z . Deci, dt = dz . Avem:
a
∞ ∞ p
1  p
L ( f ( at ) ) = ∫ f ( at ) e− pt dt = ∫ f ( z ) e a dz = F   .
1 − z

0
a0 a a
Propoziţia 3.5.10 (Teorema întârzierii) Fie f o funcţie original şi t0 > 0 . Dacă L ( f (t )) = F ( p ) ,
atunci:
L ( f (t − t )) = e
0
− pt0
F ( p) . (3.5.6)
Demonstraţie. Facem schimbarea de variabilă t − t0 = z . Deci, dt = dz . Avem:
∞ ∞
L ( f (t − t )) = ∫ f (t − t ) e
0 0
− pt
dt = ∫ f ( z ) e
− p ( z + t0 )
dz = e− pt0 L ( f (t )) .
0 0
Propoziţia 3.5.11 (Teorema deplasării) Fie f o funcţie original şi q o constantă astfel încât
Re ( p − q ) > s0 . Dacă L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci:
( )
L eqt f ( t ) = F ( p − q ) . (3.5.7)
Demonstraţie. Avem:

68
 ∞ ∞

( )
L eqt f ( t ) = ∫ e qt f ( t ) e− pt dt = ∫ f ( z ) e
− ( p − q )t
dt = F ( p − q ) .
0 0

Propoziţia 3.5.12 (Teorema derivării originalului) Dacă f şi derivatele sale f ′, f ′′,..., f ( n ) sunt
funcţii original şi L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci:
L ( f ′ ( t ) ) = pF ( p ) − f ( 0 ) , (3.5.8)
L ( f ′′ ( t ) ) = p F ( p ) −  pf ( 0 ) + f ′ ( 0 ) ,
2
(3.5.9)
sau, în general:
L ( f ( ) (t )) = p F ( p ) −  p
n n n −1
f ( 0 ) + pn−2 f ′ ( 0) + … + f (
n −1)
( 0 )  , (3.5.10)

unde prin f ( 0 ) , f ′ ( 0 ) ,…, f ( ( 0)

n)
se înţeleg limitele la dreapta ale funcţiilor respective pentru
t → 0 şi Re p > s0 .
Demonstraţie. Aplicând integrarea prin părţi, obţinem:
∞ ∞

( f ′ ( t ) ) = ∫ f ′ ( t ) e− pt dt = f ′ ( t ) e− pt
∞
L + p ∫ f ( t ) e− pt dt = − f ( 0 ) + pF ( p ) ,
0
0 0

deoarece lim e − pt
f ( t ) = 0 pentru Re p > s0 .
t →∞

Pentru a obţine relaţia (3.5.9), aplicăm formula (3.5.8) pentru funcţia f ′ :

L ( f ′′ ( t ) ) = L  ( f ′ ( t ) )′  = pL ( f ′ ( t ) ) − f ′ ( 0 ) = p ( pF ( p ) − f ( 0 ) ) − f ′ ( 0 ) =
= p 2 F ( p ) −  pf ( 0 ) + f ′ ( 0 )  .
Analog se obţine şi relaţia (3.5.10).
Propoziţia 3.5.13 (Teorema derivării imaginii) Fie f este o funcţie original. Dacă
L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci:
L ( ( −t ) n
)
f (t ) = F (
n)
( p) . (3.5.11)
Demonstraţie. Formula (3.5.3) din teorema de caracterizare se mai poate scrie astfel:
F ′ ( p ) = L ( −tf ( t ) )
care reprezintă de fapt formula (3.5.11) pentru n = 1 . Funcţia F fiind olomorfă în semiplanul
Re p > s0 , admite derivate de orice ordin în acest semiplan, iar integrala (3.5.3) fiind absolut şi
uniform convergentă pentru Re p > s0 poate fi derivată în raport cu p sub semnul integrală,
obţinându-se astfel (3.5.11) pentru n = 2 , n = 3 etc.
Propoziţia 3.5.14 (Teorema integrării originalului) Fie f este o funcţie original. Dacă
L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci:
t  F ( p)
L  ∫ f ( τ) d τ  = . (3.5.12)
0  p
t
Demonstraţie. Funcţia g ( t ) = ∫ f ( τ ) d τ este o funcţie original cu acelaşi indice de creştere ca şi
0

f ( t ) , adică s0 . Aplicăm teorema derivării originalului:

69
 L ( g ′ ( t ) ) = pL ( g ( t ) ) − g ( 0 ) .
Dar, g ′ ( t ) = f ( t ) şi g ( 0 ) = 0 . Deci,
t  t  F ( p)
( ( ))
f t =Lp L ∫ ( ) 
f τ d τ , adică L  ∫ f ( τ) d τ  =
p
.
0  0 
Propoziţia 3.5.15 (Teorema integrării imaginii) Fie f este o funcţie original. Dacă
L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci:
 f (t )  ∞
L   = ∫ F ( q ) dq . (3.5.13)
 t  p
Demonstraţie. Funcţia F este olomorfă în semiplanul Re p > s0 , deci admite o primitivă Φ în
acest semiplan. Dacă Φ are în punctul de la infinit un punct ordinar, atunci:
∞
∞
G ( p ) = ∫ F ( q ) dq = Φ ( q ) p = Φ ( ∞ ) − Φ ( p ) ,
p

deci
G ′ ( p ) = −Φ′ ( p ) = − F ( p ) .
Dacă g ( t ) este originalul lui G ( p ) , atunci din teorema derivării imaginii, avem:
G ′ ( p ) = L ( −t ⋅ g ( t ) ) .
Aşadar,
F ( p ) = L (t ⋅ g (t )) . (3.5.14)
f (t )  f (t ) 
Cum L ( f ( t ) ) = F ( p ) , din (3.5.14) avem că g (t ) = t , deci G ( p ) = L
  .
 t 
Definiţia 3.5.16 Fie f şi g două funcţii original. Se numeşte produs de convoluţie al funcţiilor f
şi g şi se notează f ∗ g funcţia definită prin relaţia:
t

( f ∗ g )( t ) = ∫ f (τ ) g ( t − τ ) dτ . (3.5.15)
0
Teorema 3.5.17 (Proprietăţi ale produsului de convoluţie)
i) f ∗ g = g ∗ f , oricare ar fi funcţiile original f şi g ;
ii) ( f1 + f 2 ) ∗ g = ( f1 ∗ g ) + ( f 2 ∗ g ) , oricare ar fi funcţiile original f1 , f 2 şi g ;
iii) f ∗ g este funcţie original, oricare ar fi funcţiile original f şi g .
Teorema 3.5.18 (Teorema lui Borel – produsul a două imagini)
Fie f şi g două funcţii original. Dacă L ( f ( t ) ) = F ( p ) şi L ( g ( t ) ) = G ( p ) , atunci:
t 
L  ∫ f ( τ) g (t − τ) d τ  = F ( p ) G ( p ) , (3.5.16)
0 
adică
L( ( f ∗ g )( t ) ) = L ( f ( t ) ) L ( g ( t ) ) . (3.5.17)
Demonstraţie. Înmulţim relaţia L ( f ( t ) ) = F ( p ) cu G ( p ) şi folosim definiţia (3.5.2) a
transformatei Laplace. Obţinem:

70
 ∞ ∞
L ( f ( t ) ) = F ( p ) = ∫ f ( τ ) e − pτ d τ ⋅ G ( p ) ⇒ F ( p ) G ( p ) = ∫ f ( τ ) e − pτ G ( p ) d τ .
0 0

Aplicând teorema întârzierii, ultima relaţie devine:

∞
F ( p ) G ( p ) = ∫ f ( τ) L ( g (t − τ)) d τ .
0
Folosind din nou definiţia transformatei Laplace, ultima relaţie devine:
∞ ∞ ∞ ∞
F ( p ) G ( p ) = ∫ f ( τ ) d τ ∫ g ( t − τ ) e− pt dt = ∫ e− pt dt ∫ f ( τ ) g ( t − τ ) d τ .
0 0 0 0

Deoarece g este funcţie original, avem că g ( t − τ ) = 0 pentru t − τ < 0 , de unde:

∞ t ∞
F ( p ) G ( p ) = ∫ e− pt dt ∫ f ( τ ) g ( t − τ ) d τ = ∫ ( f ∗ g )( t ) e − pt dt = L ( ( f ∗ g )( t ) ) ,
0 0 0
deci
L ( f ( t ) ) L ( g ( t ) ) = L ( ( f ∗ g )( t ) ) .
Observaţia 3.5.19 În continuare, ne punem problema determinării originalului f ( t ) când se
cunoaşte imaginea sa F ( p ) .
Teorema 3.5.20 (Formula de inversare Mellin – Fourier) Dacă f este o funcţie original având
indicele de creştere s0 , iar F ( p ) este imaginea sa, atunci în toate punctele de continuitate t > 0 ale
lui f avem:
a + i∞
1
f (t ) = ∫ F ( p ) e pt dp , a > s0 . (3.5.18)
2π i a − i∞
Demonstraţie. Fie funcţia ϕ ( t ) = e − at f ( t ) . Funcţia ϕ îndeplineşte următoarele condiţii:
i) este derivabilă pe ℝ ;
ii) este absolut integrabilă pe ℝ pentru că ϕ ( t ) = 0 , pentru t < 0 , iar pentru t > 0 avem:
ϕ ( t ) = e− at f ( t ) ≤ M ⋅ e −( a − s )t 0

pentru a > s0
∞
− ( a − s0 )t
∫ Me
0
dt

este convergentă, deci ϕ este absolut integrabilă pe ( 0, ∞ ) .

Pe baza proprietăţilor de mai sus, funcţia ϕ se poate reprezenta printr-o integrală Fourier şi avem:
∞ ∞
1
ϕ (t ) = ∫ d σ ∫0 f ( τ ) e e d τ .
− aτ iσ( t −τ )

2π −∞
De aici obţinem:
∞ ∞
1
e ϕ (t ) = e( ) d σ ∫ f ( τ ) e ( ) d τ .
a + iσ t − a + iσ τ
∫
at

2π −∞ 0
Facând schimbarea de variabilă a + iσ = p , obţinem:
a + i∞ ∞
1
∫ e pt dp ∫ f ( τ ) e − pτ d τ = eat ϕ ( t ) = f ( t ) ,
2πi a − i∞ 0

71
deci,
a + i∞
1
f (t ) =
F ( p ) e pt dp .
2π i a −∫i∞
Observaţia 3.5.21 În fiecare punct c de discontinuitate, valoarea funcţiei din membrul drept este
egală cu:
1
 f ( c − 0 ) + f ( c + 0 )  .
2
Observaţia 3.5.22 Teorema 3.5.20 oferă un mijloc de calcul pentru determinarea originalului f
când se cunoaşte imaginea sa, dar nu cunoaştem în ce condiţii o funcţie F este imaginea unei
funcţii original f . Teorema următoare conţine condiţii suficiente pentru ca o funcţie F să fie o
imagine.
Teorema 3.5.23 Dacă o funcţie F de variabilă complexă p = s + iσ îndeplineşte următoarele
condiţii:
i) este olomorfă în semiplanul Re p = s > s0 , unde s0 ≥ 0 ;
ii) lim F ( p ) = 0 limita fiind uniformă în raport cu argumentul lui p ;
p →∞
a + i∞
iii) integrala ∫ F ( p ) dp
a −i∞
este absolut convergentă,

atunci funcţia f dată de

a + i∞
1
f (t ) =
∫ F ( p ) e pt dp , t > 0
2π i a −i∞
este o funcţie original şi imaginea sa este F .

Egalitatea (3.5.18) se numeşte formula lui Mellin – Fourier şi reprezintă inversa transformării
(3.5.2) şi se notează cu L −1 . Adică, dacă L ( f ( t ) ) = F ( p ) , atunci f ( t ) = L −1 ( F ( p ) ) . Mai mult,
oricare ar fi F ( p ) şi G ( p ) ale căror inversă există, avem
L −1
( aF ( p ) + bG ( p ) ) = aL ( F ( p ) ) + bL ( G ( p ) ) , a , b - constante.
−1 −1

Deci, inversa transformatei Laplace este un operator liniar.

Propoziţia 3.5.24 (Produsul a două originale)
Fie f şi g două funcţii original. Dacă L ( f ( t ) ) = F ( p ) şi L ( g ( t ) ) = G ( p ) , atunci:
a + i∞
L ( f (t ) g (t )) =
1
2πi a −∫i∞
F ( q ) G ( p − q ) dq , (3.5.19)

unde a > s1 , s1 fiind indicele de creştere al funcţiei f .

