CAPITOLUL II

STUDIU DE CAZ: Dreptul proprietarului la despăgubiri pentru limitarea adusă dreptului său
de proprietate

La data de 03.03.2010 reclamantul A a chemat în judecată Agenţia Domeniilor

Statului (ADS) pentru stabilirea unui drept de uz asupra unei suprafeţe de teren de 1.914
mp, situat în extravilanul Municipiului Urziceni în scopul utilizării unui obiectiv de
investiţii.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că terenul pentru utilizarea căruia s-

a cerut recunoaşterea unui drept de uz de către acesta, se află în proprietatea privată a statului
şi în administrarea A.D.S, că reclamantul are calitatea de producător şi concesionar în
domeniul gazelor naturale conform Legii nr. 351/2004, situaţie faţă de care a apreciat că
beneficiază de prevederile art. 86 ale aceleiaşi legi, cu referire la existenţa unui drept de uz pe
toată durata de viaţă a obiectivului „X”, drept care este unul cu titlu gratuit.

În probaţiune, reclamantul a precizat că se prevalează de proba cu înscrisuri.

Ce apărări concrete a formulat pârâta în cauză?

Pârâta ADS a formulat cerere reconvenţională şi a solicitat în schimbul folosinţei

terenului în suprafaţă de 1.914 mp, situat în extravilanul Municipiului Urziceni, plata unei
sume de bani reprezentând despăgubiri.

Ce a decis instanţa de judecată în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat

hotărârea respectivă?

Prin sentinţa civilă nr. zuv/ 17.09.2012, instanţa de judecată a admis cererea
principala privind stabilirea în favoarea reclamantului a unui drept de uz pe durata de viaţă a
obiectivului X; totodată, instanţa de judecată a admis în parte cererea formulată de A.D.S.
împotriva pârâtului-reclamant A şi l-a obligat pe acesta la plata unor despăgubiri în cuantum
de 4.657,38 euro (în echivalent lei) anual, începând cu anul 2010 şi până la expirarea duratei
de folosinţă a terenului.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere următoarele

considerente:

Potrivit documentaţiei indicate de reclamanta-pârâta A.D.S. (şi depusă la dosarul

cauzei), chiria anuală de 24.333,26 euro/ha corespunde unei despăgubiri anuale raportate la
suprafaţa de 1914 mp de 4.657,38 euro, iar conform criteriilor acceptate de pârâtul-reclamant
A, cuantumul despăgubirilor ar fi de 1914 mp x 0,5 x 12 luni, adică 11.484 euro anual.

Având în vedere principiul disponibilităţii (aplicabil potrivit Codului de procedură

civilă) şi cum reclamanta din cererea reconvenţională – A.D.S. a solicitat suma de 4.657,38
euro/luna, instanţa l-a obligat pe paratul-reclamant A să plătească reclamantei-parate A.D.S
despăgubiri în cuantum reprezentând c/val în lei a sumei de 4.657,38 euro la cursul BNR din
ziua plăţii, anual, începând cu anul 2010 şi până la expirarea duratei de folosinţă a terenului.
 Dacă hotărârea instanţei de fond a fost atacată de către pârâtul-reclamant A şi, în caz
afirmativ, care au fost motivele invocate de către acesta?

Da, sentinţa civilă nr. zuv/ 17.09.2012 a fost atacată de către pârâtul-reclamant A atât
cu apel (care a fost respins ca nefondat), cât şi cu recurs.

În argumentarea motivelor de recurs, s-a susţinut de catre pârâtul-reclamant A

nelegalitatea hotărârii atacate sub două aspecte.

Primul motiv de recurs: pârâtul-reclamant A a afirmat că, în virtutea dispoziţiilor art.

86-90 din Legea nr. 351/2004, beneficiază de un drept legal de uz şi servitute asupra
terenurilor şi altor bunuri proprietatea publică sau privată din vecinătatea capacităţilor din
domeniul gazelor naturale, drept care, conform art.90 alin.2 din aceeaşi lege, este gratuit în
raport cu norma în vigoare la data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, astfel că în mod
greşit instanta de fond l-a obligat la plata unor despăgubiri faţă de ADS, pentru folosinţa
terenului de 1.914 mp situat în extravilanul localităţii Urziceni, T407/1/3, parcela 1, aferent
obiectivului de investiţii „X”.

Cel de-al doilea motiv de recurs: pârâtul-reclamant A a arătat faptul că, prin obligarea
sa la plata despăgubirilor începând cu anul 2010, instanţa de fond a aplicat in mod incorect
legea; astfel, pârâtul-reclamant A a arăat că, dacă, trecând peste apărările sale mai sus
prezentate, instanţa de fond a decis totuşi că trebuie să plătească despăgubiri ADS, instanţa
trebuia să stabilească în sarcina sa obligaţia de plată a despăgubirilor începând cu 01.10.2011,
pe toată durata de existenţă a obiectivului „X”, ci nu , începând cu anul 2010, aşa cum în mod
greşit a stabilit.

