Constituţia din 1866

Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în

Constituţie, “emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune”.

Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul

monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut
în familie).

Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca

miniştrii şi înalţii funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează
(aprobarea unei legi de către şeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi
promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea
pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea totală sau parţială de
executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept
de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu
condiţia să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii
şi grade militare; semnează convenţii comerciale vamale şi altele asemenea …

Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit

Reprezentanţa Naţională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea
Deputaţilor şi Senat) şi, datorită votului cenzitar(dreptul de vot este acordat
cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care
dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4 colegii, ulterior 3,
iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare
parlamentară (procedura parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui
membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut
special: discută şi votează bugetul de stat (aspect nou faţă de actele cu valoare
constituţională anterioare).

Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa

supremă esteÎnalta Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în
virtutea legii şi se exercită în numele domnului.

1
Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei,
cuvântului, presei, de asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea
individuală vizează prezumţia de nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română
(“Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră şi
inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes public, cu acordul
domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar este
obligatoriu şi gratuit).

Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei,
poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituţia din 1923

România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor

româneşti – Basarabia, Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.

România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă.

Prin Constituţia din 1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită
din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata
acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.

În ceea ce priveşte puterea legislativă, votul este universal, direct, egal, secret pentru
bărbaţi, începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi
militarii).

Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie,

limbă şi etnie; proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu
şi gratuit în mediul urban şi rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră
în proprietatea statului.

Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.

Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim

democratic în România.

2
 Constituţia din 1938

Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin

Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele

are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut,
întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul
sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-
un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi;
hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.

Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este
împărţit în două capitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile
românilor“. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul
constituţiei.

În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile

şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.

Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este

atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.

3
 Constituţia din 1948

Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut
un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi
a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub
controlul statului.

Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot

deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern
trece sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare

Naţională(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de
M.A.N. Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi
a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare;

se suprimăinamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat,
înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere,

bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi
locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în
numerar) şi se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituţia din 1952

4
Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de
Uniunea Sovietică.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al

României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce
muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de
Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată

de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi
de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o

perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul “Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază

preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât
drepturile.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de

“rolul conducător al partidului”.

Constituţia din 1965

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar
atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţia din 1991 (revizuită în 2003, prin referendum)

5
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de
guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar

bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice.

Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la

respectarea Constituţiei) şi de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi
conducerea generală a administraţiei publice).

Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura

autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare
preşedintelui României.

Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de

Justiţie.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la

învăţătură, dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită
(drept modificat în 2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în
Parlamentul European, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea
pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.

Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul
românesc cu principiile constituţionale europene.