Demonstraţie. Vom scrie formula lui Mellin – Fourier pentru funcţia f şi înmulţim egalitatea cu
g ( t ) . Obţinem:
a + i∞
1
f (t ) g (t ) = ∫ F ( q ) e qt g ( t ) dq , a > s1 .
2π i a −i∞
Din teorema deplasării, avem:
(
L eqt g ( t ) = G ( p − q ) , )
deci

72
 b + i∞
e qt g ( t ) = L ( G ( p − q ) ) =
1
G ( p − q ) e pt dp ,
2π i b −∫i∞
unde b > s2 + Re q , s2 fiind indicele de creştere al lui g .
Înlocuind e qt g ( t ) mai sus şi schimbând ordinea de integrare, obţinem:
a + i∞
1  1 b + i∞ 
f (t ) g (t ) = ∫ F ( q ) dq  ∫ G ( p − q ) e pt dp  =
2π i a −i∞  2π i b −i∞ 
b + i∞
1  1 b + i∞ 
∫
=  ∫ F ( q ) G ( p − q ) dq  e pt dp ,
2π i b −i∞  2π i b −i∞ 
de unde, pe baza formulei Mellin – Fourier, deducem că
a + i∞
L ( f (t ) g (t )) =
1
F ( q ) G ( p − q ) dq .
2πi a −∫i∞
Observaţia 3.5.25 Pentru determinarea originalului f ( t ) când se cunoaşte imaginea sa F ( p ) se
folosesc deseori următoarele teoreme (numite teoreme de dezvoltare).
A( p )
Teorema 3.5.26 Dacă F ( p ) = este o funcţie raţională, unde gr ( A) < gr ( B) , iar B ( p ) are
B( p)
toate rădăcinile simple şi nenule p0 , p1 , p2 ,…, pn , atunci originalul funcţiei F ( p ) este:
n A ( pk ) pk t
f (t ) = ∑ e . (3.5.20)
k = 0 B′ ( pk )

Demonstraţie. Din ipotezele din enunţ, F ( p ) admite o descompunere de forma

n
a0 a1 an ak
F ( p) = + +…+ =∑ ,
p − p0 p − p1 p − pn k = 0 p − pk
unde coeficientul ak se poate determina integrând funcţia F ( p ) pe un cerc γ k cu centrul în pk şi
de rază suficient de mică astfel încât în interiorul cercului să nu mai fie alt pol al funcţiei F . Avem:
n
1
∫γ F ( p ) dp = ∑
k = 0
ak ∫
γ p − pk
dp .
j j

Conform teoremei lui Cauchy integralele din membrul drept sunt nule, exceptând una singură,
1
∫γ p − pk dp = 2π i .
k

Rezultă că
∫ F ( p ) dp = 2π ia .
γk
k

Pe de altă parte, folosind teorema reziduurilor şi formula pentru reziduul relativ la un pol simplu,
obţinem:
A ( pk )
∫γ F ( p ) dp = 2π i ⋅ rez ( F , pk ) = 2π i ⋅ B′ ( pk ) ,
k

de unde deducem că
A ( pk )
ak = .
B ′ ( pk )

73
Prin urmare,
n A ( pk ) 1
F ( p) = ∑ .
k = 0 B ′ ( pk ) p − pk

Aplicând inversa L −1 şi ţinând cont de liniaritatea acestui operator, precum şi de faptul că

 1 
e pk t = L −1   , rezultă
 p − pk 

f (t ) = ∑
n A p
( k ) e pk t .
k = 0 B′ ( pk )

Consecinţa 3.5.27 Dacă una din rădăcinile polinomului B este nulă, de exemplu, p0 = 0 , notând
cu B ( p ) = pR ( p ) , avem:
A( 0) nA ( p k ) e pk t
f (t ) = +∑ . (3.5.21)
R ( 0) k =1 R ′ ( pk ) pk

Egalitatea (3.5.21) se numeşte formula lui Heaviside.

Demonstraţie. Din B′ ( p ) = R ( p ) + pR′ ( p ) , obţinem
B′ ( 0 ) = R ( 0 ) şi B′ ( pk ) = pk R′ ( pk ) .
Descompunerea lui F va fi de forma
A( p ) A ( 0 ) 1 n A ( pk ) 1
F ( p) = = ⋅ +∑ .
pR ( p ) R ( 0 ) p k =1 pk R′ ( pk ) p − pk
La fel cum am procedat şi mai sus, obţinem:
A ( 0 ) n A ( p k ) e pk t
f (t ) = +∑ .
R ( 0 ) k =1 R′ ( pk ) pk

A( p )
Consecinţa 3.5.28 Dacă F ( p ) = este o funcţie raţională, unde gr ( A) < gr ( B) − 2 , iar B ( p )
B( p)
are toate rădăcinile multiple pk cu ordinul de multiplicitate mk , k = 0, n m0 + m1 + … + mk = n + 1 ,
atunci originalul funcţiei F ( p ) este:
1n ( mk −1)
f (t ) = ∑ lim ( p − pk ) k F ( p ) e pt 
m
. (3.5.20)
k = 0 ( mk − 1) !
p → pk  
Demonstraţie. Indicaţie. În acest caz, vom aplica teorema reziduurilor pentru funcţia
R ( p ) = F ( p ) e pt care apare în formula lui Mellin
– Fourier, pe curba Γ = C ∪ BA din figură şi
trecând la limită pentru R → ∞ :

a + i∞
F ( p ) e pt dp = ∑ rez ( R ( p ) , pk ) .
1
f (t ) =
2π i a −∫i∞ k

74
Teorema 3.5.29 Dacă F ( p ) este olomorfă în exteriorul unui cerc γ cu centrul în origine şi de rază
r , inclusiv punctul de la infinit, atunci F ( p ) admite dezvoltarea în serie Laurent
∞
an
F ( p) = ∑ , an ∈ ℂ , n ≥ 1 , p > r , (3.5.22)
n =1 pn
iar originalul său este
∞
an
f (t ) = ∑ t n −1 . (3.5.23)
n =1 ( n − 1) !
Observaţia 3.5.30 Funcţia original f ( t ) se poate determina chiar şi fără aplicarea acestor teoreme.
Astfel, dacă imaginea sa F ( p ) poate fi descompusă într-o sumă de funcţii
F ( p ) = F1 ( p ) + … + Fn ( p ) ,
ale căror funcţii original sunt cunoscute, f1 ,… , f n , atunci aplicând inversa L −1 , obţinem:
L −1
( F ( p )) = L ( F ( p )) + … + L ( F ( p )) = f (t ) + … + f (t ) = f (t ) .
−1
1
−1
n 1 n

3.5.3 Exemple
i) f ( t ) = cos3 t , L ( f (t )) = ?
1
Soluţie. Cum cos3 t = ( cos 3t + 3cos t ) , din liniaritatea transformatei Laplace, obţinem:
4
1  1
( 4
)
L ( f ( t ) ) = L cos3 t = L  ( cos3t + 3cos t )  = L ( cos3t ) + L ( cos t ) =
 4
3
4
1 p 3 p p 1 3 
= + =  2 + 2 .
4 p + 9 4 p +1 4  p + 9 p +1
2 2

ii) f ( t ) = e λt t n , L ( f (t )) = ?
Soluţie. Aplicăm teorema deplasării pentru funcţia original g (t ) = t n , L ( g (t )) = G ( p ) ,
( )
L eλt g ( t ) = G ( p − λ ) . Pentru calculul imaginii lui g ( t ) = t n , folosim integrala gamma a lui
Euler:
∞ ∞ ∞

( )
L ( g ( t ) ) = L t n = ∫ t n e− pt dt = ∫
1 n − x dx
p n
xe
1 1 n!
= n +1 ∫ x n e − x dx = n +1 Γ ( n + 1) = n +1 .
p p 0 p p
0 0
Deci,

(
L eλt t n = ) n!
.
( p − λ)
n +1

sin ωt
iii) f ( t ) =
t
,L ( f (t )) = ?
 g (t )  ∞
Soluţie. Aplicăm teorema integrării imaginii: L   = ∫ G ( q ) dq , g ( t ) = sin ωt . Cum
 t  p
ω
L ( sin ωt ) = 2 , avem:
p + ω2

75
 ∞ ∞
 sin ωt  ω q π p
L   = ∫ q 2 + ω2 dq = arctg ω = − arctg .
ω
 t  p p 2
∞
sin x
iv)
0
∫ x
dx = ?

Soluţie. Din definiţia transformatei Laplace şi teorema integrării imaginii, obţinem:

 f ( t )  ∞ f ( t ) − pt ∞
L   = ∫ e dt = ∫ F ( q ) dq ,
 t  0 t p

de unde, pentru p = 0 avem:

∞
f (t ) ∞

∫ dt = ∫ F ( p ) dp . (3.5.24)
0
t 0

1
În cazul nostru, f ( t ) = sin t , deci F ( p ) = . Înlocuind în (3.5.24), obţinem:
p +1
2

∞ ∞
sin t 1 ∞ π
∫0 t dt = ∫0 p 2 + 1 dp = arctgp 0 = 2 .
sin τ
t
v) f (t ) = ∫
τ
dτ , L ( f (t )) = ?
0

30 8
vi) F ( p ) = + , f (t ) = ?
p7 p − 4

( )
6!
Soluţie. Ştim că L t 6 = 7 şi L e4t =
p
1
p−4
( )
. Deci,

 30 8  −1  1  −1  1 
f ( t ) = L −1 ( F ( p ) ) = L −1  7 +  = 30L  7  + 8L  =
p p−4 p   p−4
 1 6!   1  30 6 1 6
= 30L −1  7 
+ 8L −1   = t + 8e = t + 8e .
4t 4t

 6! p   p − 4  6! 24
1
vii) F ( p ) = , f (t ) = ?
p + p−6
2

3p +1
viii) F ( p ) = 4 , f (t ) = ?
p + p2
1
ix) F ( p ) = 2 , f (t ) = ?
p − 8 p + 25

3.5.4 Integrarea ecuaţiilor diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi

În general, prin aplicarea transformatei Laplace, ecuaţiile diferenţiale şi integro–diferenţiale devin
ecuaţii algebrice, a căror rezolvare este mult mai simplă.
Ne punem problema determinării soluţiei y : [ 0, ∞ ) → ℝ a ecuaţiei diferenţiale
a0 y ( ) ( t ) + a1 y ( ( t ) + … + an−1 y′ ( t ) + an y ( t ) = f ( t )
n n −1)
(3.5.25)
care satisface condiţiile iniţiale

76
 y ( 0 ) = y0 , y ′ ( 0 ) = y1 ,… , y ( ( 0 ) = yn−1 .
n −1)
(3.5.26)
Coeficienţii a0 , a1 ,… , an sunt constante reale, y0 , y1 ,… , yn −1 sunt numere reale date. Funcţia
f : [ 0, ∞ ) → ℝ este de asemenea cunoscută.
În continuare, vom presupune că f ( t ) este o funcţie original şi că soluţia y ( t ) a ecuaţiei (3.5.25)
cu condiţiile iniţiale (3.5.26) îndeplineşte condiţiile impuse originalelor împreună cu derivatele lor
până la ordinul n inclusiv (funcţia η ( t ) y ( t ) care verifică (3.5.25) şi (3.5.26) este o funcţie
original).
Vom aplica transformata Laplace ecuaţiei (3.5.25). Notăm: L ( y ( t ) ) = Y ( p ) , L ( f ( t ) ) = F ( p ) .
Ţinând cont de proprietatea de liniaritate a operatorului L , din (3.5.25) deducem:
(
a0 L y (
n)
( t ) ) + a1L ( y( n −1)
( t ) ) + … + an−1L ( y′ ( t ) ) + an L ( y ( t ) ) = L ( f ( t ) ) , (3.5.27)
Folosind teorema derivării originalului şi ţinând seama de condiţiile iniţiale (3.5.26), avem:
L ( y′ ( t ) ) = pY ( p ) − y ( 0 ) = pY ( p ) − y0 ,
L ( y′′ ( t ) ) = p 2Y ( p ) −  py ( 0 ) + y ′ ( 0 )  = p 2Y ( p ) − ( py0 + y1 ) ,