Ce a decis instanţa de recurs în cazul mai sus menţionat şi cum a argumentat hotărârea
respectivă?

Înstanta de recurs, examinând recursul astfel cum a fost formulat, a modificat decizia
atacată, a admis apelul declarat de pârâtul-reclamant A, a schimbat în parte sentinţa apelată şi
a stabilit în sarcina pârâtului-reclamant A obligaţia de plată la despăgubiri începând cu
01.10.2011, pe toată durata de existenţă a obiectivului X şi a menţinut restul dispoziţiilor
sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa hotărârea respectivă instanţa a avut în vedere următoarele

considerente:

Referitor la primul motiv de recurs privind nelegalitatea hotărârii, instanţa de recurs l-

a considerat neîntemeiat.

Astfel, instanţa de recurs a arătat că într-adevăr dispoziţiile art. 86-90 din Legea nr.
351/2004 prevedeau în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor naturale un drept legal
de uz şi servitute asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau privată a
persoanelor fizice sau juridice, în vederea executării lucrărilor necesare realizării, reabilitării
sau retehnologizării capacităţilor din domeniul gazelor naturale ori în vederea asigurării
funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi intervenţiilor
necesare; potrivit art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz şi
servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realiza
cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora.

Însă, odată cu intrare în vigoare a Noului Cod civil (la data de 01.10.2011), au fost
abrogate prevederile din Legea nr. 351/2004 care instituiau caracterul gratuit al dreptului de
uz şi servitute recunoscut concesionarilor din sectorul gazelor naturale.

Pe de altă parte, instanţa de recurs a reţinut că reglementarea actuală cu caracter

special a raporturilor juridice de natura celor existente între părţi, cea a Legii nr. 123/2012, nu
mai prevede caracterul gratuit al dreptului legal de uz şi servitute recunoscut titularilor de
licenţe/autorizaţii din sectorul gazelor naturale.

De asemenea a mai reţinut instanţa, reglementarea cu caracter general a limitelor

aduse dreptului de proprietate prin exerciţiul dreptului de trecere cu conducte, canale, cabluri
subterane ori aeriene şi orice alte instalaţii sau materiale, prevăzută în Codul Civil (art. 621
alin. 3) instituie regula după care, în toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la plata
unei despăgubiri care este şi prealabilă, atunci când este vorba despre utilităţi noi.

Potrivit normei tranzitorii cuprinsă în art.5 alin.2 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile
art. 621 alin. 3 din Noul Cod civil, care instituie caracterul pecuniar al limitării aduse
dreptului de proprietate prin exercitarea dreptului de trecere pentru utilități, sunt aplicabile şi
raportului juridic născut sub imperiul Legii nr. 351/2004.

Prin urmare, caracterul gratuit al dreptului de uz aparţinând recurentului (pârâtul-

reclamant A) nu ar putea fi reţinut, nici justificat de împrejurarea că acesta îşi are izvorul într-
o normă specială – Legea nr.351/2004 – a cărei aplicare înlătură incidenţa normei generale,
respectiv cea a dreptului comun reprezentat de Noul Cod Civil.

Pe cale de consecinţă, instanta de recurs a apreciat că în mod corect pârâtul-reclamant

A a fost obligat de către instanţa de fond la plata unor despăgubiri faţă de ADS, pentru
folosinţa terenului de 1.914 mp situat în extravilanul localităţii Urziceni, T407/1/3, parcela 1,
aferent obiectivului de investiţii „X”.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs privind nelegalitatea hotărârii, instanţa de
recurs l-a considerat întemeiat.

Instanţa de recurs a apreciat că, soluţia instantei de fond apare ca fiind nelegală
întrucât contravine în mod clar conţinutului normativ al art.90 alin. 2 din Legea nr.351/2004,
ce instituia caracterul gratuit al drepturilor de uz şi servitute prevăzute de art.86 din acelaşi
act normativ, text de lege care s-a aplicat până la 01.10.2011 când, potrivit explicaţiilor
anterioare, şi-a încetat efectele ca urmare a abrogării sale exprese.

Prin urmare, întrucât caracterul gratuit al dreptului de uz de care beneficiază paratul-

reclamant A a fost consacrat legal până la 01.10.2011, acesta nu putea fi obligat la plata de
despăgubiri pentru folosinţa exercitată asupra terenului administrat de A.D.S., afectat de
exerciţiul dreptului de uz, mai înaintea datei de 01.10.2011.
 Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că în mod greşit instanţa de fond l-
a obligat pe pârâtul-reclamant A la plata unor despăgubiri începând cu anul 2010 şi până la
expirarea duratei de folosinţă a terenului, astfel că, în aceste limite şi sub acest aspect,
recursul a fost admis, iar decizia atacată modificată prin admiterea apelului, schimbarea în
parte a sentinţei de fond şi stabilirii în sarcina paratului-reclamant A a obligaţiei de plată a
despăgubirilor începând cu 01.10.2011, pe toată durata de existenţă a obiectivului „X”.