(
L y(
n −1)
( t ) ) = p n−1Y ( p ) −  p n− 2 y ( 0 ) + p n−3 y′ ( 0 ) + … + py ( n−1) ( 0 ) + y ( n− 2) ( 0 ) =
= p n −1Y ( p ) −  p n − 2 y0 + p n −3 y1 + … + pyn −1 + yn − 2  ,

(
L y(
n)
( t ) ) = p nY ( p ) −  p n−1 y ( 0 ) + p n−2 y′ ( 0 ) + … + py ( n−2) ( 0 ) + y ( n−1) ( 0 ) =
= p nY ( p ) −  p n −1 y0 + p n − 2 y1 + … + pyn − 2 + yn −1  .
Înlocuind aceste relaţii în ecuaţia (3.5.27) şi ordonând termenii convenabil, obţinem:
( )
a0 p n + a1 p n −1 + … + an −1 p + an Y ( p ) − G ( p ) = F ( p ) , (3.5.28)
unde G ( p ) provine din termenii din paranteză din membrul stâng care nu conţin Y ( p ) . Dacă
notăm cu P ( p ) = a0 p n + a1 p n −1 + … + an −1 p + an , atunci ecuaţia (3.5.28) devine
P ( p )Y ( p ) − G ( p ) = F ( p ) (3.5.29)
şi se numeşte ecuaţia operaţională corespunzătoare ecuaţiei (3.5.25) cu condiţiile iniţiale (3.5.26).
Din (3.5.29) găsim că
F ( p) + G ( p)
Y ( p) = . (3.5.30)
P( p)
Soluţia ecuaţiei (3.5.25) cu condiţiile iniţiale (3.5.26) este f ( t ) = L −1 ( F ( p ) ) şi se determină
folosind descompuneri convenabile ale funcţiei Y ( p ) , teoreme de dezvoltare sau, în ultimă
instanţă, folosind formula lui Mellin–Fourier.
Exemplul 3.5.31 Să se integreze ecuaţia
y ′′ − 7 y ′ + 10 y = 3et , t > 0 , y ( 0 ) = 1 , y ′ ( 0 ) = −3 .

Soluţie. Fie L ( y ( t ) ) = Y ( p ) . Ştim că L et = ( ) 1

p −1
. Din cele expuse mai sus, avem

L ( y ′′ ) − 7L ( y′ ) + 10L ( y ) = 3L et . ( )
Din teorema derivării originalului, avem

77
 L ( y′ ( t ) ) = pY ( p ) − y ( 0 ) = pY ( p ) − 1 ,
L ( y′′ ( t ) ) = p 2Y ( p ) −  py ( 0 ) + y′ ( 0 )  = p 2Y ( p ) − p + 3 .
Înlocuind în ecuaţia de mai sus, obţinem:
3
p 2Y ( p ) − p + 3 − 7 pY ( p ) + 7 + 10Y ( p ) = ,
p −1
adică

(p 2
)
− 7 p + 10 Y ( p ) − p + 10 =
3
p −1
⇔ (p 2
)
− 7 p + 10 Y ( p ) =
3
p −1
+ p − 10 .

Deci,
3 3 p − 10
( p − 2 )( p − 5) Y ( p ) = + p − 10 ⇔ Y ( p ) = + ,
p −1 ( p − 1)( p − 2 )( p − 5) ( p − 2 )( p − 5)
sau
p 2 − 11 p + 13 34 5 3 −17 3
Y ( p) = = + + .
( p − 1)( p − 2 )( p − 5 ) p − 1 p −2 p −5
−1
Aplicând L , obţinem
 1  −1  1  −1  1  3 t 5 2t 17 5t
y ( t ) = L −1 (Y ( p ) ) = 3 4 L −1   + 5 3L   −17 3 L  = e + e − e .
 p −1   p−2  p −5 4 3 3

3.5.5 Integrarea sistemelor de ecuaţiilor diferenţiale liniare cu coeficienţi

constanţi
Metoda prezentată anterior se poate aplica şi sistemelor de ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi
constanţi. Aplicând transformata Laplace ecuaţiilor sistemului, vom obţine un sistem de ecuaţii
operaţionale, sistem algebric, liniar în imaginile funcţiilor necunoscute. Rezolvând acest sistem
algebric obţinem imaginile funcţiilor necunoscute, iar originalele acestora constituie soluţia căutată
a sistemului.
Exemplul 3.5.32 Să se integreze sistemul
 x′ + 4 x + 4 y = 0
 , x ( 0 ) = 3 , y ( 0 ) = 15 , x = x ( t ) , y = y ( t ) .
 y′ + 2 x + 6 y = 0
Soluţie. Fie L ( x ( t ) ) = X ( p ) şi L ( y ( t ) ) = Y ( p ) . Din teorema derivării originalului, obţinem
L ( x′ ( t ) ) = pX ( p ) − x ( 0 ) = pY ( p ) − 3 , L ( y′ ( t ) ) = pY ( p ) − y ( 0 ) = pY ( p ) − 15 .
Prin aplicarea transformatei Laplace, sistemul devine
L ( x′ ) + 4L ( x ) + 4L ( y ) = 0 ( p + 4 ) X ( p ) + 4Y ( p ) = 3
 ⇔  .
L ( y′ ) + 2L ( x ) + 6L ( y ) = 0  2 X ( p ) + ( p + 6 ) Y ( p ) = 15
Pentru rezolvarea acestui sistem liniar de două ecuaţii cu două necunoscute aplicăm metoda lui
Cramer. Astfel,
∆ ∆
X ( p ) = 1 şi Y ( p ) = 2 ,
∆ ∆
unde

78
 p+4 4 3 4 p+4 3
∆= = ( p + 2 )( p + 8 ) , ∆1 = = 3 p − 42 , ∆ 2 = = 15 p + 54 .
2 p+6 15 p+6 2 15
Deci,
3 p − 42 −8 11 15 p + 54 4 11
X ( p) = = + şi Y ( p ) = = +
( p + 2 )( p + 8) p + 2 p + 8 ( p + 2 )( p + 8) p + 2 p + 8
şi
 1  −1  1 
x (t ) = L −1
( X ( p ) ) = −8L 
−1
 + 11L 
−2 t
 = −8e + 11e ,
−8 t

 p+2  p +8
 1  −1  1 
y ( t ) = L −1 (Y ( p ) ) = 4L −1   + 11L 
−2 t
 = 4e + 11e .
−8t

 p + 2   p + 8 

3.5.6 Rezolvarea unor ecuaţii integrale

O altă aplicaţie a transformatei Laplace o întâlnim la rezolvarea ecuaţiei integrale Volterra, anume:
t
A ⋅ y ( t ) + B ⋅ ∫ y (τ ) k ( t − τ ) dτ = C ⋅ f ( t ) , t > 0 , (3.5.31)
0
unde A, B, C sunt constante, f şi k sunt funcţii original continue, iar y este funcţia necunoscută,
tot original.
Notăm cu F , K şi Y imaginile funcţiilor original f , k şi y . Aplicăm transformata Laplace
ecuaţiei (3.5.31) şi folosim proprietatea de liniaritate a operatorului L :
t 
A ⋅ L ( y ( t ) ) + B ⋅ L  ∫ y (τ ) k ( t − τ ) dτ  = C ⋅ L ( f ( t ) ) . (3.5.32)
0 
Din teorema lui Borel (produsul a două imagini) şi folosind notaţiile de mai sus, relaţia (3.5.32)
devine:
A ⋅ Y ( p ) + B ⋅ Y ( p ) K ( p ) = C ⋅ F ( p ) ⇔ ( A + B ⋅ K ( p ))Y ( p ) = C ⋅ F ( p ) .
Deci,
C ⋅ F ( p)
Y ( p) = . (3.5.33)
A + B ⋅ K ( p)
Originalul lui Y ( p ) din (3.5.33) reprezintă soluţia ecuaţiei (3.5.31).
Exemplul 3.5.33 Să se integreze ecuaţia
t
y ( t ) = et − ∫ e y (τ ) dτ .
2( t −τ )

Soluţie. Fie L ( y ( t ) ) = Y ( p ) . Folosind cele expuse mai sus, avem

 t 2 t −τ 
( ) ( )
L ( y ( t ) ) = L et − L  ∫ e ( ) y (τ ) dτ  ⇔ L ( y ( t ) ) = L et − L e2 t ∗ y ( t ) , ( )
0 
adică,
1 1  1  1 p −1 1
Y ( p) = − ⋅ Y ( p ) ⇔ 1 + Y ( p ) = ⇔ Y ( p) = .
p −1 p − 2  p−2 p −1 p−2 p −1
Deci,

79
 p−2 1 1
Y ( p) = = − ,
( p − 1) p − 1 ( p − 1)2
2

−1
de unde, prin aplicarea inversei L , avem:
 1   1 
y ( t ) = L −1 (Y ( p ) ) = L −1  −1
 − L   = et − tet .
 ( p − 1)
 p −1 
2


Am folosit faptul că

( )
L et t =
1
(din teorema deplasării).
( p − 1)
2

Exemplul 3.5.34 Să se integreze ecuaţia

t
y ( t ) = sin t − ∫ y (τ ) dτ .
0

3.5.7 Rezolvarea unor ecuaţii integro–diferenţiale

Fie ecuaţia integro–diferenţială liniară
n t n

∑ a ⋅ y ( ) ( t ) + ∫ ∑ y ( ) (τ ) k ( t − τ ) dτ = f ( t ) ,
i=0
i
n−i i
i (3.5.34)
0 i =0
cu condiţiile iniţiale
y ( 0 ) = y0 , y ′ ( 0 ) = y1 ,… , y ( ( 0 ) = yn−1 ,
n −1)
(3.5.35)
unde a0 ,… , an , y0 ,… , yn −1 sunt constante, iar k0 ,… , kn şi f sunt funcţii date. Presupunem că
funcţiile k0 ,… , kn , f , precum şi funcţia necunoscută y sunt funcţii original. Notăm imaginile
Laplace corespunzătoare acestor funcţii original cu K 0 ,…, K n , F şi Y . Aplicând transformata
Laplace ecuaţiei (3.5.34) şi ţinând cont de liniaritatea operatorului L , de teorema derivării
originalului şi de teorema lui Borel, obţinem ecuaţia operaţională:
 n

Y ( p )  a0 p n + a1 p n −1 + … + an + ∑ K i ( p ) p i  = A ( p ) , (3.5.36)
 i =0 
unde A ( p ) este o funcţie cunoscută. Rezolvând ecuaţia operaţională se obţinem Y ( p ) al cărei
original este soluţia ecuaţiei integro–diferenţiale (3.5.34) cu condiţiile iniţiale (3.5.35).
Exemplul 3.5.35 Să se rezolve ecuaţia integro – diferenţială:
t t
y ′′ ( t ) + y ( t ) + ∫ y (τ ) sh ( t − τ ) dτ + ∫ y ′ (τ ) ch ( t − τ ) dτ = cht ,
0 0

cu condiţiile iniţiale y ( 0 ) = y ′ ( 0 ) = 0 .

L ( y ( t ) ) = Y ( p ) . Ştim că
1 p
Soluţie. Fie L ( sht ) = şi L ( cht ) = 2 . Aplicând
p −1 2
p −1
transformata Laplace ecuaţiei şi ţinând cont de liniaritatea operatorului L , obţinem
t  t 
L ( y′′ ( t ) ) + L ( y ( t ) ) + L  ∫ y (τ ) sh ( t − τ ) dτ  + L  ∫ y ′ (τ ) ch ( t − τ ) dτ  = L ( cht ) . (3.5.36)
0  0 
Din teorema derivării originalului, avem: L ( y ′ ( t ) ) = pY ( p ) , L ( y′′ ( t ) ) = p 2Y ( p ) , iar din
teorema lui Borel, avem că:

80
 t 
L  ∫ sh ( t − τ ) y (τ ) dτ  = L ( y ( t ) ) L ( sht ) = Y ( p ) 2
1
,
0  p −1
t 
L  ∫ ch ( t − τ ) y ′ (τ ) dτ  = L ( y ′ ( t ) ) L ( cht ) = pY ( p ) 2
p
.
0  p −1
Înlocuind în (3.5.36), obţinem ecuaţia operaţională
1 p2 p
p 2Y ( p ) + Y ( p ) + 2 Y ( p ) + 2 Y ( p ) = 2 ,
p −1 p −1 p −1
cu soluţia
1 1 p
Y ( p) = = − 2 .
(
p p +1
2
) p p +1
−1
Aplicând inversa L , avem:
1  p 
y ( t ) = L −1 (Y ( p ) ) = L −1   − L −1  2  = 1 − cos t .
 p  p +1

81
4. Ecuaţiile fizice matematice
4.1 Ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea
Studiul ecuaţiilor cu derivate parţiale îşi are originea în secolul al XVIII–lea şi a fost inspirat de
modelele concrete din mecanică (elasticitate, câmp gravitaţional). Ulterior, acest studiu a fost
impulsionat de probleme de teoria difuziei, electrostatică, electricitate sau magnetism. Prima ecuaţie
cu derivate parţiale studiată a fost ecuaţia coardei vibrante:
∂ 2u ∂ 2u
= a ,
∂t 2 ∂x 2
unde u = u ( x, t ) reprezintă elongaţia în punctul x şi la momentul t , iar constanta pozitivă a
semnifică raportul dintre presiunea constanta exercitată asupra coardei şi densitatea ei.
Studiul unor fenomene fizice ca: vibraţiile firelor şi membranelor, propagarea căldurii, propagarea
undelor electromagnetice şi altele, conduc la ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea. Aceste
ecuaţii descriu în timp ( t ) şi spaţiu ( x ) evoluţia fenomenului respectiv, pe lângă care sunt date şi
condiţii suplimentare concrete în care s-a realizat fenomenul, care asigură în general existenţa şi
unicitatea soluţiei problemei cercetate.
În general, prin ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul al doilea în n variabile independente se
înţelege o ecuaţie care leagă valorile celor n variabile independente de valorile funcţiei
necunoscute şi ale unor derivate parţiale ale acesteia până la ordinul al doilea. Cu alte cuvinte, avem
următoarea definiţie.
Definiţia 4.1.1 Se numeşte ecuaţie cu derivate parţiale (EDP) de ordinul al doilea o ecuaţie de
forma
 ∂u ∂u ∂u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u 
F  x1 , x2 ,… , xn , u , , ,… , , 2, ,… , 2  = 0 , (4.1.1)
 ∂x1 ∂x2 ∂xn ∂x1 ∂x1∂x2 ∂xn 
unde u = u ( x1 ,… , xn ) este funcţia necunoscută, u ∈ C 2 ( D ) , D ⊆ ℝ n domeniu, iar F este o funcţie
dată.
Exemplul 4.1.2 Ecuaţia lui Laplace
∂ 2u ∂ 2u
∆u = 0 , unde ∆u = 2 + … + 2 . (4.1.2)
∂x1 ∂xn
Această ecuaţie a fost studiată pentru prima oară de către Laplace în cercetările sale cu privire la
câmpul potenţial gravitaţional în jurul anului 1780.
Exemplul 4.1.3 Ecuaţia lui Poisson
∆u = f ( x ) . (4.1.3)
Această ecuaţie a apărut pentru prima oară în anul 1813, cu ocazia studierii de către Poisson a unor
probleme de elasticitate şi magnetism.
Exemplul 4.1.4 Ecuaţia lui Helmholtz
∆u = −λ ⋅ u . (4.1.4)
Această ecuaţie a fost dedusă în anul 1860 şi a apărut ca urmare a studiului unor probleme de
acustică.
Exemplul 4.1.5 Ecuaţia undelor
∂ 2u
− a 2 ∆u = f ( x, t ) . (4.1.5)
∂t 2

82
Ecuaţia a fost introdusă şi analizată de către D’Alembert în anul 1752 ca un model care descrie
mişcarea coardei vibrante.
Exemplul 4.1.6 Ecuaţia căldurii
∂u
− a 2 ∆u = f ( x, t ) . (4.1.6)
∂t
Ecuaţia a fost introdusă de către Fourier în celebrul său memoriu din 1822, “Teoria analitică a
căldurii”.
Definiţia 4.1.7 Se numeşte soluţie (clasică) a ecuaţiei (4.1.1) o funcţie u ∈ C 2 ( D ) care satisface
identic ecuaţia. Mulţimea tuturor acestor soluţii se numeşte soluţia generală a ecuaţiei (4.1.1). A
integra ecuaţia (4.1.1) înseamnă a afla soluţia ei generală.
Definiţia 4.1.8 Prin problema Cauchy a unei EDP de ordinul al doilea se înţelege problema
determinării soluţiei u = u ( x1 ,… , xn ) a acestei ecuaţii care verifică anumite condiţii iniţiale, adică
condiţii care se referă la variabila t .
De exemplu, dacă ecuaţia în raport cu t este de ordinul întâi (vezi exemplul 4.1.6), atunci se dă
valoarea funcţiei u ( x, t0 ) = u0 ( x ) la momentul iniţial t = t0 . Dacă ecuaţia în raport cu t este de
ordinul al doilea (vezi exemplul 4.1.5), atunci la momentul iniţial t = t0 se cunosc u ( x, t0 ) = u0 ( x )
∂u
şi ( x, t0 ) = u1 ( x ) .
∂t
În continuare, ne vom ocupa de ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea pentru funcţii de
două variabile:
 ∂u ∂u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u 
F  x, y , u , , , 2 , ,  =0. (4.1.7)
 ∂x ∂y ∂x ∂x∂y ∂y 2 
Observaţia 4.1.9 În unele cărţi se mai pot întâlni şi notaţiile:
∂u ∂u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
p = ,q = ,r = 2 ,s = ,t = 2
∂x ∂y ∂x ∂x∂y ∂y
numite notaţiile lui Monge.
Definiţia 4.1.10 Dacă u : D ⊆ ℝ 2 → ℝ este soluţie pe D a ecuaţiei (4.1.7), atunci suprafaţa
u = u ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D se numeşte suprafaţă integrală a ecuaţiei (4.1.7).

4.2 EDP cvasiliniare de ordinul al doilea. Forma canonică

4.2.1 EDP cvasiliniare
Definiţia 4.2.1 O EDP de ordinul al doilea, liniară în raport cu derivatele parţiale de ordinul al
doilea se numeşte ecuaţie cvasiliniară. Forma generală a acestei ecuaţiei este:
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u  ∂u ∂u 
a ( x, y ) 2 + 2b ( x, y ) + c ( x , y ) 2 + d  x, y , u , ,  = 0 , (4.2.1)
∂x ∂x∂y ∂y  ∂x ∂y 
unde coeficienţii a, b, c , precum şi funcţia necunoscută u se consideră funcţii de clasă C 2 ( D ) , iar
a, b şi c nu trebuie să fie nuli simultan, adică a 2 + b 2 + c 2 ≠ 0 pe D .
Definiţia 4.2.2 O EDP liniară în raport cu funcţia necunoscută şi toate derivatele sale parţiale se
numeşte ecuaţie liniară. Aşadar, o ecuaţie liniară are forma din relaţia (4.2.1), cu d având forma:

83
  ∂u ∂u  ∂u ∂u
d  x , y , u , ,  = α ( x , y ) + β ( x , y ) + γ ( x, y ) u + δ ( x , y ) , (4.2.2)
 ∂x ∂y  ∂x ∂y
cu α , β , γ , δ : D → ℝ funcţii continue.
Definiţia 4.2.3 Se numeşte curbă caracteristică a ecuaţiei (4.2.1) orice curbă plană de clasă
C1 ( D ) , Γ ⊂ D , de ecuaţie ϕ ( x, y ) = 0 , cu grad ϕ ( x, y ) ≠ 0 care satisface ecuaţia:
2
 ∂ϕ  ∂ϕ ∂ϕ  ∂ϕ 
2

a ( x, y )   + 2b ( x, y ) + c ( x, y )   =0. (4.2.3)
 ∂x  ∂x ∂y  ∂y 
Fie M 0 ( x0 , y0 ) un punct fixat al curbei caracteristice Γ . Din condiţia grad ϕ ( x, y ) ≠ 0 ,
∂ϕ
presupunem că ( x0 , y0 ) ≠ 0 . Conform teoremei funcţiilor implicite, în vecinătatea punctului
∂y
M 0 , curba are ecuaţia y = y ( x ) . Din relaţia ϕ ( x, y ( x ) ) = 0 , rezultă că
∂ϕ ∂ϕ
⋅1 + ⋅ y′ ( x ) = 0 ,
∂x ∂y
deci
∂ϕ ∂ϕ
=− ⋅ y′ ( x ) . (4.2.4)
∂x ∂y
Înlocuind (4.2.4) în ecuaţia (4.2.3), obţinem:
2 2
 ∂ϕ  ∂ϕ ∂ϕ  ∂ϕ 
a ( x, y )  ⋅ y ′ ( x )  − 2b ( x, y ) ⋅ y′ ( x ) + c ( x, y )   = 0,
 ∂y  ∂y ∂y  ∂y 
adică
a ( x, y ) ( y ′ ( x ) ) − 2b ( x, y ) y ′ ( x ) + c ( x, y ) = 0 .
2
(4.2.5)
Definiţia 4.2.4 Ecuaţia (4.2.5) se numeşte ecuaţia diferenţială a curbelor caracteristice ale ecuaţiei
(4.2.1).
Observaţia 4.2.5 După cum se vede, ecuaţia (4.2.5) este o ecuaţie de gradul al doilea în y ′ ( x ) .
Fie
y ′ ( x ) = λ ( x, y ) (4.2.6)
o soluţie a ecuaţiei (4.2.5) şi ϕ ( x, y ) = C soluţia generală a ecuaţiei (4.2.6).
Definiţia 4.2.6 Curbele integrale ϕ ( x, y ) = C se numesc curbe caracteristice ale ecuaţiei (4.2.1).
Rezolvând ecuaţia (4.2.5), obţinem:
b ( x, y ) ± b 2 ( x, y ) − a ( x, y ) c ( x, y )
y′ ( x ) = .
a ( x, y )
În funcţie de semnul lui ∆ = b 2 − ac , putem avea trei cazuri:
i) ∆ > 0 , deci avem două familii de curbe integrale, reale şi distincte. În acest caz,
spunem că avem o ecuaţie de tip hiperbolic.
ii) ∆ = 0 , deci avem două familii de curbe integrale, reale şi confundate. În acest caz,
spunem că avem o ecuaţie de tip parabolic.
iii) ∆ < 0 , deci avem două familii de curbe integrale, complex conjugate. În acest caz,
spunem că avem o ecuaţie de tip eliptic.

84
Să considerăm schimbarea de variabile
ξ = ξ ( x, y ) , η = η ( x, y ) , ξ ,η ∈ C 2 ( D ) , (4.2.7)
cu proprietatea
∂ξ ∂ξ
D ( ξ ,η ) ∂x ∂y
= ≠ 0 în D ,
D ( x, y ) ∂η ∂η
∂x ∂y
ceea ce asigură posibilitatea determinării lui x şi y din (4.2.7).
Deoarece u ( x, y ) = u ( ξ ( x, y ) ,η ( x, y ) ) , în baza formulelor de derivare a funcţiilor compuse, avem:
∂u ∂u ∂ξ ∂u ∂η ∂u ∂u ∂ξ ∂u ∂η
= + , = + ,
∂x ∂ξ ∂x ∂η ∂x ∂y ∂ξ ∂y ∂η ∂y
∂ 2u ∂  ∂u  ∂  ∂u ∂ξ ∂u ∂η 
=  =  + =
∂x 2 ∂x  ∂x  ∂x  ∂ξ ∂x ∂η ∂x 
 ∂ 2 u ∂ξ ∂ 2 u ∂η  ∂ξ ∂u ∂ 2ξ  ∂ 2u ∂ξ ∂ 2 u ∂η  ∂η ∂u ∂ 2η
= 2 +  + + + 2  + =
 ∂ξ ∂x ∂ξ∂η ∂x  ∂x ∂ξ ∂x  ∂η∂ξ ∂x ∂η ∂x  ∂x ∂η ∂x
2 2

∂ 2 u  ∂ξ  ∂ 2u ∂η ∂ξ ∂u ∂ 2ξ ∂ 2u  ∂η  ∂u ∂ 2η
2 2

= 2  + 2 + +   + ,
∂ξ  ∂x  ∂ξ∂η ∂x ∂x ∂ξ ∂x 2 ∂η 2  ∂x  ∂η ∂x 2
2 2
∂ 2u ∂ 2 u  ∂ξ  ∂ 2u ∂η ∂ξ ∂u ∂ 2ξ ∂ 2u  ∂η  ∂u ∂ 2η
=   + 2 + +   + ,
∂y 2 ∂ξ 2  ∂y  ∂ξ∂η ∂y ∂y ∂ξ ∂y 2 ∂η 2  ∂y  ∂η ∂y 2
∂ 2u ∂  ∂u  ∂  ∂u ∂ξ ∂u ∂η 
=  =  + =
∂x∂y ∂y  ∂x  ∂y  ∂ξ ∂x ∂η ∂x 
 ∂ 2 u ∂ξ ∂ 2u ∂η  ∂ξ ∂u ∂ 2ξ  ∂ 2 u ∂ξ ∂ 2u ∂η  ∂η ∂u ∂ 2η
= 2 +  + + + 2  + =
 ∂ξ ∂y ∂ξ∂η ∂y  ∂x ∂ξ ∂x∂y  ∂η∂ξ ∂y ∂η ∂y  ∂x ∂η ∂x∂y
∂ 2 u ∂ξ ∂ξ ∂ 2u  ∂η ∂ξ ∂ξ ∂η  ∂u ∂ 2ξ ∂ 2u ∂η ∂η ∂u ∂ 2η
= 2 +  + + + 2 + .
∂ξ ∂y ∂x ∂ξ∂η  ∂y ∂x ∂y ∂x  ∂ξ ∂x∂y ∂η ∂y ∂x ∂η ∂x∂y
Înlocuind aceste expresii în ecuaţia (4.2.1), obţinem:
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u  ∂u ∂u 
a∗ (ξ ,η ) 2 + 2b∗ ( ξ ,η ) + c∗ (ξ ,η ) 2 + d ∗  ξ ,η , u, , =0, (4.2.8)
∂ξ ∂ξ∂η ∂η  ∂ξ ∂η 
unde
2
 ∂ξ  ∂ξ ∂ξ  ∂ξ 
2

a (ξ ,η ) = a ( x, y )   + 2b ( x, y )
∗
+ c ( x, y )   ,
 ∂x  ∂x ∂y  ∂y 
∂ξ ∂η  ∂ξ ∂η ∂ξ ∂η  ∂ξ ∂η
b∗ (ξ ,η ) = a ( x, y ) + b ( x, y )  +  + c ( x, y ) , (4.2.9)
∂x ∂x  ∂x ∂y ∂y ∂x  ∂y ∂y
2
 ∂η  ∂η ∂η  ∂η 
2

c (ξ ,η ) = a ( x, y ) 
∗
 + 2b ( x, y ) + c ( x, y )   .
 ∂x  ∂x ∂y  ∂y 
Se constată că

85
 ∂ξ ∂ξ
2

∂x ∂y
( ) (
∆∗ = b∗ (ξ ,η ) − a∗ ( ξ ,η ) c∗ (ξ ,η ) = b 2 ( x, y ) − a ( x, y ) c ( x, y ) )
2
. (4.2.10)
∂η ∂η
∂x ∂y
Aşadar, în urma schimbării de variabile, expresiile ∆ ∗ şi ∆ păstrează acelaşi semn sau sunt în
acelaşi timp nule. În consecinţă, ecuaţia (4.2.1) nu-şi modifică tipul.

4.2.2 Reducerea la forma canonică

Rezolvarea diferitelor probleme care conduc la EDP de ordinul al doilea este strâns legată de
reducerea acestor ecuaţii la forme mai simple printr-o schimbare a variabilelor independente.
Aceste forme ireductibile la altele mai simple le vom numi forme canonice.

În cazul ecuaţiilor hiperbolice, ecuaţia (4.2.5) are două familii de curbe integrale, reale şi distincte.
Adică,
b ( x, y ) + ∆ b ( x, y ) − ∆
y′ ( x ) = , y′ ( x ) = ,
a ( x, y ) a ( x, y )
sau
y ′ ( x ) = µ1 ( x, y ) , y ′ ( x ) = µ 2 ( x, y ) ,
de unde, prin integrare, se obţin cele două familii de curbe caracteristice
ϕ1 ( x, y ) = C1 , ϕ2 ( x, y ) = C2 . (4.2.11)
Propoziţia 4.2.7 Ecuaţia (4.2.1) de tip hiperbolic în D , prin schimbarea de variabile
ξ = ϕ1 ( x, y ) , η = ϕ2 ( x, y ) , (4.2.12)
cu ϕ1 şi ϕ2 din (4.2.11), se reduce la forma canonică
∂ 2u  ∂u ∂u 
= Φ1  ξ ,η , u , , . (4.2.13)
∂ξ∂η  ∂ξ ∂η 

În cazul ecuaţiilor parabolice, ecuaţia (4.2.5) are două familii de curbe integrale, reale şi
confundate. Adică,
b ( x, y )
y′ ( x ) = ,
a ( x, y )
sau
y ′ ( x ) = µ ( x, y ) ,
de unde, prin integrare, se obţine familia de curbe caracteristice
ϕ ( x, y ) = C . (4.2.14)
Propoziţia 4.2.8 Ecuaţia (4.2.1) de tip parabolic în D , prin schimbarea de variabile
ξ = ϕ ( x, y ) , η = h ( x, y ) , (4.2.15)
cu ϕ dat în relaţia în (4.2.14) şi h o funcţie arbitrară (independentă de ϕ ), se reduce la forma
canonică
∂ 2u  ∂u ∂u 
= Φ 2  ξ ,η , u , , . (4.2.16)
∂η 2
 ∂ξ ∂η 

86
Observaţia 4.2.9 În general, alegem funcţia h cât mai simplă, şi anume h ( x, y ) = x sau
h ( x, y ) = y .
În cazul ecuaţiilor eliptice, ecuaţia (4.2.5) are două familii de curbe integrale complex conjugate.
Adică,
b ( x, y ) + i ∆ b ( x, y ) − i ∆
y′ ( x ) = , y′ ( x ) = ,
a ( x, y ) a ( x, y )
de unde, prin integrare se obţin cele două familii de curbe caracteristice
ϕ1 ( x, y ) = α ( x, y ) + i β ( x, y ) = C1 , ϕ2 ( x, y ) = α ( x, y ) − i β ( x, y ) = C2 . (4.2.17)
Propoziţia 4.2.10 Ecuaţia (4.2.1) de tip eliptic în D , prin schimbarea de variabile
ξ = α ( x, y ) , η = β ( x, y ) , (4.2.18)
cu α şi β din relaţia (4.2.17), se reduce la forma canonică
∂ 2 u ∂ 2u  ∂u ∂u 
+ = Φ 3  ξ ,η , u , , . (4.2.19)
∂ξ 2 ∂η 2  ∂ξ ∂η 
Exemplul 4.2.11 Să se aducă la forma canonică şi să se integreze ecuaţia:
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂u
x 2 2 − 2 xy + y2 2 + 2 y − 2ax 2 = 0 .
∂x ∂x∂y ∂y ∂y
Soluţie. Deoarece, a ( x, y ) = x 2 , b ( x, y ) = − xy , c ( x, y ) = y 2 , avem că: ∆ = 0 . Deci, avem o ecuaţie
de tip parabolic. Ecuaţia caracteristică ataşată este:
2
 dy  dy
x 2   + 2 xy + y2 = 0 ,
 dx  dx
sau
2
 dy  dy y
x + y = 0 ⇔ =− .
 dx  dx x
Obţinem familia de soluţii
xy = k .
Considerăm schimbarea de variabilă
ξ = xy,

η = x.
După cum am procedat şi mai sus, efectuăm următoarele calcule:
∂u ∂u ∂u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
=y + , 2 = y2 2 + 2 y + 2 ,
∂x ∂ξ ∂η ∂x ∂ξ ∂ξ∂η ∂η
∂u ∂u ∂ u 2
∂ u ∂ u ∂u
2 2
∂ 2u ∂ 2u
=x , 2 = x2 2 , = + xy 2 + x .
∂y ∂ξ ∂y ∂ξ ∂x∂y ∂ξ ∂ξ ∂η∂ξ
Ecuaţia devine:
∂ 2u
= 2a ,
∂η 2
care reprezintă forma canonică a ecuaţiei din enunţ. Pentru a găsi soluţia generală a ecuaţiei,
integrăm de două ori în raport cu η forma canonică şi obţinem:
∂ 2u ∂u
= 2a ⇒ = 2aη + ϕ (ξ ) ⇒ u (ξ ,η ) = aη 2 + ηϕ (ξ ) + ψ (ξ ) .
∂η 2 ∂η

87
Revenind la variabilele iniţiale, obţinem soluţia generală a ecuaţiei noastre:
u ( x, y ) = ax 2 + xϕ ( xy ) + ψ ( xy ) ,
unde ϕ şi ψ sunt funcţii arbitrare de clasă C 2 de o variabilă.

4.2.3 Ecuaţii liniare şi omogene în raport cu derivate parţiale de ordinul al

doilea, cu coeficienţi constanţi
Definiţia 4.2.12 Forma generală a unei ecuaţii liniare şi omogene în raport cu derivate parţiale de
ordinul al doilea, cu coeficienţi constanţi este
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
a 2 + 2b + c 2 = 0, (4.2.20)
∂x ∂x∂y ∂y
unde a, b, c sunt constante.
Ne propunem să reducem ecuaţia (4.2.20) la forma canonică şi să determinăm soluţia ei generală.
Ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei (4.2.20) este
a ( y ′ ( x ) ) − 2by′ ( x ) + c = 0 .
2
(4.2.21)
Rădăcinile µ1 şi µ2 ale ecuaţiei (4.2.21) sunt constante:
y ′ ( x ) = µ1 , y ′ ( x ) = µ2 ,
sau, echivalent
dy dy
= µ1 , = µ2 ,
dx dx
relaţii care se mai scriu
dy − µ1dx = 0 , dy − µ 2 dx = 0 .
Prin integrare, obţinem
y − µ1 x = C1 , y − µ2 x = C2 . (4.2.22)

Cazul I. În cazul ecuaţiilor de tip hiperbolic, ∆ = b 2 − ac > 0 , rădăcinile µ1 şi µ 2 sunt reale şi

distincte. Cu schimbarea de variabile
ξ = y − µ1 x , η = y − µ2 x , (4.2.23)
obţinem
∂ 2u 2 ∂ u
2
∂ 2u 2 ∂ u
2
= µ + 2 µ µ + µ ,
∂x 2 ∂ξ 2 ∂ξ∂η ∂η 2
1 1 2 2

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
= − µ1 − ( µ + µ ) − µ ,
∂x∂y ∂ξ 2 ∂ξ∂η ∂η 2
1 2 2

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
= + 2 + .
∂y 2 ∂ξ 2 ∂ξ∂η ∂η 2
Înlocuind aceste expresii în relaţia (4.2.20), avem
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
a µ12 2 + 2a µ1µ 2 + a µ 22 − 2b µ −
∂ξ ∂ξ∂η ∂η 2 ∂ξ 2
1

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
−2b ( µ1 + µ 2 ) − 2bµ 2 + c + 2 c + c =0,
∂ξ∂η ∂η 2 ∂ξ 2 ∂ξ∂η ∂η 2
sau

88
 ( aµ ) ∂∂ξu + ( 2aµ µ ∂ 2u
(∂ 2u
)
2
2
− 2bµ1 + c − 2bµ1 − 2bµ 2 + 2c )
+ a µ 2
− 2b µ + c =0.
∂ξ∂η ∂η 2
1 2 1 2 2 2

Acum, ţinând cont că µ1 şi µ 2 sunt rădăcinile ecuaţiei (4.2.21), avem

∂ 2u
2 ( a µ1 µ 2 − b ( µ1 + µ 2 ) + c ) =0,
∂ξ∂η
2b c
iar din relaţiile lui Viète, µ1 + µ2 = , µ1µ 2 = , obţinem
a a
ac − b 2 ∂ 2u
4 =0,
a ∂ξ∂η
de unde obţinem forma canonică
∂ 2u
=0. (4.2.24)
∂ξ∂η
∂  ∂u 
Ecuaţia (4.2.24) se integrează imediat. Într-adevăr, scrisă sub forma   = 0 , se obţine
∂ξ  ∂η 
∂u
= ϕ (η ) . Integrând această ultimă ecuaţie, obţinem u = ∫ ϕ (η ) dη + f (ξ ) , adică
∂η
u = f ( ξ ) + g (η ) , cu f şi g funcţii arbitrare. Revenind la vechile variabile, soluţia generală a
ecuaţiei (4.2.20) este
u ( x, y ) = f ( y − µ1 x ) + g ( y + µ1 x ) . (4.2.25)

Cazul II. În cazul ecuaţiilor de tip parabolic, ∆ = b 2 − ac = 0 , rădăcinile µ1 şi µ2 sunt reale şi

b dy b
confundate, deci µ1 = µ2 = , a ≠ 0 . Ecuaţia (4.2.21) se reduce la = , cu integrala generală
a dx a
ay − bx = C . (4.2.26)
Cu schimbarea de variabile
ξ = ay − bx , η = x , (4.2.27)
obţinem
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
= b 2 2 − 2b + 2,
∂x 2
∂ξ ∂ξ∂η ∂η
∂u2
∂u2
∂ 2u
= − ab 2 + a ,
∂x∂y ∂ξ ∂ξ∂η
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a .
∂y 2 ∂ξ 2
Înlocuind aceste expresii în relaţia (4.2.20), avem
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
ab 2 2 − 2ab + a 2 − 2ab 2 2 + 2ab + a 2c 2 = 0 ,
∂ξ ∂ξ∂η ∂η ∂ξ ∂ξ∂η ∂ξ
sau
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
(
ab 2 − 2ab 2 + a 2 c )
∂ξ 2
+ a
∂η 2
= 0 ⇔ a b 2
− ac ( ∂ξ 2
)
+ a
∂η 2
=0,

adică,

89
 ∂ 2u
a = 0,
∂η 2
de unde obţinem forma canonică
∂ 2u
= 0. (4.2.28)
∂η 2
Pentru integrarea ecuaţiei (4.2.28) observăm că putem scrie
∂  ∂u 
  = 0,
∂η  ∂η 
deci
∂u
= f (ξ )
∂η
şi integrând încă o dată, obţinem
u = η f (ξ ) + g (ξ ) .
Revenind la variabilele iniţiale, soluţia generală a ecuaţiei (4.2.20) este
u ( x, y ) = xf ( ay − bx ) + g ( ay − bx ) . (4.2.29)

Cazul III. În cazul ecuaţiilor de tip eliptic, ∆ = b 2 − ac < 0 , rădăcinile µ1 şi µ 2 sunt complex
conjugate, adică
b ac − b 2
µ1,2 = ±i .
a a
Deci,
dy b ac − b 2
= +i ,
dx a a
sau, echivalent
(
ady = b + i ac − b 2 dx , )
cu integrala generală
( )
ay − b + i ac − b 2 x = C sau bx − ay + i ac − b 2 x = C . (4.2.30)
Cu schimbarea de variabile
ξ = bx − ay , η = ac − b 2 x , (4.2.31)
ecuaţia (4.2.20) se reduce la forma canonică
∂ 2u ∂ 2u
+ = 0, (4.2.32)
∂ξ 2 ∂η 2
adică funcţia u este o funcţie armonică arbitrară de ξ şi η . Soluţia generală a ecuaţiei (4.2.20) este

( )
u ( x, y ) = Φ bx − ay, ac − b 2 x , (4.2.33)
unde Φ este o funcţie armonică arbitrară.
Exemplul 4.2.13 Să se determine soluţia ecuaţiei:
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
2 2 −7 +3 2 =0,
∂x ∂x∂y ∂y
care verifică următoarele condiţii

90
 u ( 0, y ) = 9 y 3 ,

 ∂u
 ( 0, y ) = y .
2

 ∂x
7 25
Soluţie. În acest caz, avem că: a = 2 , b = − şi c = 3 , deci, ∆ = > 0 . Aşadar, avem o ecuaţie de
2 4
tip hiperbolic. Ecuaţia caracteristică ataşată ecuaţiei noastre este:
2
 dy  dy
2  − 7 + 3 = 0 ,
 dx  dx
cu soluţiile
dy 1 dy
= − şi = −3 .
dx 2 dx
Obţinem familiile de soluţii
2 y + x = C1 şi y + 3 x = C2 .
Considerăm schimbarea de variabilă
ξ = 2 y + x,

η = y + 3x .
Fiind o ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul al doilea, omogenă, cu coeficienţi constanţi, forma sa
canonică este:
∂ 2u
= 0,
∂ξ∂η
iar aceasta din urmă are soluţia generală
u (ξ ,η ) = ϕ (ξ ) + ψ (η ) .
Rezultă că ecuaţia noastră are soluţia generală
u ( x, y ) = ϕ ( 2 y + x ) + ψ ( y + 3 x ) .
Din condiţia u ( 0, y ) = 9 y 3 , obţinem:
ϕ ( 2 y ) +ψ ( y ) = 9 y3 .
Pe de altă parte,
∂u
( x, y ) = ϕ ′ ( 2 y + x ) + 3ψ ′ ( y + 3x ) ,
∂x
deci
∂u
( 0, y ) = ϕ ′ ( 2 y ) + 3ψ ′ ( y ) .
∂x
Din cea de-a doua condiţie, obţinem:
ϕ ′ ( 2 y ) + 3ψ ′ ( y ) = y 2 .
Rezolvând sistemul
ϕ ( 2 y ) + ψ ( y ) = 9 y 3 ,

ϕ ′ ( 2 y ) + 3ψ ′ ( y ) = y ,
2

obţinem
ϕ ′ ( 2 y ) = 16 y ,
2


ψ ′ ( y ) = −5 y ,
2

91
de unde rezultă că
 4 3
ϕ ( y ) = 3 y + C1 ,

ψ ( y ) = − 5 y 3 + C .
 3
2

Aşadar,
4 5
u ( x, y ) =
( 2 y + x ) − ( y + 3x ) + C .
3 3

3 3
Deoarece u ( 0, y ) = 9 y 3 , deducem că C = 0 , deci soluţia generală a ecuaţiei este:
4 5
u ( x, y ) = ( 2 y + x ) − ( y + 3x ) .
3 3

3 3

4.3 Coarda finită. Metoda separării variabilelor (D. Bernoulli şi

J.Fourier)
Problema matematică la care conduce studiul vibraţiilor libere ale unei coarde finite, de lungime l ,
cu capetele fixe, se poate formula în următorul mod.
Să se determine funcţia u ( x, t ) , u ∈ C 2 ( D ) , D = [ 0, l ] × [ 0, ∞ ) care să verifice ecuaţia cu derivate
parţiale:
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a , x ∈ [ 0, l ] , t ≥ 0 (ecuaţia coardei) (4.3.1)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile iniţiale
∂u
u ( x,0 ) = f ( x ) , ( x,0 ) = g ( x ) , ∀ x ∈ [ 0, l ] (4.3.2)
∂t
şi condiţiile la limită
u ( 0, t ) = u ( l , t ) = 0 , ∀ t ≥ 0 . (4.3.3)

u Aşadar, avem o coardă de lungime l care în poziţia de

echilibru este situată pe axa Ox , având un capăt în origine
şi celălalt capăt în A ( l ) . Asupra coardei nu acţionează
forţe exterioare. Coarda, în acest caz, execută vibraţii
libere descrise de ecuaţia (4.3.1). Condiţiile iniţiale (4.3.2)
indică starea în care se află coarda la momentul iniţial de
u timp, precum şi viteza fiecărui punct al coardei la acelaşi
moment. Conform condiţiilor la limită (4.3.3) capetele
coardei sunt fixe. Funcţiile f şi g sunt date şi presupuse
O A(l ) x
nenule şi de clasă C 1 pe [ 0,l ] . Pentru compatibilitatea
condiţiilor (4.3.2) şi (4.3.3) trebuie să avem: f ( 0 ) = f ( l ) = 0 şi g ( 0 ) = g ( l ) = 0 . Pentru rezolvarea
problemei enunţate mai sus, vom folosi metoda separării variabilelor a lui Fourier. Această
metodă constă în a căuta pentru ecuaţia (4.3.1) soluţii de forma:
u ( x, t ) = X ( x ) T ( t ) , (4.3.4)
care verifică condiţiile (4.3.2) şi (4.3.3). Din (4.3.3) avem că:
X ( 0 ) T ( t ) = 0 şi X ( l ) T ( t ) = 0 , ∀ t > 0 .

92
Deci, X ( 0 ) = X ( l ) = 0 , deoarece, dacă T ( t ) = 0 , ∀ t > 0 , ar rezulta că u ( x, t ) = 0 ceea ce ar
contravine condiţiilor (4.3.3). Derivăm funcţia u din (4.3.4) şi introducem în (4.3.1):
X ( x ) T ′′ ( t ) = a 2 X ′′ ( x ) T ( t ) , x ∈ [ 0, l ] , t ≥ 0 ,
sau
X ′′ ( x ) 1 T ′′ ( t )
= , x ∈ [ 0, l ] , t ≥ 0 .
X ( x) a2 T (t )
Ultima relaţie ne spune că o funcţie de t coincide cu o funcţie de x , acest lucru fiind posibil numai
dacă ambele sunt egale cu o aceeaşi constantă reală, pe care o vom nota cu λ . Aşadar,
X ′′ ( x ) 1 T ′′ ( t )
= =λ,
X ( x ) a2 T (t )
de unde obţinem două ecuaţii diferenţiale:
X ′′ ( x ) − λX ( x ) = 0 , (4.3.5)
T ′′ ( t ) − λa 2T ( t ) = 0 . (4.3.6)
Pentru început, determinăm soluţia ecuaţiei (4.3.5) cu condiţiile X ( 0 ) = X ( l ) = 0 . Astfel, ecuaţia
caracteristică a ecuaţiei diferenţiale liniare (4.3.5) este
r2 − λ = 0 ⇔ r2 = λ . (4.3.7)
Dacă λ > 0 , ecuaţia (4.3.7) are rădăcinile r1 = λ şi r2 = − λ , deci soluţia generală a ecuaţiei
(4.3.5) este:
X ( x ) = C1e x λ
+ C2 e − x λ .
Din X ( 0 ) = 0 , avem: C1 + C2 = 0 , iar din X ( l ) = 0 , avem: C1el λ
+ C2 e − l λ
= 0 . Din aceste relaţii
rezultă că C1 = C2 = 0 şi, deci, X ( x ) = 0 , adică u ( x, t ) = 0 , soluţie care nu corespunde problemei.
Dacă λ = 0 , soluţia generală a ecuaţiei (4.3.5) este:
X ( x ) = C1 x + C2 .
Din condiţia X ( 0 ) = 0 , avem C2 = 0 , iar din X ( l ) = 0 , avem C1l + C2 = 0 , adică C1 = 0 . Aşadar,
vom avea tot soluţia banală.
Dacă λ < 0 , atunci rădăcinile ecuaţiei caracteristice (4.3.7) sunt r1,2 = ±i −λ , şi, deci, soluţia
generală a ecuaţiei (4.3.5) este:
X ( x ) = C1 cos −λ x + C2 sin −λ x . (4.3.8)
Din X ( 0 ) = 0 , avem C1 = 0 , iar din X ( l ) = 0 , avem C2 sin −λl = 0 . Pentru a nu obţine din nou
 nπ 
2

soluţia banală, vom lua C2 ≠ 0 şi sin −λl = 0 , adică −λl = nπ , n ∈ ℕ∗ . Deci, −λ =   . În

 l 
final, rezultă că ecuaţia (4.3.5) are o infinitate de soluţii:
nπ
X n ( x ) = Cn sin x , n ∈ ℕ∗ . (4.3.9)
l
 nπ 
2

Înlocuind −λ =   în (4.3.6), obţinem:

 l 
 nπ 
2

T ′′ ( t ) +   a 2T ( t ) = 0 ,
 l 

93
cu ecuaţia caracteristică
 nπ  anπ
2

r 2 +   a 2 = 0 ⇔ r1,2 = ± i
 l l
şi, deci, are soluţia generală:
anπ anπ
Tn ( t ) = Dn cos t + En sin t , n ∈ ℕ∗ ,
l l
unde Dn şi En sunt constante arbitrare.
Dacă notăm An = Cn ⋅ Dn şi Bn = Cn ⋅ En , obţinem soluţia ecuaţiei (4.3.1) cu condiţiile la limită
(4.3.3):
 anπ anπ  nπ
un ( x, t ) = X n ( x ) Tn ( t ) =  An cos t + Bn sin t  sin x , n ∈ ℕ∗ .
 l l  l
∞
Aplicăm principiul suprapunerii efectelor care afirmă că, dacă seria ∑ u ( x, t )
n =1
n este convergentă,
∞
atunci suma sa, u ( x, t ) = ∑ un ( x, t ) , este, de asemenea, soluţie pentru problema noastră. Vom
n =1

presupune, în plus, că această serie este şi derivabilă termen cu termen de două ori în raport cu x şi
respectiv cu t . Aşadar,
∞
 anπ anπ  nπ
u ( x, t ) = ∑  An cos t + Bn sin t  sin x (4.3.10)
n =1  l l  l
verifică ecuaţia (4.3.1) şi condiţiile la limită (4.3.3).
Vom determina constantele An şi Bn din condiţiile iniţiale (4.3.2). Astfel,
∞
anπ
f ( x ) = u ( x, 0 ) = ∑ An sin x
n =1 l
şi
∂u aπ ∞ anπ anπ nπ
( x, t ) = ∑ n  − An sin t + Bn cos t  sin x ,
∂t l n =1  l l  l
deci
∂u aπ ∞ nπ
g ( x) = ( x,0 ) = ∑ nBn sin x .
∂t l n =1 l
Vom presupune că funcţiile f şi g îndeplinesc condiţiile lui Dirichlet, deci pot fi dezvoltate în
serie Fourier de sinusuri pe intervalul ( 0,l ) . Prelungind prin imparitate funcţiile f şi g pe
2π π
intervalul ( −l ,0 ) , perioada prelungirilor este T = 2l , pulsaţia ω = = , iar coeficienţii au
T l
valorile cunoscute:
nπ
T 2 l
4 2
An = ∫ f ( x ) sin nωxdx = ∫ f ( x ) sin xdx , (4.3.11)
T 0 l 0 l
nπ
T 2 l
4 l 2
Bn = ∫ g ( x ) sin nωxdx = ∫ g ( x ) sin xdx . (4.3.12)
T 0 anπ anπ 0 l
Prin urmare, soluţia problemei (4.3.1) cu condiţiile (4.3.2) şi (4.3.3) este funcţia u ( x, t ) definită în
(4.3.10), unde coeficienţii An şi Bn sunt daţi de formulele (4.3.11) şi (4.3.12).

94
 ∂ 2u 2 ∂ u
2
Exemplul 4.3.1 Să se integreze ecuaţia coardei = a , cu condiţiile:
∂t 2 ∂x 2
 2h l
 x, 0 ≤ x ≤ ,
∂u
u ( 0, t ) = u ( l , t ) = 0 , ( x,0 ) = 0 şi u ( x,0 ) =  l 2
∂t  2h ( l − x ) , l ≤ x ≤ l .
 l 2

Soluţie. Soluţia ecuaţiei date este

∞
 anπ anπ  nπ
u ( x, t ) = ∑  An cos t + Bn sin t  sin x,
n =1  l l  l
unde
nπ nπ
l l
2 2
f ( x ) sin g ( x ) sin
l ∫0 anπ ∫0
An = xdx şi Bn = xdx .
l l
∂u
În cazul nostru, f ( x ) = u ( x,0 ) şi g ( x ) = ( x,0 ) .
∂t
Observăm că Bn = 0 şi
l 
nπ nπ
l
4h  2 
An = 2  ∫ x sin xdx + ∫ ( l − x ) sin xdx  .
l 0 l l l 
 2 
Integrând prin părţi, obţinem:
8h ( −1)
n

A2 n +1 = 2 .
π ( 2n + 1) 2
Aşadar, soluţia ecuaţiei este:
( −1) cos a ( 2n + 1) π t ⋅ sin ( 2n + 1) π x
n
∞
8h
u ( x, t ) = 2 ∑
.
π n =1 ( 2n + 1) 2 l l

4.4 Ecuaţia propagării căldurii

Problema matematică la care conduce studiul propagării căldurii în bara omogenă, izotropă şi
nemărginită se poate formula în felul următor.
Să se determine soluţia u : ℝ × [ 0, ∞ ) → ℝ a ecuaţiei
∂u ∂ 2u
= a2 2 (4.4.1)
∂t ∂x
care satisface condiţia iniţială
u ( x,0 ) = f ( x ) , f ∈ C ( ℝ ) , (4.4.2)
k
cu a 2 = , unde k este coeficientul de conductibilitate termică, c este căldura specifică, iar ρ
cρ
este densitatea.
Observaţia 4.4.1 u ( x, t ) reprezintă temperatura într-un punct x la momentul t .

95
Aplicăm metoda separării variabilelor căutând soluţii ale ecuaţiei (4.4.1) de forma:
u ( x, t ) = X ( x ) T ( t ) . (4.4.3)
Derivând şi înlocuind în (4.4.1), obţinem:
X ( x ) T ′ ( t ) = a 2 X ′′ ( x ) T ( t ) .
Eliminăm soluţia banală şi împărţim relaţia la X ( x ) T ( t ) şi obţinem:
X ′′ ( x ) 1 T ′(t )
= = µ , µ – constantă reală.
X ( x) a2 T (t )
Cele două rapoarte egale se reduc la o constantă µ deoarece x şi t sunt variabile independente.
Obţinem ecuaţiile diferenţiale:
X ′′ ( x ) − µ X ( x ) = 0 , (4.4.4)
T ′ ( t ) − µ a 2T ( t ) = 0 . (4.4.5)
Ecuaţia (4.4.5) fiind o ecuaţie diferenţială liniară de ordinul întâi, soluţia ei generală este:
T ( t ) = Ce ∫
µ a 2 dt
, C – constantă.
Putem avea 3 cazuri.
Dacă µ > 0 , atunci T ( t ) → ∞ , când t → ∞ , deci aceeaşi proprietate ar avea-o şi u ( x, t ) , fapt
inacceptabil din punct de vedere fizic.
Dacă µ = 0 , atunci T ( t ) = C , adică temperatura în fiecare punct al barei nu depinde de timp, fapt
de asemenea inacceptabil.
Aşadar µ < 0 şi notăm µ = −λ 2 , λ > 0 . Soluţiile generale ale ecuaţiilor (4.4.4) şi (4.4.5) sunt:
X ( x ) = C1 cos λ x + C2 sin λ x ,
T ( t ) = Ce − λ a t , C , C1 , C2 – constante.
2 2

Deci, soluţiile (4.4.3) ale ecuaţiei (4.4.1) sunt:

u ( x, t; λ ) = X ( x ) T ( t ) = ( A ( λ ) cos λ x + B ( λ ) sin λ x ) e − λ a t ,
2 2
(4.4.6)
unde A ( λ ) = C ⋅ C1 şi B ( λ ) = C ⋅ C2 .
Deoarece condiţiile la limită lipsesc, toate valorile λ > 0 sunt acceptabile.
Vom încerca să determinăm soluţia problemei sub forma:
∞
u ( x, t ) = ∫ u ( x, t ; λ ) d λ (4.4.7)
0
care înlocuieşte seria de funcţii din cazul coardei. Condiţia iniţială (4.4.2) ne dă:
∞

∫ u ( x,0; λ ) d λ = f ( x ) ,
0
sau, ţinând cont de (4.4.6),
∞

∫ ( A ( λ ) cos λ x + B ( λ ) sin λ x ) d λ = f ( x ) .
0
(4.4.8)

Vom determina A ( λ ) şi B ( λ ) din (4.4.8) în ipoteza că funcţia f ( x ) poate fi reprezentată prin

integrala Fourier:
∞ ∞
1
f ( x ) = ∫ d λ ∫ f (τ ) cos λ ( x − τ ) dτ ,
π 0 −∞

96
relaţie care se mai scrie:
∞ ∞
1
f ( x ) = ∫ d λ ∫ f (τ )( cos λ x cos λτ + sin λ x sin λτ ) dτ =
π 0 −∞
∞
∞ ∞
1  
∫ =
 cos λ x ∫ f (τ ) cos λτ dτ + sin λ x ∫ f (τ ) sin λτ dτ d λ .
π 0 −∞ −∞ 
Comparând cu (4.4.8), observăm că:
∞ ∞
1 1
A ( λ ) = ∫ f (τ ) cos λτ dτ , B ( λ ) = ∫ f (τ ) sin λτ dτ . (4.4.9)
π −∞
π −∞
Introducând relaţiile din (4.4.9) în (4.4.6), obţinem:
∞
1
u ( x, t ; λ ) = ∫ f (τ ) e − λ a t cos λ ( x − τ ) dτ .
2 2
(4.4.10)
π −∞
Deci, soluţia (4.4.7) a ecuaţia (4.4.1) devine:
∞ ∞ ∞ ∞
1 1
u ( x, t ) = ∫ d λ ∫ f (τ ) e − λ a t cos λ ( x − τ ) dτ = ∫ f (τ ) dτ ∫ e− λ cos λ ( x − τ ) d λ .
2 2 2 2
a t

π 0 −∞
π −∞ 0
∞
1 π − 4b a
2

− ax
∫ e cos bxdx =
2
Folosind integrala Poisson: e , soluţia ecuaţiei (4.4.1) cu condiţia iniţială
0
2 a
(4.4.2) este:
∞ ( x −τ )2
1 −
u ( x, t ) = ∫ f (τ ) e 4 a2t
dτ .
2a π t −∞

4.5 Problema lui Dirichlet pentru cerc

Fie D = {( x, y ) ∈ ℝ 2
x2 + y 2 < r 2 } şi γ = {( x, y ) ∈ ℝ 2
x2 + y2 = r 2 } frontiera domeniului D .
Aşadar, D = D ∪ γ reprezintă discul cu centrul în origine şi de rază r . Problema lui Dirichlet
pentru ecuaţia lui Laplace constă în a determina funcţia de clasă C 2 u : D → ℝ care satisface
ecuaţia
∂ 2u ∂ 2u
∆u = 2 + 2 = 0 , ∀ ( x, y ) ∈ D (4.5.1)
∂x ∂y
cu condiţia la frontieră
uγ = f , (4.5.2)
unde f este o funcţie dată, continuă pe γ .
Vom folosi metoda separării variabilelor pentru a găsi soluţia acestei probleme. Din cauza simetriei
centrale faţă de origine a problemei, vom trece la coordonatele polare.
Fie ρ şi θ coordonatele polare ale punctului ( x, y ) . Deci,
 x = r cos θ
 cu ρ ∈ [ 0, r ) , θ ∈ [ 0, 2π ) . (4.5.3)
 y = y sin θ ,
Deci,
y
ρ = x 2 + y 2 şi θ = arctg + kπ , k = 0,1, 2 . (4.5.4)
x

97
Observăm că
∂ρ x x ∂ρ y y
= = , = = ,
∂x x +y
2 2 ρ ∂y x +y
2 2 ρ
∂θ −y − y ∂θ x x
= 2 = 2, = 2 = 2 .
∂x x + y 2
ρ ∂y x + y 2
ρ
Folosind formula de derivare a funcţiilor compuse, obţinem:
∂u ∂u ∂ρ ∂u ∂θ x ∂u y ∂u ∂u ∂u ∂ρ ∂u ∂θ y ∂u x ∂u
= + = − 2 , = + = + 2 ,
∂x ∂ρ ∂x ∂θ ∂x ρ ∂ρ ρ ∂θ ∂y ∂ρ ∂y ∂θ ∂y ρ ∂ρ ρ ∂θ
∂ρ
ρ−x
∂  ∂u  ∂  x ∂u y ∂u  ∂x ∂u + x  ∂ u ∂ρ + ∂ u ∂θ  +
2 2

 =  − 2 =  
∂x  ∂x  ∂x  ρ ∂ρ ρ ∂θ  ρ 2 ∂ρ ρ  ∂ρ 2 ∂x ∂ρ∂θ ∂x 
∂ρ
2 yρ
∂x ∂u − y  ∂ u
2
∂ρ ∂ 2u ∂θ  ρ 2 − x 2 ∂u x 2 ∂ 2 u
+  + = + −
ρ 4 ∂θ ρ 2  ∂θ∂ρ ∂x ∂θ 2 ∂x  ρ 3 ∂ρ ρ 2 ∂ρ 2
xy ∂ 2u 2 xy ∂u xy ∂ 2u y 2 ∂ 2u
− 3 + − + 4 ,
ρ ∂θ∂ρ ρ 4 ∂θ ρ 3 ∂θ∂ρ ρ ∂θ 2
∂ρ
ρ−y
∂  ∂u  ∂  y ∂u x ∂u  ∂y ∂u y  ∂ 2u ∂ρ ∂ 2u ∂θ 
 =  + 2 = +  2 + −
∂y  ∂y  ∂y  ρ ∂ρ ρ ∂θ  ρ 2
∂ρ ρ  ∂ρ ∂y ∂ρ∂θ ∂y 
∂ρ
2 xρ
∂y ∂u x  ∂ 2u ∂ρ ∂ 2 u ∂θ  ρ 2 − y 2 ∂u y 2 ∂ 2u
− +  + = + +
ρ 4 ∂θ ρ 2  ∂θ∂ρ ∂y ∂θ 2 ∂y  ρ 3 ∂ρ ρ 2 ∂ρ 2
xy ∂ 2 u 2 xy ∂u xy ∂ 2u x 2 ∂ 2u
+ − + + .
ρ 3 ∂θ∂ρ ρ 4 ∂θ ρ 3 ∂θ∂ρ ρ 4 ∂θ 2
Înlocuind aceste expresii în ecuaţia (4.5.1), obţinem:
x 2 + y 2 ∂ 2u x 2 + y 2 ∂ 2 u  −2 xy −2 xy  ∂ 2u
+ + + 3  +
ρ 2 ∂ρ 2 ρ 4 ∂θ 2  ρ 3 ρ  ∂θ∂ρ
 ρ 2 − x 2 ρ 2 − y 2  ∂u  2 xy 2 xy  ∂u
+ +  − − 4  =0
 ρ
3
ρ 3  ∂ρ  ρ 4 ρ  ∂θ
sau
x 2 + y 2 ∂ 2u x 2 + y 2 ∂ 2u 2 ρ − x + y ∂u
+ +
2 2 2
( =0
)
ρ 2 ∂ρ 2 ρ 4 ∂θ 2 ρ3 ∂ρ
sau
∂ 2u 1 ∂ 2 u 1 ∂u
+ + =0
∂ρ 2 ρ 2 ∂θ 2 ρ ∂ρ
sau, după înmulţirea cu ρ 2 ,
∂ 2u ∂u ∂ 2u
ρ2 +ρ + =0. (4.5.5)
∂ρ 2
∂ρ ∂θ 2

98
Astfel, problema (4.5.1) – (4.5.2) se reformulează după cum urmează: să se determine funcţia
u ( ρ ,θ ) , u : [ 0, r ) × [ 0, 2π ) → ℝ care satisface ecuaţia (4.5.5) şi condiţia pe frontieră
u ( ρ ,θ ) ρ = r = f (θ ) , (4.5.6)
soluţia fiind evident periodică, cu perioada 2π în raport cu variabila θ .
Conform metodei separării variabilelor, căutăm soluţiile ecuaţiei (4.5.5) de forma
u ( ρ ,θ ) = R ( ρ ) T (θ ) , (4.5.7)
2
unde funcţiile R şi T sunt de clasă C . În plus, funcţia T este presupusă periodică de perioadă
2π . Punând condiţia ca funcţia u din (4.5.7) să verifice ecuaţia (4.5.5), obţinem:
ρ 2 R′′ ( ρ ) T (θ ) + ρ R′ ( ρ ) T (θ ) = − R ( ρ ) T ′′ (θ )
sau
ρ 2 R′′ ( ρ ) + ρ R′ ( ρ ) T ′′ (θ )
=− =k, (4.5.8)
R(ρ ) T (θ )
unde k este o constantă.
Din (4.5.8) rezultă următoarele ecuaţii diferenţiale:
T ′′ (θ ) + kT (θ ) = 0 , (4.5.9)
ρ R′′ ( ρ ) + ρ R′ ( ρ ) − kR ( ρ ) = 0 .
2
(4.5.10)
Ecuaţia (4.5.9) este o ecuaţie diferenţială liniară, omogenă cu coeficienţi constanţi. Ecuaţia sa
caracteristică este:
λ 2 + k = 0 ⇒ λ1,2 = ± − k .
Caz I. k < 0 ⇒ T (θ ) = C1eθ −k
+ C2 e −θ −k
. Această funcţie este periodică numai pentru
C1 = C2 = 0 , adică doar dacă T ≡ 0 , ceea ce ar însemna că şi u este nulă.
Caz II. k = 0 ⇒ T ′′ (θ ) = 0 , adică T (θ ) = C1θ + C2 . Căutăm acum C1 şi C2 astfel încât T (θ ) să
fie periodică de perioadă 2π :
T (θ + 2π ) = T (θ ) ⇒ C1θ + 2C1π + C2 = C1θ + C2 ⇒ C1 = 0 .
Deci, T (θ ) = C2 , C2 - constantă, o soluţie banală inacceptabilă.
Caz III. k > 0 ⇒ T (θ ) = C1 cos θ k + C2 sin θ k . Dar, T (θ ) = T (θ + 2π ) , deci
C1 cos θ k + C2 sin θ k = C1 cos (θ + 2π ) k + C2 sin (θ + 2π ) k ,
sau
( ) (
C1 cos θ k − cos (θ + 2π ) k + C2 sin θ k − sin (θ + 2π ) k = 0 , )
de unde,
(θ + 2π ) k − θ k = 2nπ sau 2π k = 2nπ sau k = n 2 .
Deci,
kn = n 2 , n ∈ ℕ . (4.5.11)
Aşadar, soluţia generală a ecuaţiei (4.5.9) este:
Tn (θ ) = Cn cos nθ + Dn sin nθ , n ∈ ℕ . (4.5.12)
Înlocuind (4.5.11) în ecuaţia (4.5.10), obţinem:
ρ 2 R′′ ( ρ ) + ρ R′ ( ρ ) − n 2 R ( ρ ) = 0 , (4.5.13)

99
care este o ecuaţie de tip Euler. Pentru integrarea acestei ecuaţii vom folosi schimbarea de variabilă
dt 1 1
ρ = et . De aici, t = ln ρ , d ρ = et dt , = t = . Aşadar,
dρ e ρ
dR dR dt dR
R′ ( ρ ) = = = e−t ,
d ρ dt d ρ dt
d 2R d  dR  d  − t dR  dt  − t dR −t d R  − t
2
−2 t  d R
2
dR 
R′′ ( ρ ) = =   =  e  =  − e + e 2 
e = e  2 − .
dρ 2
dρ  dρ  dρ  dt  d ρ  dt dt   dt dt 
Înlocuind în ecuaţia (4.5.13), obţinem:
 d 2 R dR  − t dR
ρ 2 e −2t  2 −  + ρe − n2 R ( t ) = 0
 dt dt  dt
sau
d 2R
− n2 R (t ) = 0 . (4.5.14)
dt 2
Ecuaţia diferenţială (4.5.14) este o ecuaţie liniară omogenă cu coeficienţi constanţi având ecuaţia
caracteristică r 2 − n 2 = 0 cu rădăcinile r1,2 = ± n , deci soluţia generală a ecuaţiei (4.5.14) este:
Rn ( t ) = En ent + Fn e − nt ,
sau, revenind la notaţia în ρ :
Rn ( ρ ) = En ρ n + Fn ρ − n , (4.5.15)
unde, En şi Fn sunt constante oarecare.
Dacă Fn ≠ 0 , rezultă că Rn ( ρ ) → ±∞ , când ρ → 0 , deci funcţia un ( ρ ,θ ) ar tinde la infinit spre
centrul cercului, ceea ce ar contrazice faptul că funcţia un ( ρ ,θ ) = Rn ( ρ ) Tn (θ ) este continuă. În
consecinţă, Fn = 0 , deci soluţia ecuaţiei (4.5.14) este:
Rn ( ρ ) = En ρ n . (4.5.16)
Aşadar, din (4.5.12) şi (4.5.16), obţinem:
un ( ρ ,θ ) = En ρ n ( Cn cos nθ + Dn sin nθ ) ,
şi, notând An = En Cn şi Bn = En Dn , avem:
un ( ρ ,θ ) = ρ n ( An cos nθ + Bn sin nθ ) . (4.5.17)
∞
Conform principiului suprapunerii forţelor, în ipoteza convergenţei, seria ∑ u ( ρ ,θ )
n=0
n va fi soluţia

problemei Dirichlet. Vom presupune că această serie este convergentă şi este derivabilă termen cu
termen de două ori în raport cu ρ şi respectiv cu θ . Fie, deci:
∞ ∞
u ( ρ ,θ ) = ∑ ρ n ( An cos nθ + Bn sin nθ ) = A0 + ∑ ( An cos nθ + Bn sin nθ ) ρ n . (4.5.18)
n=0 n =1
Este uşor de verificat că această funcţie satisface ecuaţia (4.5.5). Condiţia la frontieră (4.5.6) va fi
satisfăcută dacă şi numai dacă:
∞
A0 + ∑ ( An cos nθ + Bn sin nθ ) r n = f (θ ) . (4.5.19)
n =1

În relaţia (4.5.19) avem dezvoltarea în serie Fourier trigonometrică a funcţiei periodice f , de

perioadă 2π . Coeficienţii acestei dezvoltări se obţin astfel:

100
 2π
1
A0 =
2π ∫ f ( t ) dt ,
0
(4.5.20)
2π 2π
1 1 1
r n An = ∫ f ( t ) cos ntdt , deci An = ∫ f ( t ) cos ntdt , (4.5.21)
π 0
π rn 0
2π 2π
1 1 1
π 0
r n Bn = ∫ f ( t ) sin ntdt , deci
π r n ∫0
f ( t ) sin ntdt . Bn =
(4.5.22)

Prin urmare, soluţia problemei (4.5.5) – (4.5.6) este dată de (4.5.18), unde coeficienţii An , n ∈ ℕ ,
Bn , n ∈ ℕ∗ sunt daţi de relaţiile (4.5.20) – (4.5.22).
În cele ce urmează vom scrie soluţia (4.5.18) sub o altă formă, utilizată frecvent în aplicaţii.
Înlocuim expresiile coeficienţi în (4.5.18) şi obţinem:
2π ∞  2π 2π
1 1 1 1 1 
u ( ρ ,θ ) = ∫ f ( t ) dt + ∑  n ∫
f ( t ) cos nt cos nθ dt + n ∫
f ( t ) sin nt sin nθ dt  ρ n =
2π 0 n =1  π r 0
π r 0 
1 1 ∞  ρ  
2π n

= ∫  + ∑   ( cos nt cos nθ + sin nt sin nθ )  f ( t ) dt.

π 0  2 n =1  r  
Deci,
1 1 ∞  ρ  
2π n

u ( ρ ,θ ) = ∫  + ∑   cos n ( t − θ )  f ( t ) dt . (4.5.23)
π 0  2 n =1  r  
∞
Pentru a prelucra această formulă, să remarcăm că suma seriei ∑a
n =1
n
cos nα , cu a < 1 , este partea
∞
reală a seriei ∑a e α
n =1
n in
care este o serie geometrică cu raţia q = aeiα , unde ρ < 1 . În consecinţă,
∞
aeiα a a a
∑ a e α = 1 − ae α
n =1
n in
i
= = =
e − a cos α − i sin α − a ( cos α − a ) − i sin α
− iα
=

cos α − a + i sin α
=a .
( cos α − a ) + sin 2 α
2

Deci,
∞
a cos α − a 2
∑a n =1
n
cos nα =
1 − 2a cos α + a 2
.

Aşadar,
ρ ρ
2

cos α −  
∞
ρ
n
 r ρ r cos ( t − θ ) − ρ 2
  cos n ( t − θ ) =
r
∑ ρ
= 2
r − 2 ρ r cos ( t − θ ) + ρ 2
.
ρ
2
n =1  r 
1 − 2 cos α +  
r r
Înlocuind în (4.5.23), obţinem:
1 
2π
2 ρ ( r cos ( t − θ ) − ρ ) 
u ( ρ ,θ ) = ∫ 1 + 2  f ( t ) dt
2π 0  r − 2 ρ r cos ( t − θ ) + ρ 2 
sau

101
 2π
 1 r2 − ρ 2 
u ( ρ ,θ ) =
∫0  r 2 − 2 ρ r cos ( t − θ ) + ρ 2  f ( t ) dt . (4.5.24)
 2π 
Formula (5.4.24) se numeşte formula lui Poisson.

102